COORDONATELE UNEI ATITUDINI:

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI BISERICA

ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

RADU NEDICI

Evenimentele de la cumpăna veacurilor XVII–XVIII care au implicat

comunitatea românească din Transilvania ca urmare a intrării Principatului sub
autoritatea Habsburgilor, punând-o în fața unei opțiuni confesionale pline de
semnificații pe termen lung, au generat istoriografii în mare măsură partizane și
dispute aprinse, între ale căror rare puncte de întâlnire se află și acela al
sprijinului acordat de Constantin Brâncoveanu Ortodoxiei ardelene. Mai mult,
politica voievodului muntean de impulsionare a rezistenței la adresa proiectului
de unire religioasă cu Roma face parte dintre temele majore sub care istoricii au
așezat domnia sa, de la capitolele distincte inserate în marile sinteze, la
mențiunile rezervate în volumele biografice și comemorative mai vechi sau mai
noi 1. Odată cu intrarea sa în panteonul național și, mai recent, prin canonizarea
decisă în urmă cu două decenii, Brâncoveanu a devenit personaj al unei istorii de
larg consum, incapabile să iasă din cercul foarte îngust și repetitiv al elogierii
necritice, axate în jurul câtorva coordonate generatoare de consens2. Statuia lui a

1 Nicolae Iorga, Viața și domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, București, 1914, pp. 123–132; Idem,

Istoria românilor, vol. VI: Monarhii, ed. îngrijită de Ștefan Andreescu, București, Ed. Enciclopedică, 2000,
pp. 340–350; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu, vol. III,
București, All Educational, 2000, pp. 143–144; Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin vodă
Brâncoveanu: viața – domnia – epoca, București, Ed. Științifică, 1969, pp. 190–193, 201–202, 340–342; Ștefan
Ionescu, Epoca brâncovenească: dimensiuni politice, finalitate culturală, Cluj-Napoca, Dacia, 1981, pp. 27–
42; Ioan-Aurel Pop, Domnia lui Constantin Brâncoveanu și românii din Transilvania – realitate istorică și
reflectare în istoriografia românească transilvăneană din secolul XVIII, în Constantin Brâncoveanu, coord. Paul
Cernovodeanu, Florin Constantiniu, București, Ed. Academiei RSR, 1989, pp. 59–73; Paul
Cernovodeanu, Epoca lui Constantin Brâncoveanu, în Istoria românilor, vol. V: O epocă de înnoiri în spirit
european (1601–1711/1716), coord. Virgil Cândea, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pp. 256–257.
2 Despre motivațiile și despre felul în care s-a edificat acest discurs de-a lungul ultimului secol, vezi,

chiar în volumul de față, contribuțiile Mihaelei Grancea și Simonei Preda.

230 RADU NEDICI

fost construită prin îngroșarea unor contururi și prin înveștmântarea lor în

hainele unor motivații care au sfârșit, adesea, prin a fi cele ale epocilor recente,
cu legături incerte în trecut. Astfel, postulând o presupusă dezbinare națională,
pe care abia secolul al XIX-lea a inventat-o pe seama unirii religioase, intervenția
domnitorului în Transilvania în favoarea credinței ortodoxe ar fi fost menită să
păstreze coeziunea spirituală a întregului corp etnic, anticipând cumva idealul
României Mari, care avea să se împlinească doar în 1918 3.
Împotriva acestui tip de discurs, încă dominant la nivel public și ale cărui
efecte au fost potențate de anul aniversar, cred, de aceea, că nu este lipsită de
sens o reflecție reluată chiar și pe marginea acelor aspecte foarte des invocate ale
domniei de un sfert de secol a lui Constantin Brâncoveanu, care să fie capabilă să
îl redea în toată dimensiunea timpului său. Este și ceea ce propune demersul
meu, interesându-se de formele politice și comunicaționale sub care voievodul
Țării Românești a încercat să construiască dincolo de Carpați o mișcare de
opoziție față de comuniunea cu Roma. Recitind mărturiile epocii în relație cu
sursele nontextuale, voi argumenta în favoarea considerării semnificației legăturilor
personale și a rețelelor pe care Brâncoveanu le-a patronat sau în care s-a integrat,
ca și a limitelor intrinseci acestora. Ele mă vor conduce, într-o a doua etapă, spre
a interoga resorturile atitudinii sale și a modului în care și-a imaginat raporturile
cu instituția ecleziastică de rit grec din Transilvania și cu credincioșii acesteia.

Dip lomație și politică

Trebuie observat, pentru început, că nu cunoaștem decât o singură

scrisoare adresată personal de Brâncoveanu românilor ardeleni în chestiunea atât
de fierbinte a unirii religioase, la 5 iulie 1701, avându-i, totuși, și aceasta, ca
destinatari numai pe opozanții din Șcheii Brașovului4, ceea ce este, să recunoaștem,
foarte puțin din partea unui domnitor din cancelaria căruia ni s-au păstrat,
altminteri, sute de misive diplomatice și de hrisoave interne 5. Față de această
tăcere, ale cărei rațiuni mai adânci vor fi examinate în continuare, acțiunea
voievodului s-a derulat urmând canalele preexistente ale rețelelor politice și

3 Ștefan Meteș, Relațiile bisericii românești ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în veacul al XVIII-lea,

Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1928, pp. 1–19; Șt. Ionescu, P. I. Panait, Constantin vodă
Brâncoveanu, pp. 190–193; I.-A. Pop, Domnia lui Constantin Brâncoveanu, pp. 64–65, pentru a cita numai
patru nume din generații diferite, revelatoare pentru persistența motivului.
4 Sterie Stinghe (ed.), Documente privitoare la trecutul romînilor din Șchei (1700–1783), vol. I, Brașov,

Tipografia Ciurcu & Comp., 1901, pp. 15–16.

5 Cea mai recentă estimare a numărului acestora în vol. Constantin Brâncoveanu 300: Documente de arhivă

– Documents from the National Archives, f.l., Dar Development Publishing, 2014, p. 9. O selecție a
corespondenței sale diplomatice la Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor: politica externă și
diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688–1714), București, Silex, 1997, pp. 55–146.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 231

alianțelor familiale edificate în decursul anilor, el căutând să influențeze astfel

indirect decizia cercurilor imperiale habsburgice, ca și pe cea a supușilor lor
transilvăneni de rit grec.
Într-o primă direcție, demersurile lui Constantin Brâncoveanu au vizat
cointeresarea pe subiectul suferințelor Ortodoxiei ardelene a puterii ruse aflate
în plină expansiune și atragerea țarului Petru cel Mare ca factor de presiune
diplomatică asupra Vienei. Începutul fusese deja făcut în iunie 1698, când
patriarhul de Ierusalim, Dositheos Notaras, îi scria de la București țarului,
acuzând, între altele, planurile de catolicizare forțată puse în practică în
Transilvania 6. Sprijinindu-se pe aceleași bune relații pe care le avea arhiereul
ierosolomitan în mediile curții ruse și folosind ocazia oferită de călătoria la
Moscova a nepotului acestuia, Chrysanthos Notaras, mitropolitul Theodosie al
Ungrovlahiei adresa patriarhului Adrian, în noiembrie 1700, o lungă relatare
despre starea precară în care se găseau credincioșii supuși jurisdicției sale
spirituale. Cu acel prilej, el invoca protecția puternicului împărat ortodox, atât
pentru creștinii aflați sub dominație otomană, cât și pentru drept-credincioșii
transilvăneni, care îndurau tot mai greu injoncțiunile catolice făcute în numele
falsei uniri 7. Ulterior, în cursul anului 1702, Constantin Brâncoveanu apela, pe
fundalul strângerii relațiilor politice cu imperiul de la răsărit, și pentru
intervenția lui Petru cel Mare în vederea respectării de către Viena a libertății
religioase promise coreligionarilor din Brașov, într-un moment când destinul
Bisericii ardelene părea altminteri să fi fost pecetluit 8.
Anglia, stat care mediase încheierea păcii în 1699 și care se bucura de
prestigiul rezervat unui aliat îndepărtat și care nu urmărea obiective teritoriale
directe în Balcani sau în centrul Europei, a fost cealaltă putere pe a cărei influență
la curtea vieneză și-a întemeiat demersurile voievodul muntean. Motivate de
interese comune, contactele Țării Românești cu reprezentanța diplomatică
engleză la Înalta Poartă se intensificaseră notabil în ultimul deceniu al secolului
al XVII-lea, sub mandatul lordului William Paget 9. Trecerea lui prin București, la

6 Silviu Dragomir, Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia în veacul XVII, extras din

„Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice”, seria a II-a, 34 (1912), București, Librăriile
Socec & Comp., C. Sfetea și Librăria Națională, 1912, pp. 71–72.
7 Ibidem, pp. 158–165.

8 Ștefan Meteș, Din relațiile noastre cu Rusia: frații David și Teodor Corbea din Brașov în slujba poporului romîn

ca luptători contra unirii cu Roma, ca diplomați și scriitori, în „Mitropolia Ardealului”, 5 (1960), nr. 11–12, pp.
847–848.
9 Andrei Pippidi, Un episod al relațiilor româno-engleze: corespondența dintre Constantin Brâncoveanu și

lordul Paget, în Constantin Brâncoveanu, coord. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, București, Ed.
Academiei RSR, 1989, pp. 139–155.
232 RADU NEDICI

părăsirea postului, în aprilie 1702, i-a prilejuit lui Brâncoveanu transmiterea unei
scrisori către împăratul Leopold I, prin care solicita abținerea de la aplicarea
oricărei constrângeri în materie religioasă la adresa românilor ardeleni 10. Ea
venea să se adauge apelului făcut de patriarhul de Constantinopol prin
intermediul aceluiași emisar, pentru a se permite numirea unui nou episcop de
rit grec în Transilvania, după defecțiunea lui Athanasie Anghel 11. În virtutea
relațiilor personale, dar și a dialogului cu Ortodoxia în care era implicată în acei
ani Biserica Anglicană, ambasadorul își asumase pledoaria în această cauză,
aparent atât de îndepărtată 12. Mai mult, în numele internaționalismului
protestant, William Paget avea să devină și purtătorul de cuvânt al nobilimii
ardelene, nemulțumită la rându-i de prozelitismul catolic dezlănțuit în Principat,
ceea ce a modificat radical centrul de greutate al întregii sale intervenții 13. De aici,
poate, și inflexibilitatea lui Leopold I, care, în cursul audienței acordate lui Paget,
a replicat că nu exista nici un temei pentru care domnul Țării Românești să-și
aroge calitatea de actor într-o chestiune care privea exclusiv teritoriile
habsburgice. Răspunsul acesta tăios arăta foarte limpede că cercurile aulice nu
erau dispuse să accepte o negociere diplomatică, fie ea și indirectă, pe marginea
subiectului unirii religioase, considerat a fi la acea dată definitiv închis, iar abilul
ambasador a socotit mai prudent să nu insiste 14.
Împletirea aceasta de mesaje adresate simultan Vienei are meritul de a
pune în lumină un aspect care a scăpat adeseori investigației istoricilor, anume
acela al posibilelor conexiuni dintre rezistența ortodoxă împotriva unirii
religioase și disputele contemporane din interiorul sistemului de guvernare
ardelean. Sensul politic al transferului confesional petrecut în 1701 nu putea fi

10 Nikolaus Nilles (ed.), Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stephani,

vol. I, Oeniponte, Felician Rauch, 1885, p. 355. O relatare contemporană a primirii de care s-a bucurat
Paget la București în Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688–
1714), ed. îngrijită de Aurora Ilieș, București, Ed. Academiei RSR, 1970, pp. 137–139.
11 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, p. 355.

12 Paul Cernovodeanu, Din legăturile Bisericii Răsăritului cu ambasadorul Angliei la Constantinopol, lordul

William Paget (între 1693–1702), în „Biserica Ortodoxă Română”, 94 (1976), nr. 1–2, pp. 214–226; Steven
Runciman, Marea Biserică în captivitate: un studiu referitor la Patriarhia Constantinopolului din perioada
premergătoare cuceririi turcești până la Marele Război de Independență, București, Sophia, 2013, pp. 318–351.
13 N. Nilles (ed.), Symbolae, pp. 354–355. Despre întrevederile avute la trecerea prin Transilvania, vezi

Mihály Cserei, Erdély históriája: [1661–1711], ed. îngrijită de Imre Bánkúti, Budapest, Europa
Könyvkiadó, 1983, pp. 324–325; Edmund Chishull, Travels in Turkey and back to England, London, W.
Boyer, 1747, p. 102. Pentru interesul arătat în Insulele Britanice cauzei protestante de pe continent, vezi
lucrarea recentă a lui Tony Claydon, Europe and the making of England: 1660–1760, Cambridge,
Cambridge University Press, 2007, passim.
14 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, p. 355.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 233

neglijat, conducătorii comunității românești alegând atunci să meargă alături de

partida imperială, cu toate riscurile pe care le comporta opțiunea lor 15. La polul
opus, tradiția răsăriteană avea potențialul de a se constitui într-o antiteză a
ambițiilor de supremație ale Habsburgilor, înăuntrul și în afara Transilvaniei.
Adăugându-se altor episoade din trecutul foarte apropiat, agenda confesională
urmărită de aceștia nu a făcut decât să confirme în ochii elitei muntene supozițiile
cele mai negre cu privire la intențiile hegemonice ale imperialilor, contribuind
astfel la conturarea unei imagini negative a „nemților” și la îndepărtarea Țării
Românești de posibilitatea colaborării antiotomane16.
Cu toată prudența cu care și-a condus politica externă, evitând gesturile
radicale, intrarea Bisericii românești în comuniune cu Roma l-a împins
iremediabil pe Brâncoveanu către tabăra opozanților împăratului, acolo unde
putea găsi susținători pentru restaurarea raporturilor premergătoare Unirii.
Desigur, legăturile de solidaritate dintre voievod și elita protestantă ardeleană
datau din perioada anterioară ocupării Transilvaniei de austrieci, cu rădăcini
puternice în relațiile stabilite între cele două principate vecine de-a lungul
secolului al XVII-lea 17. Ele au fost consolidate către 1700 de ostilitatea comună
față de proiectele catolice care țintiseră, între altele, Biserica de rit grec.
Membrii Consistoriului Suprem Reformat, ca organism colectiv de
protejare a privilegiilor confesiunii calvine și, prin extensie, a vechilor structuri
ale Principatului, s-au împotrivit din primele momente intențiilor unioniste,
identificând foarte corect miza lor politică. Profitând de pozițiile administrative
pe care le dețineau, ei au încercat între 1698 și 1701 să blocheze realizarea unirii
religioase, fie prin negarea sincerității declarațiilor clerului și instituirea unor
anchete ce ar fi trebuit să indice lipsa de popularitate a comuniunii cu Roma, fie
prin intervențiile la curte, soldate cu obținerea de la suveran a proclamării
formale a libertății românilor de a primi unirea cu oricare dintre confesiunile
recepte, fie, în sfârșit, prin ignorarea imunităților garantate preoților valahi 18.

15 Radu Nedici, Formarea identității confesionale greco-catolice în Transilvania veacului al XVIII-lea: Biserică

și comunitate, București, Ed. Universității din București, 2013, pp. 92–127.

16 Violeta Barbu, Les sentiments anti-Habsbourg des Roumains à l’époque de François Rákóczi, în „Studia

Caroliensia: A Károli Gáspár Református Egyetem Folyóirata”, 2004, nr. 3–4, pp. 339–347; Bogdan
Murgescu, Polemică teologică și imperative politice în Țările Române la cumpăna secolelor XVII–XVIII, reluat
în idem, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Iași, Polirom, 2012, pp. 60–67.
17 Susana Andea, Transilvania, Țara Românească și Moldova: legături politice (1656–1688), Cluj-Napoca,

Presa Universitară Clujeană, 1996, în special pp. 287–367 pentru deceniul anterior urcării pe tron a lui
Brâncoveanu, altminteri nu lipsit de tensiuni, când acesta a îndeplinit mai multe misiuni diplomatice
dincolo de Carpați.
18 Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, ed. îngrijită de Georgeta Penelea, București, Ed.

Științifică și Enciclopedică, 1989, pp. 230–231; Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din
Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Cluj-Napoca, Dacia, 2002, pp. 72–81; Zenovie Pâclișanu, Istoria Bisericii
234 RADU NEDICI

Tentativa de creare a unui episcop paralel în persoana acelui Ioan Țirca, ce se

prezenta în 1700 înaintea sinodului Bisericii Reformate promițând ascultare, a
eșuat dramatic în fața hotărârii cu care au acționat vlădica Athanasie și
autoritățile militare 19. Prea slabi pentru a îndrăzni să mai conteste în chip deschis
documentele imperiale care sancționaseră pașii făcuți de ierarhia românească
spre împlinirea integrării în Biserica Catolică, nobilii calvini s-au limitat ulterior
să sprijine din umbră mișcările disidente dirijate de la București.

Rețelele ac țiun ii con testata re

Din partea sa, Constantin Brâncoveanu s-a bizuit pe acțiunile unor agenți
de influență, care au avut menirea de a provoca tulburări în sânul comunităților
românești, în speranța răsturnării pe această cale „populară” a deciziilor sinodale
care consfințiseră acceptarea Unirii și care își aflaseră împlinirea în ceremonia de
instalare la Alba Iulia a episcopului Athanasie Anghel în ziua de 25 iunie 1701.
Am arătat cu alt prilej că structurarea opoziției religioase a stat în legătură directă
cu interesele economice ale foarte subțirilor elite burgheze românești ardelene,
dependente sub o formă sau alta de menținerea unor relații amicale cu factorii
de putere de la sud de Carpați. La Brașov, Făgăraș și Alba Iulia laicii au fost cei
dintâi convinși să denunțe unirea religioasă, iar dimensiunea nucleului urban și
raporturile de tip protoindustrial pe care le favorizase piața orașului au
condiționat extinderea contestărilor în spațiul rural înconjurător 20.
Ce surprinde în legătură cu aceste proteste e cât de restrâns a fost grupul
responsabil de propaganda anti-unionistă. Toți cei implicați în radicalizarea
diferendului erau membrii aceluiași cerc de solidaritate, cu conexiuni sugestive
în Țara Românească. David Corbea, autorul scrisorilor prin care brașovenii au
fost incitați să facă opoziție, era el însuși născut în Șchei, dar emigrase în tinerețe
la București, unde devenise om de încredere al Cantacuzinilor și al lui
Brâncoveanu, care îl însărcinaseră cu multiple misiuni diplomatice în Polonia și
Rusia21. Andrei Banoli, provenit din lumea foarte activă a negustorilor balcanici și

Române Unite, partea I (1697–1751), în „Perspective”, 17 (1994–1995), nr. 65–68, pp. 113–120; Mathias
Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Cluj-Napoca, Dacia, 1994, pp. 123–141; Gábor
Sipos, Consistoriul Reformat Suprem și problema unirii religioase a românilor, în „Annales Universitatis
Apulensis, Series Historica”, anul 6 (2002), tom II, pp. 105–110.
19 N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, p. 231; Z. Pâclișanu, Istoria, I, pp. 138–139.

20 Radu Nedici, Dezacordul religios în context urban: mobilizarea elitelor laice ortodoxe din Transilvania în

confruntarea cu Biserica Unită la începutul secolului al XVIII-lea, în Lumea orașului: cercetări de istorie urbană,
coord. Simion Câlția, București, Ed. Universității din București, 2013, pp. 103–142.
21 St. Stinghe (ed.), Documente, vol. I, pp. 17–21; Paul Cernovodeanu, O familie de diplomați români din

Transilvania la cumpăna dintre veacurile XVII–XVIII: Corbea din Șcheii Brașovului, în „Studii și Materiale
de Istorie Medie”, 23 (2005), pp. 145-158.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 235

înrudit cu rezidentul muntean în Transilvania, a colportat veștile despre trădarea

lui Athanasie Anghel și a fost amestecat atât în tulburările din Brașov, cât și în
cele stârnite, aproape simultan, la Alba Iulia 22. Theodor Ladislau Dindar, în
calitatea lui de agent oficial al voievodului, a evitat să-și asocieze numele în mod
direct cu orice instigare, dar suspiciunile nu l-au ocolit, făcându-l tocmai în acei
ani mai nesigur decât oricând pentru autoritățile imperiale 23. În fine, Ioan Pater,
respectabilul negustor și totodată curator al Mitropoliei Bălgradului, cel care i-a
adresat printre cele mai acide reproșuri ierarhului dispus să îmbrățișeze
Unirea 24, face veritabilă figură de mediator între diversele grupări angajate în
conspirație. În primul rând și deloc de neglijat, la nivel familial: una din fiicele
sale era măritată cu Theodor Dindar 25. De rezidentul muntean îl lega apoi și
partea de moșie stăpânită la Perișani, în Argeș, acolo unde își avea pământurile
și secretarul domnesc Teodor Corbea, fratele ceaușului David 26. Prestigiul
construit în anii cât activase pe scena comerțului dintre Balcanii otomani și
Europa centrală, când deținuse pentru o vreme și funcția de staroste al companiei
comerciale grecești din Sibiu 27, l-a ajutat să pătrundă în sferele înalte ale puterii
de la București și Alba Iulia. Deja în 1682 Șerban Cantacuzino îl numea
„priiatenul domnii meale”, într-un act prin care îl scutea de vama datorată pentru
oile și vitele cumpărate în Țara Românească, formulă reluată un deceniu mai
târziu de Constantin Brâncoveanu, care îi mustra pe funcționarii fiscali ce
nesocotiseră privilegiul prin care turmele lui fuseseră iertate de oierit 28. Să
considerăm apoi o simplă coincidență că printre intervențiile în calitate de ctitor

22 St. Stinghe (ed.), Documente, vol. I, pp. 11–13; N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, p. 340.
23 Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente din istoria Romănilor, vol. II, București, Stabilimentul Grafic I. V.
Socec, 1900, pp. 82–85; Susana Andea, Viața și activitatea diplomatică a lui Theodor Ladislau Dindar, în Studii
de istorie medievală și premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei
Române, coord. Avram Andea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 413–429.
24 Alexandru Lapedatu, Pater Ianoș, în vol. Prinos lui D. A. Sturdza la împlinirea celor șapte-zeci de ani,

București, Institutul de Arte Grafice «Carol Göbl», 1903, pp. 303–310; Sebastian Stanca, Pater Iani de Alba
Iulia, în „Revista Teologică”, 32 (1942), nr. 1–2, pp. 34–40; Pavel Binder, Membrii familiei Pater din
Transilvania, sprijinitori ai Ortodoxiei și factori de unitate națională, în „Mitropolia Ardealului”, 24 (1979),
nr. 4–6, pp. 347–352.
25 S. Stanca, Pater Iani, p. 39; P. Binder, Membrii familiei Pater, p. 352; S. Andea, Viața și activitatea

diplomatică, p. 418.
26 S. Andea, Viața și activitatea diplomatică, p. 419; Nicolae Iorga (ed.), Studii și documente cu privire la

istoria romînilor, vol. V: Cărți domnești, zapise și răvașe, București, Stabilimentul Grafic I. V. Socec, 1903,
p. 128, doc. 49 (15 iulie 1693); p. 129, doc. 54 (6 iulie 1701).
27 Olga Cicanci, Companiile grecești din Transilvania și comerțul european în anii 1636–1746, București, Ed.

Academiei RSR, 1981, pp. 102, 165.

28 N. Iorga (ed.), Studii și documente, vol. V, p. 126, doc. 42 (19 iulie 1682); p. 128, doc. 48 (4 ianuarie

1693). Pentru semnificațiile formulei, vezi Gheorghe Lazăr, În umbra puterii. Negustori «prieteni ai
domniei» și destinul lor (Țara Românească, secolul al XVII-lea), în Vocația istoriei: prinos profesorului Șerban
Papacostea, coord. Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazăr, Brăila, Istros, 2008, pp. 605–634.
236 RADU NEDICI

pe pământ ardelean ale domnitorului Brâncoveanu s-a numărat și refacerea

bisericii voievodale de la Ocna Sibiului, unde Ioan Pater deținea proprietăți
importante de pe timpul când avusese în arendă minele de sare din vecinătate?
Greu de spus, în condițiile parcimoniei documentelor 29. Exploatarea salinelor,
activitate asupra căreia a deținut aproape un monopol în ultimele două decenii
de existență a Principatului autonom 30, l-a transformat într-un apropiat al
magnaților. Banii împărțiți pentru a-și câștiga protecție politică sau pentru a
scăpa de acuzele de fraudă ori, dacă dăm crezare zvonurilor care au circulat în
epocă, folosirea lui ca paravan pentru afacerile derulate de unii dintre nobilii de
prim rang 31 i-au asigurat, în orice caz, o poziție specială între facțiunile dispuse
să colaboreze pentru blocarea realizării unirii cu Roma.
Pericolul coalizării într-o unică opoziție a celor contrariați de politica
religioasă promovată în Transilvania a făcut obiectul repetat al incriminărilor
slujitorilor cauzei catolice, tocmai în legătură cu protestele născute în mediile
românești 32. Reușita eliberării brașovenilor de sub tutela Bisericii Unite în iunie
1701 nu poate fi imaginată în absența complicității interesate a unor oficiali de la
nivel guvernamental și din magistratura orașului 33. Memoriile epocii au
conservat, de altfel, expresiile simpatiei pentru cauza ortodoxă, atât în legătură
cu evenimentele din Șcheii Brașovului, cât și a celor petrecute la Alba Iulia 34.
Dacă participarea facțiunii protestante ardelene nu a putut fi niciodată probată
în mod direct, detaliile ceva mai numeroase care au supraviețuit de partea
munteană fac indubitabilă conlucrarea stabilită și încărcătura ei politică. Astfel,
în deja amintita scrisoare prin care David Corbea își îndemna concetățenii să
reziste proiectatei uniri bisericești, el nu ezita să folosească drept argument
pentru încurajarea lor adversitatea cu care elita maghiară calvină se știa că
privește inovațiile din plan religios. Recomandărilor despre modalitatea în care

29 Corneliu Creangă, Contribuția lui Constantin Brâncoveanu la zidirea unei biserici în Ocna Sibiului, în

„Mitropolia Ardealului”, 11 (1966), nr. 1–3, pp. 146–155; S. Stanca, Pater Iani, pp. 38–39.
30 S. Stanca, Pater Iani, pp. 35–37; Árpád Kulcsár, Sóbányászat és sókereskedelem Erdélyben I. Apafi Mihály

uralkodása idején, în „Századok: A Magyar Történelmi Társulat Folyóirata”, 125 (1991), nr. 5–6, pp. 433–437.
31 Nicolae Bethlen, Descrierea vieții sale de către el însuși, ed. îngrijită de Francisc Pap, Cluj-Napoca, Casa

Cărții de Știință, 2004, pp. 142, 179, 254; P. Binder, Membrii familiei Pater, p. 349; Kulcsár, Sóbányászat,
pp. 436–437.
32 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, pp. 337–339; E. de Hurmuzaki, Fragmente, pp. 85–87; Andreas

Freyberger, Relatare istorică despre unirea Bisericii românești cu Biserica Romei făcută în anul 1701 și despre
cele ce au urmat în problema unirii până în noiembrie 1702 / Historica relatio unionis Walachicae cum Romana
Ecclessia facta a. 1701 eorumque, quae in unionis negotio subsecuta sunt usque ad novembrem anni 1702di, ed.
îngrijită de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, Clusium, 1996, pp. 129, 131.
33 Daniel Dumitran, Rezistența ortodoxă împotriva unirii religioase în Brașov și Țara Bârsei, în „Annales

Universitatis Apulensis, Series Historica”, 9 (2005), tom II, p. 57.

34 M. Cserei, Erdély históriája, p. 306; N. Bethlen, Descrierea vieții sale, pp. 249–253.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 237

trebuia prezentat protestul în fața sinodului ecleziastic, Corbea le alătura

conceptul unui memoriu ce urma a fi adresat Guvernului ardelean, socotit, fără
îndoială, favorabil cererilor petenților brașoveni 35.
Încă și mai revelatoare sunt observațiile despre primirea rece de care
avusese parte solul imperial la curtea munteană, la începutul anului 1702. Pe
urmele relatării făcute de acesta, rapoartele militare cărora le datorăm informația
stabilesc o legătură directă între starea de spirit dominantă și indignarea stârnită
în rândul boierilor de veștile care circulau în legătură cu arestarea în Transilvania
a protonotarului János Sárosi 36. Numele său fusese implicat în anul precedent
atât în confirmarea protestului comunității din Șcheii Brașovului 37, cât, mai ales,
în înregistrarea oficială a memoriului depus de Gabriel Nagyszegi, în contextul
încă neelucidat pe deplin al unei acțiuni revendicative în care acesta din urmă se
proclamase reprezentant legitim al întregii comunități ortodoxe din Ardeal 38.
Acuzat pentru că oferise acoperirea juridică acestei pretenții fără fundament
împotriva intereselor împăratului, Sárosi fusese reținut în ianuarie 1702,
împreună cu ceilalți participanți de la vârful protestului, și făcea obiectul
presiunilor partidei reformate pentru a se obține exonerarea lui de orice vină și
repunerea în drepturi 39. Or, faptul că elita politică de la București urmărea cu
atâta interes soarta protonotarului ardelean încât să o transforme în subiect de
dialog diplomatic, ar putea indica, într-adevăr, că ea nu era total străină de
complotul pentru care era suspectat Sárosi.
La fel de semnificativă este și o altă intervenție, produsă la aproape un
deceniu distanță, pe fundalul bulversat al sfârșitului insurecției lui Ferenc II Rákóczi.
În februarie 1711, secretarul domnesc Peter Grienner înainta împăratului Iosif I o
listă de solicitări în numele stăpânului său, printre care era și aceea a eliberării din
arest a fostului cancelar ardelean Miklós Bethlen și a amnistierii faptelor comise
de Mihály Mikes și de ceilalți nobili transilvăneni pe durata războiului. Faptul că
Brâncoveanu găsea potrivit să ia apărarea dușmanilor împăratului, pe care îi
prezenta ca fiind prietenii și vecinii săi, într-un text a cărui cerință principală era
aceea a acordării, pentru el și familia lui, a dreptului de refugiu pe teritoriul
Monarhiei în eventualitatea dizgrației din partea sultanului, spune extrem de

35 St. Stinghe (ed.), Documente, vol. I, p. 20.

36 Constantin Giurescu, Nicolae Dobrescu (ed.), Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu,
București, Inst[itutul] de Arte Grafice «Carol Göbl», 1907, pp. 120–123.
37 Originalul actului a fost descoperit și publicat de D. Dumitran, Rezistența ortodoxă, p. 59.

38 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, pp. 331–340; S. Dragomir, Istoria dezrobirii, vol. I, pp. 101–122 și 325–338.

Vezi și recentele sugestii interpretative la Daniel Dumitran, Formen der Identität im Siebenbürgen (XVIII.
Jahrhunderts). Einleitung zur Kritik der Darstellung der Nichtunierten Rumänen in der Geschichtsschreibung, în
„Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «Gheorghe Șincai»”, 15 (2012), pp. 36–40.
39 N. Bethlen, Descrierea vieții sale, pp. 251–252.
238 RADU NEDICI

mult despre valoarea cu care el investea această legătură 40. Sursele converg, de
altminteri, în a arăta că Țara Românească a constituit pentru numeroși dintre
curuții forțați să părăsească la un moment sau altul Transilvania un spațiu
primitor, cu toate asigurările de fidelitate date de Brâncoveanu imperialilor 41.
Peste toate acestea se adaugă relațiile cotidiene, cultivate cu multă grijă de
voievodul Țării Românești, ale căror ecouri răzbat din când în când din
documente. Față de familiaritatea pe care ele o mărturisesc, schimburile de
informații și de daruri cu comandanții militari imperiali din Transilvania s-au
menținut, cel mai adesea, în sfera politeții diplomatice oficiale. Era nevoie, într-
adevăr, de o încredere construită în decursul multor ani de contacte politice,
pentru ca domnul să apeleze la cancelarul ardelean, Mihály Teleki, pentru
trimiterea unui medic priceput care să o consulte pe mama sa suferindă 42. Alte
ocazii erau mai vesele. Un eveniment major, așa cum era acela al căsătoriei fiicei
guvernatorului György Bánffy cu fiul altui magnat ardelean, László Székely, nu
doar că era considerat suficient de important, încât Brâncoveanu să răspundă
invitației primite printr-o delegație care să îl reprezinte în Transilvania cu cinstea
cuvenită, dar ziua respectivă a anului 1702 rămânea înscrisă spre aducere aminte
și în cronica oficială a domniei sale 43. Era vorba, cu siguranță, de mai mult decât
de o simplă curtoazie, din moment ce pe domnitor îl lega o veche prietenie de
László Székely, cu începuturi, poate, în 1682, când cel din urmă se aflase în Țara
Românească pentru stabilirea succesiunii soției sale, Sara Buicescu, și afirmată
răspicat într-un act din 1689, prin care îl scutea de vama pentru vitele ce tranzitau
frontiera munteană 44. Altminteri, țesute în miezul unei societăți pluriconfesionale
precum cea ardeleană, amicițiile acestea nu se supuneau îngrădirilor religioase
convenționale. Catolicul Ádám Kálnoki putea invoca la rându-i, cu egală
îndreptățire, bunăvoința arătată familiei sale de Brâncoveanu în ajunul căsătoriei
surorii lui, Ágnes, cu medicul Bartolomeo Ferrati, mariaj pentru a cărui realizare
însuși voievodul servise drept intermediar 45.

40 C. Giurescu, N. Dobrescu (ed.), Documente și regeste, pp. 196–198.

41 P. Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor, p. 28. Detalii utile și în studiul mai vechi al lui Nicolae Iorga,
Francisc Rákóczi al II-lea, învietorul conștiinței naționale ungurești, și românii, în „Analele Academiei Române,
Memoriile Secțiunii Istorice”, seria a II-a, 33 (1910–1911), pp. 5–17.
42 P. Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor, pp. 59–60 (scrisoare din 13 februarie 1689).

43 R. Greceanu, Istoria, p. 140.

44 Nicolae Iorga (ed.), Acte românești din Ardeal privitoare în cea mai mare parte la legăturile Secuilor cu Moldova,

în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, 2 (1916), pp. 237–239. Despre originea și personalitatea soției
sale, cfr. Violeta Barbu, Tüdos Kinga, Portretul unei doamne transilvănene: Sara Bulcești (1655–1708), în
„Studii și Materiale de Istorie Medie”, 27 (2009), pp. 169–208; Susana Andea, Avram Andea, Familia
Buicescu-Szalánczi (sec. al XVII-lea), în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca”, 37 (1998), în special
pp. 50–52.
45 Susana Andea (ed.), Medicul domnesc Bartolomeo Ferrati și epoca sa: documente, Cluj-Napoca, Supergraf,

2005, pp. 29–36.

Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 239

Banii au jucat un rol important în strângerea acestor legături, mai cu seamă

că Brâncoveanu a știut să profite de impasul financiar pe care l-a adus pentru unii
războiul curuților, sărindu-le în ajutor cu lichiditățile care le lipseau. Multe din
moșiile sale transilvănene au fost achiziționate tocmai în acei ani pentru a construi
un domeniu care să-i asigure liniștea retragerii în caz de pericol, iar vânzătorii au
fost, în câteva cazuri, nume importante ale Stărilor ardelene. În imediata vecinătate
a proprietății moștenite în Făgăraș de la bunicul său patern, la Sâmbăta de Sus,
el primea zălog satul Sâmbăta de Jos, în contul unui împrumut de 1000 de galbeni
ungurești acordat guvernatorului György Bánffy pentru întreținerea turmelor
trimise la loc sigur în Țara Românească 46. Un alt împrumut, de 1000 de taleri, îi
adusese drept zălog satul Tămășasa din Hunedoara, deținut de același Bánffy 47.
De la succesorii lui László Székely și ai lui István Naláczi, ambii foști membrii ai
Guvernului și ai Consistoriului Suprem Reformat, Brâncoveanu cumpăra în anul
1707 satul Poiana Mărului pentru 3500 de lei, cu clauza posibilității de
răscumpărare din partea coroanei 48. Fie că s-au temut de greutatea politică a
banilor investiți în felul acesta ori că au dorit să fie singurii care să profite de pe
urma capitalului de care dispunea Constantin Brâncoveanu, Habsburgii au
impus în 1713 un control strict al achizițiilor imobiliare efectuate de domnitor,
dar mazilirea lui avea să blocheze negocierile începute 49.
Cazul cel mai flagrant de cheltuire a banilor pentru consolidarea relațiilor
politice este reprezentat însă de apariția surprinzătoare a lui Constantin
Brâncoveanu ca finanțator secundar al refacerii bisericii calvine din târgul Făgăraș.
Distrusă de imperiali în perioada insurecției lui Ferenc II Rákóczi sub pretextul
protejării cetății, reconstruirea ei a fost permisă de autoritățile catolice în anul 1712,
impunând însă amplasarea clădirii la distanță de zidurile fortificației. Comitetul de
nobili reformați care și-au asumat conducerea acestei inițiative a apelat pentru sprijin
financiar și la domnul muntean, care a răspuns imediat printr-o donație de 200 de
taleri, favoare confirmată la 6 decembrie 1713 de o scrisoare a stolnicului
Constantin Cantacuzino 50. Suma era simbolică, desigur, deși nu complet

46 Nicolae Iorga (ed.), Documente privitoare la Constantin-Vodă Brâncoveanu, la domnia și sfârșitul lui,
București, Institutul de Arte Grafice și Editură «Minerva», 1901, p. 165; C. Giurescu, N. Dobrescu (ed.),
Documente și regeste, p. XXXV, nota 4.
47 N. Iorga (ed.), Documente, p. 166.

48 Ibidem, pp. 165–166; Nicolae Iorga (ed.), Brașovul și românii: scrisori și lămuriri, București, Stabilimentul

Grafic I. V. Socecu, 1905, p. 254.

49 C. Giurescu, N. Dobrescu (ed.), Documente și regeste, pp. 235–242; Ioan Lupaș (ed.), Documente istorice

privitoare la moșiile brâncovenești din Transilvania și Oltenia: 1654–1823, în „Anuarul Institutului de Istorie
Națională”, 6 (1931–1935), pp. 30–40.
50 Valer Literat, Martin Járay, «Vizite» calvinești la preoții români din Țara Făgărașului. Un dar al lui

Constantin Brâncoveanu la Făgăraș, în „Anuarul Institutului de Istorie Națională”, 7 (1936–1938), pp. 585–
586, 602–603 și 619–620.
240 RADU NEDICI

neînsemnată 51, dar cu atât mai sugestiv apare gestul lui Brâncoveanu de a se ralia
efortului de restaurare întreprins de elita calvină. Obligația de a se comporta ca
prieten al Bisericii Reformate, impusă lui odată cu acordarea permisiunii de a ridica
biserica ortodoxă a Sf. Nicolae în Făgăraș, în 1694 52, avea, iată, urmări directe și foarte
concrete. Voievodul care în ultimele decenii își legase numele de patronajul acordat
tipăriturilor polemice ale patriarhului Dositheos Notaras, purtând mesaje puternic
anticatolice și antiprotestante53, discurs preluat concomitent și în pictura sacră de la
Hurezi, unde Calvin era alăturat lui Mahomed ca pericol principal care asalta
corabia Creștinătății 54, abandona cu acea ocazie orice formă de exclusivism
confesional. Gestul asocierii numelui său pe lista celor care subscriseseră pentru
edificarea bisericii reformate din Făgăraș nu avea, desigur, nicio conotație religioasă,
ci stătea în legătură tocmai cu nevoia lui Brâncoveanu de a reconfirma apartenența
lui la grupul ce se definea prin opoziție cu Biserica Romei.
Mai presus de toate calculele, implicarea domnitorului Constantin
Brâncoveanu în disputele confesionale din interiorul comunității românești
transilvănene a fost servită de întâmplare. Războiul curuților și perturbările pe
care el le-a produs l-au ajutat pe voievod să recapete o inițiativă la care cu greu
ar fi putut aspira dacă Habsburgii ar fi continuat să exercite același nivel de control
riguros asupra provinciei. O informație din 1703, care îl prezintă pe Gheorghe
Brancovici, fratele fostului mitropolit ardelean, îndeplinind o misiune diplomatică
din partea voievodului pe lângă Ferenc II Rákóczi, vorbește despre speranțele
formulate cu acea ocazie privind îndepărtarea din scaunul arhieresc al Bălgradului
a unionistului Athanasie Anghel și înlocuirea lui cu un ierarh numit de la
București 55. Urmând soarta schimbătoare a războiului, faptul avea să se producă

51 În fapt, ajutorul financiar era numai cu o treime mai mic decât investiția făcută de domnitor în 1700
pentru achiziționarea moșiei Merișani, destinată susținerii Mitropoliei Bălgradului, vezi infra.
52 Nicolau Aron, Monografia bisericilor, școalelor și reuniunilor române din Făgăraș, Făgăraș, Tiparul

Tipografiei Jer. Preda, 1913, pp. 196–198.

53 Cornelia Papacostea-Danielopolu, Lidia Demény, Carte și tipar în societatea românească și sud-est

europeană, București, Eminescu, 1985, pp. 157–170; Violeta Barbu, Purgatoriul misionarilor: Contrareforma
în Țările Române în secolul al XVII-lea, București, Ed. Academiei Române, 2008, pp. 369–377; Ovidiu Olar,
«A time to speak». The printing activity of Dositheos Notaras, patriarch of Jerusalem († 1707), în „Annales
Universitatis Apulensis, Series Historica”, 15 (2011), tom II, pp. 35–45; idem, «Point indignes d’occuper
une place dans la Bibliothèque du Roi». La diffusion et l’écho des livres grecs publiés dans les Pays Roumains aux
soins de Dosithée de Jérusalem († 1707), în „Transylvanian Review”, 21 (2012), Supliment 1, pp. 169–182.
Pentru o prezentare de ansamblu a teologiei sale, vezi Gerhard Podskalsky, Griechische Theologie in der
Zeit der Türkenherrschaft (1453–1821). Die Orthodoxie im Spannungsfeld der nachreformatorischen Konfessionen
des Westens, München, C. H. Beck’sche Verlagsbuchhandlung, 1988, pp. 282–294.
54 Corina Popa, Ioana Iancovescu, Mânăstirea Hurezi, București, Simetria, 2009, p. 121.

55 Alexandre A. C. Stourdza (ed.), Constantin Brancovan, prince de Valachie 1688–1714. Son régne et son

époque, vol. III, Paris, Plon, 1915, pp. 90–91, 93, 95, 97, apud N. Iorga, Istoria românilor, vol. VI, p. 340,
nota 1.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 241

numai cu întârziere și în două reprize distincte, mai întâi înainte de toamna anului
1705, iar apoi între 1706 și 1707, când protejatul elitei calvine, Ioan Țirca, a fost
instalat la Alba Iulia, câștigând, din câte se pare, și susținerea vremelnică a unei
părți a protopopilor 56. Care vor fi fost relațiile acestuia cu Brâncoveanu e greu de
stabilit. În favoarea unei colaborări pledează totuși răspunsul oferit în 1707 de
Ferenc II Rákóczi laudelor aduse de stolnicul Constantin Cantacuzino, prințul
ardelean promițând să ajute în continuare cauza Ortodoxiei, în schimbul
sprijinului diplomatic și spiritual pe care îl aștepta de la București pentru atragerea
sârbilor din Monarhie de partea curuților 57. După îndepărtarea definitivă a lui
Țirca și retragerea acestuia în Maramureș, un anume Dionisie, arhiepiscop de
Heracleea, s-ar fi stabilit la Brașov în primăvara anului 1708, de unde ar fi încercat
să reorganizeze rezistența ortodoxă, pătrunzând, pare-se, chiar până la Alba Iulia,
însă denunțarea lui instanțelor militare și fuga precipitată care i-a urmat a prevenit
extinderea complotului58. Știrea succintă înregistrată în documente ne împiedică
să precizăm în ce măsură cercurile muntene erau la curent cu această inițiativă și
au sprijinit-o. De asemenea, nu cunoaștem nimic despre un eventual rol jucat de
emisari munteni în tentativa eșuată din 1711 de a răsturna unirea cu Roma printr-o
mișcare pornită din interiorul sinodului, care i-a avut la conducere pe frații Petru și
Vasile de Daia și care a reușit să îl atragă de partea ei, chiar dacă numai temporar,
și pe ierarhul în funcție 59. Ultima oportunitate pentru Brâncoveanu de a influența
orientarea conducerii Bisericii românești din Transilvania pare să fi fost generată
de criza de autoritate care a urmat decesului episcopului Athanasie Anghel în
1713. Sursele iezuite menționează la unison emoția stârnită de posibilitatea
stabilirii unei corespondențe între protopopii ardeleni și conducătorii de la
București, care ar fi amenințat cu numirea grăbită a unui pretendent ortodox60.
Reacția sinodului electoral, care solicita în paralel curții vieneze confirmarea celui
votat ca succesor al lui Athanasie pentru a preîntâmpina orice coagulare a
opoziției, sugerează, dimpotrivă, aderența scăzută pe care a generat-o încercarea61.

56 Z. Pâclișanu, Istoria, I, pp. 168–169. Pentru denunțarea lui de către protopopii convocați în sinod de
iezuiții clujeni în 1707, vezi Historia Societatis Jesu Claudiopoli: anno millesimo septigentesimo primo, ab exordio
scilicet seculi post Christum natum decimi octavi degentis, ed. îngrijită de Vasile Rus, în idem, Operarii in vinea
Domini. Misionarii iezuiți în Transilvania, Banat și Partium (1579-1715), vol. II: Fontes, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2008, pp. 244–245.
57 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, pp. 373–375.

58 S. Dragomir, Istoria dezrobirii, vol. I, p. 339. Pentru prezența lui la Alba Iulia, cfr. Mihai Sofronie,

Aspecte privind relațiile dintre Țara Românească și Transilvania în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu,
în „Studii și Comunicări: Arheologie – Istorie”, vol. 14, Sibiu, 1969, p. 372.
59 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, pp. 386–387.

60 Archivum Romanum Societatis Iesu, Vatican, fond Archivum Antiquae Societatis, Provincia Austriae,

vol. 170: Annuae 1713, p. 68; N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, p. 395.
61 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, pp. 394–395.
242 RADU NEDICI

Semnificația p atronatu lui domn esc

În termenii expuși până aici, intervenția lui Constantin Brâncoveanu în

afacerile religioase transilvănene se dovedește a fi fost una eminamente politică.
Tentativa de sensibilizare prin canale diplomatice a decidenților imperiali,
cooperarea cu opoziția internă antihabsburgică, precum și înlocuirea capilor
bisericești compromiși de colaborarea cu promotorii catolici ai Unirii se înscriau
toate pe linia măsurilor ce vizau administrarea Bisericii la vârful ei și în completa
ignorare a bazei credincioșilor. Originile dezvoltării acțiunii pe aceste coordonate
și nu pe altele sunt de găsit în modalitatea proprie voievodului de a se raporta la
instituția bisericească de rit grec din Transilvania.
Aflat la capătul unei linii de principi care făcuseră din ocrotirea Mitropoliei
Bălgradului un element inconturnabil al stăpânirii lor, Brâncoveanu se simțea
îndreptățit să reclame pentru sine calitatea de protector al Ortodoxiei ardelene,
care comporta ascultare din partea ierarhilor și clericilor din bisericile românești.
Chiar dacă realitatea ultimei sute de ani erodase ceva din autoritatea efectivă a
domnilor munteni, conținutul ideologic al formulei rămăsese neatins. În prefața
cu care însoțea Chriacodromion-ul imprimat la Alba Iulia în 1699, tipograful Mihail
Iștvanovici – care-și pusese talentul în slujba editării de carte românească în
Transilvania tocmai la porunca voievodului – enunța în cuvinte lipsite de echivoc
această pretenție. Pentru el, devenit cu acel prilej portavocea elitelor politice și
ecleziastice de la București, Brâncoveanu era „patronoșŭ adevăratŭ al sfinteĭ
Mitropoliĭ de aici dinŭ Ardélŭ”, precizare aflată în evidentă tensiune cu
menționare pe foaia de titlu a „craiului” Leopold, în zilele domniei căruia se
realizase tipărirea 62. Afirmația își găsea acoperirea deplină în realitatea anilor de la
sfârșitul veacului al XVII-lea, când Constantin Brâncoveanu articulase un răspuns
coerent presiunilor existente la nivelul ierarhiei ardelene prin daruri generoase,
menite să contracareze promisiunile ademenitoare lansate dinspre reprezentanții
confesiunilor recepte. Confirmarea în 1698 a continuării achitării la fiecare început
de septembrie a sumei de 6000 de bani pe seama Mitropoliei, după exemplul
vechilor domni, se constituia într-un semnal important adresat lui Athanasie
Anghel, la scurtă vreme după hirotonirea lui la București. Cuvintele folosite pentru
a justifica întărirea privilegiului sunt elocvente, întrucât metafora propusă, aceea
a corabiei aflată în vâltoarea amenințării eretice, trimitea limpede la intenția
domnitorului de a face din sprijinul financiar un pilon al păstrării Bisericii ardelene

62 Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia Românească Veche: 1508–1830, tom I, București, Stabilimentul

Grafic J. V. Socec, 1903, pp. 373, 375. Pentru contextul apariției volumului, vezi Corina Teodor, O carte
ortodoxă din anii unirii ecleziastice: «Chiriacodromionul» (Alba Iulia, 1699), în 300 de ani de la unirea Bisericii
românești din Transilvania cu Biserica Romei. Actele colocviului internațional din 23–25 noiembrie 2000, coord.
Gheorghe Gorun, Ovidiu Horea Pop, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, pp. 117–124.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 243

în credința Răsăritului 63. Obligat să concureze ofertele catolice, el relua ideea într-
o exprimare aproape identică la doi ani distanță, în cuprinsul unui hrisov de
danie prin care transmitea Mitropoliei Bălgradului posesiunea asupra moșiei
Merișani din Argeș, pentru care plătise puțin peste de 300 de taleri 64.
Donația își capătă întreaga semnificație numai prin referință la contextul
în care s-a produs, în iunie 1700, cu doar trei luni înainte de marele sinod care
avea să dea confirmarea finală pentru înfăptuirea unirii cu Roma. Departe de a
indica abilitatea lui Athanasie Anghel de a-și ascunde orientarea filo-unionistă
față de voievod, așa cum s-a presupus pe baza unor mărturii din epocă 65, gestul
lui Brâncoveanu sugerează mai degrabă lipsa de relevanță care era atribuită la
București declarațiilor de unire succesive emise începând cu 1697. Câtă vreme
raporturile ierarhice cu Țara Românească nu fuseseră rupte în mod explicit,
ficțiunea patronatului asupra Bisericii ardelene putea fi întreținută fără mari
dificultăți. În definitiv, ea supraviețuise în condiții similare unui întreg secol în
care ierarhia superioară și chiar părți însemnate din teritoriul eparhiei se aflaseră
sub controlul superintendenților calvini, într-o formă de unire nu foarte
depărtată de cea care se preconiza prin actele sinodale subscrise de Athanasie 66.
Lipsit de mecanismele de intervenție care funcționaseră cu atâta succes în Șcheii
Brașovului, unde, de la primele semne de șovăială doctrinală, preoții fuseseră
suspendați de la altar și convocați la București pentru a se dezvinovăți în fața
curții 67, Constantin Brâncoveanu a preferat să adopte o strategie de temporizare.
Prin conservarea aparenței unor relații nealterate și evitarea cu orice preț a
ajungerii pe poziții de confruntare cu arhiereul ardelean, chiar lăsând
nesancționate derapajele acestuia, voievodul spera încă în vara anului 1700 că ar
fi putut salva esența legăturilor ce uneau Biserica românilor transilvăneni de
Mitropolia Ungrovlahiei, în așteptarea unor zile mai senine.
Călătoria lui Athanasie Anghel la Viena în primăvara anului 1701,
reconsacrarea lui prin mâinile cardinalului Kollonitsch și reversalul semnat cu acel
prilej, prin care se angaja să întrerupă orice comunicare cu instanțele de la sud de

63 Timotei Cipariu (ed.), Documente istorice baserecesci, în „Archivu pentru Filologia si Istoria”, nr. 23

(martie 1869), pp. 453–454. Tema corabiei creștine, ilustrată deja în frescele de la Hurezi, repeta de altfel
un tipar întâlnit și în textele bizantine referitoare la momentele de criză politică traversate de Imperiu,
vezi Tudor Teoteoi, O metaforă bizantină în două acte brâncovenești, în „Tabor: Revistă de Cultură și
Spiritualitate Românească”, 8 (2014), nr. 5, pp. 19–25.
64 T. Cipariu (ed.), Documente istorice, pp. 455–456.

65 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, pp. 261, 267.

66 Ana Dumitran, Unirea dinainte de Unire. Câteva posibile direcții de aprofundare a înțelegerii gestului

Bisericii Ortodoxe din Transilvania de unire cu Biserica Romano-Catolică, în „Annales Universitatis

Apulensis, Series Historica”, 6 (2002), tom II, pp. 37–46.
67 Radu Tempea, Istoria sfintei besereci a Șcheilor Brașovului, ed. îngrijită de Octavian Șchiau și Livia Bot,

București, Ed. pentru Literatură, 1969, pp. 72–74; R. Nedici, Dezacordul religios, pp. 112–113, 135.
244 RADU NEDICI

Carpați68, au dat măsura adevărată a fracturii intervenite. Cum de această dată nu

mai era vorba doar de o unire ecleziastică, detestabilă, sigur, din punct de vedere
doctrinal, dar care nu pusese sub semnul întrebării subordonarea față de diriguitorii
de la București, ci sensul ei explicit devenise acela al reorientării fidelității politice
a Bisericii ardelene spre interiorul Monarhiei, reacția domnitorului a fost imediată.
Deloc întâmplător, acela a fost momentul când Brâncoveanu a simțit nevoia să ia
personal cuvântul. Avem imaginea manifestă a interpretării pe care el a dat-o
pasului împlinit de Athanasie Anghel în scrisoarea adresată la 5 iulie 1701
credincioșilor brașoveni, cărora le promitea susținerea sa. Așezând în contrast
atitudinile divergente a ierarhului trădător și a comunităților din Șchei și Făgăraș,
Constantin Brâncoveanu exprima un punct de vedere propriu asupra motivațiilor
care justificau opțiunea corectă a celor din urmă. Păstrarea credinței ortodoxe stătea
în egală măsură în legătură cu tradiția ce nu admitea inovații, ca și, fapt încă și mai
semnificativ în context, cu drepturile pe care el le avea în calitate de ctitor în bisericile
din cele două așezări românești. Rezistența opusă Unirii era lăudabilă întrucât nu se
îndepărtase de credința înaintașilor, dar atitudinea brașovenilor și făgărășenilor
nu era neapărat dedusă dintr-o devoțiune mai puternică a acestora în comparație
cu alți contemporani, ci era așteptată de voievod în virtutea datoriei pe care ei o
aveau față de binefăcătorul lor: „măcar că așa li s-aŭ căzut a și face, de vreme ce
noĭ acé sfăntă besérecă o am rădicat și o am făcut cu acé nădejde că o închinăm
présfănțitei săborniceștii a răsăritului beséreci…” 69.
Rechizitoriul pe care îl compunea un an mai târziu mitropolitul
Ungrovlahiei, ca răspuns la încercarea episcopului Athanasie de a relua
contactele cu lumea munteană, venea să confirme în alți termeni așteptările
deduse de Brâncoveanu din patronatul exercitat în Transilvania. Pe un ton
vehement, Theodosie îi explica arhiereului ardelean cum apostazia de care era
acuzat îl făcea incompatibil să mai spere vreun ajutor din partea domnului care
se arătase în precedență atât de darnic. Responsabilitatea nu apăsa pe umerii
voievodului, ci numai trădarea lui Athanasie Anghel era vinovată pentru
excluderea lui de la beneficiile unei solidarități ale cărei avantaje le putuse prețui.
Pentru moment pierdută, favoarea principelui nu aștepta totuși decât un semn
de revenire în ascultarea la care era obligat, pentru a se revărsa din nou asupra
lui și a Bisericii sale cu și mai multă abundență 70.
Deschiderea anticipată de aceste rânduri era iluzorie. Anexat scrisorii,
mitropolitul Theodosie îi comunica episcopului unit actul sinodal de
excomunicare, pronunțată în august 1701 de patriarhul ecumenic constantino-

68 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, p. 284.

69 S. Stinghe (ed.), Documente, vol. I, pp. 15–16.
70 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, p. 347.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 245

politan71. Împreună cu celelalte epistole private și pastorale semnate de patriarhul

Dositheos Notaras în anii 1701-1702 72, ea a rămas totuși blocată la nivelul unui
public captiv, convins deja de argumentele propagandei ortodoxe. Judecând
lucrurile în termeni exclusiv instituționali, decidenții de la București își
imaginaseră întreaga dispută ca purtându-se doar pentru exercitarea controlului
asupra ierarhiei superioare. Cum pașii împliniți de Athanasie Anghel în prima
jumătate a anului 1701 eliminaseră orice îndoială cu privire la direcția asumată,
atenția elitelor muntene s-a repliat în jurul obiectivului de a conserva fidelitatea
structurii ecleziastice care funcționa la Brașov.
Inapetența pentru întreținerea unei polemici active își trage originile,
poate, și din avertismentele transmise lui Brâncoveanu de la Viena cu privire la
riscurile la care se expunea continuând să se implice în probleme aflate dincolo
de hotarele propriului stat. Sensul dialogului avut de împăratul Leopold I cu
lordul Paget era dublat în vara anului 1702 de răspunsul întru totul similar dat
de cardinalul Kollonitsch folosirii de către Theodosie al Ungrovlahiei a titlului
de mitropolit al Ardealului, în care insista asupra neplăcerilor pe care le putea
provoca în relațiile bilaterale gestul inamical al arogării unei autorități spirituale
nejustificate 73. În ciuda atmosferei belicoase generate la București de acest schimb
de corespondență 74, elitele Țării Românești au acționat cu reținere după acea
dată, fără ca vreodată să mai sprijine de o manieră implicată și constantă
construirea unei rezistențe de masă.

Refuzu l po lemic ii religioase

S-a crezut multă vreme că unei susțineri de pe poziții de forță a Ortodoxiei

ardelene, Brâncoveanu i-ar fi preferat instrumentele acelei monarhii culturale75, care
își găsise împlinirea în zecile de volume religioase tipărite în Țara Românească
sub domnia lui 76. Racordate la controversele teologice contemporane grație
militantismului patriarhului Dosithei al Ierusalimului, elitele muntene au simțit

71 Ibidem, pp. 348–351. Data apare în copia transmisă de cronica lui R. Tempea, Istoria sfintei besereci, pp.
83–86.
72 Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. XIV, partea I, ed. Nicolae

Iorga, București, Socec & Co., C. Sfetea, Pavel Suru, 1915, pp. 340–344; S. Stinghe (ed.), Documente, vol.
I, pp. 34–37.
73 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, pp. 353–354.

74 Virginia Vasiliu, Constantino Brâncoveanu e il Cattolicismo. Alcune notizie nuove intorno alla sua politica

religiosa, în „Ephemeris Dacoromana. Annuario della Scuola Romena di Roma”, 3 (1925), p. 115.
75 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VI, pp. 309–376.

76 O analiză detaliată a activității tipografice a perioadei la Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârșitul

secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Brăila, Muzeul Brăilei–Ed. Istros, 1998.
246 RADU NEDICI

nevoia transpunerii în română a unora dintre volumele apărute inițial sub tipar
grec. Sosise ora ca neadevărurilor și erorilor promovate de latini prin cărțile
imprimate în Occident să li se răspundă de o manieră fermă în numele credinței
autentice de tradiție bizantină. Totuși, mențiunile acide rezervate în prefața de la
Carte sau lumină (1699) la adresa reținerii cu care fusese primită inițiativa traducerii
micului tratat compus de Maximos Peloponnesios, par să reflecte existența la
București a unui curent ostil escaladării confruntării cu latinii, care număra
exponenți suficient de puternici încât să pună sub semnul întrebării însăși apariția
volumului77. Cum el s-a tipărit, în cele din urmă, cu binecuvântarea și prin finanțarea
domnului, nu rămâne decât să conchidem că scopul polemic fusese asumat pe
deplin de Constantin Brâncoveanu.
E cu atât mai straniu, de aceea, că niciuna dintre cărțile de controversă
antilatină tipărite în greacă sau română în anii de la cumpăna secolelor XVII–XVIII
nu au fost direcționate spre Ardeal și nu au făcut obiectul donației voievodului în
comunitățile care se opuneau unirii cu Roma. Consemnarea numelui acestuia pe
filele volumelor era un gest de rigoare, împlinit fie la momentul daniei, prin grija
funcționarilor curții domnești, fie îndată după intrarea cărții în posesia beneficiarilor.
Și într-un caz și în celălalt, scopul era dublu: glorificarea milostivului donator și
pomenirea lui întru veșnicie era egalată de nevoia comunității de a fixa prestigiul
dedus prin asocierea cu înaltul patron78. Or, parcurgerea inventarelor epocii și a
studiilor moderne despre circulația cărții indică două fenomene complementare
petrecute sub domnia lui Brâncoveanu. Întâi de toate, o restrângere a arealului
geografic spre care plecau produsele tipografice ale atelierelor muntene prin
intermediul mecenatului voievodului și a altor demnitari politici sau religioși.
Acesta a ajuns să intereseze, către sfârșitul secolului al XVII-lea, strict biserica Sf.
Nicolae din Șcheii Brașovului și cele câteva posesiuni brâncovenești și cantacuzine
din sudul Transilvaniei. În același timp, explozia de titluri din cele două decenii
care încadrează anul 1700, mai ales prin traducerile românești ale textelor necesare
oficierii cultului divin, nu a fost reflectată în intensificarea proporțională a distribuirii
de carte către parohiile ardelene, care a păstrat ritmurile anterioare. Fără îndoială,
izbucnirea războiului rákóczian a contribuit într-o măsură apreciabilă la declinul
accentuat al daniilor domnești, sesizabil după primii ani ai noului secol, dar nu

77 I. Bianu, N. Hodoș, Bibliografia Românească Veche, tom I, pp. 370–372; V. Barbu, Purgatoriul misionarilor,

pp. 297–298.
78 Vasile Oltean (ed.), Acte, documente și scrisori din Șcheii Brașovului, București, Ed. Minerva, 1980, pp.

3–6, publică unul din cataloagele istorice ale bibliotecii existente pe lângă biserica Sf. Nicolae; Florian
Dudaș, Vechi cărți românești călătoare, București, Ed. Sport-Turism, 1987, pp. 71–75, 206–211 și idem,
Memoria vechilor cărți românești: însemnări de demult, Oradea, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei,
1990, passim, înregistrează câteva zeci de astfel de note de proprietate care atestau dania către parohii
ardelene. Considerațiile care urmează rezumă argumentația dezvoltată în R. Nedici, Formarea identității
confesionale, pp. 187–193.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 247

trebuie exclusă din această explicație nici presiunea păstrării unor relații amicale
cu puterea creștină de dincolo de Carpați 79.
Pentru construirea disidenței religioase și pentru întărirea credincioșilor în
tradiția confesională acceptată la București, volumele liturgice și textele scripturale
erau lipsite de orice semnificație apologetică, câtă vreme noua Biserică păstrase
slujirea în ritul bizantin. Suplinind nevoia reală de cărți de altar în comunitățile
românești în contextul încetării activității tipografiei de la Alba Iulia în debutul
secolului al XVIII-lea, acestea au transgresat fără impedimente majore barierele
religioase recente. Pe de altă parte, tocmai acele lucrări capabile să contribuie la
conștientizarea rupturii intervenite odată cu acceptarea unirii ecleziastice – în primul
rând deja menționata Carte sau lumină (1699), alături de mai timpuria Mărturisire
ortodoxă a lui Petru Movilă (1691), pentru a nu aminti decât edițiile românești –
lipsesc cu desăvârșire chiar și din acele parohii care își exprimaseră adeziunea la
Mitropolia Ungrovlahiei.
Trebuie să revedem în acest punct refuzul instanțelor muntene din
primăvara anului 1702 de a admite orice formă de sprijin pentru Athanasie Anghel,
pentru a înțelege pe deplin rațiunile acestei atitudini. Printre solicitările ierarhului
unit comunicate mitropolitului Theodosie se aflase și aceea a trimiterii celor mai
recente apariții editoriale, Octoihul, Triodul și Penticostarul. Respingerea cu care a fost
primită cererea era justificată nu doar prin referire la apostazia care îl descalificase în
ochii voievodului, dar mai cu seamă prin temerea exprimată ca nu cumva aceste
cărți să fie răstălmăcite de cel care devenise între timp aliatul latinilor și să se pună
astfel în mâinile inamicilor dogmatici un nou instrument polemic 80. Pentru decidenții
de la București, așadar, cuvântul tipărit al textelor sacre nu-și putea exercita puterea
conferită de divinitate decât în rândul credincioșilor și devenea deîndată toxic sub
ochii celor din afara comunității ortodoxe. Prin urmare, el nu avea o existență
autonomă și nu putea fi folosit ca vehicul de propagandă, pentru convingerea
conștiințelor care, poate, rătăciseră calea spre Mântuire. Diferența de interpretare
asupra menirii cărților era maximă în comparație cu eforturile paralele ale
cardinalului Kollonitsch de adaptare pentru publicul românesc ardelean a
catehismului catolic redactat de iezuitul Pál László Baranyi, tipărit la Alba Iulia
în același an, 1702, și distribuit gratuit în câteva mii de exemplare, potrivit unei surse
a cărei credibilitate este atenuată doar de evidenta finalitate encomiastică a mărturiei81.

79 Pentru imperativele politice care au modelat atitudinea lui Brâncoveanu față de catolicism, vezi, în

acest volum, Rafael-Dorian Chelaru, O nouă lectură a raporturilor dintre Constantin Brâncoveanu și Biserica
Romei.
80 N. Nilles (ed.), Symbolae, vol. I, pp. 345–347.

81 Ovidiu Ghitta, «Pânea pruncilor»: context istoric, discurs și mize, în Pânea pruncilor sau învățătura credinții

creștinești strînsă în mică șumă, ed. îngrijită de Florina Iliș, Cluj-Napoca, Argonaut, 2008, pp. vii-xcv;
248 RADU NEDICI

Concluzii

La scară redusă, lipsa aceasta de corelare dintre ambițiile mărturisite de

politica culturală brâncovenească și obiectivele care puteau fi atinse este
definitorie pentru eșecul propagandei religioase în Transilvania. Dacă susținerea
arătată de domnitorul Constantin Brâncoveanu Ortodoxiei ardelene în deceniile
de la cumpăna secolelor XVII–XVIII este dincolo de orice îndoială, cu tot atâta
evidență se impune și constatarea înfrângerii sale pe tărâm confesional, unde cei
convinși de retorica promovată de la București au constituit o minoritate, în
raport cu aceia, mult mai numeroși, care au adoptat, chiar și numai temporar,
unirea cu Roma. Cauzele nereușitei sunt doar parțial de găsit în legătură cu
declinul general al rețelelor de putere la care Brâncoveanu aderase. În condițiile
opoziției lor față de proiectele imperiale, elitele protestante erau aliații naturali
ai voievodului și niciun observator al vieții politice ardelene nu ar fi putut să
prevadă viteza transformărilor aduse de stăpânirea Habsburgilor. Pe de altă
parte, investigarea resorturilor profunde ale acțiunilor domnitorului a reliefat
viziunea riguros instituțională în care el s-a plasat și care a condiționat toate
gesturile acestuia.
În intervențiile sale în principat, Constantin Brâncoveanu s-a dovedit
ezitant și nu a folosit niciodată propaganda pe scară largă în favoarea Ortodoxiei,
în ciuda mijloacelor care i-au stat la dispoziție. Pentru cel care se proclama, direct
sau indirect, patron al Bisericii ardelene de tradiție bizantină, alegerea religioasă
nu era o chestiune care să stea la îndemâna indivizilor, a fiecărui credincios în
parte, care ar fi trebuit deci convins pe calea unei dispute angajate în mod deschis
cu partizanii unirii religioase de eroarea celor din urmă. Observația nu are nimic
straniu, întrucât de o manieră similară judecaseră lucrurile și promotorii iezuiți
ai Unirii, încredințați la rândul lor că decizia era doar a elitei clericale și că
poporului credincios îi revenea un rol marginal în procesul de transfer
confesional. Între demersurile diplomatice la curtea imperială și acțiunile
subversive prin care urmărise instalarea altei conduceri ecleziastice, favorabile
lui, purtate în acord mai mult sau mai puțin fățiș cu partida anti-habsburgică
ardeleană, Constantin Brâncoveanu a făcut dovada unei mentalități caracteristice
unui fondator laic, care se îngrijea în primul rând de prezervarea drepturilor ce
decurgeau din actul ctitoririi și pentru care consecințele comunitare erau
secundare. Regăsim în reacția declanșată de întâmplările din Transilvania teme
recurente ale întregii lui domnii, ce îl definesc pe Brâncoveanu ca principe al
modernității timpurii, preocupat, mai presus de orice, de precizarea locului în

Andrei Veress, Bibliografia Română-Ungară, vol. I: Românii în literatura ungară și Ungurii în literatura română
(1473–1780), București, Cartea Românească, 1931, p. 150.
Constantin Brâncoveanu și Biserica românilor din Transilvania 249

ierarhie, de sporirea prestigiului familiei, de exercitarea puterii și de aparența ei.

Reașezarea voievodului în epoca sa este o premisă esențială pentru distanțarea
de locurile comune din istoriografia ultimului secol și pentru capacitatea noastră
de a adresa întrebări relevante cu privire la un timp aflat între vechiul și noul
regim românesc.

The coordinates of an attitude: Constantin Brâncoveanu and

the Romanian Church in Transylvania
(abstract)
The support Voivode Constantin Brâncoveanu provided to the Orthodox in
Habsburg Transylvania around 1700 in their struggle against church union with
Rome is a customary topic for all scholars of Romanian history that have
approached the age. By investigating the political and communication strategies
he used for mobilizing the opposition, this paper calls into question the presumed
national and religious ideals responsible for the Wallachian ruler’s attitude.
Through a close re-reading of the narrative and non-textual sources, I argue for
considering the importance of Brâncoveanu’s network, which included many of
Transylvania’s Protestant elites, in order to better account for his attempts
directed at preventing religious union from gaining ground. The failed diplomatic
bargaining with Vienna, along with the recurrent endeavours to substitute the
unionist bishop with a more acquiescent character outline a political
understanding of the conflict. At the same time, the obvious hesitations in using
the polemical literature that the printing presses in Wallachia produced in
abundance at the turn of the century suggest that religious choice was not yet
perceived as an attribute of every individual. Thus, the image that emerges restores
a more faithful picture of Brâncoveanu as a man of his age: one who regarded
himself as the patron of the Byzantine-rite Church in the neighbouring
principality and acted accordingly, in defence of his rights of patronage.