Domnia lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654.A fost domn al Ţării Româneşti
între 1688 şi1714, adus la domnie de marea boierime.Constantin Brâncoveanu a fost
nepotul lui Şerban Cantacuzino şi a fost căsătorit cu Marica, fiica lui Antoine Vodă de
la Popeşti, având cu aceasta patru fii:Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi şapte
fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elena, Bălaşa şi Samanta. Soţia sa, Doamna Maria
a fost adevăratul administrator al averii familiei Brâncoveanu. Ea ştia rostul fiecărui
lucru.
Domnia lui Brâncoveanu se plasează nu numai într-o perioadă de”criză a conştiinţei
europene”, de redimensionare a conţinutului pe plan ideologic, politico-militar, ci şi la
cumpăna secolelor care au prezidat pregnant la geneza solidarităţii etnice.Constantin
Brâncoveanu a domnit în perioada de tranziţie şi de la stadiul contemplativ şi livresc
spre cel pregmatic şi activ al ideii de unitate etnică şi al celei de afirmare etno-
românească.

În vremea lui Brâncoveanu au avut loc intense acţiuni politice şi diplomatice pentru
stăvilirea expansiunii ţariste şi otomane. Folosind o politică abilă, s-a menţinut 26 de
ani la domnie.Fiscalitatea excesivă din timpul domniei sale, determinată şi de cererile
mereu sporite ale Porţii otomane, a inaugurat viaţa maselor ţărăneşti şi orăşeneşti.

Conform afirmaţiei lui Nicolaie de Posta, Brâncoveanu ar fi fost primit bucuros ca

principe al Transilvaniei, rămânând cantonată într-un cadru mai mult retorico-epistolar,
decât real; ea pune în lumină popularitatea domnului român la nord de Carpaţi, ca
uarmare al interesului său pentru ţara românească intercarpatică.
 La cumpăna secolelor XII şi XIII, mişcările de populaţie mai importante de pe
teritoriul românesc au fost pricinuite de stăpânirile austriece asupra Transilvaniei, de
tulburările confesionale datorate unirii unei părţi a românilor cu Biserica de la Roma.
Sensul lor principal şi hotărâtorera dinspre Transilvania spre Ţara Românească şi
Moldova, ţări în care stăpânirea politică românească asigura stabilitate şi protecţie,
pentru românii transilvăneni. Domnul român apare drept continuator al unor tradiţii
medievale, într-o perioadă în care prefigurează clar solidaritatea naţională modernă.
În alte planuri, domnul, care-şi avea oamenii credincioşi, trimişi cu diferite rosturi în
Transilvania sau recrutaţi de-acolo, s-au străduit, să aibă în preajma sa oameni cărturari
autentici, soli şi oameni politici de marcă din Transilvania, cum au fost fraţii Corbea de
la Braşov sau mitropolitul Teodosie Veştemeanul de lângă Sibiu. A sprojinit activitatea
tipografică în folosul românilor din Transilvania, prin trimiterea la Alba Iulia în 1698
a lui Mihail Stefanovici, meşter tipograf, format în ambianţa lui Antim Ivireanul.
Se vede cu pregnanţă preluarea moştenirii de patronaj spiritual asupra românilor din
Transilvania, aşa cum s-a manifestat această oblăduire încă sub Mircea cel Bătrân şi cum
s-a manifestat sub Mihai Viteazul. Cărţile tipărite în Ţara Românească, în timpul domniei
lui Constantin Brâncoveanu se răspândesc în întreaga Transilvanie, cel mai adesea prin
grija şi supravegherea directă a domnului. Între 1712-1713 au fost răspândite în
Transilvania 80 de cărţi apărute la Târgovişte. Ceea ce remarca Teodosie Veştemeanul, în
legătură cu soarta tristă a românilor din Transilvania, într-o scrisoare din 8 noiembrie
1700 către patriarhul Adrian al Moldovei, era o realitate pe care Constantin Brâncoveanu
a remarcat-o dinainte să ajungă domn. Şi voievodul alături de alţi contemporani ai săi a
surprins deosebirile dintre vechea supremaţie turcească, tolerantă şi de asemenea formală
asupra Transilvaniei şi noua stăpânire austriacă, reală şi insistentă, care începe a se
prefigura după asediul nereuşit al Vienei din 1689. În ciuda raposturilor diplomatice cu
austriecii, promovate în secret după 1690, ca o contrabalansoare a presiunilor otomane,
domnul de la Bucureşti a sesizat pericolul reprezentat de slăbirea Ortodoxiei
transilvănene, atât înainte, în urma asalturilor calvine şi iezuite din veacul al XVII lea, cât
şi după 1697, când curtea vieneză îşi concretizează în parte planurile de catolicizare a
românilor. De aceea în Transilvania, politica brâncovenească de apărare a intereselor
româneşti s-a manifestat şi prin ctitorii, acte care s-au imprimat în memoria colectivă a
epocii şi a posterităţii. S-a ridicat astfel Biserica de la Făgăraş, înzestrată cu 50 de taleri
anuali din veniturile vămii domneşti de la Rucăr şi Dragoslovele şi mănăstirea de la
Sâmbăta de Sus.
Interesant pentru geneza solidarităţii româneşti moderne este faptul că la scurtă vreme
după unirea unei părţi a a românilor cu biserica Romei, episcopul Inochenţie Micu
solicită pentru pierderea tâmplei noii reşedinţe episcopale de la Blaj pe Ştefan Zugravul
din Ocnele Mari, pentru a realiza lucrări”cu mare cuviinţă şi frumoase „ precum în Ţara
Românească, la Cozia sau Hurezi se află. Stilul brâncovenesc devenise un stil
panromânesc, model pentru arta transilvăneană dezvoltată deopotrivă în mediul ortodox
şi în cel greco-catolic.
Până să ajungă la iradierea artistică benefică, ce submează confesionalismul,
domnitorul de la sud de Carpaţi a apărat cu insistenţă interesele ortodoxiei din
Transilvania, de pe platforma unităţii etnice româneşti. Edificiile de cult, daniile de cărţi,
dăruirea satului Merişani din judeţul Argeş, ca bun al mitropoliei Transilvaniei(1700),
sprijinirea tipografiei de la Alba Iulia sunt toate mărturii ale unei politici duse de
Constantin Brâncoveanu. În perioada unirii religioase, domnitorul, prin corespondenţă,
prin primirea şi trimiterea de solii, prin intervenţia pe lângă Curtea de la Viena, pentru ca
românii să nu fie siliţi de unire, prin colaboarea cu mitropoliţii Teodosie şi Antim
Ivireanul şi cu patriarhii de la Constantinopol şi Moscova pentru zădărnicia acestei
acţiuni, prin lucrări de combatere a propagandei catolice, a devenit cel mai important
factor politic de apărare a unităţii româneşti în acele vremuri de dezbinare.
Astfel complexele raporturi cu românii din Transilvania, întreţinute, cum s-a văzut,în
plan teritorial, demografic, cultural, economic, confesional etc au asigurat lui Constantin
Brâncoveanu un loc distinct în memoria colectivă românească din provincia intercarpa
tică, atât la nivel cărturăresc, câr şi popular.
Cronicile româneşti ale Braşovului reflectă imaginea domnului atât în legătură cu
sprijinul acordat unităţii româneşti, cât şi în raport cu un cadru mai larg sud-est
european.RaduTempea arată în această cronică faptul că în timpul lui
Brâcoveanu(1692)”nefiind vlădică în Ardeal, aleseră săborul pe Teofil şi viind pe la
Braşov, luat-au cu sine pe protopopul Oprea şi pe popa Sicu şi au mers în Ţara
Românească”.
 Într-un capitol al cronicii lui Radu Tempea intitulat Istoria vlădicii Atanasie, sunt
arătate eforturile mitropolitului Teodosie şi ale altor Înalţi demnitari munteni prin
sprijinirea braşovenilor.În ciuda lipsei începutului Istoriei lui Atansie din manuscrisul
lui Radu Tempea, întâmplările se înfăţişează destul de clar: o solie braşoveană formată
din clerici şi orăşenise înfăţişează în Ţara Românească spre a se dezvinovăţide bănuiala
insinuată în scrisori trimise de străini la Bucureşti, conform căreia ar fi trecut la unire.
Delegaţia apare în faţa a trei instanţe mitropolitul de origine transilvăneană Teodosie
(forul bisericesc), doi boieri(forul cultural), domnul(forul politic).
Corelarea între factorul politic şi cel spiritual este evident, conform mărturiei
cronicilor, iar ecoul intervenţiilor lui Brâncoveanu la Curte este înregistrat ca un act
foarte important, demn de memoria colectivă. Aceste eforturi ale Ţării Româneşti din
timpul lui Brâncoveanu s-au dovedit încununate de succes nu numai în ceea ce priveşte
unele regiuni din Transilvania, fapt subliniat în cronici: După vreme ce s-au unit Atanasie
cu popiiArdealului şi au rămas în Ţara Bârsei şi Făgăraş neuniţi, câţi preoţi au tribuit nu
s-au mai preoşit la Atanasie, ce s-au preoţit tot în Ţara Muntenească.
În amintirea posterităţii, figura lui Constantin Brâncoveanu s-a detaşat nu numai ca o
personalitate aparte în domeniul ocrotirii culturii, care în timpul domniei sale au cunoscut
o înflorire deosebită, ci şi prin marile sale merite pe tărâmul politico.diplomatic.
Politica lui Brâncoveanu nu poate fi disociată însă de aceea a influentelor sale rude din
familia Cantacuzinilor, din rândul cărora cel mai reprezentat al ei, cărturarul stolnic
Constantin, a fost un adevărat mentor, iniţiindu-l şi ajutându-l să se maturizeze, în arta
guvernării. El şi-a făcut debutul în politică şi diplomaţie în vremuri de mari încercări
pentru centrul şi sud-estul Europei. Astfel expediţia nefericită şi asediul nereuşit al Vienei
de către turci în 1683 a avut consecinţe dintre cele mai importante în aceasta zonă a
continenului, unde s-a produs o modificare radicală a raportului de forţe. Imperiul
otoman, Polonia şi Ucraina s-a aflat în inferioritate în faţa ambiţiosului stat al Casei de
Austria, dispunând de resurse mult mai vaste , de o economie bazată pe principii
mecantiliste şi de o armată echipată cu o tehnică modernă de luptă. Monarhiei austriece i
s-a alăturat şi Polonia, care, deşi măcinată de anarhicul regim mobiliar ce o domina şi cu
o putere militară în declin, emitea pretenţii similare de expansiune în spaţiul danubiano-
pontic în speranţa dobândirii ei de altă dată.
 Caracterul artificial al alianţei puterilor creştine nu a întârziat să apară în lumină când
s-a dovedit că în fiecare ţară şi mai ales monarhia hasburgică şi Polonia urmăreau scopuri
proprii, ba chiar divergente, care nu se încadrau deloc în spiritul undei „cruciade” anti
otomane de eliberare a popoarelor subjugate din sud-estul Europei, ci pur şi simplu
corespundeau unui război de cuceriri şi anexiuni.
Ocuparea scaunului Ţării Româneşti la 29 octombrie 1688 de către Constantin
Brâncoveanu s-a datorat opţiunilor unchilor săi, datorită pericolului înfruntării dintre
otomani, asistaţi de tătari şi imperiali pe teritoriul ei, românii trebuind să facă faţă tuturor
presiunilor atât de la Viena, cât şi de la Poartă. Situaţia internaţională se complicase şi
prin faptul că Franţa lui Ludovic al XIV -lea declarase război la 27 septembrie 1688
Imperiului Hasburgic şi aliaţilor săi coalizaţi în „Liga de la Augsburg”, silind astfel pe
austrieci să lupte acum pe două fronturi, iar otomanii să se simtă încurajaţi de noul curs al
evenimentelor. Din aceste motive, soliei trimisă de Şerban vodă CAntacuzino la Viena i
s-a trimis noi instrucţiuni ce condiţionau trecerea Ţării Româneşti de partea imperialilor
de obţinerea unor anum ite garanţii, spre a nu se expune principatelor represaliile
pustiitoare ale turcilor şi tătarilor. Solia şi-a depăşit mandatul, iar Bălăceanu a solicitat
necondiţionat, sprijinul Hasburgilor pentru înscăunarea lui Gheorghe Cantacuzino.
Austriecii au nesocotit în acest mod voinţa domnnului şi în nerăbdarea lor de a intra în
Ţara Românească şi a-l sili pe Brâncoveanu să li se supună trimiţând o oştire împotriva sa
în iarna lui 1689 sub comanda generalului Donat Heissler, ce a ocupat chiar
Bucureştiul.Dar domnul s-a refugiat cu întreaga Curte în satul Ruşi şi după ce, prin
negocieri zadarnice, a încercat să-i determine pe imperiali să părăsească ţara, a acceptat
sprijinul armat al lui Cerkez Ahmed, cu trupe turceşti şi ale lui Gazi Ghirai cu călăreţii
săi. Domnul Ţării Româneşti şi aliaţii săi s-au hotărât să tracă la contraofensivă. Între
timp domnul muntean se aliază cu Imre Thokoly, această alianţă fiind una foarte
importantă .
Brâncoveanu s-a grăbit să intervină cu oaste în ajutorul lui Thokoly .Oştile imperiale
au fost nimicite în bătălia de la Zărneşti (11 august 1690), unde Thokoly a beneficit de
sprijinul armat al turcilor şi tătarilor, dar şi de cel al lui Brâncoveanu. Generalul Hiessler
a fost luat prizonier.După izbândă, Thokoly a fost înscăunat ca principe al Transilvaniei,
ceremonie la care a participat şi domnul român. Cu acest episod s-a încheiat faza
antagonică a raporturilor lui Brâncoveanu cu Casa de Austria, ce au cunoscut o certă
ameliorare.
După 1703, Brâncoveanu a trebuit să desfăşoar din nou un complicat joc dplomatic
între austrieci şi otomani, a căror dorinţă de revanşă îi împingea spre război. Domnul
Ţării Româneşti a ajutat pe curuţii răzvrătiţi din Ungaria şi Transilvania, dar în acelaşi
timp şi-a menţinut în taină, raporturile cu Viena, informând pe imperiali asupra situaţiei
de la Poartă şi ţinându-i la curent cu intenţiile turcilor. Prudenţa voievodului muntean s-a
arătat şi de data aceasta inspirată, întrucât înăbuşirea răscoalei curuţilor de către austrieci
în 1711 le-a oferit acestora posibilitatea de a-şi pregăti riposta împotriva otomanilor.
Brâncoveanu decorat de ţar la 1700 cu ordinul Sfântului Andrei, a întreţinut legături cu
Petru I, printr-o intensă corespondenţă şi schimb de emisari, furnizând informaţii
preţioase şi ambasadorului Piotr Andreievici Tolstoi la Constantinopol, dar inactivitaea
Rusiei în probleme sud-estului european i-a încurajat prea puţin speranţele.
Ultimii ani ai domniei lui Brâncoveanu s-a desfăşurat sub semnul incertitudinilor.
Moartea domnului, alături de elogiul personalităţii sale, sunt reflectate sugestiv în Codex
Kretzulescus, lucrare care, beneficiind de un cadru larg de istorie universală, grupează
relatările istorio-geografice despre românii din toate cele trei ţări române:” La anul 1714-
spune cronica-de ziua de joia patimilor domnului Hristos, au mazilit din scaunul
domnului pe domnul Constantin Brâncoveanu şi l-au dus la Ţarigrad, dimpreună cu
doamna şi cu patru cuconi şi gineri. Şi i-au pus pe toţi la închisoare(…)I-au scos la
judecată păgânul de împărat şi aşa au poruncit uciderea lor, iar trupurile lor au fost
aruncate în mare”
În concluzie se poate afirma că produsele spiritualităţii româneşti din Transilvania, în
secolul al XIII lea şi la începutul celui următor au reflectat realităţile de la S de Carpaţi
din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în formă diferenţiată(aspectul teritorial,
demografic, economic, cultural) şi specifică, marcând evoluţia memoriei colective de la
medievalism spre modernism, pe măsura genezei noii solidarităţi naţionale.
Om politic şi diplomat iscusit, protector generos al artelor şi culturii şi adevărat
mecena pentru întregul Orient ortodox, Constantin Brâncoveanu a fost în măsură să
asigure Ţării Româneşti în timpul domniei sale, de aproape 26 de ani, epocă de certă
măreţie.