Constantin Brâncoveanu Gherasim

Teodor
Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării
Românești între anii 1688 și 1714, având una
din cele mai lungi domnii din istoria
principatelor române. Mare boier, nepot de
soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a
moștenit și a sporit o avere considerabilă,
care consta în proprietăți imobile, bunuri
mobile și sume de bani depuse în străinătate.
În timpul în care a domnit, Țara Românească
a cunoscut o lungă perioadă de pace, de
înflorire culturală și de dezvoltare a vieții
spirituale, în urma sa rămânând un mare
număr de ctitorii religioase și un stil
arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
 Origini

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 la Brâncoveni,

fiind fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi
Cantacuzino. Familia sa avea legături puternice în aristocrația
românească, fiind nepotul vornicului Preda din Brâncoveni și al
postelnicului Constantin Cantacuzino. Copilăria sa a fost
marcată de conflictele politice dintre familiile Băleanu și
Cantacuzino, o dispută ce avea să se soluționeze în timpul
domniei lui Șerban (1678–1688).
Orfan de tată încă din 1655, în urma răscoalei seimenilor și a
dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban,
Brâncoveanu a fost implicat într-un episod tragic la baza
dealului Mitropoliei. În acest context, în februarie 1655,
mercenarii sârbi, revoltați împotriva boierilor sfătuitori ai
domnului, au provocat conflicte sângeroase. Papa
Brâncoveanu a fost ucis în aceste evenimente, însă Constantin
a fost salvat de slugile familiei, care l-au înlocuit cu un copil
de țigan. Acest tragic episod a marcat începutul unei vieți
tumultoase pentru Constantin Brâncoveanu, care avea să
devină ulterior un domnitor remarcabil al Țării Românești.
 Începutul domniei

• La 29 octombrie/8 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a decedat, generând speculații cu

privire la implicarea lui Constantin Brâncoveanu în asasinarea acestuia, alături de frații săi, Mihai și
Constantin Cantacuzino. Cu toate acestea, această ipoteză a fost respinsă de istoricul Iorga, care a
susținut că domnitorul era de mult bolnav și nu existau diferențe politice semnificative între el și
frații săi. Constantin C. Giurescu a considerat, de asemenea, puțin probabil ca Brâncoveanu să fi
fost implicat într-o astfel de conspirație.
• Într-o scrisoare către egumenul mânăstirii Brâncoveni, Brâncoveanu a explicat motivele alegerii sale
ca domn, menționând preocuparea pentru protejarea țării de stăpânirea străină și dezastrul asupra
săracilor. După ce a preluat domnia, Brâncoveanu a reconfirmat mandatul solilor săi trimiși la Viena.
Aceștia au ajuns la un acord în decembrie 1688, prin care Țara Românească renunța la legăturile cu
Poarta și se asocia cu Ungaria sub autoritatea împăratului Austriei.
• Într-un context tensionat, Brâncoveanu a fost forțat să plătească tributul restant și să accepte
prezența trupelor austriece în țară. Pus în fața presiunilor imperiale, domnitorul s-a adresat
tătarilor și turcilor pentru sprijin. În ianuarie 1690, tătarii au intrat în țară, iar trupele austriece s-
au retras sub presiunea acestora.
 Bătălia de la Zărnești

• Cu scopul de a neutraliza amenințarea reprezentată de armata

imperială aflată la frontierele sale, Brâncoveanu a inițiat o
ofensivă în vara anului 1690, având sprijinul turcilor și al curuților
conduși de pretendentul la tronul Transilvaniei, Emeric Tököli. Prin
utilizarea unor trasee montane pentru a ocoli Branul, au reușit să
surprindă armata austriacă și secuiască în bătălia de la Zărnești,
unde generalul Heissler a fost luat prizonier și Constantin
Bălăceanu a pierit. Cu toate că Tököli a fost încoronat principe al
Transilvaniei, sosirea armatei ducelui de Baden i-a determinat pe
învingători să se retragă la sudul Carpaților.
În timpul conflictului dintre turci și austrieci, în vara anului 1690,
frontul s-a mutat spre nord de Dunăre și în vest, iar Țara Românească a
scăpat astfel de consecințele negative ale statutului de câmp de luptă.
Această schimbare a dus la îmbunătățirea rapidă a relațiilor dintre
Brâncoveanu și imperiali. Pentru domnitor, era în interesul să mențină o
bună înțelegere cu aceștia, având în vedere posibilitatea întoarcerii
forțelor imperiale și a subjugării sub stăpânirea austriacă după
încheierea viitorului tratat de pace. Imperialii, la rândul lor, aveau
nevoie de Brâncoveanu pentru informații despre Imperiul Otoman, având
în vedere legăturile sale constante cu autoritățile otomane. Aceste
relații au fost intermediare de contele de Erbs, capturat la Zărnești.
Restul domniei lui Brâncoveanu a marcat o perioadă lungă de pace.
Dezvoltarea culturală

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a experimentat o înflorire remarcabilă,
voievodul fiind un susținător dedicat al acesteia. Pe durata celor 26 de ani de domnie, Brâncoveanu a demonstrat
o abilitate remarcabilă în administrarea bunurilor țării, instaurând o eră de prosperitate și stabilitate.
Domnitorul a inițiat ample proiecte de construcții, atât religioase, cât și laice, reușind să îmbine armonios tradiția
autohtonă, stilul neo-bizantin și inovațiile renascentismului italian într-un stil distinct numit brâncovenesc.
Această perioadă a fost denumită "stilul brâncovenesc" în istoriografia română de artă, referindu-se la arhitectura
și arta plastică din Țara Românească în timpul domniei lui Brâncoveanu. Termenul este extins pentru a cuprinde și
operele de artă din perioada ulterioară până către 1730, deoarece influența acestui stil a persistat. Uneori,
istoricii de artă caracterizează stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare și
raționaliste, însă exuberanța decorativă permite și folosirea termenului de baroc brâncovenesc.
Constantin Brâncoveanu a adoptat un rol de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească și Transilvania,
sprijinind instituțiile educaționale. Numele său apare printre cei care au donat școlii românești din Șcheii
Brașovului. În jurul său, s-au adunat personalități de cultură din țară și străinătate, iar domnitorul a oferit sprijin
financiar și diplomatic pentru pregătirea tinerei generații în școlile europene.
În 1694, Constantin Brâncoveanu a înființat Academia domnească din București, o școală
superioară cunoscută și sub denumirea de „colegiu public pentru pământeni și străini”.
Această instituție educațională, aflată în clădirile mănăstirii „Sfântul Sava”, avea limba de
predare în greaca veche. În 1707, Brâncoveanu a reorganizat academia, numind în fruntea
ei pe învățatul grec Sevastos Kymenitul, succedat ulterior de Marcu Porfiropol.
Pe lângă existența Academiei de la Sfântul Sava, mai funcționau și alte școli în incinta
mănăstirilor, unde predarea se realiza în slavonă și românește. Astfel, școlile din mănăstirile
Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea din București contribuiau la pregătirea diaconilor pentru
cancelariile domnești, a preoților și a dascălilor. În orașele țării, în mănăstiri și chiar în
mediul rural existau și alte școli românești. În această perioadă, în câteva mănăstiri s-au
înființat biblioteci, având în dotare lucrări aduse din mari centre culturale din Europa de
Vest, precum biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitorie a lui Constantin Cantacuzino,
postelnicul) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.
Constantin Brâncoveanu a devenit cunoscut și ca un susținător
remarcabil al tiparului. Domnia sa a debutat cu apariția Bibliei de la
București în 1687, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba
română, un act cultural de proporții remarcabile pentru acea
perioadă. Tipărirea a început în timpul domniei lui Șerban
Cantacuzino și a fost finalizată sub conducerea lui Brâncoveanu. Pe
lângă tipografia înființată mai devreme la București de mitropolitul
Varlaam, au fost înființate câteva tipografii noi sub auspiciile lui
Antim Ivireanul, adus de Brâncoveanu în 1689 de la Constantinopol.
Aceste tipografii s-au dezvoltat la Buzău în 1691, Snagov în 1694,
Râmnicu Vâlcea în 1705 și Târgoviște în 1708. S-au tipărit diverse
cărți în limbile română, greacă, slavonă, arabă, turcă și georgiană,
acoperind o gamă variată de teme de la cărți liturgice la teologie,
învățătură și polemici religioase.
Sfârșitul domniei

• La 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi au fost arestați
de către turcii otomani, în contextul unui conflict politic și militar dintre Imperiul
Otoman și Rusia. Brâncoveanu fusese acuzat de trădare, deoarece încercase să
negocieze cu țarul rus în speranța obținerii sprijinului împotriva stăpânirii
otomane. El a fost dus la Istanbul împreună cu fiii săi și alți lideri români, iar
procesul lor a avut loc în fața instanțelor otomane.
• La 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi au fost executați
prin decapitare în piața publică din Istanbul. Execuția lor a fost un act de
represiune brutală din partea otomanilor, care au considerat că Brâncoveanu și
aliații săi constituie o amenințare la adresa controlului lor asupra Țării Românești.
Execuția a avut un impact semnificativ asupra populației românești și a contribuit
la consolidarea memoriei lui Brâncoveanu ca martir și erou național în istoria
românească.