Page |1

Viața, împlinirile culturale și martiriul lui

Constantin Brâncoveanu

Originile, tinerețea și urcarea pe tron

Coborâtor din însemnate familii boierești oltene, Constantin Brâncoveanu se va forma ca om
politic sub îndrumarea celui mai strălucit reprezentant al familiei Cantacuzinilor, stolnicul
Constantin, sub a cărui îngrijire s-a aflat după moartea tatalui său1.
Tatăl său, Papa Postelnicul se înrudea cu Matei Basarab prin părintele său, Preda, care era
nepotul domnului. În timpul domniei lui Constantin Șerban, răscoala seimenilor din 1655 a
decimat boierimea importantă a țării, mulți boieri nevinovați găsindu-și sfârșitul, inclusiv tatăl lui
Constantin Brâncoveanu2. Nici bunicul său nu va cunoaște o moarte mai blândă: în timpul
domniei lui Mihnea zis „cel Mare”, sau Mihail Radu Voievod, acesta a fost ucis pentru că se afla
în rândurile boierilor care nu susțineau politica antiotomană promovată de domn care, considera
el, l-ar fi așezat „în analele de glorie” alături de Mihai Viteazul3.
Tânărul Constantin avea aceeași aplecare spre știință de carte ca unchiul său, vorbea greacă și
turcă și își va desăvârși cunoștiințele în diferite misiuni diplomatice în Transilvania și la
Constantinopol4. Va urca treptat către dregătoriile înalte: în timpul lui Duca Vodă (1677) va
deveni logofăt al doilea și sub domnia unchiului său, Șerban Cantacuzino, va fi numit agă
(1679), iar în contextul plecării domnului la Cehrin, alături de alți doi boieri, va fi ispravnic de
scaun. Ulterior va ocupa dregătoria de mare postelnic, apoi cea de mare spătar, exercitând funcția
de mare ispravnic și în timpul Asediului Vienei, ca în cele din urmă să devină mare logofăt
(1687)5.
Provenind dintr-o familie de os domnesc, instruit și cu o avere frumoasă, tânărul de 34 de ani era
considerat de către contemporani un veritabil urmaș la tronul Țării Românești, în condițiile în
care feciorul domnului, Gheorghe, nu ar fi ajuns la vârsta majoratului6.
În noaptea dinspre 28 spre 29 octombrie 1688 Șerban Cantacuzino moare, la numai două
săptămâni după ce a trimis o solie la Viena, în vederea încheierii unui tratat cu imperialii. Acest
eveniment a fost urmat de plecarea imediata a lui Constantin Brâncoveanu la Brașov, fapt ce pare
să sugereze că moartea domnului nu a fost întru totul cauzată de „boală”7.

1
Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Constantin Brâncovean, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1989, p.123.
2
Nicolae Iorga, Viața și domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, București, 1914, p.13.
3
Ibidem, p.21.
4
Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, op.cit., p.123.
5
Nicolae Iorga, op.cit., p.25.
6
Idem.
7
Constantin Șerban, Constantin Brâncoveanu, București, 1969, p.20-21.
 Page |2

Dimitrie Cantemir vorbește despre nemulțumirea fraților lui Șerban Cantacuzino, Constantin
stolnicul și Mihai, față de politica externă a domnului, care prin lupta antiomană urmărea, de
fapt, un ideal frământat de mintea multor Cantacuzini, și anume refacerea Imperiului Bizantin,
mai măreț și mai întins ca înainte, dar care să cuprindă și țările românești 8. Dimitrie Cantemir e
cel care-i acuza pe aceștia și pe marele logofăt de moartea lui:
„Constantin stolnicul și Mihai, frații săi, și Constantin Brâncoveanu, nepotul său, dintotdeauna
potrivnici faptelor sale cucernice, văzând că nu-l pot întoarce cu vorbele lor măgulitoare și
plănuite, au hotărât să-l dea pierzaniei și astfel […] l-au ucis cu otravă la sus pomenitul leat
(1688) ziua 29.9”
Dacă Dimitrie Cantemir evocă ambiția „abia ascunsă” a lui Brâncoveanu de a primi sceptrul
domnesc, „jelind numai de ochii lumii moartea neașteptată a unchiului său10”, Radu logofătul
Greceanu povestește că acesta nu râvnea la domnie, motiv pentru care nici nu se afla la adunarea
boierilor la mitropolie pentru alegerea de domn, ci „lângă oasele lui Șărbăn vodă aflându-se și
de celea ale morții ce trebuia grijind” 11. Același subliniază că la ceremonia de învestire, noul
domn al Țării Românești ar fi spus că nu dorește domnia pentru a-și înmulți grijile și nevoile, ci
țara l-a ales pentru a-i fi cârmuitor în aceste timpuri tulburi12.
În orice caz, urcarea lui Constantin Brâncoveanu pe tronul Munteniei a însemnat o reușită
politică pentru boierimea vremii, preocupată de grijile unei noi domnii și reticentă la ideea
impunerii unui domn străin de către Poartă. De asemenea, prin alegerea lui Brâncoveanu ca
domn, Constantin stolnicul era ferm convins că va putea controla domnia prin tutelarea nepotului
său13.
După înmormântarea lui Șerban Cantacuzino la biserica mănăstirii Cotroceni, eforturile țării s-au
îndreptat către obținerea recunoașterii domniei de la sultan. Pentru aceasta, noul domn alcătuiește
o delegație de boieri care trebuiau să ajungă la Constantinopol. În drumul lor, s-au oprit la
Adrianopol, unde cu daruri și promisiuni, au încercat să obțină bunăvoința marelui vizir. A fost o
misiune grea, întrucât domnul Țării Românești avea un adversar, Wehmer, ambasadorul Franței
de la Poartă, care încerca să îl impună în Muntenia pe Emeric Tokoly, conducătorul rebelilor
răsculați împotriva autorităților austriece. Argumentele lui Wehmer nu au fost la fel de puternice
ca sumele imense oferite de boieri: vizirul a primit 100.000 de galbeni, subalternii săi (tefterdarul
și chehaia) 75.000 de galbeni, alături de promisiunea altor 150.000 pentru scutirea țării de
iernatul tătarilor din Bugeac pe teritoriul său14. În ciuda acestor eforturi, domnia sa nu era încă pe
deplin consolidată, Constantin Brâncoveanu trebuind să statornicească relațiile țării cu vecinii.

8
Ibidem, p.19.
9
Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, Editura
Minerva, București, 1995, p.3.
10
Ibidem, p.5.
11
Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1970, p.56.
12
Nicolae Iorga, op.cit., p.38.
13
Constantin Șerban, op.cit., p.21-24.
14
Ibidem, p.29.
 Page |3

Politica externă
Debutul lui Brâncoveanu în politică s-a realizat în timpuri de mari încercări pentru această parte
de lume. După Asediul nereușit din 1683, Imperiul Otoman se lupta cu o decadență politică,
economică și militară cum nu mai experimentase până atunci. Granițele Imperiului Habsburgic
se măreau, și odată cu ele și pretențiile asupra Țărilor Române. Polonia s-a asociat monarhiei
austriece, însă emitea aceleași pretenții de expansiune și de redobândire a vechiului prestigiu.
În ciuda rivalității dintre ele, aceste state creștine se coalizează din nou împotriva otomanilor,
prin încheierea la Linz, la 5 martie 1684, a Ligii Sfinte, din care va face parte și Veneția, dornică
să-și reimpună controlul asupra Cretei și să-și extindă dominația asupra arhipelagului grecesc. În
1686 și Rusia va adera la Ligă, invocând pretextul apărării creștinătății pentru a-și extinde
stăpânirile asupra Crimeei și pentru a obține ieșire la Marea Neagră. Încă de la început se
observă caracterul artificial al Ligii Sfinte, ai cărei membrii urmăreau scopuri propii, ce nu se
integrau spiritului unei noi „cruciade”15.
Nu cu mult timp înainte de preluarea domniei de către Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino a decis
că era momentul prielnic schimbării suzeranității otomane cu cea austriacă. Recucerirea
Belgradului la începutul lui septembrie 1688 de către Maximilian al Bavariei, și a Caransebeșului
de către generaul Veterani, a făcut să încolțească în sufletul său speranța unui apropiat sfârșit al
Imperiului Otoman. Prin urmare, a decis trimiterea unei solii la Viena care să anunțe acceptarea
condiționată a dominației austriece asupra Munteniei, hotărând ca cei trimiși să fie rudele sale:
Iordache, mare spătar, Constantin Bălăceanu, mare agă, Șerban, biv vel căpitan și Șerban
Vlădescu comisul16.
Schimbarea domniei a impus necesitatea anunțării soliei, care nu ajunsese încă la destinație, de
evenimentele din țară. Vestea a provocat uimire între trimișii lui Șerban Cantacuzino, mai ales că
nu fiul acestuia fusese ales. Acum se va naște în sufletul lui Constantin Bălăceanu ura împotriva
lui Brâncoveanu, alimentată de doamna Maria Cantacuzino, care-și dorea fiul domn cu orice
preț17.
Ca urmare a noii schimbări, doi dintre solii ajunși cu mare alai la Viena (cronica vorbește de 130
de oameni și aproape 250 de cai), Iordache spătarul și Șerban căpitanul, vor rămâne în capitala
Imperiului Habsburgic ca garanți ai credinței lui Constantin Brâncoveanu, în timp ce ceilalți,
împreună cu nobilul maghiar Ladislau Csaky, trebuiau să se întoarcă în țară pentru a-i înmâna o
diplomă domnului prin care îi era impusă acceptarea suzeranității necondiționate, rezulat al
uneltirilor lui Bălăceanu pe lângă împărat18. Drept urmare, „hicleanul Bălăceanu”19, îndemnat de
soacră, ținută sub supraveghere la moșia Drăgănești, se va opri la Brașov, unde va primi și titlul
de colonel imperial20.

15
Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, op.cit., p.124.
16
Constantin Șerban, op.cit., p.19.
17
Nicolae Iorga, op.cit., p.50.
18
Constantin Șerban, op.cit., p.29-30.
19
Radu Logofătul Greceanu, op.cit., p.61.
20
Nicolae Iorga, op.cit., p.58.
 Page |4

Se pare că s-ar fi discutat cu imperialii despre intrarea unor trupe în țară, în cazul în care nu s-ar
fi ajuns la o înțelegere cu turcii. Logofătul Greceanu vorbește despre recunoașterea de către
austrieci a unei dinastii Cantacuzine și în Moldova, și în Țara Românească, propunere care ar fi
fost refuzată de boierii delegați, căci nu imperialii aleg domnul, ci el e numit din „alegerea
țării”21. Constantin Brâncoveanu l-a anunțat pe comandantul din Ardeal, Ionathan Heissler,
acum prietenul lui Bălăceanu, că nu va accepta un tratat care fusese încheiat fără a se ține cont de
instrucțiile trimișilor săi22, mai ales că țara nu putea risca un război cu turcii, în condițiile în care
austriecii mobilizau doar 4.000 de soldați, în timp ce otomanii, deși slăbiți, puteau aduna cu
ușurință peste 100.000.
Sub uneltirile lui Bălăceanu, Heissler decide pătrunderea în Țara Românească. Constantin
Brâncoveanu, înțelegând, încearcă să lămurească situația cu imperialii, însă drept răspuns i s-au
adus mustrări pentru încălcarea pactului, pentru prigonirea doamnei lui Șerban, aflată sub
protecția imperială, pentru neplata sumelor și proviziilor impuse prin diploma trimisă la 30
ianuarie 168923.
Întrucât încercarea lui Constantin Brâncoveanu de a-l aduce pe Bălăceanu în țară dă greș, acesta
încearcă să trateze cu Heissler, la care este trimis Radu Popescu, viitorul cronicar, cu o sumă
mare de bani și 1000 de boi pentru armată, pentru a-l convinge să se întoarcă. Nici aceste
tentative nu sunt încununate cu succes24.
La 11 iunie imperialii au rupt legăturile cu turcii, iar sultanul se îndreaptă spre Sofia, începând
ofensiva otomană. Brâncoveanu a primit ordin de la Poarta să se mobilizeze la Cerneți, unde
totuși a păstrat legăturile cu imperialii, anunțându-i, prin Radu Popescu, de intenția turcilor de a
cuceri Orșova. După o serie de succese (Niș, Vidin, Cladova) armata imperială pătrunde în țară.
În ciuda eforturilor domnului de a-l convinge pe Heissler că țara e săraca și slăbită, îi este impus
să asigure întreținerea armatei austriece timp de 7 luni și să plătească 800.000 de florini 25. În acel
moment domnul realiza, cum spunea Iorga, că „turcii se hrăneau cu mult mai puțin decât
catanele împărătești”26.
Astfel, anul nu se termină fără ca Brâncoveanu să vadă ceea ce cu mare eforturi încercase să
impiedice: trupele austriece iernând în țara sa. Mai mult, în timp ce domnul era nevoit să suporte
prăzile și stricăciunile provocate de austrieci, Bălăceanu o ajuta pe doamna Maria și pe fiul său
să evadeze de la Drăgănești, pentru a aștepta eșecul lui Constantin Brâncoveanu și schimbarea
domniei. Retras la Brâncoveni, apoi la Drăgănești, domnul decide să ceară sprijinul turcilor și al
tătarilor împotriva lui Heissler, care înștiințat de pericol, se lasă convins să părăsească țara27.
Domnul Țării Românești nu va putea uita ușor atitudinea imperialilor, motiv pentru care va intra
în contraofensivă. Profitând de moartea principelui Transilvaniei, Mihail Apafi (13 aprilie 1690)

21
Ibidem, p.55.
22
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.VI. Moharhii, Editura Enciclopedica, București, 2015, p.315.
23
Idem.
24
Nicolae Iorga, Viața și domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, București, 1914, p.65.
25
Ibidem, p.74.
26
Nicolae Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p.32.
27
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.VI. Moharhii, Editura Enciclopedica, București, 2015, p.316-319.
 Page |5

îl va sprijini la tron pe dușmanul Casei de Habsburg, Emeric Tokoly. La 11/21 august 1690
acesta îl va ajuta, împreună cu Constantin Cantemir, pe ambițiosul pretendent să-și câștige
tronul. Victoria de la Zărnești, din pasul Buzăului, a „coborât nasul cel mare al mândriei” lui
Heissler28, care cade prizonier, dar și al lui Bălăceanu, care va fi ucis încercând să coboare de pe
calul său, care „rămăsese pe jumătate scufundat într-o baltă”. Brâncoveanu ordonă să-i fie tăiat
capul, care avea să fie înfipt într-o suliță în fața uneia dintre casele sale 29. Cu această victorie,
Constantin Brâncoveanu își va consolida definitiv scaunul.

Conflictul cu Cantemireștii
În timpul în care se desfășura conflictul cu austriecii, domnul Țării Românești se convinge de
nestatornicia lui Constantin Cantemir, domnul Moldovei (1685-1693), despre care a auzit că, de
la o vreme, cocheta și cu turcii, și cu polonii. Mai mult, surse de încredere îl înștiințaseră pe
Brâncoveanu că relațiile dintre Moldova și imperiali au devenit din ce în ce mai strânse, mai
exact, că bătrânul domn îi trimise lui Heissler, pe vremea în care acesta ocupa Muntenia, suma
de 24.000 de taleri pentru întreținerea armatei30.
Acum ia naștere celebrul complot care i-a adus moartea lui Miron Costin. Costineștii nu erau de
acord cu politica lui Constatin Cantemir, care după moartea lui Șerban Cantacuzino, se
îndepărtează de idealul eliberării de sub stăpânire otomană, privindu-și vechii aliați ai acestei
cauze, polonezii, austriecii și chiar muntenii, cu neîncredere. Prin urmare, Costineștii continuă
tradiția bunelor relații cu Țara Românească, care a culminat prin stabilirea căsătoriei dintre
Stanca, fiica lui Brâncoveanu, cu Pătrașco, fiul cel mai mic al cronicarului, si totodată păstrează
o corespondență secretă cu polonezii31.
Prin urmare, partida Ruseteștilor, care conducea de fapt, prin influența sa asupra domnului,
Moldova, uneltește împotriva lui Constantin Brâncoveanu. Sufletul acesteia a fost vistiernicul
Iordache Ruset, vechi dușman al Cantacuzinilor și „matca tuturor răutăților” cum îl numea
Nicolae Costin. Acesta îl convinge pe bătrânul Cantemir că Brâncoveanu a pus la cale uciderea
lui și a întregii curți, prin căsătoria fiicei lui cu Pătrașco. După tragicul sfârșit al Costineștilor,
Iordache Ruset merge el însuși la turci pentru a denunța conspirația și pentru a-l mazili pe
Brâncoveanu32.
În această călătorie au fost angajați și o parte dintre boierii munteni nemulțumiți de domn și
partizani ai lui Bălăceanu, dintre care, cel mai important era paharnicul Staicu Bucșan. Domnul
Munteniei, înștiințat de complot, îl convinge pe vizir de netemeinicia celor auzite de la boierii
răsculați, iar întregul complot se încheie jalnic pentru adversarii domnului 33. Boierii trădători

28
Nicolae Iorga, Viața și domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, București, 1914, p.83.
29
Constantin Rezachevici, Constantin Brâncoveanu, Zărnești 1690, Editura Militară, București, 1989, p.206-207.
30
Constantin Șerban, op.cit., p.47.
31
Ibidem, p.49.
32
Nicolae Iorga, op.cit., p.89-90.
33
Constantin Șerban, op.cit., p.52.
 Page |6

sunt aduși în lanțuri la București și aruncați în temnițe. Staicu Bucșan și căpitanul Preda
Proroceanul sunt spânzurați ca niște tâlhari de rând, în fața mulțimilor34.
După moartea lui Constantin Cantemir, domn al Moldovei a fost ales fiul acestuia de numai 19
ani, Dimitrie Cantemir. Constantin Brâncoveanu nu a dorit să accepte un alt membru al familiei
Cantemireștilor ca vecin și, înainte de sosirea confirmării sultanului, acesta acționează prin
oamenii săi de la Constantinopol și reușește să îl impună la tron pe Constantin Duca, fiul fostului
domn Gheorghe Duca, logodit cu fiica domnului, Maria, de numai 15 ani35.
Constantin Duca nu va fi la fel de abil politic ca socrul său, iar domnia sa va fi sortită eșecului.
Evitând să-i elimine pe boierii necredincioși, aceștia vor pune la cale mazilirea lui. Tânărul Duca
și soția sa vor lua calea Constantinopolului. Pe Maria, fiica sa, domnul Țării Românești nu o va
mai vedea niciodată, fiind răpusă de boala, în capitala Imperiului Otoman, la numai 19 ani, în
perioada în care turcii erau înfrânți la Zenta. Brâncoveanu nu se putea însă bucura de izbânda
creștinătății, fiind chinuit de durerea morții copilului său36.
La tronul Moldovei a urmat Antioh Cantemir, fratele mai mare al lui Dimitrie, fapt ce a însemnat
reluarea luptei lui Brâncoveanu împotriva acestei familii. Pentru a evita o alianță între
Cantemirești și Cantacuzini, domnul Țării Românești reușește să împiedice căsătoria lui Antioh
cu Maria, fiica lui Șerban Cantacuzino. Victoria însă nu e una totală, deoarece domnul Moldovei
își căsătorește fratele cu Casandra, o altă fiică a defunctului domn37.

Activitatea culturală a lui Constantin Brâncoveanu

În ciuda problemelor dificile cu care se confrunta pe plan extern, domnia lui Constantin
Brâncoveanu a fost una dintre cele mai prospere pentru cultura românească. La curtea sa s-au
întâlnit două influențe culturale diferite: cea occidentală (italiană) și cea orientală (greacă). Ca
reprezentanți ai celei dintâi, merită să fie menționați Anton Maria del Chiaro din Florența,
secretarul lui Brâncoveanu și doctorul grec Iacob Pylarino, iar cel de-al doilea curent era
reprezentat de patriarhii Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului, Atanasie Dabbas al Antiohiei
care a trăit mulți ani la curtea domnului, Ioan Comnem, mitropolit al Silistrei, etc38.
Încă din primii ani de domnie, Brâncoveanu s-a străduit să ofere fast curții sale, prin programale
de construcții și reparații, comenzile de argintărie și obiecte de preț, sporirea personalului de la
palat și introducerea unor noi elemente în costumul de ceremonial39.
Ctitorii

34
Ibidem, p.54.
35
Ibidem, p.55.
36
Ibidem, p.76.
37
Ibidem, p.73-74.
38
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.II, Iași, 2006, p.121.
39
Constantin Șerban, op.cit., p.67.
 Page |7

Epoca lui Constantin Brâncoveanu este un răstimp în care s-a clădit intens. Domnind un sfert de
veac și dispunând de numeroase bogății – domnul era numit de turci Altân-beg, adică prințul de
aur – acesta a putut ridica numeroase lăcașuri sfinte, împodobind țara cu biserici și mănăstiri40.
Bisericile construite în veacul al XVII-lea urmau, în general, patru stiluri arhitectonice: tipul
constantinopolitan (Biserica domnească de la Curtea de Argeș), tipul sârbesc (Cozia), tipul
bisericii mănăstirii Dealu (ca plan, se asemeamănă stilului sârbesc, dar diferența o constituie
decorația exterioară bogată) și „tipul meșterului Manole” (Biserica episcopală de la Curtea de
Argeș). Spre sfârșitul secolului al XVII-lea se încheagă un nou stil, cel brâncovenesc, bisericile
aparținând acestuia fiind mai zvelte și mai înalte. Ca elemente decorative, se remarcă zugrăveala
policromă și piatra sculptată cu motive florale – în special vrejul continuu – care conferă o notă
de eleganță construcțiilor41.
Minunea arhitectonică a epocii lui Brâncoveanu este mănăstirea Hurez, care reprezintă o
adevărată sinteză a stilului brâncovenesc. Așezată „într-o vale singuratică din Vâlcea” 42 biserica
ridicată în 1692 impresionează prin dimensiunile impunătoare, planul sub formă de trifoi,
specific tipului sârbesc, dar cu două turle bine proporționate 43. La Hurezi se înterpătrund
armonios structurile tradiționale (pronaosul mai larg decât naosul, pridvor pe stâlpi, peretele
altarului sub formă de arc) cu cele occidentale (decorul foarte încărcat, în stil baroc)44.
Pictura are un caracter narativ pronunțat, acordându-se o mare importanță minunilor, pildelor,
vieților de sfinți45. Însă, ceea ce impresionează și emoționează deopotrivă la pictura de la Hurezi
este tabloul votiv din pronaos, unul dintre cele mai frumoase de la noi, unde Constantin
Brâncoveanu a pus să-i fie zugrăvită întreaga familie. Pe vremea când s-a realizat tabloul, cel de-
al unsprezecelea copil, Matei, nu era născut, portretul acestuia fiind adăugat mai târziu. Pe cât de
mare era bucuria de a avea copii, pe atât de grea era acceptarea ideii că mulți erau plecați pe alte
meleaguri, iar timpurile grele îl împiedicau pe domn să-i aibă pe toți alături. Atunci, privind la
chipurile zugrăvite de la Hurezi, vlăstarele-i împodobite împărătește, cu dulămi brodate, blănuri
și bijuterii, îi păreau mai aproape de dânsul46. De asemenea, potretele, care nu se regăsesc doar la
Hurezi, ci și la palatul Mogoșoaia, și la Brâncoveni, sunt o manifestare a comportamentului
monarhic al domnului și „un instrument prin care ctitorul pune stăpânire pe timp”47.
Biserica mănăstirii Hurez nu este singura ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Înainte de a fi
domn, acesta ctitorise o biserică la Potlogi și alta la Mogoșoaia, apoi a continuat lucrările la
Sfântul Gheorghe cel Nou, a reustaurat ctitoria familiei sale, Brâncoveni, a adăugat pridvorul
bisericii de la mănăstirea Cozia, iar tot de dânsul a fost reînoită și biserica Mitropoliei de la

40
Constantin C.Giurescu, Istoria Românilor, Vol.III, Partea a II-a, Fundația Regală pentru Literatură și Artă,
București, 1946, p.990.
41
Ibidem, p.976.
42
Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc, Vălenii de Munte, 1926, p.306.
43
Constantin C.Giurescu, op.cit., p.978.
44
Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, op.cit., p.252.
45
Idem.
46
Constantin Șerban, op.cit., p.161.
47
Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, op.cit., p.246.
 Page |8

Târgoviște. Astfel, oriunde simțea nevoia refacerii unui lăcaș de cult, sau a ridicării unui loc de
închinare, domnul se înfățișa ca ziditor48.
Merită să fie amintit și faptul că Brâncoveanu a zidit din nou patru palate – la București,
Mogoșoaia, Potlogi și Sâmbăta de Jos – cel mai reprezentativ fiind cel de la Mogoșoaia, terminat
la 1 octombrie 1700. Intrarea în palat se făcea printr-un foișor cu coloane de piatră și balustrade
sculptate, care alături de chenarele ușilor și ferestrelor, sculptate în piatră cioplită, sporeau
imaginea de frumusețe și bogăție. Grădina palatului, în stil italian, cobora spre un heleșteu, care
nciodată nu lipsea din așezările boierești, având atât un scop estetic, cât și unul practic, asigurând
cu pește gospodăria. Pe pereții uneia dintre odăi, Brâncoveanu a pus să fie pictat drumul său la
Adrianopol din 1703, care-i provocase la acel timp multe griji privind domnia49.
Tot în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu începe împodobirea cu pictură a fațadelor
exterioare ale bisericilor, fapt ce în Moldova se întamplase cu mai bine de un secol și jumătate
înaninte. Astfel, bisericile restaurate de domn și la cele ale unchiului său, Mihai Cantacuzino –
Hurezi, Sinaia, Govora – unele părți ale clădirilor, în special arcadele pridvorului, încep să fie
împodobite cu vrejuri de frunze și flori, ghirlande și împletituri, la care se adaugă și chipuri de
sfinți50.
Tipografii
Domnul Țării Românești a acordat o atenție deosebită artei grafice, astfel încât tiparul românesc
a cunoscut cea mai frumoasă înflorire a sa din secolele XVII-XVIII. Încă dinainte ca tronul să fie
preluat de Brâncoveanu, la București funcționa tipografia mitropolitului Varlaam, de sub a cărei
tiparnițe a ieșit, în timpul lui Șerban Cantacuzino, Biblia 51.În timpul lui Constantin Brâncoveanu
se vor mai înființa alte patru tiparnițe, la Buzău, Râmnic, Snagov și Târgoviște.
Tipografia de la Episcopia din Buzău a scos la lumină, ca primă tipăritură, la 3/13 decembrie
1691, Pravosvlavnica mărturisire a lui Petru Movilă în limba română. Tipografia fost înființată
de mitropolitul Mitrofan de la Huși cu sprijinul domnului, motiv pentru care, în prefața
Octoihului din 1700, scrisă de mitropolit, o numește „tipografie domnească”52. În aceeași prefață
se glorifică politica prin care țara și-a păstrat libertatea față de austrieci și tătari, în contextul
conflictului cu Heissler. Mărturisirea de credință nu a fost singura tipăritură în limba țării.
Molitvelnicul (1698), Triodul (1700), Penticostariul (1702), Apostolul (1704) ș.a.m.d. se vor
publica tot în românește53.
Tipografia de la Snagov s-a înființat, pe cheltuiala lui Brâncoveanu, spre sfârșitul anului 1695, în
condițiile în care Antim Ivireanul, viitor mitropolit, va fi mutat la Snagov ca egumen 54. Până în

48
Nicolae Iorga, op.cit., p.306.
49
Constantin C.Giurescu, op.cit., p.991.
50
Ibidem, p.995.
51
Ibidem, p.897.
52
Ibidem, p.898.
53
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.VI. Monarhii, Editura Enciclopedică, București, 2015, p.359.
54
Mircea Păcurariu, op.cit., p.122.
 Page |9

1701, aici se vor tipări 15 titluri, dintre care 5 în limba română. Prima carte ieșită de sub tipar a
fost Slujba Sfinților Constantin și Elena, la 6/16 februarie 169655.
Tipografia de la Râmnic a fost înființată la instistențele aceluiași Antim, devenit Episcop al
Râmnicului, și își va începe activitatea în 1705. Timp de trei ani vor fi tipărite nouă titluri,
începându-se seria unor lucrări care aveau ca scop triumful limbii române în Biserică,
compromis de tendințele de grecizare. Trecerea nu s-a facut brusc. Au continuat să fie publicate
ediții bilingve, slavo-române (Antologhionul – 1705, Octoihul mic – 1705, Slujba Adormirii
Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul – 1706), dar paralel vor fi tipărite și cărți liturgice în
românește, dintre care, cea mai specială este Molitvelnicul (1706) în doua volume: primul volum
fiind, de fapt, Liturghierul ca primă ediție în limba româna în Muntenia, iar al doilea
Moltvelnicul propriu-zis56.
Ultima a fost tipografia de la mitropolia din Târgoviște, a cărei primă publicație a fost Serviciul
Bisericesc, în limba greacă, apărut în august 1709.
În prefață se menționează ca a fost tipărită de Antin Ivireanul, mitropolit al Ungrovlahiei, cu
cheltuiala și cu tiparul său. Astfel, și la Târgoviște, învățatul georgian adus în țară de domn, a
contribuit la dezvoltarea culturii românești. În total, în timpul lui Constantin Brâncoveanu, cele
cinci tipografii, au scos de sub teascuri peste optzeci de lucrări în șase limbi57.
Școli
În Țara Românească activa, încă din secolul al XVI-lea, Școala domnească de la Sf.Gheorghe
Vechi din București, unde se pregăteau viitorii diaci sau logofeți ai domnului, însușindu-și
cunoștiințe de limbă slavă și pe care Șerban Cantacuzino o va reorganiza. Același domn va
înființa la rândul său o școală superioară, Academia de la Sf.Sava58.
În timpul lui Constantin Brâncoveanu se întemeiază, între 1703-1707, Școala de la Colțea, în
cadrul mănăstirii cu același nume, ca operă a lui Mihai Cantacuzino, unchiul domnului. Acesta
finanțează școala, construiește locuințe pentru profesori și un paraclis pentru „școlari”. În
document din 1715 ne arată că școala avea doi dascăli, „unu pentru științi și altu pentru
învățăturile începătoare”. Așadar, spre sfârșitul domniei lui Brâncoveanu, în Țara Românească
vor funcționa două școli oficiale – Academia de la Sf.Sava și Școala de la Sf.Gheorghe – și una
particulară, Colegiul de la Colțea, alături de alte școli mărunte de pe lângă biserici și mănăstiri59.
Mare personalitate a culturii noastre, Constantin Brâncoveanu ar merita, după cum spunea Iorga,
„nu numi un capitol larg în istoria dezvoltării sufletului nostru românesc îndreptat către
frumuseță și lumină, ci ar merita fără îndoială și o pagină, care să fie doar a lui, în istoria
culturii universale”60.

55
Constantin C.Giurescu, op.cit., p.898.
56
Mircea Păcurariu, op.cit., p.125.
57
Constantin C.Giurescu, op.cit., p.899.
58
Ibidem, p.918.
59
Ibidem, p.919.
60
Nicolae Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p.26.
 P a g e | 10

Alte aspecte de politică externă

Unul dintre secretarii domnului, Ion Romanul, traducea în limba română, de mai mulți ani,
calendare sau folete novele, în care se găseau diferite știri, în special cu caracter politic, despre
aproape toate țările europene. Astfel de calendare erau utile lui Constantin Brâncoveanu,
deoarece satisfăceau nevoia de informare în vremuri în care contextul politic impiedica
pătrunderea presei europene în Țările Române. Cu toate acestea, ceea ce îl interesa pe domn –
viitoarele mișcări ale împăratului de la Viena – nu se regăsea în aceste „știri” săptămânale61.
Domnul Munteniei era un bun cunoscător al situației Imperiului Otoman, care de la o vreme era
slăbit de insuccesele militare împotriva austriecilor, polonezilor și venețienilor, prin agenții săi
de la Constantinopol, însă prefera să afișeze o atitudine de supunere față de acesta până la
apariția unui moment prielnic dezvăluirii adevăratelor lui sentimente 62. Acest moment pare să se
întrezărească în 1696, după victoria armatei lui Petru cel Mare al Rusiei împotriva turcilor și
recucerirea cetății Azovului, de la gura Donului. În aceste condiții, Brâncoveanu s-a gândit că
vechile solii trimise la Moscova de înaintașul său ar putea fi reluate 63. Astfel, păstrând o atitudine
de prudență față de austrieci și turci, și totodată urmărind să evite, pe cât era posibil, o ocupație a
țării de una dintre cele două părți, domnul Țării Românești încearcă să opună celor două mari
puteri pe o a treia: Rusia64.
Considerându-se, asemenea lui Șerban Cantacuzino, responsabil să ridice popoarele subjugate de
la Sud de Dunăre împotriva Porții, în scurt timp Constantin Brâncoveanu reușește să adune în
țară pe toți reprezentanții acestor neamuri care năzuiau spre libertate. Se va ține o consfătuire
secretă la palatul Mogoșoaia în vederea stabilirii pregătirilor de luptă și, de asemenea, va fi trimis
un curier la Moscova, în 1697, prin care i se va cere sprijin țarului. După câteva luni, emisarul s-
a întors cu un răspuns pozitiv din partea Rusiei.65
La inițiativa curții de la Viena, Constantin Brâncoveanu reia relațiile cu austriecii, care îl trimit
în Țara Românească pe Marsigli, general și om de știință de origine italiană. Diplomatul e primit
cum se cuvine de domn și împreună au închinat pahare de vin de Pitești în sănătatea lui Leopold
I. Domnul muntean s-a arătat credincios austriecilor, promițând că va opri cu toate mijlocele
înaintarea turcilor în Transilvania dacă va fi cazul66.
În condițiile în care eforturile Vienei de a-i atrage pe românii din Transilvania de partea sa încep
să dea roade, prin unirea populației majoritare din noua provincie cu Roma (1697), Constantin
Brâncoveanu, bazându-se pe noile relații stabilite cu Petru cel Mare, iese din expectativă și se
decide să sprijine reacția dezlănțuită în Transilvania în rândul celor care nu doreau unirea. Astfel,
oferă un răspuns cererii de ajutor trimisă de brașovenii din Schei, condamnând atitudinea lui
Atanasie Anghel, mitropolitul românilor din Transilvania, care jurase credință cardinalului

61
Constantin Șerban, op.cit., p.68.
62
Ibidem, p.70.
63
Ibidem, p.74.
64
Ibidem, p.84.
65
Ibidem, p.86.
66
Ibidem, p.82.
 P a g e | 11

Ungariei, rupând astfel legăturile cu Patriarhia de la Constantinopol 67. Cu toate acestea, acțiunile
lui Brâncoveanu în Transilvania nu vor lua o prea mare extindere.

Răcirea relațiilor dintre domn și boieri

În planurile de război ale turcilor împotriva Imperiului Rus, Moldova urma să aibă un rol
important, ea fiind locul de concentrare a trupelor otomane, de unde puteau pătrunde în Ucraina.
Însă pentru a putea pune în aplicare un asemenea plan, sultanul Ahmed al III-lea avea nevoie la
Est de Carpați de un aliat pe măsură, întrucât Nicolae Mavrocordat nu îl mulțumise pe deplin.
Astfel, odată cu declararea războiului împotriva Rusiei, la Constantinopol se hotărăște mazilirea
lui Mavrocordat și înlocuirea lui cu Dimirie Cantemir, despre care se credea, datorită timpului
îndelungat petrecut în orașul de pe malurile Bosforului, ca e fidel turcilor. Totodată, prin numirea
tânărului erudit la tronul Moldovei, sultanul urmărea ca prin el să-l mazilească pe Constantin
Brâncoveanu, despre care i s-au adus dovezi că-i „bun prieten muscalilor”68.
Lui Cantemir, despre care se știa cât a avut de îndurat pe seama domnului muntean, care reușise
prin sume mari de bani să-l exileze în Insula Chios și chiar să-i convinga pe bostangii să-l
întemnițeze – i se promisese domnia Țării Românești dacă îl va îndepărta pe Brâncoveanu. Ceea
ce nu știa sultanul e că și Dimitrie Cantemir se afla în relații bune cu „muscalii” și-și pregătea
țara pentru dobândirea libertății69.
Domnul muntean, deși neinformat despre planurile de război ale turcilor, primește mai multe
ordine de la marele vizir: să mobilizeze trupe la Bender, să strângă provizii pentru armată la
Albești, să trimită la Isaceea 24.000 de scânduri pentru construirea de poduri, la care acesta
răspunde favorabil, însă acționând foarte încet, pentru a urmări cursul evenimentelor. Constantin
Brâncoveanu știa că sfârșitul războiului ruso-otoman nu-i putea fi în niciun caz favorabil,
indiferent de partea cui avea să fie victoria, deoarece nici față de Petru cel Mare nu riscase prea
mult, nici față de Imperiul Otoman nu a arătat supunerea datorată. Singura soluție era aplanarea
conflictului prin negocieri, urmând ca el să fie mediatorul între cele două mari puteri. Prin
urmare, acesta îl trimite pe comisul Gheorghe Castriotul într-o nouă solie în tabăra rusească,
împotriva voinței rudelor sale care au respins de la început acest plan.
Acesta a fost momentul rupturii dintre Brâncoveanu și cei doi Cantacuzini. Constantin Stolnicul
și Mihai Cantacuzino, care-și considerau nepotul supus turcilor, reușesc să îl aducă de partea lor
pe mitropolitul Antim Ivireanul, cu care sfătuindu-se hotărăsc să-l trimită în tabăra rusească pe
Toma spătarul, cu scopul de zădărnici planurile domnului și de a-l îndemna pe țar să pătrundă cu
trupele în Țara Românească70.
Solia lui Constantin Brâncoveanu a fost respinsă de la început de Petru cel Mare și colaboratorii
săi, în timp ce soluția prezentată de marele spătar a fost primită cu bucurie, odată cu
condamnarea domnului considerat „trădător”. Pe lângă pătrunderea forțată în Țara Românească
67
Ibidem, p.106.
68
Ibidem, p.148.
69
Ibidem, p.149.
70
Ibidem, p.152-153.
 P a g e | 12

și luarea proviziilor de la Albești, țarul a mai decis ca Toma Cantacuzino, în fruntea unui corp de
cavaleri, să fie cel însărcinat cu cucerirea cetății Brăila și cu distrugerea podului de la Isaceea.
Despre toate acestea, domnul muntean va afla de abia după încheierea războiului. În acest timp,
Brâncoveanu e chinuit de insistențele boierilor din țară să treacă de partea țarului, pentru că
numai astfel țara ar fi fost izbăvită de turci. Însă domnul nu își pierdu cumpătul, ferm convins că
armata rusească nu era capabilă să îi apere împotriva otomanilor71.
Vestea sfârșirii războiului în urma bătăliei de la Stănilești și a încheierii păcii l-a mai liniștit pe
domnul Țării Românești, care începea să spere că-și va putea restabili vechile relații cu Poarta și
Imperiul Rus, neștiind că în taină familia lui îi pregătește mazilirea.
Martiriul lui Constantin Brâncoveanu
Cei doi unchi ai lui Constantin Brâncoveanu au început acțiunile împotriva domniei la sfârșitul
anului 1713, când au trimis o slugă la Brașov să procure copii după sigiliile marilor boieri în
funcție. Atunci avea să fie redactată celebra petiție a boierilor Țării, care cuprindea toate
acuzațiile aduse domnului.
Acest document fals era tot ceea ce așteptaseră turcii, astfel încât, imediat ce vătaful de aprozi
Constantin Diichiti i-a înmânat-o marelui vizir, se hotărî de îndată mazilirea domnului. Se pare
că Brâncoveanu fusese anunțat de complotul boierilor de către medicul levantin al curții, Antonio
Corea, însă cu naivitatea specifică, nu a vrut să creadă că unchii săi îi doresc răul72.
La începutul lunii aprilie 1714 capegiul Mustafa aga, vechi prieten al lui Constantin
Brâncoveanu, e trimis de sultan să-l mazilească pe domn. Evenimentul a fost pregătit în așa fel
încât nimic nu trebuia să dea de bănuit domnului. Acesta, fără să bănuiască, ieși în întâmpinarea
oaspetelui și-i ură bun-venit, însă el își dezvălui de îndată misiunea:„Într-adevăr, n-aș fi vrut să-
ți aduc ție, prietenul meu, astfel de vești, dar credința mea față de sultan mă silește să săvârșesc
ceea ce mi s-a poruncit. Să știi, deci, că ești mazil din domnie...73”.
Luat prin surprindere, domnul nu avu nicio reacție pe moment, apoi realizând gravitatea situației,
își chemă slugile în ajutor. Nimeni nu l-a putut ajuta însă, căci toate ușile erau păzite de turci
înarmați. Îndată au fost chemați marii boieri și mitropolitul, în fața cărora s-a citit actul de
destituire a lui Constantin Brâncoveanu pentru trădare. Apoi s-au luat măsuri penrtu izolarea
familiei domnești de restul curții, iar cămările și beciurile în care se aflau bunurile celui mazilit
au fost pecetluite74.
Cantacuzinii, în ipocrizia lor, se arătară îndurerați de soarta rudei lor și promiseseră că îi vor
oferi ajutor, încercând să potolească mânia sultanului. Mai mult, Ștefan Cantacuzino, fiul lui
Constantin stolnicul, ales domn înlocul vărului său, pătrunde în odaia lui Brâncoveanu, unde îi
sărută mâna și își exprimă părerile de rău. Constantin Brâncoveanu a fost demn în suferința sa și
nu i-a făcut reproșuri, ci cu politețe își exprimă mulțumirea că domnia a fost dată unuia din neam

71
Ibidem, p.156.
72
Ibidem, p.172.
73
Dimitrie Cantemir, op.cit., p.25.
74
Constantin Șerban, op.cit., p.173.
 P a g e | 13

cu el75. A doua zi, mazilul și întreaga lui familie sunt escortați de câteva sute de turci spre
Constantinopol, unde aveau să înceapă cele mai mari chinuri ale domnului.
După trei săptămâni, tristul convoi intrase în Constantinopol, și împotriva tuturor asigurărilor ce î
se dăduseră, ocoli drumul care ducea la seraiul domnilor munteni și se îndreptă spre închisoare
de stat Edicule unde, închis într-una dintre celulele fortăreței, Constatin Brâncoveanu e despărțit
de ai săi. Închisoarea, veche din vremea stăpânirii bizantine, era așezată în partea cea mai sudică
a orașului. Avea șapte turnuri înalte, de peste 20 de m, fiecare cu patru-cinci etaje și săli de
gardă, de interogatoriu și de execuție. Cei condamnați erau închiși în celule subterane, la care se
putea coborî pe scări de piatră în spirală, iar la fundul temniței se aflau puțurile de sânge, unde
cei decapitați sau ștrangulați erau aruncați după execuție76.
După ce a fost întemnițat, Brâncoveanu a realizat motivul real al mazilirii lui – sultanul și marele
vizir voiau să-i confiște toate averile, prin orice mijloc, sub pretextul trădării. Întrucât
interogatoriul lui Ienache Văcărescu și Manolache Lambrino, ginerii săi, nu dăduse rezultatele
dorite, sultanul i-a cerut domnului mazil să-și declare toate averile. Acesta mărturisește doar
sumele de bani depuse la Viena, știind că Poarta nu va căuta să le obțină ținând cont de relațiile
tensionate cu habsburgii. Răspunsul nu l-a mulțumit pe sultan, iar Constantin Brâncoveau e
transferat într-o celulă mică și umedă, unde încep să-i fie aplicate primele torturi – e supus la
tortura întinderii pe roată, la cetluirea capului cu un cerc de fier, la ardere cu fierul înroșit în foc
pe piept și pe spate, dar cel mazilit s-a dovedit mai puternic decât chinurile îndurate și nu i-a
putut fi smulsă nicio mărturisire77.
Probabil realizând că nu va mai putea obține altceva de la domn, sultanul face un gest care-i va
nedumeri pe boierii din țară: îl iartă pe domn, care e eliberat, și îi promite recăpătarea tronului.
Constantin Brâncoveanu, începând să creadă în milostenia otomană, trimite scrisori celor din țară
pentru a-i asigura că e bine și că urmează să se reîntoarcă la București. Tot Dimitrie Cantemir ne
spune că domnul ar fi scăpat de condamnarea la moartea dacă „nu ar fi ațâțat împotriva lui furia
sultanului domnul Ștefan Cantacuzino și tatăl său Constantin, cu ponegririle lor neîncetate, cu
învinuirile lor drepte și nedrepte”78.
La numai trei zile de la iertarea sa, domnul mazil e arestat din nou și dus în bine-cunoscutul loc
de schiungiure, numit Fornetta, unde e supus la alte torturi, mult mai crude, pentru a face noi
mărturisiri. Acolo, împreună cu fiii și ginerii săi, e torturat în fața doamnei Marica și a fiicei sale
Bălașa, însă văzând turcii că nu pot obține alte informații, pedepsele se vor rări, iar de abia la
ultima încercare, când li se promite că vor scăpa cu viață dacă vor plăti o sumă mare de bani,
călăii hotărăsc execuția lor în public79.
La 15 august, într-o duminica, Constantin Brâncoveanu, cu cei patru fii și Ienache Văcărescu au
fost scoși din temnița de la Edicule și duși spre locul de execuție. Cei condamnați, cu capele
descoperite, picioarele goale, îmbrăcați numai cu o cămașă și în lanțuri, sunt conduși spre una
75
Ibidem, p.174.
76
Ibidem, p.179.
77
Ibidem, p.181.
78
Dimitrie Cantemir, op.cit., p.29.
79
Constantin Șerban, op.cit., p.182.
 P a g e | 14

din piețele de lângă marele serai al sultanului, în fața cartierului Galata, locul obișnuit pentru
execuția oamenilor de seamă. În mijlocul pieții, la semnul sultanului, călăul reteză rând pe rând
capetele lui Ienache Văcărescu, ale celor patru fii ai lui Brâncoveanu și în cele din urmă al
domnului muntean. Se spune că în acele clipe de grele încercări și de supremă durere, în fața
capetelor însângerate ale ginerelui și fiilor săi mai mari, Constantin Brâncoveanu nu și-a pierdut
încrederea în Dumnezeu și a refuzat turcirea celui mai mic băiat al său, Matei, care recurse la
această soluție disperată pentru a scăpa cu viață80.
Astfel murea nevinovat „nu numai în sensul credinței față de turci, cu care, mai la urma urmei,
în adâncul sufletului său creștin nu era dator, dar absolut nevinovat în ceea ce privește felul cum
a reprezentat interesele țării sale și ale neamului românesc întreg”81.
Rămășițele sale, aruncate în mare, au fost culese de familia îndurerată, și după ce au stat o vreme
ascunse în Insula Halki, au fost aduse și îngropate la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din
București, neputându-le duce la Hurezi, căci Oltenia fusese smulsă din trupul țării în urma Păcii
de la Passarowitz (1718).

80
Ibidem, p.183.
81
Nicolae Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p.7.