Constantin Brâncoveanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la voievod. Pentru alte sensuri, vedeți Brâncoveanu (dezambiguizare).
Constantin Brâncoveanu(n. 1654[1] – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având
una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier
, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a
Constantin Brâncoveanu
moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în Domn al Țării Românești
străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de
dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă
numele.

În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, care într-un avânt
semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani. Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și
vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română
prințul aurului).[2] Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul
continent și informa simultan taberele rivale. În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în
chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și
ctitorirea de așezăminte religioase.

Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat de noul sultan în 1703, domnul a lucrat în permanență
să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin
surprindere, fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor
toată averea sa. Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în
Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest deznodământ au contribuit și intrigile familiei Cantacuzino. Pentru medalioane)
felul cum au murit, cu toții sunt venerați de cătreBiserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele deSfinții Mucenici Date personale
Născut 15/26 august 1654
Brâncoveni în 1992. Brâncoveni
Decedat 15/26 august 1714
Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin II, la mijlocul secolului al XIX-lea putând fi Constantinopol
numărați peste două sute de urmași direcți în viață.[3] În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele Căsătorit Marica
pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din cu
București.
Religie creștinism ortodox[*]
Ocupație conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri prince of the Holy Roman
Cuprins Empire[*]
Domnie
Viața Domnie 1688 - 1714
Origini Predecesor Șerban Cantacuzino
Dregător Succesor Ștefan Cantacuzino
Începutul domniei Prezență online
Bătălia de la Zărnești site web oficial
Până la Tratatul de la Karlowitz Modifică date / text
După Tratatul de la Karlowitz
Adrianopol
Conflictul cu familia Cantacuzino
Războiul ruso-turc din 1710
Mazilirea și supliciile
Execuția
Posteritate
Domnia
Aspecte generale
Politica internă
Politica externă
Dezvoltarea culturală
Familie și urmași
Fiii
Fiicele
Ctitorii brâncovenești
Averea
Portrete
Istoriografie
Literatura encomiastică, bisericească și laică
Note
Bibliografie
Legături externe
Viața

Origini
Articol principal: Familia Brâncoveanu.
Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente sat și comună în județul Olt). Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi (născută
Cantacuzino). După tată era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni,[4] iar după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, membru al familiei Cantacuzino, și unul dintre cei mai
influenți boieri din Țara Românească.[5]

Printre frații mamei sale se numărau Șerban Cantacuzino (viitor domn), Constantin Cantacuzino stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul. De altfel, toți cei șase frați ai Stancăi aveau să
acceadă în mari dregătorii, un caz unic în istoria Țării Românești.[6] Copilăria lui Constantin Brâncoveanu, ca întreaga perioadă de după moartea lui Matei Basarab (1654), a fost marcată
de conflictul politic intern dintreBăleni și Cantacuzini, care avea să fie soluționat abia în timpul domniei lui Șerban (1678–1688), când familia Băleanu avea să sucombe rivalilor[7]
ei.

Constantin a rămas orfan de tată în 1655, Papa Brâncoveanu fiind ucis în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban.[8] La sfârșitul lunii februarie 1655
(pe stil vechi), acești mercenari (majoritatea de origine sârbă) s-au ridicat împotriva boierilor care îl sfătuiseră pe Constantin Șerban să-i concedieze și să-i dea afară din țară. Familia
Brâncoveanu, în frunte cu marele logofăt Preda, era la casele din București. Preda Brâncoveanu a reușit să își răscumpere viața cu o mare sumă de bani, iar Constantin a fost salvat de
slugi, care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât la baza dealului Mitropoliei, în locul unde nepotul său Constantin II Brâncoveanu avea să ridice în
[9][10]
1712 ani o cruce de piatră, peste vechea cruce de lemn ridicată de Preda.

Arbore genealogic. Descendența brâncovenească și cantacuzină.

 
Antonie din  
Preda              
Constantin
Popești Brâncoveanu Cantacuzino
                                                         

                               

Neagu Papa Stanca Șerban Constantin

Alții
 

           

(postelnic) Brâncoveanu    
Brâncoveanu Cantacuzino Cantacuzino
                                                         

           

 
Marica  
Constantin  
Frați:          
Ștefan            

Brâncoveanu    
Brâncoveanu Barbu și Matei Cantacuzino
                                       

       

Patru băieți  

Șapte fete                      

Sursă: Stoicescu 1971

Preda Brâncoveanu a fost sugrumat în 1658 din ordinul lui Mihnea al III-lea.[11] Astfel că Stanca și copii ei au rămas conform datinii în îngrijirea văduvei lui Preda, Păuna Brâncoveanu,
Mănăstirii Sadova.[12]
care făcea împreună cu frații Barbu și Constantin (Matei murise deja) la 1659 o danie

Conform istoricului N. Iorga, Brâncoveanu a fost crescut de mama sa „cantacuzinește”.[14] Un rol important l-a
avut în creșterea sa unchiul din partea mamei, stolnicul Constantin Cantacuzino, care i-a oferit o educație aleasă „... lîngă alte bunătăți ce-i făcea [Brâncoveanu, n.m.] lui
pentru acele vremuri, viitorul domn învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. Stolnicul era un reprezentat [stolnicului, n.m.] și casii lui, îl numea tată, că de multe ori și noi
de seamă al culturii umaniste din spațiul românesc, fiind un iubitor al literaturii și artei, creator în Țara am auzit pe Costandin Vodă zîcînd că eu tată n-am pomenit, de
Românească al unei școli grecești după modelul celei pe care o urmase larândul său în Padova.[14] vreme ce am rămas mic de tată, fără cît pe dumnealui tata
Costandin l-am cunoscut părinte în locul tătîne-mieu și altele ca
În 1674 a murit fratele Barbu, pe când se afla la Constantinopol. A fost adus în țară și îngropat la Mănăstirea acestea zicea acel fericit om.”
Brâncoveni, iar Constantin și mama sa au donat mănăstirii cu această ocazie satul Obârșia din județul Romanați
(actualmente în județul Olt).[15] Astfel Constantin Brâncoveanu a devenit unicul moștenitor al unei averi — Brâncoveanu despre stolnicul Cantacuzino, pasaj din
considerabile.
Anonimul brâncovenesc.[13]

Dregător
Brâncoveanu a înaintat repede în ierarhia boierească.[16] În deceniul al optulea, a deținut pe rând dregătoriile de
paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea și logofăt.[17] În 1674, Brâncoveanu a fost trimis de domnul
Gheorghe Duca la Brașov, ca să îi convingă pe boierii refugiați acolo să se întoarcă în țară. Din delegație făceau
parte și bunica sa maternă, Ilina (văduva postelnicului), și Pârvu Cantacuzino.[18] După negocieri lungi, între
timp alăturându-li-se șiStanca Brâncoveanu, misiunea încredințată a fost împlinită.[18] În același an, s-a căsătorit
[19]
cu Marica, fiica lui Neagoe din Popești, la rândul său fiul fostului domn Antonie din Popești.

Doi ani mai târziu, domnul a fost solicitat de turci să participe la asediul Cehrinului, iar tânărul Brâncoveanu,
care menținuse relații bune cu Curtea domnească, a însoțit mica oaste.[18] În septembrie, la întoarcere, a aflat că
unchiul său Șerban Cantacuzino fugise de Gheorghe Duca din București. Ajuns la Adrianopol (în româna
timpului Odriu) și apoi la Constantinopol, Șerban a obținut mazilirea domnului și propria numire pe tronul Țării
Românești.[20]

Urcarea pe tron a unchiului său Șerban Cantacuzino, pe care Brâncoveanu îl urmase în toamna lui 1678 la
Rusciuc, a avut drept consecință numirea tânărului vlăstar în dregătoriile de agă (ianuarie-decembrie 1679), Harta regiunii în ajunulasediului Vienei.
ispravnic al scaunului București și mare postelnic.[17] Anul 1681 îl găsea la Constantinopol, unde purta discuții
în numele unchiului său cu Ladislau Csàki și Cristofor Pasko, dușmanii domnului transilvănean Mihai Apafi, cei doi asumându-și prin semnătură ca după răsturnarea lui Apafi să
restabilească în Transilvania legea românească (adică religia ortodoxă) și să îl repună în funcție pe mitropolitul Sava Brancovici,[16][17][21] persecutat și întemnițat de către calviniști
pentru că nu voise să renunțe la ortodoxie.[22]

După ce în 1683 ajunsese la porțile Vienei, Imperiul Otoman, sub suzeranitatea căruia se găsea Țara Românească, a suferit un puternic recul: rând pe rând au fost pierdute de către turci în
dauna imperialilor Ungaria și Transilvania,[23] însă situația Țării Românești nu permitea înlăturarea vasalității turcești. Ior
ga descria situația țării astfel:

„Pe toată linia Dunăriĭ [...] eraŭ numaĭ cetățĭ de ale Turcilor. Dar nu numaĭ atîta [...] în Bugeac, în partea sudică a Basarabieĭ, din vremea luĭ Mihaĭ Viteazul încă se
”[24]
aduseseră Tatariĭ. [...] era de ajuns un semn, și Tatariĭ din Bugeac, de la Sudul Basarabieĭ, ca și ceĭ din Dobrogea, să invadeze Moldova și Țara-Romănească.

Negocierile lui Șerban Cantacuzino cu împăratul Leopold au început după depresurizarea Vienei în 1683, dar nu au ajuns la o concluzie nici până în primăvara lui 1688; prevederile erau
[25] O problemă persista totuși,
un tribut de 75.000 de taleri, plătibil împărăției, un ajutor de 6000 de soldați dați domnului în caz de nevoie (întrebarea rămânea cine îi urma să îi plătească).
întrucât Șerban Cantacuzino dorea să se alăture austriecilor doar după ce turcii și tătarii ar fi fost învinși, ca acești să nu poată pustii țara, pe când tabăra imperială dorea să îi atragă pe
valahi mai devreme, tocmai pentru a înlesni atingerea acestui deziderat.[26][27] În ciuda acestui fapt, la 9 martie 1688, domnul Șerban Cantacuzino și familia sa (stolnicul Constantin,
[25]
Mihai Cantacuzino și ginerele Constantin Brâncoveanu) depuneau jurământul de credință față de austrieci, în fața solilor imperiali.

Nu s-a putut trece peste diferend, solii trimiși la 18 mai 1688 de Șerban la Viena întorcându-se fără rezultat.[28] Austriecii au cerut trecerea imediată în tabăra lor, iar din cauză că domnul
tot nu dorea să se lege, împăratul a hotărât să frângă voința domnului cu forța.[28] În timp ce generalul Caraffa (comandantul armatelor imperiale din Ungaria superioară și Transilvania)
urma să plece pentru a asedia Belgradul cu armata principală, în rTansilvania avea să rămână generalul Veterani cu 4000 de oameni.[29]

După cucerirea Lipovei (în germană Lippa), Veterani s-a despărțit de Caraffa și a pornit via Lugoj și Caransebeș spre Orșova, ajungând la data de 14/24 august la Cerneți.[30] În cuvintele
cronicarului Radu Popescu:

Atuncé Serbanŭ Vodă de aceasta înțelegândŭ de grabŭ trimise pre nepotu-seŭ Costandinŭ Brâncoveanulŭ vel-Logofetŭ, cu cârți la Viterani Generariulŭ, cu multă
rugăciune si cu multe darurĭ scumpe, ca să se întórcă înapoĭ ear', ca nu cumva simțindŭ Turciĭ vorŭ zice că este țéra haină, si vorŭ porunci Tătarilorŭ de vorŭ veni aicĭ
în țéră să o robéscă. Atuncé Viterani Generariulŭ înțelegândŭ de aceasta, numai decâtŭ s'au redicatŭ de acolo cu tótă óstea luĭ de au venitŭ pre suptŭ munte pînă la
Câmpulungŭ.

La negocierile de la Câmpulung, lui Brâncoveanu i s-au adăugat și fratele domnului, Mihai Cantacuzino și boierul Constantin Bălăceanu. Generalul Veterani a putut fi înduplecat să
părăsească țara spre Brașov, în schimbul promisiunii că Șerban Cantacuzino va trimite o solie formată din rude apropiate care să declare fățiș aderența Țării Românești la partida
creștină.[30]

În 2/12 octombrie, solii Iordache Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, Constantin Bălăceanu și Șerban Vlădescu au plecat spre Viena, însă au fost opriți după o săptămână de Veterani în
Transilvania, întrucât împuternicirea nu era îndestulătoare. Șerban Vodă l-a trimis pe Brâncoveanu cu o împuternicire validă, după acordarea căreia solii au putut să-și continue drumul.[31]

Începutul domniei
Între timp, la 29 octombrie/8 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit.[32] Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat zvonul că Brâncoveanu ar fi fost implicat în
asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și Constantin Cantacuzino, însă ipoteza a fost combătută de Iorga, care arăta că voievodul era de mult timp bolnav și că nu existau
diferende politice între el și frații săi.[31] Și Constantin C. Giurescu consideră puțin probabil ca Brâncoveanu să fi participat la o astfel de intrigă, precizând că e greu de stabilit temeiul
învinuirii.[33]

Într-o scrisoare către egumenul mânăstirii Brâncoveni, prin care cerea o contribuție la plătirea ploconului împărătesc, Constantin Brâncoveanu se pronunța asupra alegerii sale ca domn:
„Ne-am ridicat domn iar domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că știe sfinția ta că de nici unele lipsă n-am fost ci ca un domn eram la casa mea … și pentru ca să vină nișcari străini domni
[34]
asupra țării și a săracilor să-i necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele”.

După preluarea domniei, Brâncoveanu a reconfirmat mandatul solilor trimiși la Viena.[35] Aceștia au ajuns acolo la 10 decembrie 1688, ajungând pe 30 ianuarie la următorul acord, înscris
într-o diplomă: Țara Românească renunța la toate legăturile cu Poarta și reînnoda atârnarea față de Ungaria, moștenitor ai cărei regi era împăratul Austriei.[35] Cei doi Cantacuzini au
rămas la Viena ca ostatici, garanție pentru ținerea angajamentului, însă în țară s-a întors numai Șerban Vlădescu, întrucât Constantin Bălăceanu a fost întâmpinat în Transilvania de văduva
[36]
lui Șerban Cantacuzino, soacra sa, care i-a adus vestea că Brâncoveanu a dispus plătirea restului de haraciu datorat din averea rămasă de la domnul răposat.

Brâncoveanu l-a pedepsit pe boierul Șerban Vlădescu, fapt care l-a condus pe istoricul Constantin Giurescu să caute explicația în faptul că solii ar fi depășit mandatul verbal al lui
[37]
Brâncoveanu, anume că înțelegerea avea să se aplice doar cu condiția lui Șerban.

Atitudinea lui Brâncoveanu i-a iritat pe imperiali, care aveau nevoie de resursele Țării Românești pentru a-și întreține trupele din regiune.[38] În consecință, imperialii au decis să își ia cu
forța lucrurile de care aveau nevoie: ducele de Baden a invadat Țara Românească dinspre Cerneți, la începutul lui noiembrie 1689, acțiune coordonată cu invazia generalului Donat
Heissler dinspre nord, prin pasul Bran.[39][40][41]

Pus în fața forței imperialilor, Brâncoveanu s-a conformat, plătind restul de tribut în acord cu diploma din ianuarie 1688, fiind nevoit să accepte iernarea în țară a 12 regimente și să predea
armatei austriece 1500 de cai.[39] Cum a găsit însă răgazul, domnul s-a adresat tătarilor și turcilor, chemându-i spre ajutor, întrucât o incursiune a tătarilor era preferabilă jafului neîntrerupt
de săptămâni al cătanelor.[42] În ianuarie 1690 tătarii au intrat în țară, iar Heissler se retrăgea peste graniță, urmărit de tătari.
[43]

Bătălia de la Zărnești
Articol principal: Bătălia de la Zărnești.
Pentru a elimina însă pericolul pe care îl reprezenta oastea imperială situată la granițele sale, Brâncoveanu a pornit în vară o ofensivă cu ajutorul turcilor și al curuților comandanți de
pretendentul la tronul Transilvaniei, Emeric Tököli.[40] Luând-o pe poteci de munte, au ocolit Branul, putând astfel să-l ia prin surprindere oastea formată din austrieci și secui: bătălia de
la Zărnești a fost catastrofală pentru imperiali, generalul Heissler fiind luat prizonier. Tot acolo a murit și Constantin Bălăceanu.[44][45] Deși l-au încoronat pe Tököli principe al
Carpaților.[46]
Transilvaniei, sosirea armatei ducelui de Baden i-a determinat pe învingători să se retragă la sudul

În conflictul dintre turci și austrieci, vara lui 1690 a dus mutarea frontului la nord de Dunăre și în vest, Țara Românească scăpând de greutățile pe care le aducea statutul de câmp de
luptă.[43] Astfel relațiile lui Brâncoveanu cu imperialii s-au îmbunătățit rapid.[46] Era în interesul lui să mențină relații bune cu ei, întrucât exista perspectiva întoarcerii forțelor, cât și a
căderii sub stăpânirea austriacă odată cu încheierea viitorului tratat de pace.[47] Imperialii aveau nevoie de el, întrucât pe timp de război domnul Țării Românești era cea mai bună sursă de
informații despre ceea ce se petrecea în Imperiul Otoman, el fiind în legătură permanentă cu capuchehaialele sale de pe lângă Poartă, cu pașii din Silistra, Nicopole și Vidin și avea agenți
pe lângă alți demnitari ai Imperiului Otoman.[48] Relațiile au fost intermediate de contele de Erbs, luat prizonier la Zărnești.
[49]

[46]
Restul domniei lui Brâncoveanu a însemnat o perioadă lungă de pace.

Până la Tratatul de la Karlowitz

Brâncoveanu era un dușman al Cantemireștilor din Moldova.[50] Constantin Cantemir îi trimisese generalului Heissler fonduri bănești, când acesta din urmă ocupase Bucureștii. Când
domnul Moldovei a murit în primăvara lui 1693, a fost succedat pe tron de fiul său Dimitrie, care ținea corespondență cu Maria Cantacuzino (văduva lui Șerban).[51] Brâncoveanu a
acționat repede la Constantinopol întru schimbarea tânărului Dimitrie: a logodit-o pe fiica sa Maria cu boierul Constantin Duca (fiul fostului domn moldoveanGheorghe Duca) și a obținut
numirea pe tron a acestuia.[52] Constantin Duca s-a dovedit o dezamăgire, întrucât represiunile sale crunte împotriva partidei adverse au stârnit mânia marelui vizir, care a trebuit să fie
[52]
stinsă cu pungile de bani ale domnului Țării Românești.

În iunie 1693 Țara Românească a fost zguduită de vestea că turcii și tătarii aveau să invadeze Ardealul prin Muntenia.[53] Brâncoveanu a mers la Rusciuc, unde vizirul l-a primit cu multă
căldură. Sfatul său în consiliul de război ca invazia să se facă pe la Teleajen a fost primit cu unanimitate, însă evoluțiile din apropierea Belgradului au salvat țara de la efectele trecerii
[53]
acestor armate, trupele credincioase sultanului fiind nevoite să pornească spre Belgrad.

În 1695, sultanul Mustafa al II-lea a pornit într-o expediție în Ungaria. A cucerit Lipova și l-a omorât pe generalul Veterani lângă Lugoj.[54] Lui Brâncoveanu i-a revenit sarcina de a apăra
Dunărea la Cerneți, misiune de care s-a achitat întru totul. În plus, a fost nevoit să repare cetatea Cladova.[55] La întoarcere, sultanul a intrat în țară, așa că domnul a fost obligat să îl
întâmpine, însă acest lucru a suscitat frici, întrucât se credea că i-ar fi putut pica în mână scrisori compromițătoare. Brâncoveanu nota pe mar
ginea calendarului:

„† Septemvrie 18 dni, Miercuri mĭ-au venit veaste de la Cornea vel ban, de la Cerneț, că pogoară Inpăratul Sultan Mustafa pe la Rușava,
să treacă pen țară, să meargă la Necopoe.
† Septemvrie 20 dni, ne-au venit ferman să meargem înnaintea Inpăratului.”[56]

După Tratatul de la Karlowitz

După încheierea tratativelor de pace de la Karlowitz, în Peninsula Balcanică s-a restabilit un echilibru între austrieci și otomani.[57] În prima lună a anului 1700, Brâncoveanu a fost nevoit
să părăsească scaunul, pentru a-i da ajutor hanului tătar împotriva nogailor răsculați.[57] A tăbărât la Drăgănești, unde a primit ordin de la sultan să se întoarcă, întrucât problema se
rezolvase între timp.[58] Pe plan intern, a fost urzită o intrigă împotriva domnului și a Cantacuzinilor, de către Dumitrașcu Corbeanu, Grigore Băleanu și Radu Hrizea Popescu.
Complotiștii au înaintat plângerea unui dregător turc, care însă s-a adresat lui Brâncoveanu. Boierii au fost închiși, însă domnul a trebuit să răscumpere bunăvoința turcilor cu 300 de
[58]
pungi, constând din 67.500 de taleri din vistierie și 82.500 din veniturile proprii.

Pe plan extern, intrigile lui Brâncoveanu au obținut în același an mazilirea lui Antioh Cantemir, care a fost depus la Constantinopol în temnița ordinară. În locul său a venit Constantin
Duca, în care domnul Țării Românești își pierduse încrederea.[59] În scurt timp Duca s-a făcut nepopular, iar boierii moldoveni băjeniți au fost primiți de Brâncoveanu, care a intermediat
discuțiile lor cu solul trimis de Duca pentru negocieri.[60] O lovitură pentru mândria lui Brâncoveanu a fost firmanul Porții din care reieșea că Duca ceruse deasupra capului său predarea
[61]
boierilor, lucru pe care domnul Țării Românești l-a evitat prin mijloace diplomatice.

În 1702, după ce l-a primit cu mare fast pe ambasadorul britanic la Constantinopol William Paget, aflându-se la Mânăstirea Brâncoveni, domnul Țării Românești a fost informat despre
schimbarea marelui vizir cu Mustafa Pașa Taltaban, cunoscut pentru cruzimea și lăcomia sa.[62] Pe lângă faptul că a primit un consistent peșcheș de numire în funcție, acesta a dispus ca
[62]
țara să plătească întregul haraci odată, ceea ce a necesitat mari eforturi până la capătul anului; în scurt timp a fost omorât și înlocuit cu Rami Efendi.

Adrianopol
Anul 1703 a reprezentat un moment de răscruce pentru Constantin Brâncoveanu. A primit informații că o grupare adversă, din care făcea parte și Alexandru Mavrocordat, complota
împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi de bani a agravat situația.[63] O solie condusă de Kuciuk Selin a ajuns la București în aprilie, unde i s-a prezentat
gă la Adrianopol (unde era stabilită la acel moment Poarta), pentru ca „să sărute poala împărătească”.[63][64] Curtea a fost
domnului firmanul din partea vizirului, în care era invitat să mear
cuprinsă de panică; în fapt, după cum au aflat trimișii domnului, intențiile vizirului erau rele.[65] Plecarea lui Brâncoveanu a fost amânată cu patru săptămâni, întrucât s-a îmbolnăvit de
[66]
erizipel; imbrohorul a cerut să-l vadă pe domn, însă s-a convins că boala nu era simulată, „văzându-l umflat la cap, obraz și gât, de abia recunoscându-l”.

Abia în mai a putut Brâncoveanu să părăsească Bucureștii, după ce a fost convins de Cantacuzini (conform lui Ion Neculce) să nu aleagă calea exilului.[67] Din alaiul impresionant făceau
parte stolnicul Cantacuzino, toți boierii mari, mitropolitul țării, medicul Iacob Pylarino, în total 1500 de persoane.[68] În spatele deplasării foarte lente nu era numai sănătatea
convalescentă a domnului, ci și nevoia de a temporiza pentru a cumpăra bunăvoința dregătorilor Porții.[69] În tabăra de la Arnăutchioi, domnul l-a întâlnit pe Alexandru Mavrocordat,
căruia i-a fost făcută o primire impunătoare și numeroase cadouri.[70] Ajuns în Adrianopol, a fost primit după o săptămână de vizir, care l-a anunțat că Imperiul Otoman crește haraciul de
la 280 de pungi la 520, o veste primită de voievod și boieri cu multă supărare. Totuși, decizia trebuia acceptată, iar Brâncoveanu a fost reînvestit în domnie, printr-o ceremonie în care
vizirul i-a îmbrăcat pe domn și pe boieri încaftane valoroase.[71]

Sumele luate la plecare se dovediseră neîndestulătoare, astfel că boierul Toma Buculbașa a sosit din țară cu pungi de bani, fiindu-le făcute cadouri mamei sultanului și sultanului însuși.
[72] În restul timpului petrecut la Adrianopol, domnul
Audiența la sultan a fost scurtă, padișahul limitându-se la a-i da sfaturi banale lui Brâncoveanu, care era confirmat în domnie pe viață.
a lucrat ca să fie schimbat Constantin Duca de pe tronul Moldovei. Marele vizir i-a propus lui Brâncoveanu scaunul, însă la sfatul stolnicului Cantacuzino, acesta a refuzat, întrucât era
vorba de o încercare de a-i stoarce mai mulți bani.[73] A fost impus protejatul său, Mihail Racoviță.[74] Drumul la Adrianopol, audiența la sultan și întoarcerea victorioasă la București au
fost imortalizate într-o frescă la Palatul de la Mogoșoaia, distrusă între timp.[75]

Toma Cantacuzino rămăsese după episodul Adrianopol pe lângă Poartă, însă a fost schimbat pentru că începuse să ducă o politică independentă, încercând chiar o apropiere de Dimitrie
Cantemir. În locul său, Brâncoveanu l-a trimis pe Ștefan Cantacuzino.[76] Conform istoricilor Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, este posibil ca în această perioadă să fi început răcirea
relației lui Brâncoveanu cu Toma și Mihai Cantacuzino.[77] Situația țării era agravată de schimbările frecvente din ierarhia Imperiului Otoman, ultimele luni ale anului 1704 văzând
numirea în funcția de vizir a doi dușmani ai lui Brâncoveanu (Ahmed Calaili șiebendar
T Mehmed).[78]

La începutul anului 1705, prin intermedierea lui Alexandru Mavrocordat și a patriarhului Dosithei, Brâncoveanu a ajuns la o înțelegere cu Antioh Cantemir, cele două părți angajându-se
să nu se mai pârască între ele la Poartă. În consecință,Mihail Racoviță a fost mazilit, iar pe la mijlocul anului Antioh Cantemir și-a început a doua domnie.[79] Anul 1706 a adus mai multe
cereri de bani din partea turcilor, iar tentativele de negociere nu au dat roade; în consecință, Brâncoveanu a contribuit din propria vistierie pentru a acoperi sumele cerute, la care se
, Ali Pașa.[80]
adăugau cheltuielile prilejuite de numirea unui nou mare vizir
Conflictul cu familia Cantacuzino
În iunie 1707, Mihai Cantacuzino a fost schimbat din funcția de mare spătar, iar stolnicul Constantin Cantacuzino a fost rechemat de la Constantinopol.[81] Rușii au făcut demersuri ca
Mihai Cantacuzino să fie reinstituit în funcția lui, la care Brâncoveanu a răspuns că unchiul său fusese păstrat în dregătorie „nu din cauză că ar fi slujit cu folos în treburile voastre și ale
noastre, ci din cauza înrudirii pe care am avut-o cu el [...] Mihai deși deștept și ager [82]
, muncește numai pentru sine și pentru casa sa, iar nu pentru treburile obștești”.

Conflictul cu protectorii săi s-a manifestat într-o controversă asupra numirii boierului David Corbea ca rezident pe lângă curtea lui Petru cel Mare. Acesta, un om al Cantacuzinilor, fusese
trimis în Rusia la începutul anului, pentru ca în aprilie să fie încredințat de țar cu o misiune pe lângă Francisc Rakoczy. Brâncoveanu se aștepta să fie ținut la curent cu detaliile, însă a fost
.[83]
ocolit dinadins, Corbea scriindu-le doar Cantacuzinilor

În orice caz, însuși țarul Petru s-a adresat în iulie 1707 lui Brâncoveanu pentru repunerea lui Mihai Cantacuzino în funcție, însă a fost refuzat politicos, ceea ce nu a afectat însă relațiile
dintre cele două state.[84] În următorii ani, relațiile dintre Brâncoveanu și unchii săi au rămas foarte proaste: în timp ce Mihai cerea țarului asigurări pentru azil, stolnicul Constantin era
retras de la curte la moșiile sale.[85]

În primăvara lui 1707, atât Brâncoveanu cât și Antioh Cantemir au primit firman de la sultan, prin care li se cerea să participe în foarte scurt timp în persoană la repararea și fortificarea
cetății Bender. Voievodului român i se cerea să pună la dispoziție 200 de lemnari, 100 de zidari, 2.000 de salahori și 350 de care. Deși a trimis toți meșterii, a făcut tot posibilul să fie scutit
[86]
de a se prezenta în persoană, ceea ce l-a costat 30 de pungi.

În primăvara anului următor, cererea s-a repetat, țara fiind nevoită să trimită 1500 de salahori, 220 de care și 60 de toporași la Bender, efort care nu se scădea din haraci (tributul oficial).
La supărarea lui Brâncoveanu s-a adăugat că la câteva zile după plecarea acestora, a sosit ordinul să fie suplimentați cu 500 de salahori, 100 de care și 40 de lemnari. În vară Poarta a cerut
în avans 142 de pungi din haraci. După acest efort, a mai cerut un adaos de 180 de pungi; trimisul Porții i-a oferit la transmiterea veștii ca semn de prețuire un hanger împodobit cu
diamante, dar pentru strângerea pungilor, care au fost predate la începutul lui 1709, domnul a trebu [87]
it să apeleze la veniturile sale proprii, la marii boieri, la bresle și la preoți.

O dată cu defectarea lui Mazepa, legăturile cu Rusia au fost afectate. Au trebuit reluate prin noul hatman al Ucrainei, Scoropadski, rămas credincios țarului.[88] Victoria de la Poltava a
rușilor împotriva suedezilor și lipsa de reacție a turcilor au fost noi impulsuri pentru țările aflate sub suzeranitatea otomană. Brâncoveanu a încheiat în 1709 o înțelegere secretă cu țarul,
care prevedea că domnul muntean avea să strângă o oaste balcanică de 30.000 de oameni și avea să alimenteze armata rusă în timpul războiului acesteia cu turcii; înțelegerea intra în
vigoare în momentul intrării în țară a trupelor [89]
. Țara Românească devenea în schimb independentă, iar lui Brâncoveanu i se garanta domnia pe viață.

Războiul ruso-turc din 1710

La începutul anul 1710 a preluat domnia Moldovei fiul Exaporitului, Nicolae Mavrocordat. Om de încredere al Porții, ca fost mare dragoman, misiunea lui era și să supravegheze relațiile
dintre Țara Românească și Rusia.[90] La sfârșitul anului, Mavrocordat a fost schimbat de Poartă pentru că nu era considerat în stare să oprească defectarea lui Brâncoveanu, fiind înlocuit
cu Dimitrie Cantemir.[91]

Schimbarea vizirului Nu'man Pașa cu Mehment Pașa Baltagi, un reprezentant al cercurilor otomane agresive, vădea că Imperiul Otoman se pregătea pentru război cu rușii. Cererile turcești
deveneau copleșitoare și către sfârșitul anului situația lui Brâncoveanu era dramatică, pentru că ezitarea îndeplinirii angajamentelor față de puterea suzerană ar fi dus nemijlocit la
represalii împotriva țării.[92]

În octombrie Brâncoveanu știa că fusese concentrată la Tighina o armată otomană, căreia i se puteau adăuga tătari și cetele regelui suedez Carol al XII-lea. În decembrie 1710,
ambasadorul francez îi scria regelui său că la Constantinopol se credea că Brâncoveanu va fi scos din domnie. Conform lui Ion Neculce, hanul tătar sprijinea pe Dimitrie Cantemir pe
tronul Moldovei cu argumentul că Brâncoveanu trebuia mazilit, și numai Cantemir ar fi fost capabil să îl prindă.[93] Sub acoperirea oferită de misiunea de a-l supraveghea pe
[94]
Brâncoveanu, Cantemir pregătea de fapt propria defectare.

În mai 1711, armata turcească condusă de vizir a părăsit Adrianopolul; către capătul lunii trupele rusești au intrat în Moldova, și Cantemir și-a proclamat public trecerea de partea țarului,
ceea ce a alienat mai toți boierii țării, dar a entuziasmat populația, domnul moldovean reușind să recruteze 17.000 de voluntari. Dar dacă moldovenii aveau la graniță armata rusă aliată,
situația în Țara Românească era complet diferită: linia Dunării era complet jalonată de bastioane turcești, iar trădarea ar fi însemnat o reacție turco-tătară anterioară confruntării cu rușii,
așa că Brâncoveanu era în expectativă.[95]

Brâncoveanu a primit firman de la vizir să se alăture oștii otomane la Tighina, împreună cu toți slujitorii (militarii) pe care îi avea, astfel că a pornit la 18 mai din București. Când a ajuns
la Gherghița, a primit ordin să se oprească, tăbărând la Albești, gura Urlaților.[96]

Prin Hrisant Notara, marele vizir i-a incredințat domnului Țării Românești să medieze între el și țar (vezi în
caseta de la dreapta textul aferent din cronica oficială). Brâncoveanu l-a trimis la Iași pe Gheor
ghe Castriotul, mai „Fiind deci domniia în gura Urlaților și pravoslavnicul domnu
[98]
degrabă pentru sondarea situației, întrucât țarul Petru cel Mare nu a primit cu bucurie solia. îngrijat aflîndu-se, în ce chip ar face ca într-o vreme cumplită ca
aceia, întreagă să păzească țeara și fără primejdie dă cătră
A fost luat prin surprindere când Toma Cantacuzino (marele spătar, deci conducătorul armatei) a fugit din tabără amîndoaoă părțile, adecă și dă cătră turci, și dă către moscali,
împreună cu o parte din trupe, pentru a se alătura țarului. Conform lui Del Chiaro, Brâncoveanu a izbucnit în dumnezeiasca pronie carea necontenit iaste păzitoare celui ce
plâns la aflarea veștii. Ajuns la Iași, Toma Cantacuzino a fost primit bine de țar, pe lângă care a urzit intrigi nădăjduiaște întru ia, bine au voit ca și acest lucru să să
împotriva lui Brâncoveanu, și a călăuzit armata condusă de generalul Rönne care a asediat cetatea Brăilei.[99] chivernisească de buna otprăvuire a înteleptului domnu. Că
Grosul armatei ruse s-a confruntat cu turcii la Stănilești, fiind învinsă, astfel că la 21 iulie s-a încheiat un aflîndu-se turcii întru mare groază și temere nu puțină, ca nu
armistițiu.[100] Ziarele occidentale au atribuit o mare parte din vină voievodului muntean, însă relațiile cu țarul au cumva să să biruiască dă moscali, carii încremeniți mergea la
fost reluate și au fost strânse între 1712-1713.[101] război și cu totul dăznădăjduiți dă izbîndă, data-au voe veziriul
mării sale domnului să mijlocească ca un creștin către creștini, că
În perioada următoare, Brâncoveanu s-a concentrat să satisfacă cererile turcilor, deși a depus plângeri pentru
doară s-ar putea înnoi pacea între înpărății.”
micșorarea lor, a confiscat averile lui Toma Cantacuzino și ale însoțitorilor săi pe motiv de hainie și a întreprins
măsuri pentru a-și asigura un refugiu în Transilvania, după cum informa și Gazette d'Amsterdam în 31 iulie — Cronica oficială despre propunerea medierii.[97]
1711.[102] În 27 martie 1712 lui Brâncoveanu i-a fost garantată pentru a treia oară posibilitatea de a se refugia la
nevoie în Transilvania.[103]

În același an, a fost dat un firman prin care urmau să fie lepădați de legea musulmană cei care puneau la îndoială credința domnului muntean, o stratagemă pentru a înăbuși suspiciunile
sale. În 1713 a fost numit în dregătoria de mare vizir Gin Ali Pașa, despre a cărui vizirat istoricul Joseph Marie Jouannin scria în 1840 (în opul Turquie) că a fost marcat de schimbări
rapide în fruntea ierarhiei otomane și de crime. Gin Ali Pașa a răspuns în 1714 afirmativ scrisorii prin care Constantin Brâncoveanu sonda sentimentele Porții, cerând încuviințarea pentru
nunta fiului Radu cu fata lui Antioh Cantemir; ba mai mult, marele vizir punea la dispoziție și oameni care să însoțească cortegiul miresei de la Constantinopol până în Țara
Românească.[104]
Mazilirea și supliciile
Capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Brâncoveanu, a ajuns la București în ziua de marți, 23 martie/4 aprilie 1714.[105][106] Ales ca să nu-l înspăimânte pe
Brâncoveanu, a călătorit cu pretextul că ar avea treburi la Hotin. Întâmpinat de ofițeri ai lui Brâncoveanu, a spus că este obosit și că ar dori să fie primit a doua zi în audiență. Del Chiaro
descrie ce s-a întâmplat apoi după cum urmează:

„A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, așteptat de Brâncoveanu în marea sală de audiență unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe
tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei și urându-i bun venit îl poftește să șadă. Turcul răspunse că nu este timp de șezut, și fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus
o știre rea, dar să aibă răbdare și să se supuie voinții divine și să asculte de ordinele Sultanului, și scoțând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui,
spunându-i mazil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoștința sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în așa fel serviciile aduse
”[107]
împărăției în 25 și mai bine de ani, și voind a se așeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.

În continuare, Brâncoveanu a fost închis sub pază în sala de audiență, în timp ce Mustafa-aga a citit boierilor adunați în grabă firmanul prin care fostul domn și întreaga sa familie erau
declarați haini.[108] Apoi a fost dat în paza boierilor, care răspundeau cu viața și averea prin ordinul sultanului de prizonier, în timp ce turcii au pornit să sigileze vistieria și cămara
[109]
(tezaurul public și tezaurul privat). Negustorii au fost la rândul lor făcuți responsabili ca boierii să nu-l facă pe mazil scăpat.

A doua zi, în ziua de Buna Vestire (25 martie/6 aprilie) a ajuns în București imbrohorul, care l-a impus boierilor peȘtefan Cantacuzino. Tot de la Del Chiaro citire:

„Ce priveliște rară! ce schimbare unică! în același timp, doi Voevozi în aceiași Curte: unul depus, iar altul, cum susține toată lumea,
impus. […]
Principele Ștefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum și de calitățile ce
recunoaște fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, îar Brâncoveanu care ședea, având cuca pe cap, îi răspunse cu
politeța sa cunoscută că:e mai bine că domnia a fost încredințată lui decât unui străin.”[110]

Mazilul și familia sa au fost trimiși a doua zi la Constantinopol, Brâncoveanu fiind condus de noul domn al țării. Conform lui Del Chiaro, i-ar fi spus: „dacă aceste nenorociri sunt de la
Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și
răsbunătoare a judecății divine.”[111] Până la graniță l-au condus o mână de boieri. Concomitent, la Constantinopol a fost arestată Bălașa, fiica lui Brâncoveanu, care se pregătea s-o aducă
în țară pe logodnica luiRadu Brâncoveanu (Maria, fiica lui Antioh Cantemir).

Călătoria a durat circa trei săptămâni, dar în pofida speranței sale, fostul domn nu a fost închis într-unul din palatele sale, ci în închisoarea Edicule (Cele șapte turnuri), „într-un loc
-un loc mai înalt și mai luminos.[112]
întunecos”. A fost dezbrăcat de hainele domnești cu care plecase din București. Doamna Marica, o noră și doi nepoți au fost închiși într

Execuția
După cum remarca N. Iorga în 1899, „[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ fericite a luĭ
Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai
Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate
lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată,
de la fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [târzii, n.m.]”.[114] Cert este că execuția a
toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne
avut loc pe data de 15/26 august 1714, când creștinii sărbătoreauAdormirea Maicii Domnului.
pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește,
Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del Chiaro. În primul rând, era acuzat dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la
de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci. Era de Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi
asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sf. Imperiu Roman (2), pentru sărăcirea țării în și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru
dauna îmbogățirii sale (3), pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor (4) și pentru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința
că cumpărase multe moșii, pregătind pe una construirea unui mare palat (5).[115] Era de asemenea acuzat pentru sumele depuse voastră pentru viața și lumea aceasta...”. Acestea
la Viena și Veneția (6), că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său (7), că își cumpărase din Viena zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele,
instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda (8) și că a bătut în ransilvania
T monede de aur (9).[116] întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și
mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin
După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost
Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și
aruncate spre seară în mare.[117]
creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la
Patriarhie.
Posteritate — Martiriul în cuvintele lui Gheorghe
După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște greci care l-au îngropat pe o Șincai[113]
insulă din largul mării. În 1720, văduva Marica l-a adus în țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din
București, ctitorie a domnului. Lespedea nu a fost inscripționată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă
văduva domnului a inscripționat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripție
redescoperită în 1914.[118]

Osemintele lui Brâncoveanu au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, în 1932 și în 1985. În 1932,
osemintele domnului au fost identificate cu prilejul unei cercetări arheologice desfășurate la biserică, în coordonarea lui
Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice. În 1985 au avut loc lucrări de consolidare ale
mormântului, conduse de arheologulPanait I. Panait.[119]

În 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă din nou, fiind identificate trei sicrie; într-
unul din ele erau rămășițele lui Constantin Brâncoveanu, un craniu cu urme corespunzând descrierii morții și celelalte oase
dispuse sub formă de cruce (în alt sicriu erau oasele soției și ale unora dintre urmașii săi). Patriarhia Română a însărcinat
cu această cercetare arheologică o echipă de la Muzeul Municipiului București, completată de două persoane de la Martiriul brâncovenilor - deConstantin Lecca
[119][120]
Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române.

Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămășițele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal
Ionuț Corduneanu astfel: „Pregătirea pentru așezarea în raclă este una specifică sfintelor moaște și a fost făcută de preasfințitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al
arhiepiscopiei Bucureștilor. Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare. Este o
pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un acoperământ rezistent, așezate după structura anatomică. Capul se pune distinct într-o pânză specială.
După ce au fost așezate în racla de argint, o porțiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum, nu mai vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în
biserică.”[119]

La 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, a avut loc o procesiune cu moaștele de la Catedrala Patriarhală din București până la Biserica Sfântul Gheorghe
Nou, la eveniment participând patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și diaconi, monahi și monahii și mii de persoane. Drumul urmat a fost cel din 1934, când
rămășițele voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932. Racla va rămâne expusă în Biserica Sfântul Gheor [121]
ghe Nou, cu excepția unor viitoare evenimente religioase.

Domnia

Aspecte generale
Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui Petru cel Mare,
care aveau toate interese la Dunăre.[122] În această situație, micile popoare din răsăritul Europei puteau să se mențină doar adoptând o politică „suplă și abilă”.[123] Țara Românească era
vasală a Imperiului Otoman, nu dispunea de armată sau de un tezaur pentru război și era prin situarea geografică foarte vulnerabilă la invazii străine. În acest context, Constantin
[122]
Brâncoveanu a adoptat o politică a „neutralității veghetoare”.

Pe plan intern, anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres economic și cultural-artistic; au fost luate măsuri de modernizare a aparatului statal și de reformare a sistemului
fiscal. Cancelaria statului a fost reorganizată pentru a putea menține raporturi cu străinătatea.[124] Din punct de vedere cultural, epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale,
[124]
care au început să prevaleze asupra celor orientale: astfel s-a creat o sinteză originală națională, care îmbina ambele tradiții.

Politica internă
Pe plan intern, Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de la Karlowitz o perioadă marcată de avânt economic. Din punct de vedere fiscal,
a avut de suferit în special populația rurală, ca urmare a cererilor Imperiului Otoman și mai târziu ale Imperiului Habsburgic. O mare parte a locuitorilor din satele aservite și-au pierdut
pământul, reușind însă să-și păstreze libertatea.

Politica externă

Context

Situația internațională a Țării Românești s-a schimbat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales în ultimele două decenii, datorită ambițiilor habsburge, care au angrenat reacția
celorlate puteri: Imperiul Otoman, care arătase tot mai multe semne de slăbiciune trebuia să reacționeze, în timp ce Franța și Anglia doreau păstrarea statu quo-ului; Rusia manifesta prime
[125] Conform lui Ionescu și Panait, țările române, semiautonome, trebuiau să devină din obiecte ale istoriei subiecte al acesteia.
ambiții, iar Polonia făcea revendicări asupra țărilor române.
Din diferite considerente, actorii mari (otomanii, habsburgii și rușii) au preferat să atragă țările române prin diplomație, decât prin forță armată.[126] Imperialii au încheiat în 1687 un tratat
.[127]
cu Mihail Apafi, privind încartiruirea de trupe și contribuția financiară la vistieria imperiului, ceea ce i-a făcut repede foarte antipatici transilvănenilor

Direcții

După cum scria Iorga în 1914, „osândit să nu facăpolitica armelor, el [Brâncoveanu, n.m.] a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.[122]

[128]
Chiar și după despărțirea de Cantacuzini, liniile politicii externe a lui Brâncoveanu au rămas aceleași.

Dezvoltarea culturală
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, voievodul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie,
Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

Domnul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare
ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de
artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu,
termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu
baroc brâncovenesc.[129]
renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala
românească din Șcheii Brașovului.[130] S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile
europene.

Constantin Brâncoveanu a înființat în1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche,
în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea eipe învățatul grec Sevastos Kymenitul, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește. Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul
Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli. O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și
chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea
Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la
București, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea
începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în
noiembrie 1688, sub noul domn. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii
românești.
Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan
(un moldovean, fost episcop de Huși), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgoviște în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul (adus de Brâncoveanu în 1689 de la
Constantinopol) care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit felurite cărți: de slujbă, de teologie, de învățătură, de
combatere a catolicismului și calvinismului, toate în limbileromână, greacă, slavonă și chiar arabă, turcă și georgiană.

Familie și urmași
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca,
Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.[131]

Dintre cei patru fii, care au fost toți uciși împreună cu domnul la Constantinopol, doar Constantin avea la rândul său un fiu (Constantin III), iar Ștefan avea o fată, Maria (diminutive
Măriuța, Marica). Maria a murit fără copii.

Fiii
Dintre fiii lui Constantin Brâncoveanu, cei doi mai mici nu au fost căsătoriți. Ceilalți doi au avut câte un copil, beizadeaua Constantin un băiat numit tot Constantin (viitor ban), iar Ștefan
o fată căsătorită Alexeanu, care nu a avut urmași.

Soție
Nume Portret Date biografice Urmași Observații
(data căsătoriei)
A fost primul fiu al lui
Constantin Brâncoveanu.
Fiul său Constantin III a
Anița, fiica marelui boier Constantin III fost cruțat de turci, iar astfel
Constantin II Brâncoveanu 1683-1714 moldovean Ion Balș. (mare ban) a fost asigurată
(20/31 ianuarie 1706)
descendența Brâncovenilor
din bărbat în bărbat până la
1832.

Notat pentru educația sa

temeinică, scria în greaca
Bălașa, fiica boierului veche.
moldovean Ilie
Ștefan Brâncoveanu 1685-1714 Maria Fiica lui s-a căsătorit cu
Cantacuzino.
(27 februarie 1709) Constantin Alexeanu, dar
nu a avut urmași, murind
cca. 1733.[132]

Logodit cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, dar căsătoria nu a mai avut loc. În
Radu Brâncoveanu nec.-1714 momentul mazilirii tatălui său, sora lui Bălașa era cu soțul la Constantinopol pentru a
o aduce pe mireasă în țară.

Necăsătorit. S-au păstrat o sumă de mărturii privitoare la moartea sa. Ar fi voit să se

Matei Brâncoveanu 1702-1714 turcească pentru a scăpa cu viața, însă tatăl lui l-ar fi convins să înfrunte moartea
sau a refuzat să-și dea acordul, după cum cerea obiceiul.

Sursa: Unde nu este specificat altfel, Chiriță 1932.

Fiicele
Dintre cele șapte fiice ale sale, Brâncoveanu a trăit moartea a două. Nepoții care s-au născut din căsniciile celorlalte fiice nu au purtat numele Brâncoveanu.

Soț
Nume Portret Date biografice (data Urmași Observații
căsătoriei)
Soțul ei a murit în 1705. Stanca a
murit în martie 1714. Fiind pe patul
Radu, fiul lui
Stanca de moarte, l-a văzut pe tatăl ei luat
1676-1714 Iliaș Vodă. Fără urmași.
Brâncoveanu (1 noiembrie în lanțuri, ceea ce a fost luat
1692) ulterior de familie drept o
premoniție.

Maria 1678-1697
Constantin Duca Prin influența lui Constantin
(noiembrie O fată moartă în
Brâncoveanu 1693) copilărie Brâncoveanu, soțul ei a devenit
Șerban Duca domn în Moldova, schimbat după
doi ani. Duca a supraviețuit soției,
care a murit de ciumă la
 Constantinopol, și a ajuns adversar
socrului său. Șerban Duca a fost
adus de bunic în Țara
Românească; a murit după 1742,
fără urmași.

Cf. Berindei 1989, născută cca.

Scarlatache, 1682. Data morții și locul
fiul lui Șerban Greceanu înmormântării necunoscute. A avut
Ilinca Alexandru Drăghicean Greceanucinci copii, șase nepoți și nepoate
1681-nec. Mavrocordat.
Brâncoveanu (1698) Măricuța (Greceanu și Asan-Micșunești),
Șerban, fiul Smaranda zece strănepoți și strănepoate, din
lui Șerban Săftica, copilă moartă care opt au avut la rândul lor
Greceanu urmași.

Împreună cu soțul ei, a zidit în

1722 Biserica Crețulescu. În 1746
Radu Crețulescu rămâne văduvă, ca în aprilie anul
Constantin următoar să se stingă și ea. Din
Safta Iordache
1687-1747 Crețulescu. Crețulescu copiii lor se trage familia
Brâncoveanu
(mai 1700) Toma Crețulescu Crețulescu. A avut 17 nepoți și
Nicolae Crețulescu nepoate și 25 de strănepoți și
Maria strănepoate (plus un strănepot
adoptat).

A murit la Brașov și a fost

înmormântată la Mânăstirea
Hurezi. Prin fiica Maria, căsătorită
Nicolae Ruset. Stanca, moartă
Ancuța cu Ioniță Albescu și Constantin
cca. 1691-1730 (fiul lui Iordache tânără
Brâncoveanu Ruset) Argetoianu, a avut zeci de urmași.
Maria
(1705) Fiica Safta a avut din a doua
Safta
căsătorie cu Perill Janson un băiat
mort în copilărie.

Împreună cu soțul ei a ctitorit

Bălașa Manolache
1693-1752 Lambrino O fată moartă în Biserica Domnița Bălașa din
Brâncoveanu
(1708) copilărie.[132] București, unde este îngropată.

Smaragda Constantin
Smaragda a murit înainte de 10
Brâncoveanu (alt. 1696-nec. Băleanu, fiul lui Fără urmași.
Grigorie. octombrie 1735.
Smaranda)
(Rusalii 1712)

Sursa: Unde nu este specificat altfel, Chiriță 1932.

Ctitorii brâncovenești
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanțictitori de biserici și mănăstiri din țările române.[130]

Încă înainte de a ajunge domn, el a ridicat două biserici, una laPotlogi, Dâmbovița și alta la Mogoșoaia, lângă București.

După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată
în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. În
această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satulDoicești, Dâmbovița, în 1706.

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele
Sinai.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții împărați Constantin și
Elena.

Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de Brâncoveanu suntBiserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și
Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.[133]

Averea
Anvergura averii lui Constantin Brâncoveanu a făcut impresie încă din timpul vieții sale. Este un fapt bine încetățenit că în capitala Imperiului Otoman era concurență între funcționari
pentru a fi trimiși cu treburi în Țara Românească, întrucât bacșișurile plătite de domn erau foarte generoase. Brâncoveanu nu a pregetat să folosească fondurile sale personale în multe
situații când vistieria statului nu putea suporta cheltuielile formale și informale pe care le presupunea vasalitatea față de otomani. Averea a fost de altfel și cauza principală a mazilirii sale,
sultanul și marele vizir promițându-și mari beneficii (mai ales) de pe urma confiscării averilor mobile.

În 1708, Brâncoveanu avea în stăpânire 111 sate și moșii. El avea pe întreaga întindere a țării terenuri agricole fertile, vii, heleșteie și bălți cu pește, pe lângă sume de bani, parte din ei
depusă în străinătate, obiecte prețioase („scule”, în jargonul timpului) și bijuterii.[134] Ionescu și Panait observă că Brâncoveanu a profitat de procesul socio-economic de dezagregare a
proprietății de obște, materializat în neputința țăranilor de a-și menține micile ocini. În consecință, Brâncoveanu cumpăra astfel de suprafețe de pământ, deseori aflate în vecinătatea
proprietăților sale proprii.[135]

Portrete
Portretele lui Constantin Brâncoveanu sunt numeroase în comparație cu cele ale altor domni, și o mare parte din ele de un realism evident.[136][137] O reprezentare a lui Brâncoveanu este
stampa care apare în reeditarea din 1712 a dicționarul lui Varinus, înfățișând un Brâncoveanu tânăr, cu cucă joasă, cu surguci scump, legat după moda turcească la brâu.[136] Autorul este
Alessandro della Via.[138] O altă reprezentare este cea din colțul hărții stolnicului Constantin Cantacuzino, care a fost redescoperită de consulul român Dimancescu. În cartea Istoria delle
[136]
moderne rivoluzioni della Valachia (1718) a secretarului săuDel Chiaro, Brâncoveanu apare alături de cei patru fii, reprezentați în medalioane.

Portretul aflat în posesia lui C. Basarab Brâncoveanu a fost descoperit de Iorga cu ocazia unei vizite la castelul din Breaza al urmașului lui Brâncoveanu. Acesta moștenise de la tatăl său
reproducerea fotografică a portretului după un manuscris, dar nu i-a putut da alte detalii lui Iorga. Descris de către Iorga drept grec sau oriental, portretul îl reprezintă pe voievod într-un
[137]
cadru floral asemănător celor din tipăriturile lui Antim Ivireanu, istoricul speculând că autorul ar putea fi însuși Ivireanu.

Un portret diferit de cele bisericești, prin faptul că este de natură occidentală, este cel de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, care a fost descoperit de Marcu Beza. Realizat
de un pictor rămas anonim, este păstrat în sala de primire a mănăstirii, iar în România poate fi văzută o copie, la Muzeul Național de Artă. Tabloul (ulei pe pânză) datează din 1696, și
poartă inscripția „Constantinus Brankovan Supremus V [139]
alachiae Transalpinae Princeps Ae[ta]tis 42 A[nn]o D[omi]ni 1696”.

Dicționarul lui Varinus Medalionul din harta Stampa din cartea lui Del Fotografia deținută de C. Tabloul (sau copia lui) de
Favorinus, 1712 stolnicului Cantacuzino Chiaro, 1718 Basarab Brâncoveanu, la Muntele Sinai, 1696
nedatat

În portretul de la Mănăstirea Mamu, Brâncoveanu și familia sunt reprezentați la tinerețe. Voievodul are mustăți subțiri, barba neagră și părul încă neras, sub coroana de aur și catifea.
Copiii sunt reprezentați la vârstă fragedă. În cazul Bisericii Sfântul Gheorghe din Mogoșoaia, terminată înainte de accederea la putere a lui Brâncoveanu, Iorga opinează că pictura trebuie
să fi fost actualizată mai târziu în timpul domniei. Îl apreciază pe meșter drept priceput, subliniind expresivitatea portretelor fiilor, deși seamănă foarte mult între ele. Portretele fiicelor lui
Brâncoveanu au fost comparate cu cele ale fiicelor lui Duca-V [138]
odă, de la Mănăstirea Cetățuia. Coroanele sunt tot închise, ca la Mamu, dar metalice.

În Mănăstirea Surpatele, Brâncoveanu este înfățișat în floarea vârstei, cu barbă plină, neagră. Toți cei 11 copii sunt reprezentați, doi fii și trei fiice având înălțimi identice cu părinții lor.
Coroanele sunt cu fleuroane. La biserica din Doicești, construită pe domeniul ce ar fi trebuit să-i rămână lui Matei, toți cei 11 copii sunt reprezentați la aceeași înălțime cu părinții, iar
Brâncoveanu are barbă albă.[138]

Tabloul votiv de la Mogoșoaia. Poză Mănăstirea Surpatele. Doicești. Poză publicată Vedere parțială a
Mănăstirea Mamu. publicată în 1915. Poză publicată în 1915. în 1915. tabloului votiv de la
Detaliu aici. Foto din Hurezi, din catolicon.
1915.

Un alt portret votiv se găsește la Mănăstirea Gura Motrului, rezidită de Preda Brâncoveanu și zugrăvită de voievod, unde sunt înfățișați Preda și soția lui Păuna, Matei Basarab, Stanca
Brâncoveanu și Constantin și soția lui Marica.[140][141] La biserica din Bordești, ctitorie a lui Mănăilă căpitanul, Brâncoveanu era înfățișat alături de unchiul său Șerban și pretendentul
[142][143]
Iordache/Gheorghe Cantacuzino. Pictura votivă, er alizată de Pârvu Mutu și un ajutor, a fost extrasă în anii 1960, fiind păstrată în colecția Muzeului Național de Artă.

Alte reprezentări sunt la Mănăstirea Polovragi, la biserica din Popești (actualmente Mihăilești, în județul Giurgiu), la biserica Mănăstirii Cotroceni (ultimul considerat de Iorga drept un
portret urât, fanariot).[136] Brâncoveanu a lăsat de asemenea să se bată medalii aniversare în anul 1713, care îl prezintă atât din profil, cât en
și face.[144]

Istoriografie
Surse
Față de marea majoritate a domniilor din spațiul românesc, privitor la cea a lui Constantin Brâncoveanu s-au păstrat o multitudine de izvoare.[145] Printre sursele primare sunt două cronici
dedicate exclusiv anilor săi de domnie (cronica lui Radu Greceanu și cronica Anonimului brâncovenesc), două cronici ale Țării Românești (a lui Radu Popescu, care acoperă perioada în
care a domnit integral și Letopisețul Cantacuzinesc - parțial), scrierile lui Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifică și Întâmplările Cantacuzinilor și Brâncovenilor în Valahia) și cronica
secretarului venețian al voievodului, Anton-Maria Del Chiaro (Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia).[145] De asemenea se adaugă documente interne, precum însemnările
personale ale lui Constantin Brâncoveanu (pe un calendar, editate de istoricul Emil Vîrtosu), corespondența, condica marii logofeții, condica vistieriei, anatefterul și catastiful, și
Andrei Busuioceanu.[146]
documente externe, de o „impresionantă diversitate”, după cum observa istoricul

Istoriografia modernă

În perioada fanariotă - o perioadă de declin pentru scrierea istoriei - domnia lui Constantin Brâncoveanu nu a fost tratată; nici în perioada pașoptistă, care a utilizat trecutul istoric pentru a
avansa emanciparea națională, nu s-a tematizat decât episodul morții, conceput ca prag al trecerii într-o nouă epocă nefastă.[147] Mihail Kogălniceanu, preopinentul ideii că neînțelegerile
dintre Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir ar fi fost cauza eșecului înlăturării dominației otomane, a contribuit editând o culegere de fragmente din cronici (Fragments tirés des chroniques
[…]), însă cercetarea riguroasă a demarat doar cu sinteza de istorie a lui Alexandru D. Xenopol, din a doua jumătate a veacului.[148] Opul lui Xenopol (mai precis, volumul al VIII-lea al
Istoriei românilor din Dacia traiană) poartă pecetea preponderenței surselor de politică externă, domeniu tratat în principal din această cauză; Andrei Busuioceanu consideră că istoricul a
exagerat în ce privește iscusința diplomatică a lui Brâncoveanu, inferând asupra ei de la neobișnuit de lunga domnie, totuși a reușit să impună această idee și imaginea de diplomat în
istoriografie.[149] Un pas important l-a constituit editarea de către Constantin Giurescu și Nicolae Dobrescu a cărții Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu,
cuprinzând preponderent documente din arhivele de la Viena, precedate de un studiu amplu scris de Giurescu.[150] N. Iorga i-a consacrat domnului mai multe analize și studii de-a lungul
carierei sale, printre ele o serie de publicații cu ocazia împlinirii a două secole de la martiriul Brâncovenilor; de-a lungul timpului și-a modificat vederile, renunțând de exemplu după
[151]
Marea Unire din 1918 să-l mai prezinte pe domn drept personalitate a întregului neam românesc.

Perioada comunistă

Conform istoricului Lucian Boia, după ce în primă fază sub regimul comunist a fost supus paradigmei luptei de clasă și criticat pentru măsurile fiscale aspre și opresiunea țăranilor,
Constantin Brâncoveanu a fost pe deplin reabilitat în perioada ceaușistă a epocii comuniste.[152] Istoricul nota că tot în epoca stalinistă, în manualul lui Mihai Roller - un reper pentru
istoriografia comunistă - în cazurile lui Brâncoveanu șiȘtefan cel Mare erau subliniate mai puternic relațiile țărilor române cu Rusia decât relațiile dintre țările române.[153] Deși au apărut
mai multe cărți în întreaga epocă comunistă, la capătul ei încă nu fusese scrisă o monografie care să prelucreze critic tot materialul disponibil și să fi adresat chestiunile ridicate de
dezbaterea academică.[151]

Aspecte mitografice

Privitor la crearea panteonului național român de-a lungul timpului, Boia observa că domni pașnici precum Brâncoveanu, Alexandru cel Bun și Neagoe Basarab și-au găsit locul, deși pare
[154] În ultima fază a regimului comunist, oficialii ideologici Mircea Mușat și Ioan Pătroiu au produs o listă a marilor epoci ale istoriei
de nedisputat poziția privilegiată a eroilor războinici.
române, epoca lui Brâncoveanu avându-și locul în rândul celor determinate de domniile unor Burebista, Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul și Cuza, șir încoronat de dictatorul
Nicolae Ceaușescu.[155] Figura domnului fusese utilizată însă și sub regimul monarhic (1881-1947): în timp ce la Alba Iulia, loc cu rezonanța faptelor lui Mihai Viteazul, avea loc
încoronarea regelui Ferdinand, în București, alături de o pleiadă de personaje istorice, Constantin Brâncoveanu era folosit într-o procesiune de proporții imense pentru a marca simbolic
[156]
continuitatea dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen cu destinul națiunii române.

Literatura encomiastică, bisericească și laică

Figura lui Constantin Brâncoveanu a penetrat și literatura. În timpul domniei sale, encomiile au fost utilizate alături de portretele figurative într-o campanie menită a crea o imagine a
„puterii și munificenței domnești”.[157] Seria de documente elogioase despre Brâncoveanu este impresionantă prin număr, fiind compusă din prefețe de tipărituri și manuscrise, epigrame
și encomii (inclusiv în corespondență).[158] Printre toposurile puse în circulație de encomiile lui Sevastos Kymenitul este cel al omului providențial, alesul lui Dumnezeu, care este cuplat
cu toposul refuzului alesului de a accepta onoarea. Un alt topos din scrierile lui Sevastos Kymenitul este cel al domnului ca icoană a lui Dumnezeu, enunțat anterior, în epoca carolingiană,
sub forma principiului rex imago Dei.[159] Altul este cezaropapismul, domnul Țării Românești fiind încadrat de panegirist în seria de figuri vechi-testamentare a lui Moise, Aaron,
Solomon, alese de Dumnezeu atât drept conducători spirituali, cât și politici.[160]

Conform istoricei Violeta Barbu, desele mențiuni ale împăratului roman Constantin cel Mare în panegiricele închinate lui Brâncoveanu nu se datorează asemănării de nume sau ambițiilor
imperiale ale domului valah, ci sunt de pus pe baza simbolisticii împăratului roman — care a fost primul proclamat și preot și contopea deci, în aceeași persoană, puterea spirituală și
puterea temporală.[161] Acest topos este ilustrat și într-o scrisoare din 1700 adresată lui Brâncoveanu de către patriarhul ecumenic Calinic al II-lea, care consemna despre domnul român că
[162]
„cugetă ca un al doilea pariarh” și „îndeplinește și treburile domnilor și pe cele ale patriarhilor”.

După moartea lui Brâncoveanu, imaginea lui a avut de suferit. Textele moralizatoare care s-au păstrat de la Nicolae Mavrocordat au subminat imaginea princiară a lui Brâncoveanu,
modelul comportamental al primului domn fanariot fiind perfect opus celui brâncovenesc: dacă Brâncoveanu dovedise mare atașament față de familia și casa lui, Manualul în care se
cuprind păreri și cugetări cu privire la moravuri și purtări al lui Mavrocordat recomandă renunțarea la familie, femei și la prieteni, până la „lepădarea de sine”; unde primul prețuise fala
și luxul și avusese o activitate ctitoricească remarcabilă, al doilea scrie că „prea multă laudă e urmată de pieire”, iar fala deșartă, hainele, podoabele, caii și clădirile „să lipsească”; dacă
cronica lui Radu Greceanu avea ca leit-motiv preumblările domnului între numeroasele sale moșii, Nicolae Mavrocordat îi recomandă fiului său Constantin Mavrcordat plimbări și
vânători puține.[163]

[164]
Pe de altă parte, figura lui Brâncoveanu a continuat să stârnească și admirație, dovadă fiind troparul mitropolitului Calinic al Haricleei, cronicile rimate și romanul abatelui Prévost.

Constantin Brâncoveanu a devenit personaj în romanul Le monde moral ou Mémoires pour servir à l’histoire du
coeur humain al abatelui Prévost, carte apărută în 1764 la Geneva.[166] Este vorba de un roman obscur, care a
fost trecut cu vederea de majoritatea istoricilor literaturii franceze, după cum arată Andrei Pippidi.[167] În timp ce
cartea nu adaugă nimic la cunoașterea circumstanțelor istorice, ea este o dovadă a ecoului pe care l-a avut în
epocă execuția familiei Brâncoveanu.[168]
Ca și-n cazul altor cărți ale abatelui Prévost, unde autorul are obiceiul de a se deghiza în necunoscuți, înzestrați
cu titluri și demnități, și aici scrierea este dată drept confesiunea unui „fost rezident al Franței pe lângă mai multe
curți străine”.[169] Este vorba de abatele Brenner, personaj cu pandant istoric în Dominic Anton Ignațiu Brenner,
secretarul prințului R., sub care se recunoaște figura lui Francisc Rákóczi al II-lea. Lui Brenner îi este încredințat
după lupta de la Odenburg destinul unei copile orfane de 7–8 ani, fiica unui conte Jean Tekeli (frate ficțional al
lui Imre Thököly) și a uneia dintre cele două (Sic!) fiice ale lui Brâncoveanu, care fugise cu iubitul în
Transilvania. Naratorul se decide să o încredințeze pe Alexiowna tutelei bunicului ei, voievodul Munteniei, care,
„[F]aptul că am fost născut în apropierea orașului Târgoviște,
reședința uzuală a domnului, mi-a permis să-i cunosc
caracterul. [Brâncoveanu] nu era acuzat decât de lăcomie de
bani, care l-a făcut să schimbe de zeci de ori partea în
certurile dintre vecinii săi, făcându-l să-și vândă serviciile
celor dispuși să plătească cel mai mult.
Altfel era o fire blândă, prețuind plăcerile bătrâneții, folosind cu
bună chibzuială bogățiile pe care se spunea că le adunase, și peste
toate aprecia bucatele alese. Deși foarte atașat de ritul grec, religia
țării și a copilăriei sale, mi s-a părut imposibil să fi devenit
insensibil față de simțirile umane firești.”
făcând justiție renumelui său de avid, se interesează de drepturile ei la moștenirea lui Thököly și o trimite la — Portretul fantezist al lui Brâncoveanu, făcut de naratorul
mănăstire. Pentru că abatele refuză cu demnitate conversia la ortodoxism, Brâncoveanu îl numește secretar al Brenner[165]
său.[170] Alexiowna este răpită de la mânăstire, și după mai multe peripeții, ajunge împreună cu Brenner la
[171]
Constantinopol, moment când Brâncoveanu și familia lui sunt aduși acolo. Descrierea execuției este copiată după mărturia călătorul francez La Motraye.

Și cronica rimată despre Brâncoveanu reflectă tragedia familiei:

„Pre Constantin Vod de l-au prins,

Și fără-a nimănui sfat
La moarte l-au judecat
Și numele lui l-au stins
Cu a feciorilor lui l-au prins,
Scoțându-i din viața lumească
Cu sabia cea turcească.”

[172]
În fapt aceste versuri nu reflectă însă și realitatea, întrucât nici numele familiei nu a fost stins, fiind continuat pentru încă un secol, cu atât mai puțin sângele.

Martiriul constantinopolitan a fost fixat în mai multe specii literare (balada, vicleimul, colindul, drama folclorică).[173] Balada culeasă de Vasile Alecsandri în secolul al XIX-lea începe cu
versurile binecunoscute

„Brâncovanul Constantin
Boier vechi și domn creștin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea”

și sfârșește cu versurile:

„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoști tu pielea ta?"
„Câini turbați, turci, liftă rea!
De-ți mânca și carnea mea,
Să știți c-a murit creștin
Brâncovanul Constantin!"

Pe lângă monografia și conferințele tipărite în 1914, N. Ior

ga i-a dedicat domnului în anul împlinirii a două secole de la moarte o dramă în cinci acte, intitulată
Constantin Brîncoveanu.

Note
32. ^ Giurescu 1946a, p. 163, 168
1. ^ Conform monografiei de Constantin Șerban, Brâncoveanu ar fi fost executat
exact pe data nașterii sale, în ziua când împlinea 60 de ani.Șerban 1969 33. ^ Giurescu 1946a, p. 163
2. ^ În literatura de specialitate în limba română coexistă o multitudine de grafii 34. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 142-143
pentru sintagmă: altın (variante altîn, altin etc.) și bey (variante bei, beg). 35. ^ a b Giurescu & Dobrescu 1907, p. V
3. ^ Berindei 1989, pp. 275–285 36. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, p. VI
4. ^ Lupaș 1941, p. 3 37. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, pp. VI-VII
5. ^ Șerban 1969, p. 6 38. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, pp. VII-VIII
6. ^ Stoicescu 1971, p. 136 39. ^ a b Giurescu & Dobrescu 1907, p. VIII
7. ^ Giurescu 1946a, pp. 107, 115–117 40. ^ a b Giurescu 1946a, p. 171
8. ^ Lupaș 1941, pp. 3-4 41. ^ Generaul Veterani, favorabil lui Brâncoveanu, fusese înlocuit cu generalul
9. ^ Șerban 1969, p. 8 Heissler, descris de către Paul Cernovodeanu drept militar „brutal și obtuz”. A
10. ^ Iorga 1914, pp. 12-14 se vedea Cernovodeanu 1997, p. 11.
11. ^ Stoicescu 1971, p. 125 42. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, pp. VIII-IX
12. ^ Iorga 1914, p. 22 43. ^ a b Giurescu & Dobrescu 1907, p. IX
13. ^ Anonimul brâncovenesc 1959, p. 121 44. ^ Giurescu 1946a, pp. 171-172
14. ^ a b Iorga 1938, p. 391 45. ^ În ciuda morții lui Bălăceanu, partizanii săi nu au fost prinși, printre ei
numărându-se paharnicul Staicu Bucșan, comisul Radu, medelnicerul Stroe,
15. ^ Iorga 1914, p. 23-24
postelnicul Radu, logofătul Pârvu și alții. A se vedeaȘerban 1969, p. 45.
16. ^ a b Lupaș 1941, p. 4
46. ^ a b c Giurescu 1946a, p. 172
17. ^ a b c Stoicescu 1971, p. 126 47. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, pp. IX-X
18. ^ a b c Ionescu & Panait 1969, p. 134 48. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, pp. X-XI
19. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 135 49. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, pp. XI-XII
20. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 134-135 50. ^ Șerban 1969, p. 56
21. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 139 51. ^ Șerban 1969, pp. 54-55
22. ^ Cernovodeanu 1997, p. 6 52. ^ a b Șerban 1969, p. 55
23. ^ Giurescu 1946a, p. 159
53. ^ a b Xenopol 1929, p. 28
24. ^ Iorga 1914c, pp. 23-24
54. ^ Șerban 1969, p. 70
25. ^ a b Giurescu & Dobrescu 1907, p. I 55. ^ Șerban 1969, pp. 70-71
26. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, pp. I-II 56. ^ Vîrtosu 1942, p. 184
27. ^ Giurescu 1946a, pp. 162-163
57. ^ a b Ionescu & Panait 1969, p. 194
28. ^ a b Giurescu & Dobrescu 1907, p. II
58. ^ a b Ionescu & Panait 1969, p. 195
29. ^ Giurescu & Dobrescu 1907, pp. II-III
59. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 196
30. ^ a b Giurescu & Dobrescu 1907, p. III 60. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 197-198
31. ^ a b Giurescu & Dobrescu 1907, p. IV 61. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 198
 62. ^ a b Ionescu & Panait 1969, p. 209 122. ^ a b c Iorga 1914d, p. 35
63. ^ a b Ionescu & Panait 1969, p. 210 123. ^ Ionescu 1969, p. 5
64. ^ Del Chiaro 2005, p. 108 124. ^ a b Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Șerban
65. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 211 (2007), Istoria României, București: Editura Corint, p. 272,ISBN 978-973-135-
837-0 Verificați valoarea |isbn=: checksum (ajutor)
66. ^ Del Chiaro 2005, pp. 108-109
125. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 29
67. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 212
126. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 30
68. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 213
127. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 33-34
69. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 213-214
128. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 237
70. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 214
129. ^ Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern.
71. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 215-216
Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, 1987
72. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 217
130. ^ a b Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor
,
73. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 218 Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908
74. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 219 131. ^ Xenopol 1929, p. 71
75. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 222
132. ^ a b Berindei 1989, p. 281
76. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 225
133. ^ Popescu, F., Ctitorii Brâncovenești, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2004.
77. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 225-226 ISBN 978-973-712-029-8
78. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 226 134. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 392
79. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 227-228 135. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 393
80. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 229 136. ^ a b c d Iorga, N 1930, p. XII–XIII, 130–139
81. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 231-232
137. ^ a b Iorga, N. (septembrie 1928), „Portrete și lucruri domnești nou-
82. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 233-234 descoperite”, Academia Română. Memoriile Secțiunii Istorice. Seria III,
83. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 233 București: Cultura Națională,IX: 219–225
84. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 234-235 138. ^ a b c Iorga, N. (1915), „Portretele lui Constantin Brâncoveanu și ale familiei
85. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 236 sale”, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, București: Inst. de Arte
86. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 239-240 Grafice Carol Göbl, VIII (30): 49–54
87. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 241-242 139. ^ Cândea, Virgil (1989), „Opera lui Constantin Brâncoveanu în Orientul
Apropiat”, În Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin,Constantin
88. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 242 Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România,
89. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 244 p. 176
90. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 246 140. ^ „Raportul d-lui Ștefan ciuceanu (Craiova)”,Anuarul Comisiunii Monumentelor
91. ^ Florin Constantiniu, „Cînd începe epoca fanariotă?” (comunicare), apud. Istorice pe 1915, București: Inst. de Arte Grafice Carol Göbl: 130–133,1916
Berindei, Dan (1988), „Dezbatere științifică privind începuturile epocii 141. ^ Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. I - Țara
fanariote”, Studii-Revista de istorie(nr. 2): 237 Românească (Muntenia, Oltenia și Dobrogea). , Vol. I, Craiova/București:
92. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 247 Mitropolia Olteniei/Tipografia “Arta Grafică”),1970, pp. 355–356 Text " last
Soicescu " ignorat (ajutor); |first1= lipsă |last1= în Authors list (ajutor)
93. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 248–249
94. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 251 142. ^ Drăghiceanu, V.; Pișculescu, Gr. (1916), „Dela personalul Comisiunii:
Biserica foastei m-ri Bordești–R.-Sărat”, Anuarul Comisiunii Monumentelor
95. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 254-255 Istorice pe 1915, București: Inst. de Arte Grafice Carol Göbl: 63–68
96. ^ Greceanu 1971, pp. 179–180; Ionescu & Panait 1969, pp. 255-256 143. ^ Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național
97. ^ Greceanu 1970, p. 180 Vrancea (nedatat), „Biserica „Adormirea Maicii Domnului", comuna Bordești”(h
98. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 256–257 ttp://archive.is/SBrK6), Pagina oficială de internet, arhivat din original (http://ww
w.vrancea.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=375&lacas=true) la 23 octombrie
99. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 257-259
2015, accesat în 22 octombrie 2015 Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
100. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 260
144. ^ Moisil, Constantin (1914), „Medaliile lui Constantin-Vodă Brâncoveanu”,
101. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 264, 269 Buletinul Societății Numismatice Române, București: Tipografia Curții Regale F.
102. ^ Ionescu & Panait 1969, pp. 262-263 Göbl Fii, XI (nr. 21): 9–19
103. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 266 145. ^ a b Busuioceanu 1989, p. 9
104. ^ Ionescu & Panait 1969, p. 274, 276-177 146. ^ Busuioceanu 1989, pp. 9-10
105. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, pp. 122 147. ^ Busuioceanu 1989, pp. 10-11
106. ^ În versiunea cantacuzinilor, acesta ar fi ajuns pe 3 aprilie. A se vedea 148. ^ Busuioceanu 1989, p. 11
Socotelile Sibiiului, de Iorga 1899, pp. 29-32.
149. ^ Busuioceanu 1989, pp. 11-12
107. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, pp. 122-123
150. ^ Busuioceanu 1989, p. 12
108. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, p. 123
151. ^ a b Busuioceanu 1989, pp. 13-14
109. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, pp. 123-124
152. ^ Boia 2001, p. 221
110. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, p. 127
153. ^ Boia 2001, p. 138
111. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, pp. 127-128
154. ^ Boia 2001, pp. 192-193
112. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, pp. 128-129
155. ^ Boia 2001, p. 222
113. ^ Gheorghe Șincai, Cronica românilor și a mai multor neamuri, I-III, ediție
îngrijită de F. Fugariu, București, 1978 156. ^ Boia 2001, p. 203
114. ^ Iorga 1899, p. 29 157. ^ Barbu 1998, p. 379
115. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, p. 117 158. ^ Barbu 1998, p. 381
116. ^ Del Chiaro Fiorentino 2005, p. 118 159. ^ Barbu 1998, pp. 382-383
117. ^ Șerban 1969, p. 183 160. ^ Barbu 1998, p. 383
118. ^ „Știrile săptămânii: Serbări cu ocazia reînhumării osemintelor lui Constantin 161. ^ Barbu 1998, p. 384
Brâncoveanu” (http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/32091/1/BCUCLU 162. ^ Barbu 1998, p. 386
J_FP_PIII1272_1934_016_0021.pdf)(PDF), Unirea Poporului, 27 mai 1934, 163. ^ Barbu 1998, pp. 390–392
accesat în 18 mai 2014 164. ^ Barbu 1998, pp. 390–391
119. ^ a b c Elvira Gheorghita (17 mai 2014), „Osemintele lui Constantin 165. ^ Pippidi 1970, p. 174
Brâncoveanu vor fi venerate ca moaște”(http://www.mediafax.ro/social/osemint
166. ^ Pippidi 1970, p. 165
ele-lui-constantin-brancoveanu-vor-fi-venerate-ca-moaste-12630842) ,
Mediafax, accesat în 18 mai 2014 167. ^ Pippidi 1970, p. 166
120. ^ „Comunicat de presă după cercetarea arheologica a zonei mormântului 168. ^ Pippidi 1970, p. 180
Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu”(http://basilica.ro/comunicat 169. ^ Pippidi 1970, pp. 165–166
-de-presa-dupa-cercetarea-arheologica-a-zonei-mormantului-sfantului-domnitor170. ^ Pippidi 1970, pp. 170–175
-martir-constantin-brancoveanu/), Agenția de știri Basilica.ro, 16 mai 2014,
accesat în 24 mai 2014 171. ^ Pippidi 1970, pp. 176–178
121. ^ George Aniculoaie (22 mai 2014), „Procesiune cu moaștele Sfântului Voievod 172. ^ Berindei 2013, pp. 24–25
Constantin Brâncoveanu”(http://ziarullumina.ro/procesiune-cu-moastele-sfantul 173. ^ Theodorescu 2006, p. 8
ui-voievod-constantin-brancoveanu-91571.html) , Ziarul Lumina, accesat în 24
mai 2014

Bibliografie

Anonimul brâncovenesc (1959), Istoria Țării Romînești de la
octombrie 1688 pînă la martie 1717 (Cronica anonimă), Ediție
întocmită de Constantin Grecescu, București: Editura
Științifică
Barbu, Violeta (1998), „Locuri ale memoriei: panegiricele dedicate lui
Constantin Brâncoveanu”, În Barbu, Violeta (ed.), In honorem
Paul Cernovodeanu, București: Editura Kriterion, pp. 377–393
Berindei, Dan (1989), „Urmașii lui Constantin Brâncoveanu și locul
lor în societatea românească. Genealogie și istorie”, În
Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin
Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, pp. 275–285
Berindei, Dan (2013), Genealogie și societate, București: Editura
Enciclopedică
Boia, Lucian (2001), History and Myth in Romanian Consciousness,
Traducere în limba engleză de James Christian Brown,
Budapesta: Central European University Press
Busuioceanu, Andrei (1989), „Constantin Brâncoveanu în viziunea
istoriografiei române și străine”, În Cernovodeanu, Paul și
Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu, București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 9–23
Cantemir, Dimitrie (1927), Lupta dintre Inorog și Corb (Istoria
ieroglifică), București: Institutul de Arte Grafice „România
Nouă”
Cernovodeanu, Paul (1989), „Coordonatele politicii externe a lui
Constantin Brâncoveanu”, În Cernovodeanu, Paul și
Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu, București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 275–
285
Cernovodeanu, Paul (1997), În vâltoarea primejdiilor. Politica externă
și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-
1714), București: Editura Silex
Chircă, Haralambie (1956), „Veniturile vistieriei lui Constantin
Brîncoveanu după condica vistieriei”, Studii și Materiale de
Istorie Medie, 1: pp. 213–232
Chiriță, Ilie (1932), „Urmașii lui Brâncoveanu-Vodă”, Arhivele Olteniei,
(anul XI) (nr. 63-64): pp. 303–318
Del Chiaro Fiorentino, Anton-Maria (2005), Revoluțiile Valahiei,
Traducere din anul 1929 de S. Cris-Cristian, Iași: Editura
Tehnopress
Giurescu, Constantin; Dobrescu, N. (1907), Documente și regeste
privitoare la Constantin Brâncoveanu, București: Inst. de Arte
Grafice Carol Göbl
Giurescu, Constantin C. (1946), Istoria Românilor. Volumul III, Partea
întâi. Dela moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul Epocei
fanariote (1601-1821), Ediția a doua, revăzută și adăogită,
București: Fundația Regală pentru Literatură și Artă
Giurescu, Constantin C. (1946), Istoria Românilor. Volumul III, Partea
a doua. Dela moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul
Epocei fanariote (1601-1821), București: Fundația Regală
pentru Literatură și Artă
Giurescu, Dinu C (1962), „Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei
lui Constantin Brâncoveanu”, Studii și Materiale de Istorie
Medie, 5: pp. 353–504
Greceanu, Radu logofătul (1970), Istoria Domniei lui Constantin
Basarab Brîncoveanu Voievod (1688-1714), Studiu introductiv
și ediție critică întocmite de Aurora Ilieș, București: Editura
Academiei Republicii Socialiste România
Grecianu, Radu (1906), Viața lui Costandin Vodă Brâncoveanu, Note
și anexe de Ștefan D. Grecianu, București: Inst. de Arte
Grafice „Carol Göbl”
Ionescu, Ștefan; Panait, Panait I. (1969), Constantin Vodă
Brîncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, București: Editura
științifică
Iorga, N. (1899), Socotelile Sibiiului, Estras din Analele Academieĭ
Legături externe
Arborele genealogic al familiei Cantacuzino, accesat 5 aprilie 2011
Martiriul Brâncovenilor, jertfă pentru credință și neam, 22 august 2010, Dr. George Enache, Ziarul Lumina
1714 - Locuri Brâncovenești, 26 iunie 2013, Prof. Univ. George Teodorescu, Ziarul Lumina
Istoria românilor din Dacia Traiană . Capul III. Țările romîne în timpul lui Constantin Brancovanu
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Constantin_Brâncoveanu&oldid=12525277
Iorga, N. (1899), Socotelile Sibiiului, Estras din Analele Academieĭ
Române. Seria II. Tom XXI, Bucuresci: Institutul de Arte
Grafice Carol Göbl
Iorga, N. (1914), Viața și domnia lui Constantin-Vodă Brîncoveanu și
scopurile Academiei Române, Volumul XXIX din Studii și
Documente cu privire la Istoria Romînilor, București
Iorga, N. (1914), Activitatea culturală a lui Constantin Vodă
Brâncoveanu și scopurile Academiei Române, Extras din
Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice.
Seria II. Tom XXXVII, București: Socec
Iorga, N. (1914), Constantin Brîncoveanu (dramă în cinci acte),
Vălenii de Munte: Tipogr. „Neamul Romănesc”
Iorga, N. (1914), Valoarea politică a lui Constantin Vodă
Brîncoveanu. Conferință ținută la Ateneul Romîn din
București în ziua de 15 August 1914, Vălenii-de-Munte:
Tipografia «Neamul Romănesc»
Iorga, N. (1914), „Pentru comemorarea unui mucenic al patriei”, În
Popescu, Niculae M., Viața și faptele domnului Țării
Românești Costandin Vodă Brâncoveanu, București:
Tipografia Cărților Bisericești, pp. 33–36
Iorga, N (1930), Domnii Români, După portrete și fresce
contemporane adunate și publicate de președintele comisiunii
N. Iorga, Sibiiu: Editura și Tiparul Krafft & Drotleff S.A. pentru
Arte Grafice, pp. XII–XIII, 130–139
Iorga, N. (1933), „Căderea și moartea lui Constantin-Vodă
Brâncoveanu: Conferință ținută la Sala Dalles”, Cuget Clar
(nr. 1-4): pp. 17–42
Iorga, N. (1938), Istoria Românilor. Vol. VI: Monarhii, București
Iorga, N. (1972), Bizanț după Bizanț, Traducere de Liliana Iorga-
Pippidi, Postfață de Virgil Cândea, București: Editura
Enciclopedică Română, pp. 181–190
Lupaș, I. (1941), Studii, conferințe și comunicări istorice. Volumul III,
Sibiu: Tipografia „Cartea Românească” din Cluj, pp. 3–46
Pippidi, Andrei (1970), „Constantin Brîncoveanu, personaj al abatelui
Prévost”, Studii de Literatură Universală, București, XVI: 163–
181
Pippidi, Andrei (1989), „Un episod al relațiilor româno-engleze:
Corespondența lui Constantin Brâncoveanu cu lordul Paget”,
În Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin
Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, pp. 139–155
Rezachevici, Constantin (1989), Constantin Brâncoveanu. Zărnești
1690, București: Editura Militară, p. 33
Stoicescu, Nicolae (1971), Dicționar al Marilor Dregători din Țara
Românească și Moldova în sec. XIV-XVII, București: Editura
enciclopedică română, pp. 412–413
Șerban, Constantin (1969), Constantin Brîncoveanu, București:
Editura Tineretului
Theodorescu, Răzvan (2006), Constantin Brâncoveanu. Între „Casa
cărților” și „Ievropa”, București: Editura Rao
Țighiliu, Iolanda (1989), „Domeniul lui Constantin Brâncoveanu”, În
Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin
Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, pp. 74–94
Vîrtosu, Emil (1942), Foletul Novel. Calendarul lui Constantin Vodă
Brăncoveanu 1693-1704, București
Xenopol, A. D. (1929), Istoria românilor din Dacia Traiană, Volumul
VIII: Domnia lui C. Brancovanu (1689-1714), Ediția a III-a,
revăzută de autor, îngrijită și ținută la curent de I. Vlădescu,
București: Editura «Cartea Românească», pp. 7–76
, A. D. Xenopol, unibuc.ro
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 14 decembrie 2018, ora 09:04.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de
utilizare.