Secolul al XVII-lea: caracterizare generală din punct de vedere istoric și bisericesc

În acest secol, ţările române continuă să-şi ducă viaţa ca state separate faţă de Imperiul otoman,
prin teritorii, administraţie, formaţiuni social- economice proprii, prin cultură naţională.
Dominaţia otomană s-a exercitat, în genere, în formele cunoscute în etapa precedentă. Mărăcini a
fost mult redus în urma campaniilor lui Mihai Viteazul, dar cu timpul a început să urce din nou.
Pe lângă haraciu, se plăteau contribuţii extraordinare, daruri anuale (peşcheşuri), bani oferiţi la
fiecare învestitură de domn, apoi la confirmarea domniei (anuală şi la trei ani), «plocoane» oferite
înalţilor demnitari, prestaţii în natură sau în muncă. Raialele turceşti de pe teritoriul Ţării
Româneşti şi al Moldovei rămân cele din secolul al XVI-lea. Toate acestea, împreună cu teritoriul
Dobrogei, au fost organizate într-o nouă unitate administrativă şi militară: paşalâcul de Silistra.
Rămâne caracteristică schimbarea frecventă a domnilor, chiar dacă unii ocupă scaunul în mai
multe rânduri (în Ţara Românească 25 de schimbări între anii 1601—1714, iar în Moldova 49, în
perioada 1600—1711).

Între domnii din acest secol se numără personalităţi reprezentative, ca Radu Şerban (1602—1611)
—continuator al alianţei cu imperialii—, Matei Basarab (1632—1654), Şerban Cantacuzino (1678—
1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688—1714), sprijinitori ai culturii şi artelor, toţi în Ţara
Românească; Vasile Lupu (1634—1653), alt sprijinitor al vieţii culturale, Constantin Cantemir
(1685—1693) şi fiul său, cărturarul Dimitrie Cantemir (1710—1711), în Moldova.

Transilvania rămâne până în 1688 principat autonom, sub suzeranitate otomană. îşi continuă
existenţa şi paşalâcul de Timişoara, căruia turcii îi anexează cetăţile Lugoj, Caransebeş şi Ineu. în
1660 se înfiinţează—dar pentru scurt timp — un nou paşalâc, la Oradea, cuprinzând o parte a
comitatului Bihor. în 1688 Transilvania îşi încetează existenţa ca principat autonom, fiind ocupată
de trupele habsburgice, situaţie recunoscută şi prin tratatul de pace de la Carloviţ, din 1699.

În secolul de care ne ocupăm s-a accentuat colaborarea între cele trei ţări româneşti. în primele
două decenii se înregistrează tratate şi legături de prietenie între cârmuitorii munteni, moldoveni
şi transilvăneni. Mai târziu Matei Basarab încheie mai multe tratate cu principii Gheorghe
Râkoczy I, apoi cu fiul său Gheorghe Râcoczy II. în deceniul al şaselea se cunoaşte o înţelegere
tripartită, concretizată în sprijinul politic şi militar ce şi-l acordă reciproc Constantin Şerban
Basarab al Ţării Româneşti, Gheorghe Ştefan al Moldovei şi principele transilvan Gheorghe
Râcoczy II.

Domnii români caută însă alianţe antiotomane şi în afară. De pildă, Matei Basarab, prin solii săi,
stabileşte contacte diplomatice cu guvernul imperial din Viena, cu ambasadorul Franţei la
Istanbul, cu Veneţia şi Polonia; Vasile Lupu are legături cu ţarul Rusiei Alexei Mihailovici, iar
urmaşul său Gheorghe Ştefan încheie un tratat politic cu Rusia, menit să consolideze
independenţa Moldovei în vechile ei hotare; Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, spre
sfârşitul secolului, întreţin legături cu Austria, Polonia şi Rusia, toate urmărind acelaşi scop:
recunoaşterea independenţei ţării şi înlăturarea pericolului otoman. în 1711, Dimitrie Cantemir al
Moldovei încheie un nou tratat cu ţarul Petru cel Mare.
După 1683, în urma înfrângerii turcilor în faţa Vienei, urmată de alte victorii ale trupelor austriece
şi de constituirea unei noi «Ligi Sfinte» (Austria, Polonia, Veneţia, ulterior Rusia), începe o
perioadă deosebit de grea pentru ţările româneşti extracarpatice, Poarta întărindu-şi controlul
asupra lor, sporind, în acelaşi timp, haraciul şi celelalte contribuţii.

Biserica Ortodoxă din toate cele trei ţări româneşti cunoaşte acum perioada ei de apogeu, prin
marii ei ierarhi cărturari, prin mulţimea cărţilor tipărite, prin introducerea limbii române în cult,
în locul celei slavone, prin numeroasele lăcaşuri de închinare ridicate, prin multiplele legături
interortodoxe care culminează cu Sinodul de la Iaşi din anul 1642.

Nu se înregistrează schimbări prea multe în conducerea celor trei Mitropolii. Dimpotrivă,

majoritatea titularilor lor au păstoriri îndelungate, în cursul cărora au avut loc remarcabile
progrese de ordin cultural şi artistic. Spre deosebire de capitolele precedente, în cazul celui de
faţă, vom prezenta mai pe larg personalitatea unor mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.

Ca şi în secolele precedente, alături de românii aparţinători Bisericii Ortodoxe, au trăit şi alte

etnii, de alte credinţe, putând să se organizeze sub raport bisericesc şi să-şi manifeste
sentimentele lor religioase. Astfel, încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, continuând apoi şi în
secolele XVII şi XVIII, în Moldova sunt atestaţi documentar câţiva episcopi catolici, cu reşedinţa
la Bacău — deşi nu prea stăteau aici —, majoritatea de origine poloneză. Ei aveau grija
duhovnicească a unor credincioşi «ciangăi» din câteva sate din jurul Romanului şi Bacăului, a
unor maghiari şi polonezi, aşezaţi îndeosebi în oraşe (Iaşi, Bacău, Cotnari, Târgu Trotuş, Huşi,
Bârlad etc). Se semnalează şi prezenţa unor călugări franciscani. Mulţi călători catolici care s-au
abătut prin Moldova se plângeau de starea de sărăcie a parohiilor catolice, de comportarea
preoţilor (unii căsătoriţi). Toţi consemnează ajutoarele oferite de domnii moldoveni bisericilor şi
preoţilor catolici.

În Ţara Românească existau puţini catolici, mai cu seamă maghiari şi saşi (netrecuţi la luteranism)
în câteva oraşe: Câmpulung, Târgovişte, Râmnic etc, păstoriţi de regulă de franciscani. Şi aceştia
au fost ajutaţi de domnii români, îndeosebi de Matei Basarab. în Transilvania, situaţia Bisericii
catolice era mult mai grea, căci încă din secolul anterior saşii trecuseră la luteranism, o bună parte
din maghiari la calvinism şi unitarianism, iar Episcopiile de Alba Iulia şi Oradea fuseseră
desfiinţate.

În Moldova, credincioşii armeni şi-au continuat netulburaţi viaţa lor bisericească, având episcopi
la Suceava până în 1686 (se cunosc 14 episcopi armeni, din 1401 până la 1686), preoţi, călugări,
mănăstiri, biserici de mir. Tot în Moldova şi-au găsit adăpost numeroşi evrei, mai ales ca
negustori, având propriile lor lăcaşuri de cult (sinagogi) şi deservenţii lor.
Mitropoliții Țării Românești: Teofil (1636-1648), Ștefan (1648-1653 și 1655-1668) și Teodosie
(1668-1672 și 1679-1708)

Mitropolitul Teofil (1636—1648) a fost iniţial egumen la mănăstirea Bistriţa din Oltenia, apoi
episcop la Râmnic (c. 1618—1636). Era omul de încredere al lui Matei Basarab, care l-a trimis într-o
misiune diplomatică la Alba Iulia la principele Gheorghe Râkoczy I. Păstorind în vremea acestui
domn sprijinitor al culturii şi artei româneşti, mitropolitul Teofil a avut condiţii favorabile pentru
desfăşurarea unei rodnice activităţi culturale. Trebuie reţinut că în timpul lui Matei Basarab s-au
conturat trei curente culturale: cel slavon, sprijinit de domn, de soţia sa Elina şi de fratele acesteia,
logofătul Udrişte Năsturel; cel grecesc, sprijinit de unii ierarhi, călugări şi dascăli greci veniţi în
Ţara Românească, şi cel românesc, sprijinit de clerul de mir şi monahal, cât şi de marea masă a
credincioşilor români. A ieşit biruitor cel din urmă, cum vom relata îndată.

în Ţara Românească activitatea tipografiei încetase din anul 1582, când ieromonahul Lavrentie şi
ucenicul său Iovan tipăriseră la Bucureşti un Tetraevanghel şi o Psaltire, amândouă în slavoneşte.
Profitând de faptul că în scaunul mitropolitan de la Kiev păstorea Petru Movilă, fiul fostului domn
Simion Movilă, Matei Basarab i-a solicitat o tipografie. Mitropolitul i-a satisfăcut dorinţa,
trimiţându-i o tiparniţă completă şi câţiva meşteri tipografi, în frunte cu Timotei Alexandrovici
Verbiţki, fostul conducător al tipografiei din Lavra Pecerska din Kiev, care a pregătit şi câţiva
ucenici de neam român. Tipografia a fost instalată în mănăstirea de la Câmpulung, dând la lumină
trei cărţi slavone (Molitvelnicul, 1635, Antologhiomă, 1643 şi Psaltirea, 1650) şi una în româneşte
(învăţătură preste toate zilele, 1642, tradusă din greceşte).

în 1637 s-a înfiinţat a doua tipografie, la mănăstirea Govora, în Oltenia, ?/ unde s-au tipărit câteva
cărţi în slavoneşte (Psaltirea, 1637, Psaltirea şi Ceaslovul, 1638, Paraclisul Precistei, 1639, cu text
slavo-român) şi două în româneşte: 7 ^Ceaslovul, în 1640, prima carte românească de cult tipărită
în Muntenia, şi Pravila cea Mică (1640— 1641), cunoscută şi sub numele de Pravila de la Govora.

Cea din urmă era tradusă din slavoneşte în româneşte de călugărul Mihail Moxa sau Moxalie din
mănăstirea Bistriţa. Grija tiparului au avut-o doi aromâni: egumenul Meletie Macedoneanul, apoi
ieromonahul Ştefan din Ohrida. Era o compilaţie de legiuiri canonice (bisericeşti) şi civile, făcută
după o traducere slavonă a unui Nomocanon de origine bizantină. O astfel de carte era necesară
atunci şi pentru a da preoţilor îndrumările trebuitoare în scaunul spovedaniei (la darea
«canonului» sau «epitimiei»), dar şi pentru misiunea preotului de a judeca pe credincioşi pentru
diferite abateri de la rânduielile vieţii obşteşti. Trebuie reţinut amănuntul că o parte din tirajul
cărţii era destinat numai pentru Biserica din Transilvania. Deci Pravila de la Govora apare ca «o
lege oficială» promulgată de autoritatea de stat şi de cea bisericească, fiind prima colecţie tipărită
de legi civile şi bisericeşti a statului medieval Ţara Românească şi a întregii Biserici Ortodoxe
Române.

In 1642 s-a dat în lucru, tot la Govora, cartea intitulată Evanghelia învăţătoare, cu aproape 1000 de
pagini, a cărei tipărire s-a continuat peste doi ani la mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte.
Cuprindea Cazanii traduse din ruseşte de ieromonahul Silvestru. Tot la Dealu s-a tipărit, în anul
1646, un Slujebnic slavon (Liturghier), iar în 1647 cunoscuta lucrare Urmarea lui Hriştoş a
teologului apusean Thomas de Kempis (1380—1470), tradusă din latineşte în slavoneşte de Udrişte
Năsturel.

Tot în cursul păstoririi lui Teofil, s-a înfiinţat o şcoală slavonă pe lângă Mitropolia din Târgovişte,
se pare cu un program asemănător cu al Colegiului Movilean din Kiev. După 1646, cărturarii greci
Pantelimon Ligaridis (devenit mih'opolit în Gaza, sub numele de Paisie) şi Ignatie Petritzis au pus
bazele unui Colegiu umanist la Târgovişte după modelul celor occidentale, cunoscut în actele
timpului sub numele de «schola graeca et latina», prima şcoală de nivel superior în Ţara
Românească. Amândouă au dăinuit până spre sfârşitul domniei lui Matei Basarab.

Urmaşul său, mitropolitul Ştefdn (1648—1653 şi 1655—1668), fost egumen la Tismana, i-a
continuat opera culturală, lucrând stăruitor pentru introducerea limbii române în slujba
bisericească. Sub el tipografia a lucrat numai la Târgovişte, unde era scaunul domnesc şi cel
mitropolitan. Pe lângă un Triod-Penticostar în limba slavonă (1649), s-au tipărit câteva cărţi de
cult cu rânduiala slujbelor în slavoneşte, dar cu îndrumările de tipic în româneşte: Pogribania
(Slujba înmormântării, n.n) preoţilor mireni şi a diaconilor (1650), Mistirio sau Sacrament tradusă
de mitropolit, care cuprindea slujba şi o învăţătură despre Botez şi Mirungere (1651) şi Târnosania
(1652), adică slujba sfinţirii bisericii. în 1652 a văzut lumina tiparului o nouă carte de

legi, şi anume îndreptarea Legii (Pravila cea Mare sau Pravila de la Tărgovişte), o lucrare masivă
cu aproape 800 de pagini, tradusă din greceşte, la îndemnul mitropolitului, de «Daniil Andrean,
monahul din Ţara Panoniei», deci un transilvănean, ajutat de dascălii greci Pantelimon (Paisie)
Ligaridis şi Ignatie Petritzis. Cuprindea extrase din Nomocanonul lui Manuil Malaxos, întreagă
Pravila lui Vasile Lupii tipărită la Iaşi în 1646, apoi colecţia canonică a lui Alexie Aristen (secolul
XII) şi comentariile acestuia la toate canoanele, pe scurt, canoanele unor Sfinţi Părinţi ş.a. Deci,
este o operă de codificare legislativă românească, o îmbinare de drept canonic şi drept laic. Era
destinată şi pentru românii transilvăneni.

Din cele expuse, se constată că o parte din cărţile tipărite în timpul domniei lui Matei Basarab
erau în slavoneşte, o parte în româneşte, iar altele erau bilingve. Era rezultatul luptei între
curentul slavon şi cel românesc. Pe de o parte, limba slavonă devenea tot mai puţin cunoscută,
încât nici preoţii n-o mai înţelegeau. Pe de altă parte, schimbarea limbii de cult nu era uşoară,
pentru că nu erau cărţi de slujbă traduse în româneşte, iar intro¬ducerea limbii naţionale în
biserică putea fi considerată de unii ca o alunecare spre «erezie», mai ales că în Transilvania
învecinată calvinismul ducea o propagandă activă printre români în acest sens. O asemenea
situaţie îngri-jorătoare l-a determinat pe mitropolitul Ştefan să tipărească acele cărţi bilingve,
adică să împace şi tradiţia slavonă, dar, în acelaşi timp, să ţină seama şi de realităţile de atunci,
care impuneau "românizarea" slujbelor. Deci, marele merit al mitropolitului Ştefan este acela că a
făcut primul pas în procesul de românizare a slujbelor bisericeşti.
între anii 1653—1655, mitropolitul Ştefan a fost înlocuit cu Ignatie «Sârbul», până atunci episcop la
Râmnic, originar din Nicopole, în Bulgaria, care a fost trimis în câteva misiuni la principele
Transilvaniei Gheorghe Rakoczy II.

Reaşezat în scaun în 1655, Ştefan n-a mai tipărit nimic, probabil din cauza multelor frământări
interne. A ctitorit o biserică în Râmeşti, jud. Vâlcea şi una din lemn în Grămeşti-Pietreni, jud.
Vâlcea. Merită să fie subliniat şi faptul că în timpul păstoririi sale, domnitorul Constantin Şerban
Basarab a ctitorit actuala catedrală patriarhală din Bucureşti, sfinţită în 1658 de patriarhul Macarie
al Antiohiei, aflat într-o lungă călătorie prin ţările române.

După moartea mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei, in scaunul vacant a fost ales egumenul
Teodosie de la Argeş (20 mai 1668), care fusese călugărit la Cozia. Se pare că era originar dintr—o
familie de transilvăneni stabiliţi de mai mult timp în Râmnicu Vâlcea. Datorită luptelor interne
dintre principalele familii borereşti a Cantacuzinilor şi a Bălenilor, în anul 1672 Vlădica Teodosie
———- ca adept al primei familii — a fost înlăturat din scaun de Grigorie Ghica (1672-1673), omul
Bălenilor A fost trimis în surghiun la mănăstirea Tismana, unde a stat aproape 7 ani. In acest
răstimp, au fost aduşi la conducerea Bisericii din Tara Românească mitropoliţii Dionisie, fost
egumen la mănăstirea Radu Vodă din Bucuresti (1672) şi Varlaam (1672—4673), fost egumen la
Cozia şi Glavacioc, apoi episcop al Râmnicului. Acesta a înfiinţat o tipografie în Bucureşti, în care
a dat la lumină o singură carte, Cheia înţelesului (1678), cuprinzând 12 cazanii duminicale şi 6 la
sărbătorile mari, traduse după arhimandritul Ioanichie Galeatovschi din Cemigov. Este ctitorul
mănăstirii Turnu, pe valea Oltului, şi a schiturilor Trivale în Piteşti şi Fedeleşoiu (sau Fedelesciori,
jud. Vâlcea), azi biserici de mir (+ 1702).

În aprilie 1679, Teodosie a fost reabilitat şi reaşezat în scaunul mitropolitan păstorind până la
moarte (27 ianuarie 1708). Mitropolitul Teodosie a păstorit sub cei doi mari domnitori sprijinitori
ai culturii şi artei: Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, în timpul cărora au activat şi
alţi cărturari de seamă, români sau străini. Şirul tipăriturilor din timpul său începe cu un
Liturghier, în 1680, cu slujba în slavoneşte, iar randuielile de tipic în româneşte. Tradiţia slavonă
era destul de puternică, încât însuşi mitropolitul mărturisea în prefaţă că „n—a îndrăznit” să
traducă întreg textul Liturghiei în româneşte. În schimb, în anii următori s—au tipărit două cărţi
de cult cu textul integral în limba română: Evanghelia (1682) şi Apostolul (1683). Trebuie reţinut
că prin aceste două cărţi s—a făcut un nou pas înainte în vederea introducerii limbii române în
Biserică. Dacă în timpul mitropolitului Ştefan era tradus tipicul în româneşte, acum, sub
Teodosie, s—au introdus citirile din Sfânta Scriptură, iar peste aproximativ două decenii, datorită
lui Antim Ivireanul, aveau să se tipărească înseşi slujbele. Traducerea cărţilor Sfintei Scripturi în
limba română a culminat cu tipărirea Bibliei dela Bucureşti, din 1688, numită şi Biblia lui Şerban
Cantacuzino. Era prima ediţie integrală a acestei cărţi în limba română, operă de mari proporţii,
cu 944 pagini, format mare, literă măruntă, pe două coloane. Are două prefeţe, una pusă sub
numele lui Şerban Cantacuzino, alta semnată de Dositei, patriarhul Ierusalimului (deşi se pare că
autorul era cărturarul Constantin Cantacuzino Stolnicul). La traducerea acestei prime ediţii
integrale a Bibliei şi—au adus contribuţia mai mulţi cărturari din secolul al XV II—lea din toate
cele trei ţări locuite de români, ea fiind o expresie a unităţii româneşti. La baza textului Noului
Testament a stat ediţia de la Alba Iulia din 1648, după cum ne încredinţează o simplă comparare a
textelor. Vechiul Testament fusese tradus prin anii 1661—1664 la Constantinopol de renumitul
umanist moldovean Nicolae Milescu (c. 1636—1708). După o ipoteză mai nouă, traducerea a fost
revizuită şi îndreptată de Dosoftei, pe când era episcop la Roman. Înainte de a fi dat la tipar,
întregul text a fost revăzut de fraţii Radu şi Şerban Greceanu —————- probabil şi de
Constantin Cantacuzino Stolnicul —, ajutaţi şi de unii cărturari greci, ca mitropolitul Ghermano
de Nissa sau patriarhul Dositei al Ierusalimului. Se înţelege că traducătorii şi revizuitorii acestei
ediţii au consultat şi texte româneşti mai vechi, în manuscris. În felul acesta, Biblia de la Bucureşti
se prezintă ca o incununare a strădaniilor cărturarilor români de până atunci, din toate cele trei
ţări, de a reda cuvântul lui Dumnezeu în limba română.

Prin larga ei circulaţie în toate <<ţările» româneşti, Biblia de la Bucureşti a avut un rol însemnat
în întărirea conştiinţei de unitate naţională. În însăşi foaia de titlu se arăta că s—a tipărit <<spre
înţelegerea limbii româneşti» şi <<pentru cea de obşte priinţă s—au dăruit neamului românesc».
Traducerile de mai târziu ale Sfintei Scripturi au folosit —— într—o măsură mai mare sau mai
redusă — şi Biblia lui Şerban Cantacuzino. Toate acestea fac din ea una dintre cele mai valoroase
cărţi, sub raport istoric, lingvistic şi bisericesc, din vechea noastră cultură.

Mitropoliții Moldovei: Anastasie Crimca (1608-1617 și 1619-1629), Varlaam (1632-1653) și

Dosoftei (1671-1674 și 1675-1686)

Contemporanul moldovean al lui Luca din Cipru a fost mitropolitul Anastasie Crimca (1608—1617
şi 1619—1629), mare miniaturist şi el, dar în limba slavonă, fost episcop la Rădăuţi (1600) şi Roman
(1606— 1608).

În anii 1602—1605, ajutat de marele logofăt Lupu Stroici, a ridicat biserica mare a mănăstirii
Dragomirna, una din cele mai de seamă realizări ale artei medievale româneşti (în Î602 ridicase
aici, ajutat tot de Lupu Stroici şi de fratele acestuia, Simion, o biserică mică, devenită bolniţă).
Notăm şi faptul că în anul 1619, mitropolitul Anastasie a înfiinţat un spital la Suceava, primul |
cunoscut până astăzi în mediul urban, «pentru cei săraci şi neputincioşi şi şchiopi şi orbi şi alţii
care vor să se odihnească», deci mai mult un «azil» pentru bolnavii săraci. Era întreţinut din
veniturile Dragomirnei, din daniile mitropolitului şi ale unor credincioşi.

Dar mitropolitul Anastasie a rămas înscris şi în istoria vechii culturi româneşti prin cele 25 de
manuscrise slavone, majoritatea împodobite cu miniaturi, lucrate fie de el, fie de «ucenicii» lui
Dintre acestea numai 9 se ! găsesc în România.! (3 Tetraevanghele, 3 Liturghiere, o Psaltire, 2
Apostoli), î 13 în Rusia-şi Ucraina (cărţi de slujbă şi vieţi de sfinţi) şi câte unul în Viena . ; şi
Dresda. Manuscrisele din ţară şi un Apostol aflat la Viena, care au fost • cercetate până acum sub
raport artistic, cuprind peste 250 de miniaturi, la care se adaugă numeroase frontispicii şi iniţiale
înflorate. De pildă, Apostolul de la Viena cuprinde peste 40 de scene care înfăţişează proorocii şi
drepţii Vechiului Testament; o Psaltire de la Dragomirna are 50 de scene legate de istoria
poporului evreu şi de regele David, dar cu o serie de elemente locale (de ex: instrumente muzicale
folosite în Moldova). Reţinem şi amănuntul că ^ Anastasie Crimca este ...primul autoportretist din
pictura românească. Chipul 1 lui apare de peste 15 ori în manuscrisele sale. «Şcoala miniaturistică»
de la Dragomirna reprezintă sfârşitul miniaturisticii moldoveneşti, cedând în faţa tiparului care s-
a impus în acest secol în toate ţările româneşti. De asemenea, Anastasie Crimca este şi ultimul
mare reprezentant al culturii slavone în Moldova.

Unul dintre urmaşii lui Anastasie a fost marele mitropolit Varlaam (1632—1653). Era originar din
părţile de sud ale Moldovei, învăţase carte grecească şi slavonească în «schitul lui Zosim», de pe
Valea Secului, călugărit apoi la Secu, noua ctitorie a vornicului Nestor Ureche şi a soţiei sale
Mitrofana, ajungând mai târziu egumen aici. Din această vrednicie a fost ridicat la suprema
treaptă ierarhică din Moldova, trecându-se peste cei trei episcopi, păstorind sub câţiva domni
neînsemnaţi, apoi sub Vasile Lupu (1634—1653), sprijinitor al culturii şi artei bisericeşti. în 1653 s-a
retras din scaun, aşezându-se la mănăstirea Secu, unde a şi murit (1657). Ca şi contem¬poranul
său din Ţara Românească, Vasile Lupu s-a adresat mitropolitului de neam român Petru Movilă al
Kievului, pentru a-i trimite utilaj tipografic, îndeplinindu-i dorinţa, prima tipografie din Moldova
a fost instalată în chiliile noii mănăstiri Sf. Trei Ierarhi din Iaşi, fiind pusă sub conducerea
ieromonahului Sofronie Pociaţki, venit tot de la Kiev. Spre deosebire de colegii săi din Ţara
Românească — mitropoliţii Teofil şi mai ales Ştefan, care şi-au îndreptat mai mult atenţia spre
tipărirea de cărţi de slujbă, parţial traduse în limba naţională —, Varlaam a tipărit în româneşte
numai cărţi de învăţătură.

În 1641 a fost dat în lucru, iar în 1643 s-a terminat de tipărit una dintre cele mai reprezentative
cărţi din vechea cultură românească, intitulată Carte românească de învăţătură, dumenecele
preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari, cunoscută în literatura de specialitate sub
numele de Cazania lui Varlqqm. Era o lucrare masivă, cu 506 foi, ilustrată cu numeroase gravuri în
lemn, reprezentând scene biblice, chipuri de sfinţi, vignete, iniţiale înflorate, podoabe finale.

Cazania are două părţi. Partea întâi cuprindea 54 de cazanii la duminici, iar a doua avea 21 de
cazanii la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor mari. S-a stabilit că un important izvor al Cazaniei
moldovene îl constituie cartea intitulată Comoara a marelui cărturar grec, mitropolitul
Damaschin Studitul, tipărită prima dată la Veneţia în 1557—1558 (ulterior au apărut peste 30 de
ediţii în neogreacă, iar în Bisericile slave se cunosc peste 200 manuscrise). în Cazania din 1643
erau traduse sau prelucrate — integral sau parţial — 20 de cuvântări, cu peste 150 de pagini din
text. Recent s-a dovedit ca 32 de cazanii duminecale, cu circa 195 de pagini, au fost traduse s-au
prelucrate de Varlaam după cartea predicatorului ucraineean (ortodox, apoi unit) Chirii
Staroveschi Evanghelia invatatoare, tipărită la Rohmanov in 1619. Fără îndoială că Varlaam s-a
servit si de alte izvoare bizantine şi slave; probabil că unele dintre acelea circulau în manuscrise
româneşti în Moldova, poate chiar şi în Ardeal, cum sugerează anumite „ ardelenisme" din textul
Cazaniei. în orice caz problema izvoarelor Cazaniei rămâne, în continuuare, deschisă pentru noi
cercetări.
Un lucru este mai presus de orice îndoiala şi anume că prin traducerea şi prelucrarea celor doua
cărţi, una neo-bizantina, alta slavo- ucraineană, mitropolitul Varlaam a creeat o limba de o rară
frumuseţe şi a realizat o autentica antologie româneasca , pe care a oferit-o ca „dar" neamului
românesc de pretutindeni.

Prin conţinut, cât şi prin frumuseţea graiului întâlnit în cazaniile ei, Cartea rornânească de
invătătură din 1643 a cunoscut cea mai largă răspândire dintre vechile tipărituri, mai ales în
teritoriile intracarpatice, încât ea a contribuit nu numai la apărarea Ortodoxiei, ci şi la întărirea
conştiinţei de unitate naţională. Preţuirea de care se bucura rezulta şi din faptul că s-a retipărit —
cu adaosuri si omisiuni— de mai mult de zece ori.

A doua carte a mitropolitului Varlaam se intitula Şapte Taine a(le) Bisericii, apărută în aceeaşi
tipografie, 'in 1644 (340 foi), prelucrată de mitropolit şi de logofătul Eustratie după opera retorului
grec Toma (ca monah Teofan) Eleavulkos, din secolul al XVII-lea. Era o explicare dogmatică şi
canonică a celor şapte taine, sub formă catehetica. — întrebări şi răspunsuri.

In 1642 cârmuitorii calvini maghiari din Alba Iulia au tipărit un Catehism calvinesc in limba
română. Dându-şi seama de scopurile prozelitiste urmărite prin publicarea lui, mitropolitul
Varlaam a convocat un sobor la care au participat toţi ierarhii din Ţara Românească şi Moldova
(probabil la Iaşi, prin anii 1644-1645). Se pare că au fost convocaţi şi egumenii marilor mănăstiri şi
chiar cărturari laici. Cei prezenţi au aprobat un Răspuns la acel Catehism, întocmit de
mitropolitul Varlaam, tipărit poate tot la Iaşi, sub titlul Cartea care sd chiamă Răspunsul
finpotriva Catehismusului calvinesc, în care se combăteau principalele invăţături calvine (dar
numai cu citate din Sf. Scriptură), expunându-se şi invăţătura ortodoxă asupra problemei
respective. De o mare insemnă'tate era şi prefaţa, în care apare ideea de unitate naţională, căci
mitropolitul se adresa tuturor românilor, în primul rând celor din Transilvania.

Ultima carte tipărită în cursul păstoririi lui Varlaam se intitula Carte românească de -invăţătură la
pravilele hnpărătesti şi de la alte giudeaţe (Iaşi, 1646), cunoscută şi sub numele de Pravila Vasile
Lupu, tradusă de Eustratie logofătul (partea întâi cuprindea traducerea unei legiuiri agrare sau un
«cod rural bizantin», iar partea a doua era prelucrată după penalistul italian Prosper Farinaccius).

Ca egumen la Secu, Varlaam a tradus în româneşte lucrarea ascetică Scara (Leastviţa) Sfântului
Ioan Scărarul, după ediţia comentată în neogreacă a umanistului grec Maxim Margunios,
episcopul Citerei, apărută prima dată la Veneţia, în 1590. Traducerea lui Varlaam a rămas în
manuscris.

Dintre celelalte fapte petrecute în cursul păstoririi lui Varlaam consemnăm sfinţirea mănăstirii
Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, ctitoria lui Vasile Lupu, la 6 mai 1639, în care au fost aşezate moaştele
Cuvioasei Paraschiva (la 13 iunie 1641), dăruite domnului moldovean de patriarhul ecumenic
Partenie I, în semn de recunoştinţă pentru achitarea tuturor datoriilor Patriarhiei. În 1640 Vasile
Lupu, desigur tot la îndemnul mitropolitului Varlaam, a pus bazele unui Colegiu la Iaşi, după
modelul celui infiinţat Ia Kiev de Petru Movilă, cu profesori veniţi tot de acolo în frunte cu
ieromonahul Sofronie Pociaţki. in colegiu se studiau cele «şapte arte liberale», întâlnite în şcolile
medievale europene. După 1646, conducerea şcolii a trecut în mâna unor dascăli greci până la
'inceputul secolului al X1X-lea.

Aşadar, mitropolitul Varlaam a fost unul din marii ctitori ai culturii ron-iâneşti şi unul din
făuritorii limbii române literare. Pe lângă aceasta, a sprijinit cu hotărâre pe românii transilvăneni
în lupta lor pentru apărarea Ortodoxiei, a întreţinut legături cu Bisericile Ortodoxe de
pretutindeni, a stăruit pe lângă domnii ţării pentru preoţii săi, a contribuit la impăcarea dintre
Matei Basarab şi Vasile Lupu, a avut un rol insemnat în pregătirea Sinodului de la Iaşi din 1642, iar
în 1639 s-a numărat printre cei trei candidaţi pentru scaunul de patriarh ecumenic, caz unic în
istoria Bisericii româneşti.

A doua jumătate a secolului al XVII-lea a fost dominată, in Moldova, de figura marelui mitropolit
Dosoftei, reprezentant de frunte al vechii culturi româneşti. Originar din Suceava, se pare că a
studiat în şcoala întemeiată de Vasile Lupu la Iaşi, apoi în şcoala «Frăţiei Ortodoxe» din Lvov,
după care s-a călugărit la mănăstirea Probota. Datorită pregătirii sale, a ajuns de tânăr episcop de
Huşi (1658-1660) şi Roman (1660-1671), apoi a fost ridicat în scaunul mitropolitan (1671-1686, cu o
întrerupere în 1674-1675). A fost preocupat mai mult de probleme culturale, alcătuind sau
traducând în rornâneşte mai multe cărţi de slujbă sau cu caracter istoric, literar şi teologic. in
timp ce era călugăr la Probota, a tradus pentru prima oară în româneşte Istoriile lui Herodot (era
totodată şi una dintre cele mai vechi traduceri europene), un Pateric grecesc, cartea Mântuirea
păcătoşilor a lui Agapie Landos şi altele. Ca episcop de Roman, a revizuit traducerea Vechiului
Testament, făcută de spătarul Nicolae Milescu, la Constantinopol, care se va tipări apoi în cadrul
Bibliei de la Bucureşti din 1688.

Tot acum a scris o bună parte din cunoscuta sa lucrare Psaltirea în versuri, pe care a tipărit-o în
1673, în mănăstirea ucraineană de la Uniev, în Polonia. Era prima lucrare poetică de mari proporţii
în româneşte, cu 8634 de versuri, în peste-500 cle pagini. Deşi a avut de luptat cu greutăţile
începutului, când limba literară română nu era pe deplin conturată pentru a fi folosită în versuri,
mitropolitul Dosoftei a dăruit culturii româneşti o lucrare de mare valoare literară-artistică,
dovedindu-se a fi inzestrat cu un veritabil talent poetic. Versificarea psalmilor se făcuse mai intâi
în Franţa, de Clement Marot, Jean Calvin, Theodore de Beze, Jean Passerat etc. Psaltirea
versificată în limba franceză s-a cântat şi în bisericile protestante, dar a trecut şi în poezia
populară. Ea a găsit însă imitatori şi în alte ţări ale Europei: £1.1. Germania, Italia, Spania, Anglia,
Danemarca, Suedia, Boemia, Ungaria etc. in Polonia cea mai bună versificare a Psaltirii a făcut-o
călugărul Jan Kochanowski (1530— 1584), tipărită în zeci de ediţii. În acest curent general de
versificare a Psaltirii trebuie plasată şi versiunea lui Dosoftei într-o limbă natională în cadrul
Bisericii Ortodoxe. Unii cercetători au afirmat că. Dosoftei ar fi fost influenţat, in versificarea
psalmilor săi, de Jan Kochanowski. Cercetări atente au subliniat însă profunda originalitate a
versiunii lui, precum şi influenţa exercitată asupra ei de versul popular românesc. Mulţi din
psalmii lui Dosoftei vădesc influenţa cunoscutei balade populare româneşti „Mioriţa" (ps. 46), a
„Legendei mănăstirii Argeş" sau a unor vechi cântece ciobăneşti. La rândul lor, mulţi din psalmii
versificaţi de mitropolitul moldovean au intrat în cântecele de stea şi în colindele românilor de
pretutindeni.
Un alt rnerit al mitropolitului Dosoftei este acela că a fost primul cărturar din Moldova care a
început traducerea şi tipărirea unor cărţi de slujbă in româneşte. Cu câteva decenii inainte, în.
Ţara Românească mitropolitul Ştefan tradusese numai tipicul, pe când slujba a rămas în
slavoneşte. Dosoftei este primul ierarh sau primul reprezentant oficial al Bisericii care a început
munca grea şi neobosită de românizare integrală a slujbelor bisericeşti, de înlocuire a limbii
slavone - neînteleasă de preoţi şi credincioşi cu cea română, vorbită şi. jhteleasă de aceştia.
Începutul 1-a făcut încă din 1673";, când a tipărit la Uniev, ca anexă la Psaltirea in versuri, Acatistul
Născătoarei de Dumnezeu. In 1679 a apărut la Iaşi vechea tiparniţă a lui Vasile Lupu, refăcută
acum— Dumnezeiasca Liturghie, a doua traducere în româneşte, după Coresi şi prima făcută de
un ierarh. Punea, prebţilor cea mai însemnată carte care să-i ajute la românizarea totală a
slujbelor. Din prefaţă se desprinde ideea de unitate naţională, carteafiind desti.nată pentru «toata
sementia românească pretutindenia ce se află într-această limbă pravoslavnici». În 1680 a tipărit
Psaltirea de-nteles cu text paralel, slavon şi român, iar în 1681 a tipărit un Molitvelnic de-nteles,
care cuprindea —după prefaţă — şi un Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 de
versuri, începând cu Dragoş—Vbdă până la Gheorghe Duca. Aceasta a fost prima lucrare istorică
românească tipărită. În 1683,a scos o nouă ediţie a Liturghiei, cu mai multe rugăciuni faţă de
prima, precum şi Paremiile preste an. in cea din urmă a retipărit — in primele pagini Poemul
cronologic despre domnii Moldovei, cu mici adaosuri şi modificări faţă de cel din Molitvelnic, iar
la sfârşit reproducea 33 de versuri cu prezicerile sibilei Eritreea, în latineşte, precurn şi traducerea
lor făcută de mitropolit in limbile română şi polonă.

Între anii 1682-1686, Dosoftei a tipărit o altă insemnată lucrare, şi anume Viaţa şi petrecerea
sfinţilor, în patru volume, format mare, prelucrată sau tradusă după mai multe izvoare greceşti şi
slavone (prelucrarea neogreacă a Mineielor bizantine făcută de Maxim Margunios, Vieţile sfinţilor
a lui Simion Metafrastul, amândouă tipărite la Veneţia, multe traduceri slavone care circulau la
noi "in manuscris etc).

In 1686, în urma unei incursiuni militare polone în Moldova, sub conducerea regelui Jan Sobieski,
mitropolitul Dosoftei a fost deportat în Polonia luând cu el şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou,
care au fost reaşezate la Suceava abia după o sută de ani. Bătrânul mitropolit şi puţinii călugări
care-1 insoţeau au fost nevoiţi să locuiască în cetatea Stryi, de lângă oraşul Jolkiew (azi Nesterov,
în Ucraina), unde a trăit până la moarte (+ 13 decembrie 1693). În aceşti ultimi ani ai vieţii nu şi-a
uitat preocupările de ordin cultural. Astfel, a realizat o nouă versiune a Poemului cronologic
despre domnii Moldovei, continuând şirul lor până la Constantin Cantemir (cu 79 de versuri în
plus), având şi o notă privitoare la originea românilor şi la continuitatea populaţiei daco-romane
zn Dacia după anii 271-275 . Tot acum a tradus din neogreacă în româneşte introducerea
(prologul) dramei Erofili (cu 154 de versuri), scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis la
inceputul secolului al XVII-lea şi tipărită în 1637 şi 1676 (inspirată la rândul ei, din piesa Orbecche
a italianului Giraldi, din secolul al XVI-lea), cu un subiect luat din istoria Egiptului antic. Aceasta
era prima încercare de traducere în româneşte a unei opere din dramaturgia universală.
In mod deosebit trebuie subliniat şi faptul că mitropolitul Dosoftei traduce in aceasta perioadă, în
româneşte, 4 capitole din cartea hitâia din Expuneeal credinţei ortodoxe (Dogmatica) de Sfântul
Ioan Damaschin — deci o operă de seamă din literatura patristică.

La rugămintea mitropolitului Varlaam Iasinski al Kievului şi a patriarhului Ioachim al Moscovei,

Dosoftei a tradus din greceşte în slavo¬rusă mai multe lucrări dogmatice-polemice ale unor Sfinţi
Părinţi şi scriitori bisericeşti, mai ales cu privire la prefacerea Sfintelor Daruri: Scrisorile Sf. Ignatie
al Antiohiei, Constituţiile Sfinţilor Apostoli, Istoria bisericească şi privirea mistică a patriarhului
Gherman al Constantinopolului (care era, de fapt, o tâlcuire a Sfintei Liturghii), Dialog împotriva
ereziilor şi despre credinţa noastră de Simion al Tesalonicului, 40 de cuvântări (Mărgr7ritare), din
care 34 după Sf. Ioan Gură de Aur. A alcătuit, de asemenea, tot în slavo-rusă, o culegere de texte
patristice şi liturgice, sub titlul Despre prefacerea Sfintelor Daruri.

Din această succintă expunere, rezultă că Dosoftei poate fi considerat în cultura românească drept
primul poet naţional, primul traducător din literatura dramatică universală, unul din primii
istorici şi prozatori, unul din promotorii actztuiii..deromânizare a „slujbelor bisericeşti, primul
mare cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice noi, primul versificator al Psaltirii în tot
Răsăritul .Ortodox şi unul .din marii cărturari care şi-au adus_aportul în procesul .formare a
limbii hterare româneşti.Din aceste motive, în anul 2005 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a
hotărât să fie trecut în rândul sfinţilor cu prăznuire la 13 Decembrie.

Mitropolitul Petru Movilă al Kievului (1633-1646)

Între românii care şi-au desfăşurat activitatea în mijlocul altor Biserici şi popoare, la loc de frunte
se numără Petru Movilă, mitropolitul Kievului, a cărui personalitate a dominat întreaga viaţă
bisericească şi naţională a Ucrainei ortodoxe din prima jumătate a secolului al XVII-lea, aducând
un aport preţios la renaşterea acestei ţări. Întrucât din opera sa culturală s-au impărtăşit şi
conaţionalii săi, românii, i-a fost rezervat întotdeauna un capitol special în tratatele şi manualele
de Istoria Bisericii româneşti.

Născut în 1596 la Suceava, ca fiu al domnitorului Simion Movilă deci nepot al celuilalt domn,
Ieremia, şi al mitropolitului Gheorghe şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Polonia, deşi
trei,"_dintre fraţii săi au ajuns, pentru perioade scurte de timp, domni în Moldova şi Ţara
Românească. După studii făcute în şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lvov, probabil şi în Academia
Zamoiska (din Zamosk), s-a călugărit în Lavra Pecerska din Kiev, ajungând în 1627 arhimandrit şi
egumen al acestei mănăstiri. Pentru a înţelege mai bine activitatea sa ulterioară, trebuie să
precizăm că regatul polon de atunci (unit cu Lituania, încă din 1569) cuprindea întinse teritorii —
de la Marea Baltică la Marea Neagră — locuite de bieloruşi şi ucraineni ortodocşi, cu oraşele
Poloţk, Vilnius, Grodno, Brest, Jitomir, Kiev, Pereiaslavl. Era firesc ca regatul polon catolic — unul
dintre cele mai puternice state din Europa medievală — să urmărească extinderea catolicismului
aici, pentru ca să poată— prin Biserică să domine teritorille ocupate şi populaţia ucraino-rusă.

Prin uneltirile iezuiţilor, o bună parte din episcopii şi preoţii ortodocşi din aceste teritorii au fost
siliţi să accepte unirea cu Roma, în Sinodul ţinut la Brest, în anul 1596. Au fost urmaţi de mulţi
nobili ortodocşi care urmăreau prin uniaţie — să-şi păstreze locurile în Dieta (seimul) Poloniei.
După această dată, bisericile ortodoxe au început să fie dărâmate, închise, cedate uniţilor sau
chiar vândute celor de alte confesiuni, averile bisericilor ortodoxe confiscate, credincioşii lipsiţi de
drepturi şi siliţi să accepte uniaţia. S-au înfiinţat colegii iezuite în diferite oraşe (Cameniţa,
Vilnius, Bar ş. a.), prin care se urmărea catolicizarea— şi implicit polonizarea nobilimii lituane,
bieloruse şi ucrainene, până atunci, în cea mai mare parte ortodoxă. Cu toate aceste asupriri,
poporul ortodox a rămas statornic în dreapta credinţă.

În astfel de împrejurări vitrege a ajuns Petru Movilă egumen al mănăstirii Pecerska, în 1627. De
îndată şi-a început lupta pentru apărarea şi afirmarea Ortodoxiei in regatul polon catolic. În 1632 a
sprijinit, alături de alţi nobili ortodocşi şi protestanţi, alegerea ca rege Vladislav pe care l-au
obligat astfel să recunoaseă unele din vechile drepturi şi libertăţi ale ortodocşilor din regatul său:
libertatea de cult a Ortodoxiei, recunoaşterea MitropoIlei cu patru eparhii sufragane, dreptul —
pentru Biserica Ortodoxă — de a avea biserici, şcoli, tipografii şi spitale, restituirea bisericilor
luate de uniti etc. Aceste mari biruinţe ale Ortodoxiei, dobândite şi prin vrednicia lui Petru
Movilă, au dus la alegerea sa ca «arhiepiscop şi mitropolit al Kievului, Haliciului şi a toată Rusia»
(Rusia mică), în primăvara anului 1633, demnitate pe care a deţinut-o până la moartea sa, în
decembrie 1646.

Din multipla sa activitate reţinem doar câteva aspecte: restaurarea unor biserici şi mănăstiri din
Kiev, înfiinţarea de spitale şi azile, grija faţă de şcolile ortodQxe din eparhie, instituirea de vicari şi
protopopi pentru întărirea disciplinei clerului, convocarea de «soboare» de protopopi şi preoţi,
care să ia măsuri pentru bunul mers al treburilor bisericeşti şi altele. În mod deosebit se remarcă
activitatea sa culturală. Astfel, încă din 1631 iniiinţase la Kiev un. Colegiu — care la inceputul
secolului al XVIII-lea a fost ridicat la rangul de Academie— cu limba de predare latină, cu o
programă de studii asemănătoare cu a universităţilor apusene, cu profesori recrutaţi dintre
monahii cărturari din Kiev sau dintre tinerii trimişi la studii de Petru Movilă.

Se cunosc aproximativ 50 de tipărituri ingrijite de mitropolitul Petru Movilă, unele lucrate de el

însuşi, altele de ucenici sau colaboratori ai săi, apărute la Kiev, Lvov şi Vilnius. Este vorba de trei
categorii de lucrări: de slujbă —unele în mai multe ediţii, cea mai însemnată fiind Evhologhionui
sau Molitvoslovul din 1646, cu rânduiala a 126 de slujbe, în peste 1500 de pagini, cărţi de
învăţătură sau de zidire sufletească şi cărţi polemice îndreptate impotriva catolicilor.

Dar cea mai importantă din lucrările sale este, fără indoială, Mărturisirea Ortcdoxii. Nevoia unei
asemenea cărţi de invăţătură pentru întreaga Ortodoxie se simţea atunci mai mult ca oricând,
dată fiind acţiunea prozelitistă protestantă şi catolică uniată din multe ţări ortodoxe, fără să mai
vorbim de faptul că alte confesiuni creştine aveau astfel de cărţi. Pe lângă acestea, trebuia avut în
vedere că în urmă cu câtiva ani apăruse la Geneva o mărturisire de credintă calvinizantă (ediţia
latină în 1629, ediţia greacă în 1633), pusă sub numele patriarhului ecumenic de atunci Ciril
Lucatis, binecunoscut in Ucraina şi Bielorusia, căci fusese şase ani profesor la Colegiul din Ostrog.
Mărturisirea alcătuită de Petru Movilă era scrisă în limba latină şi împărţită după cele trei virtuţi
teologice credinta, nădejdea şi dragostea cuprinzând 261 de întrebări şi tot atâtea răspu-n-s-u—ri.
Partea întâi cuprindea învăţătura despre credinţă, explicând Simbolul niceo-constantinopolitan,
partea a doua trata despre nădejde, explicând rugăciunea Tatăl nostru şi fericirile, iar partea a
treia expunea învăţătura despre dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. intreaga Mărturisire
se intemeia pe Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi canoanele Bisericii.

Un sinod de clerici şi mireni ucraino-ruşi, convocat de mitropolitul Petru în catedrala Sf. Sofia din
Kiev, în septembri 164 a cercetat noua Mărturisire de credinţă. intrucât cei prezenţi nu au fost de
acord cu două teze, s-a cerut şi părerea patriarhului ecumenic Partenie I. În urma discuţiilor
purtate cu acesta, s-a ajuns la soluţia convocării unui alt sinod, cu participarea delegaţilor mai
multor Biserici Ortodoxe, care să examineze din nou Mărtu¬risirea mitropolitului kievean. Şi
pentru că proiectatul sinod nu se putea întruni nici la Constantinopol, aflat sub stăpânire
otomană, nici la Kiev, pe atunci sub ocupaţia Poloniei catolice, s-a convenit să fie convocat la Iaşi,
în Moldova, ţară ortodoxă, unde domnea Vasile Lupu, cunoscut sprijinitor al Bisericii Ortodoxe de
pretutindeni.

Sinodul s-a întrunit deci la Iaşi, în incinta mănăstirii Sf. Trei Ierarhi, între 15 septembrie şi 27
octombrie participat doi delegaţi ai Patriarhiei ecumenice: Porfirie, fost mitropolit al Niceei şi
dascăl şi prearcator «al Bisericii mari» din Constantinopol, cel mai invăţat teolog grec al timpului.
Mitropolia Kievului a_trirnis _trei delegaţi: Isaia Kozlovski, Iosif Gorbaţki şi Ignatie Staruşici, toţi
foşti rectori ai Colegiului din_Kiev şi egumeni ai marilor mănăstiri de acolo. ParticipaU apoi şi
delegaţiz Bisericii moldovene: mitropolitul Varlaam cu sufraganii săi de la Roman, Huşi şi
Rădăuţi, ieromonahul Sofronie Pociaţki pe atunci egumenul mănăstirii Trei Ierarhi şi rectorul
Colegiului din Iaşi probabil şi alţi egumeni şi chiar cărturari din mediul laic. S-au întâlnit, pentru
prima clată în istorie, reprezentanţii celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă. şi
română. Domnitorul Vasile Lupu ca bazileii bizantini de altădată a prezidat lucrările Sinodului.

Cei prezenţi au dezbătut pe larg toate eele 261 de înti2ebări şi răspunsuri ale Mărturisirii
mitropolitului. Pe măsura examinării ei, ieromonahul Meletie Syrigos o traducea din latină in
greaca vorbită. S-au îndreptat şi cele două puncte greşite cu care n-au fost de acord nici membrii
Sinodului de Ia Kiev din 1640, şi anume că pe lângă rai şi iad ar exista şi un loc curăţitor, urg-49-3-
1, şi că prefacerea darurilor la Sf. Liturghie în Trupul şi Sângele Domnului ar avea loc la rostirea
cuvintelor: «Luaţi mâncaţi», deci, în amândouă se vădea o influenţă catolică. Cei prezenţi şi
îndeosebi Meletie Syrigos — au arătat că, potrivit invăţăturii ortodoxe, nu există purgatoriu şi că
prefacerea darurilor are loc în timpul rugăciunii de chemare sau de invocare a Duhului Sfânt
(epicleza) rostită de preotul slujitor.

In martie 1643, Sinodul patriarhal din Constantinopol a hotărât ca traducerea grecească a lucrării
lui Petru Movilă să devină «Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a
Răsăritului», hotărâre semnată, în anii următori, şi de patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi
Ierusalimului. in felul acesta, lucrarea învăţatului mitropolit a primit aprobarea întregii Ortodoxii,
devenind o Mărturisire de credinţă «oficială» a Bisericii Ortodoxe. Versiunea latină tipărit in 1643
Amsterdam (ediţia a doua la Leipzig în 1659), iar versiunea grecească tot la Amsterdam în 1669,
prin purtarea de grijă a lui Panaiot Nikussios, marele dragoman al Porţii otomane. După această
dată a fost tradusă în mai multe limbi şi tipărită în numeroase ediţii (15 greceşti, a doua ediţie
grecească fiind cea din 1695, datorită profesorului Laurentius Normannus din Uppsala; 21
româneşti, altele slavo-ruse şi chiar în unele limbi apusene). in româneşte s-a tipărit la Buzău, in
1691, în traducerea logofătului Radu Grecea ajutat de fratele său Şerban şi de stolnicul Constantin
Cantacuzino; era prima traducere intr-o limbă naţională.

Mărturisirea lui Petru Movilă a fost studiată şi apreciată de numeroşi teologi, din toate timpurile
şi de toate confesiunile. Mult timp a fost folosită ca manual în şcolile teologice din Rusia, din
ţările române şi din alte părţi. De aceea, pe bună dreptate, marele istoric şi dogmatist rus Macarie
Bulgakov (sec. XIX) considera pe Petru Movilă «părintele teologiei ortodoxe moderne».

Nu trebuie trecut cu vederea nici aportul lui Petru Movilă la renaşterea tiparului românesc. Din
paginile precedente am constatat că tipografiile lui Matei Basarab de la Câmpulung (1635), Govora
(1637) şi Târgovişte (1646) sau a lui Vasile Lupu de la Iaşi (1641), în care au apărut primele cărţi
româneşti (după cele din Transilvania din secolul al XVI-lea), au fost dăruite sau cumpărate de la
Petru Movilă, care a trimis şi meşterii tipografi de care era nevoie. Tot el a trimis şi primul grup de
patru profesori pentru noua şcoală superioară înfiinţată de Vasile Lupu in mănăstirea Sf. Trei
Ierarhi din Iaşi, în anul 1640. In felul acesta, şi-a adus un aport preţios nu numai la renaşterea
bisericească şi culturală a Ortodoxiei din Ucraina şi Bielorusia, ci şi în ţările româneşti din care se
trăgea şi în care domniseră câţiva dintre membrii familiei sale.

Regimul fanariot în Țările Române: caracterizare generală din punct de vedere istoric și
bisericesc

Anii 1711 in Moldova şi 1716 in Tara Românească au deschis o nouă pagină în istoria celor două tări
romane extracarpatrce prin instaurarea aşa-numitului regim fanariot sau turco-fanariot.
Autorităţile otomane, nemaiavând încredere în domnii români (mai ales după trecerea lui
Dimitrie Cantemir de partea ruşilor, în 1711), au numit la cârma celor două ţări greci din cartierul
Fanar din Istanbul al cărui centru îl forma Patriarhia ecumenică. După numele acestui cartier, noii
domni ai ţărilor române s-au numit <<fanarioţi».

De fapt, domnii fanarioţi erau nişte simpli guvernatori şi executanţi credincioşi ai dispozitiilor
Porţii, având o dublă misiune: de a mentine ţările române sub dominatie otomană şi de a le
integra cât mai mult in sistemul economic turcesc pentru a asigura aprovrzronarea Portn şi a
trupelor de ieniceri cu cele necesare. Totuşi, ţările române şi— au păstrat în continuare
autonomia internă; ele n-au fost ocupate de turci, nici transformate în paşalâcuri, aşa cum s—a
întâmplat cu secole în urmă, cu ţările balcanice şi cu Ungaria.

Sub raport politic, social, economic, cultural şi bisericesc, regimul fanariot a fost o perioadă de
mari oprimări şi suferinţe pentru poporul român. Unele teritorii aparţinătoare până atunci Tării
Româneşti şi Moldovei au ajuns în stăpânirea Imperiului habsburgic şi a Rusiei ţariste. Domnii se
schimbau mereu, media unei domnii fiind foarte scurtă; in Tara Romaneasca au fost 40 de domni
iar in Moldova 36 la care se adauga şi câteva ocupatii ruseşti şi odată cu domnii veneau o serie de
favoriti, dornici de imbogatire. Multi dintre ei au rămas definitiv in ţările române. Prin domni şi
prin cei veniţi odată cu ei se făcea tot mai simţită influenţagrecească in toate sectoarele de
activitate (administraţie, Biserică, şcoală etc). Greaca era considerată limbă cultă, fiind folosită în
Biserică, în şcoală, în societate. … ' '

Se intelegecă în cursul puţinilor ani de şedere în scaun -uneori chiar numai câteva luni — domnii
fanarioţi jefuiau ţara, pe de o parte, pentru a plati dările impuse de turci, iar pe de altă parte,
pentru a— şi achita datoriile contractate la ocuparea scaunului domnesc şi de a aduna banii
necesari ca să poată ocupa din nou domnia, în cazul unei maziliri. Pentru rezolvarea crizei
economice prin care trecea imperiul otoman, se sporesc obligaţiile ţărilor române. Tributul sau
haraciul a crescut în mod neobişnuit. Cu mult mai apăsătoare erau darurile sau sumele de bani cu
care se cumparau scaunele domneşti, scoase la adevărată licitaţie, obţinerea lor fiind in funcţie de
numărul pungilor care erau oferite inalţilor dregători turci. La obtinerea domniei se plătea o sumă
de bani numită muca'îer (era şi un mucarer mic, care se platea in fiecare an). Darurile sau
peşcheşurile au crescut foarte mult. La acestea se adăugau obligatiile in natura care oscilau după
nevoile Portii (grâne, făină, oi, cai, unt, miere etc). Acastea trebuiau transportate, dacă era nevoie,
cu munca a mii de oameni şi animale (alte transporturi se efectuau in timp de război). Se înţelege
că exploatarea cea mai cruntă o îndurau masele ţărăneşti. Asuprirea nemiloasă şi fiscalitatea
excesivă a dominaţiei otomane exercitată prin dregătorii săi, domnii fanarioţi, explică lupta
românilor pentru înlocuirea fanarioţilor cu domni <<pământeni», lucru ce s-a petrecut abia in
anul 1821, în urma revoluţiei cu caracter naţional şi social, condusă de Tudor Vladimirescu.

Sub raport bisericesc, constatăm că in Tara Românească regimul fanariot se inaugurează odată cu
uciderea mitropolitului Antim Ivireanul, din ordinul lui Nicolae Mavrocordat primul domn Străin.
Scaunele Vlădiceşti din Tara Romanească au fost ocupate in mai multe rânduri de ierarhi greci,
deşi, în multe cazuri, cu înţelegere faţă de poporul român. În tot cursul regimului fanariot scaunul
mitropolitan al Ungrovlahiei a fost ocupat de 12 ierarhi, dintre care 6 grea si 6 romani la Râmnic
de greci, iar la Buzău, din 11 episcopi 5 au fost greci. În Moldova situaţia era Cu mult mai bună,
neacceptându-se decat dor…grecr în urma unor presiuni îndelungate. În schimb, constatăm un
fapt demn de menţionat şi anume, că ierarhii nu mai erau schimbaţi după bunul plac al domnilor,
ca în secolele anterioare, ci rămâneau în scaun până la moarte sau se retrăgeau spre sfârşitul vieţii.

Mai constatăm că sub fanarioţi —— mai ales in Tara Românească—— se stabilesc la noi numerosi
arhierei titulari precum şi călugări de neam grec. <<Arhiereii titulari» sau onor1f1c1 deţineau
titlurile unor foste scaune mitropolitane sau eplsc0pale aflate acum sub stapanire otomană si care
de fapt, nu mai existau de mult timp În ţările române ei traiau pe lângă mitropolii sau episcopii,
ori ca egumeni ai unor mănăstiri închinate. Se menţine şi acum numărul ridicat al mănăstirilor
închinate, veniturile lor fiind trimise la Locurile Sfinte. Se înţelege că şi egumenii lor erau tot de
neam grec, oameni care se îngrijeau numai de interesele lor şi ale Locurilor Sfinte, lăsând de
multe ori lăcaşurile respective neîngrijite. În multe din ele incepe folosirea limbii greceşti la
slujbe.

De o atenţie a domnilor fanarioţi faţă de Biserica românească din Transilvania, aşa cum se
constată în secolele anterioare, nu se mai poate vorbi acum, ci doar de un ajutor destul de slab, de
altfel dat credincioşilor transilvăneni de ierarhii celor două ţări.

Menţionăm că în perioada de care ne ocupăm puţinii credincioşi aparţinători altor Biserici

creştine: romano-catolici (polonezi, maghiari, saşi, ciangăi) sau armeni stabiliţi in Moldova, în
număr infim in Tara Românească au avut propria lor organizare bisericească şi lăcaşurile lor de
cult, putând să-şi manifeste netulburaţi sentimentele lor religioase. Evreii stabiliţi mai ales in
târgurile moldovene işi practicau nestingheriţi religia lor mozaică.

Biserica românească din Transilvania. Dezbinarea din 1698-1701

Pentru a înţelege corect această problemă este necesar, în prealabil, să prezentăm pe scurt situaţia
politică a Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVII—lea. În urma înfrângerii turcilor sub zidurile
Vienei, în 1683, Habsburgii încep să câştige treptat poziţii în principatul Transilvaniei. Astfel, în
1686, după ce principele Mihail Apafi încheie cu ei un acord la Viena, în anul următor trupele
imperiale intră în Transilvania, punându—li-se la dispoziţie 12 cetăţi şi oraşe, cu obligaţia plătirii
unei contribuţii băneşti, in schimbul recunoaşterii privilegiilor ţării şi a domniei ereditare a lui
Apafi (+1690). La 9 mai 1688 Dieta Transilvaniei era obligată să accepte <<protectoratul»
împăratului Austriei.

La 4 decembrie 1691 împăratul LeOpold I (1658—1705) a semnat aşa-numita <<diplomă

leopoldină», în 18 puncte, care a fost o adevărată constituţie a Transilvaniei pentru mai mult de
un secol şi jumătate. Principatul urma să fie condus de un guvernator — ales de Dietă şi confirmat
de Curtea din Viena —, ajutat de un Consiliu de 12 membri (Guvern sau Guberniu). Pe lângă
Guvern, s-a înfiinţat şi aşa—numita <<Cancelarie aulică transilvană», cu sediul la Viena, care
făcea legătura între Curte şi Principat. Problemele financiare erau conduse de un Tezaurariat, cele
militare de Consiliul de război al Curţii, care avea ca reprezentant în Transilvania un
<<comandant general». Organul suprem judecătoresc era <<Tabla regească», iar ca organ
legislativ rămânea Dieta.

Prin aceeaşi diplomă se confirmau privilegiile celor ”trei naţiuni” politice - unguri, saşi şi secui
(care puteau fi numiţi în funcţii publice) —,precum şi drepturile celor <<patru religii recepte»:
catolică, luterană, calvină şi unitariană. Observăm că diploma nu menţiona existenţa poporului
român şi a credinţei sale ortodoxe, fiind socotită ca <<tolerată». Rămâneau în vigoare şi vechile
legiuiri transilvane: <<Approbatae, Compilatae şi Tripartitum»—ul lui Werboczi.

Prin tratatul de pace de la Carloviţ, din 26 ianuarie 1699, Poarta otomană recunoştea trecerea
Transilvaniei în stăpânirea Imperiului habsburgic. Banatul, devenit teatru de război pentru vreo
trei decenii între turci şi austrieci, a ajuns în stăpânirea efectivă a celor din urmă abia în 1718. Atât
Transilvania, cât şi Banatul, au rămas în stăpânirea Habsburgilor până în 1918.

Îndată după trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceştia au început o acţiune

energică pentru consolidarea stăpânirii lor. Un rol însemnat în această lucrare a revenit Bisericii
romano—catolice. După cum am arătat într—un alt capitol, la scurt timp după ce Transilvania a
devenit principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), saşii catolici au trecut la luteranism,
iar majoritatea maghiarilor catolici au aderat la calvinism, unii la unitarianism. De aproape un
secol şi jumătate calvinii deţineau o situaţie privilegiată, câtă vreme catolicii erau înlăturaţi
aproape cu totul din viaţa politică. Dar odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor
catolici, trebuia schimbat raportul de forţe în favoarea catolicismului. În acest scop, au fost
iniţiate o serie de acţiuni, ca: reînfiinţarea Episcopiilor catolice din Oradea (1692) şi Alba Iulia
(1715), restituirea moşiilor pierdute sau a unor biserici, danii noi, revenirea iezuiţilor în
Transilvania etc. Dar recâştigarea poziţiilor economice, politice şi religioase se putea face mai
ales prin sporirea numărului credincioşilor catolici. Pentru că recatolicizarea luteranilor, calvinilor
şi unitarienilor era practic imposibilă, misionarii iezuiţi şi—au îndreptat atenţia spre românii
ortodocşi, care erau mai numeroşi decât toate celelalte naţiuni <<recepte» la un loc. Prin
atragerea românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, înmulţirea
numărului catolicilor şi —— implicit —— creşterea rolului politic al <<statului catolic» ardelean
(reprezentanţii catolicilor în Dietă), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor de orice natură cu
românii ortodocşi din Muntenia şi Moldova.

În acest timp, în fruntea Bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania se găsea mitropolitul Teofil
(1692—1697). Istoricii iezuiţi —— urmaţi apoi de câţiva români —-——— au susţinut că unirea cu
Roma s—ar fi hotărât într—un sinod întrunit la Alba Iulia în februarie 1697, prin acceptarea celor
patru puncte zise <<florentine». Cercetările ulterioare au dovedit că nu s—a întrunit nici un sinod
de unire, iar actele invocate de iezuiţi în sprijinul tezei lor sunt false (cercetările grafologice au
stabilit că şi semnătura mitropolitului pe unul din acte era o imitare puţin reuşită a ei, deci o
plastografie). De altfel, falsitatea lor decurge în chip logic din faptul că dacă s—ar fi acceptat
unirea în 1697, nu mai aveau nici un sens încercările de unire din 1698 şi 1701, pe care le vom
prezenta îndată.

După moartea mitropolitului Teofil —— care n—a fost deci implicat în nici un fel de tratative de
unire —, în septembrie 1697 a fost ales ca mitropolit tânărul ieromonah de la mănăstirea—
reşedinţă din Alba Iulia Atanasie (din botez Anghel). Potrivit vechiului obicei, a plecat la
Bucureşti în vederea hirotonirii întru arhiereu. Cu ocazia hirotonirii sale de către mitropolitul
Teodosie al Ungrovlahiei, la 22 ianuarie 1698, i s—a cerut să semneze o mărturisire de credinţă
ortodoxă (un <<indreptar», cum îl numesc unii istorici), în 22 de puncte, întocmită de Teodosie şi
de patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat atunci la Bucureşti. Se obliga să păzească toate
randuielile dogmatice, liturgice şi canonice ortodoxe, mai ales acelea care erau contestate de
calvini şi de catolici.
Dar în acest timp începe acţiunea iezuiţilor maghiari în vederea atragerii românilor la unirea cu
Roma. Ei au căutat să profite de nemulţumirile clerului şi credincioşilor români faţă de acţiunile
prozelitiste ale calvinilor, dar şi de starea materială precară a preoţilor români, supuşi — ca şi
păstoriţii lor — unei întreite asupriri: naţională, socială şi religioasă.

Încă din septembrie 1697 iezuitul Paul Ladislau Bârănyi din Alba Iulia a prezentat Curţii un
memoriu din partea <<Statului catolic ardelean» —— deci a membrilor catolici ai Dietei —,
privitor la unirea românilor cu Biserica Romei. Cu toate stăruinţele catolicilor, împăratul Leopold
I a dat o rezoluţie abia la 14 aprilie 1698, potrivit căreia românii puteau să se unească cu oricare
din cele patru religii <<recepte» sau să rămână în vechea lor credinţă. Preoţii care acceptau să se
unească cu una din cele patru religii recepte urmau să se bucure de privilegiile clerului confesiunii
respective, subliniindu—se in mod deosebit că aceia care se vor uni cu Biserica Romei,
recunoscând pe papa drept cap al Bisericii, <<se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici». Deci,
în schimbul recunoaşterii primatului papal, preoţii români urmau să fie scutiţi de iobăgie şi de
numeroasele contribuţii către stat — mai ales în timp de război — şi de obligaţiile faţă de
proprietarii funciari locali. În afară de aceasta, unirea cu Roma —— potrivit rezoluţiei — nu
atrăgea după sine părăsirea credinţei ortodoxe.

Dar la 2 iunie 1698, cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscop de Esztergom, în Ungaria, a adresat
un <<manifest» către preoţii români ardeleni, prin care preciza că de privilegiile Bisericii şi ale
preoţilor catolici urmau să beneficieze numai aceia care acceptă întreaga doctrină catolică şi în
special cele patru puncte zise <<florentine» (primatul papal, împărtăşirea şi cu azimă, filioque,
purgatoriul). Pe baza acestor două acte, au început noi presiuni pentru unirea românilor.

Singurul act despre care s—a afirmat că exprimă dorinţa clerului român de a se uni cu Biserica
Romei este aşa—numitul <<manifest de unire» sau <<cartea de mărturie», cu data de 7 octombrie
1698, cu semnăturile a 38 de protopopi români. El are trei file, primele două formate dintr—o
foaie (coală) îndoită, la care s-a lipit încă o filă, tăiată în jumătate dintr—o altă coală. Pe pagina
întâi este textul propriu—zis, prin care <<vlădica, protopopii şi popii bisericilor rumâneşti»
declarau în termeni vagi că <<den bună voia noastră ne unim cu Biserica Romei cea catholicească
şi ne mărturisim a fi mădulările ei», dar cu precizarea că am acele privilighiomuri voim să trăim
cu carele trăiesc mădulările şi pOpii aceştii Biserici sfinte». După textul propriu—zis, a fost
adăugat ulterior un <<post—scriptum», cu 13 rânduri scrise mai mărunt, ca să încapă totul pe
aceeaşi pagină, în care se precizau condiţiile în care urmau să se unească cu Roma şi să fie socotiţi
<<mădulări» (membri) ai Bisericii catolice. Se prevedea, pentru ei şi urmaşii lor, să nu se schimbe
nimic din <<obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului», <<ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile
cum până acum, aşa şi de acum nainte să fim slobozi a le ţinea după călindariul vechiu şi pre
cinstitul Vlădica nostru Atanasie nime până—n moartea sfinţii sale să n—aibă putere a—l clăti...».
În continuare, îşi exprimau dorinţa ca succesorul lui Atanasie să fie ales tot de sobor, potrivit
practicii tradiţionale, urmând să fie întărit de papa şi de împărat, dar hirotonit de <<patriarhul de
sub biruinţa înalţii sale» (probabil se gândeau la patriarhul sârb de la Carloviţ). Se cerea apoi
recunoaşterea drepturilor protop0pilor, iar la sfârşit se făcea precizarea că dacă toate acestea nu
se vor respecta, <<peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n—aibă nici o tărie». Era aplicat şi
sigiliul Mitropoliei (înainte de a se scrie adausul).

Pagina a doua cuprinde o declaraţie de unire în limba latină, mult diferită de cea de pe prima
pagină. În textul român protopopii făceau o declaraţie evazivă de unire, pe când în cel latin se
preciza că se unesc <<din insuflare dumnezeiască», <<primind, mărturisind şi crezând toate câte
le primeşte, mărturiseşte şi le crede ea (Biserica romano—catolică n. n.), dar mai ales cele patru
puncte în care ştiam că ne deosebim până acum...» Deci, suntem în faţa unor falsuri evidente. „

Paginile 3, 4 şi 5 cuprindeau semnăturile a 38 de protopopi, cu 37 de peceţi (doi au folosit o

singură pecete); în spaţiul dintre semnături s—a transcris in latineşte numele protop0pilor şi
sediul lor, încât se părea că acceptau şi cele scrise pe pagina a doua, în latineşte, limbă pe care nu
o cunoşteau. Dar după semnături, pe pagina a cincea, există un <<codicil», pe care expertizele
grafologice l—au atribuit lui Atanasie însuşi, în care se precizau din nou condiţiile în care se
accepta unirea: <<Şi aşa ne unim... cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia şi posturile
şi carindariul nostru să stea pre loc, iară să (dacă) n—ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi să n—
aibă nici o tărie asupra noastră şi Vlădica nostru Athanasie să fie în scaun şi nime să nu—l
hărbutăluiască (tulbure n. n.)». Deci, era o redactare rezumativă a post—scriptumului de pe
pagina întâi. Urma o mică pecete (aplicată mai târziu). Pagina a şasea a rămas nescrisă.

Din analiza atentă a acestui <<manifest de unire», reiese că întocmirea lui a fost determinată de
interese de ordin material, mai precis, din dorinţa protop0pilor de a beneficia de
<<privilighiomurile» clerului catolic şi nicidecum de frământări de conştiinţă sau vreo
nemulţumire împotriva <<legii» sau credinţei lor. Dimpotrivă, post—scriptumul de pe pagina
întâi şi codicilul de pe ultima pagină cereau categoric păstrarea integrală a doctrinei ortodoxe
(<<legea»), a organizării bisericeşti (alegerea mitropolitului şi drepturile protopopilor) şi a
cultului (<<slujba Bisericii, leturghia şi posturile şi carindariul nostru»). Iar in partea lor finală se
preciza că nerespectarea acestora anula întregul act de unire. Înseamnă că protopopii inclinau
numai spre o unire de principiu, determinată de greutăţile materiale în care se zbătea întreg clerul
român. Se adaugă şi câteva obiectiuni de ordin formal, între care cea mai însemnată era lipsa
semnăturii mitropolitului, ceea ce făcea nul întregul act, precum şi faptul că nu era scris pe o
coala întreagă, ci pe foi lipite şi cu două adaosuri ulterioare.

Ţinând seama de toate acestea, acad. prof. Silviu Dragomir, care a studiat amănunţit această
declaraţie de unire, a ajuns la constatarea că hotărârea de unire nu s—a luat în sobor, iar
semnăturile fie că au fost culese individual, cu ocazia trecerii protopopilor respectivi prin Alba
Iulia, fie că foile cu semnăturile au fost luate de la un alt act. De altfel, nici un izvor contemporan
nu consemnează vreun sinod întrunit la 7 octombrie 1698.

Rezultă că întreaga declaraţie de unire nu era altceva decât un fals făcut de iezuiţi. Probabil a fost
redactat pe la începutul anului 1701, când Atanasie a fost chemat la Viena şi s—a constatat că nu
exista nici o declaraţie de unire din partea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe româneşti. În
cursul tratativelor duse atunci cu Atanasie, el va fi scris şi acel codicil de la sfârşit. Ca să nu fie
prinşi cu acest fals, iezuiţii au tăinuit actul respectiv. Nu s—a ştiut de el decât în anul 1879, când a
fost descoperit de istoricul unit Nicolae Densuşianu în arhiva iezuitului maghiar Gabriel
Hevenessi, consilierul cardinalului Kollonich, ajuns apoi la Biblioteca Universităţii din Budapesta.
Acest istoric obiectiv a atras pentru prima oară atenţia asupra deosebirilor dintre cele două texte
şi asupra falsurilor operate de iezuiţi.

În sesiunea Dietei ardelene din octombrie—decembrie 1698, Baranyi a înaintat un memoriu în

numele clerului român, prin care cerea scutirea de impozite, pe baza rezoluţiei imperiale din 14
aprilie 1698. Dieta — formată în cea mai mare parte din calvini şi luterani — a hotărât să intervină
la împărat să nu se acorde drepturi românilor chiar dacă şi—ar schimba religia. În acelaşi timp s-a
hotărât să se facă o anchetă în satele româneşti, spre a se constata care preoţi şi credincioşi
români se declară pentru unirea cu Roma. Rezultatul anchetei, efectuată în 1699, a fost uluitor:
sute de sate au declarat că vor să—şi păstreze vechea lor credinţă, iar dintre preoţi doar câţiva au
declarat că se vor uni numai dacă va accepta unirea şi mitropolitul.

În faţa acestui rezultat, iezuiţii au recurs la noi metode de atragere a românilor la uniaţie.
Probabil, la stăruinţele cardinalului Kollonich, care va fi prezentat împăratului unirea ca fapt
împlinit, la 16/ 28 februarie 1699 s—adat o nouă diplomă —— numită <<diploma întâia
leopoldină» — în care împăratul îşi exprima mulţumirea pentru convertirea românilor, grecilor şi
rutenilor (!), declarând validă unirea lor cu Biserica Romei prin acceptarea tuturor învăţăturilor ei,
îndeosebi a celor patru mari puncte deosebitoare. Prin aceeaşi diplomă, se acordau preoţilor
români uniţi toate scutirile şi privilegiile de care beneficiau cei catolici.

Dar în toamna anului 1699, în urma hotărârii Dietei, s-a efectuat o nouă anchetă în satele
româneşti (cu 10 comisii, fiecare cu 4 membri, câte unul din fiecare confesiune receptă),
ajungându—se la rezultatele celei dintâi. Mai mult chiar, însuşi mitropolitul Atanasie a ordonat
protopopilor şi preoţilor lui să nu se prezinte în faţa comisiilor de anchetă.

De altfel, Atanasie a continuat să se menţină pe linia învăţăturii ortodoxe şi să păstreze legăturile

tradiţionale cu Tara Românească. În 1699 tipărea la Alba Iulia 0 Bucoavnă (carte de citire) şi un
Chiriacodromion (care reproducea in mare Cazania lui Varlaam), meşter tipograf fiind Mihail
Ştefan, trimis de Constantin Brâncoveanu. În iunie 1700 acest domnitor dăruia Mitropoliei din
Alba iulia moşia Merisani, din judeţul Argeş. La 14 septembrie 1700, obişnuitul sobor sau sinod
mare al protopopilor Mitropoliei, întrunit la Alba Iulia, a stabilit 28 de <<poncturi» sau hotărâri
privitoare la viaţa religios—morală a preoţilor şi credincioşilor şi la pregătirea viitorilor preoţi. Se
remarcă faptul că în cele 28 de hotărâri nu se făcea nici o menţiune despre unirea cu Biserica
Romei, ci totul era pe linia tradiţională, ortodoxă. Cu toate acestea, Paul Baranyi a alcătuit o nouă
pseudo—istorie în legătură cu un pretins sinod întrunit la 4—5 septembrie 1700, la care ar fi
participat 54 de protopopi, însoţiţi de câte 2 preoţi şi 3 mireni din Transilvania şi Maramureş, care
ar fi votat în unanimitate şi de bună voie unirea cu Biserica Romei, acceptând cele patru puncte
deosebitoare. Trebuie să precizăm că nu există o declaraţie originală de la acest pretins sinod, ci
numai o copie, fără semnături, ceea ce arată limpede că actul respectiv era un fals. Apoi, nici un
izvor contemporan nu aminteşte de vreun sinod la data respectivă.

În afară de aceasta, trebuie să ne întrebăm ce rost ar mai fi avut un sinod acum, dacă —— după
afirmaţiile iezuiţilor … au mai fost două, in februarie 1697 şi la 7 octombrie 1698? Răspunsul este
clar: Sinoadele de unire din 1697, 1698 şi 1700 sunt pure născociri ale iezuiţilor.

Pentru că nu se înregistra nici un progres, la începutul anului 1701 mitropolitul Atanasie a fost
chemat la Viena, pentru a perfecta <<unirea», pe care el o acceptase numai în principiu. Era
însoţit —— între alţii —- de iezuitul ceh Carol Neurautter, misionar militar din Sibiu, care
devenise principalul promotor al unirii în locul lui Bărănyi, mutat la Trnavia, În Slovacia. Între
timp, autorităţile au formulat împotriva lui Atanasie o listă cu 22 acuzaţii, unele privind viaţa sa
morală, nereguli în conducerea şi gestiunea Mitropoliei, altele cu privire la atitudinea sa echivocă
faţă de uniaţie. Pe baza acestor acuze compromiţătoare, Atanasie era pus în situaţia de a fi
condamnat sau de a fi achitat, în cazul când ar accepta oficial unirea. Neavând tăria morală să se
împotrivească, Atanasie a cedat presiunilor exercitate asupra lui, prin acceptarea unirii. La 19 / 30
martie 1701 împăratul Leopold I a emis patru acte privitoare la noua Biserică unită: decretul de
confirmare a lui Atanasie ca episcop <<al naţiunii române» din Transilvania, subordonat
arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom; un ordin pentru instalarea lui Atanasie,
altul pentru salarizarea sa şi, în sfârşit, o nouă diplomă, în 15 puncte, cunoscută în istoriografie
sub numele de << diploma a doua leopoldină» (prima fiind cea din 16 februarie 1699), care poate fi
socotită ca adevăratul act de întemeiere a Bisericii româneşti imite din Transilvania.

Noua diplomă asigura Bisericii şi clerului aceleaşi drepturi pe care le avea Biserica romano—
catolică (art. 1), acorda preoţilor uniţi scutirea de toate servituţile feudale (art. 2), prevedea
includerea în <<statul catolic» nu numai a preoţilor uniţi, ci şi a laicilor şi chiar a <<plebeilor»
(ţăranilor) care se vor uni (art. 3). Articolele următoare prevedeau instituirea unui <<teolog
iezuit» pe lângă Atanasie, care îl supraveghea şi îndruma in toate lucrările sale, interzicea
corespondenţa şi legăturile cu Tara Românească, dreptul pentru împărat — care devenea
<<patron suprem» al noii Biserici unite — de a numi pe episcopii următori dintr—o listă de trei
candidaţi prOpuşi de reprezentanţii clerului unit etc. Este interesant de arătat că originalul
acestei diplome a dispărut, desigur printr—o înţelegere tacită între Curtea din Viena şi <<staturile
ardelene». În lipsa originalului acestei diplome, Curtea din Viena a refuzat mereu să acorde
drepturi românilor, mai ales pe cele prevăzute în prunele trei articole. A fost descoperită abia în
1938, la Biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu.

La 24 martie 1701 Atanasie a fost rehirotonit preot, iar in ziua următoare episcop (deşi hirotonia
este o taină care nu se repetă!), într—0 capelă a iezuiţilor din Viena de către cardinalul Kollonich,
asistat de alţi doi episcopi romano—catolici. La 7 aprilie 1701 Atanasie a plătit scump cele primite,
semnând o declaraţie umilitoare, în 16 puncte, în care promitea să fie supus papei şi
arhiepiscopului de Esztergom, să accepte un teolog iezuit, fără acordul căruia nu va întreprinde
nimic în eparhie, să întrerupă orice legătură cu domnul şi mitropolitul Ţării Româneşti şi altele.
După reîntoarcerea de la Viena, Atanasie a fost instalat din nou, dar ca <<episc0p unit», în
catedrala ctitorită de Mihai Viteazul din Alba Iulia, la 14/ 25 iunie 1701. Primul episcop unit şi—a
desfăşurat activitatea în condiţii foarte vitrege, anatematizat de patriarhul ecumenic, lipsit de
ajutorul material de care au beneficiat înaintaşii săi din partea domnilor Tării Româneşti,
supravegheat îndeaproape de teologii iezuiţi (C. Neurautter, apoi P. Baranyi, Ioan Prenthaller,
Francisc Szunyogh).

Într—un sobor de protopopi întrunit în vara anului 1711, Atanasie a făcut o încercare disperată de
a înlătura uniaţia, dar după o jumătate de an, datorită intervenţiei energice a iezuitului Gabriel
Hevenessi, Atanasie şi protopopii săi au fost nevoiţi să revină asupra celor hotărâte. Chinuit de
remuşcări pentru dezbinarea pe care a produs—o, a murit destul de tânăr, în august 1713. Nu este
lipsit de interes să menţionăm că la înmormântarea lui au rostit cuvântări doi iezuiţi, unul în
limba latină, celălalt în maghiară, arătându—se şi prin aceasta starea de umilinţă la care a ajuns
Biserica românească din Transilvania prin aşa—zisa <<uniaţie».

Am stăruit mai mult asupra acestor probleme tocmai pentru a scoate în relief împrejurările
istorice în care s—a petrecut dezbinarea bisericească a românilor transilvăneni în anii 1698—1701.
Ea a fost, în primul rând, opera iezuiţilor, a cardinalului Kollonich şi a împăratului Leopold I, iar
mitropolitul Atanasie a fost numai unealta prin care au lucrat aceştia. Atanasie şi protopopii săi au
înţeles să facă o unire de principiu, condiţionată de păstrarea integrală a doctrinei, ritului şi
organizării bisericeşti ortodoxe tradiţionale. Pentru atingerea scopului urmărit, s—au folosit cele
mai necinstite mijloace: falsul în acte publice, şantajul, promisiuni care n—au fost îndeplinite. De
reţinut că actul propriu—zis de unire poate fi considerat numai cel semnat de Atanasie la Viena,
la 7 aprilie 1701, iar actul oficial de stat privind înfiinţarea noii Biserici şi Episcopii unite din
Transilvania este diploma a doua leopoldină din 19 martie 1701.

Urmările actului încheiat de Atanasie au fost din cele mai dureroase: s—a pierdut independenţa
Bisericii româneşti din Transilvania, iar în locul vechii Mitropolii ortodoxe cu sediul la Alba Iulia
s—a creat o episcopie unită, subordonată arhiepiscopului romano—catolic maghiar din
Esztergom; pe lângă noul episcop unit a fost impus un teolog iezuit —— de regulă maghiar —,
care—l controla în toate acţiunile sale, încât avea mai multă putere decât episcopul însuşi;
împăratul a devenit patron al Bisericii unite, cu dreptul de a numi pe viitorii episcopi dintr—o
listă de trei candidaţi şi de a acorda <<beneficii» (mijloace de trai) episcopilor şi altor demnitari
bisericeşti; şi—a încetat activitatea tipografia mitropolitană din Alba Iulia; s—au rupt legăturile
culturale şi bisericeşti cu Mitropolia Ungrovlahiei; s—a produs dezbinare, ură şi neîncredere între
fiii aceluiaşi popor român, care au putut fi astfel mai uşor stăpâniţi de Habsburgi, potrivit
principiului <<divide et impera».

Un nou episc0p unit a fost înscăunat abia la 10 ani după moartea lui Atanasie. Până atunci
afacerile eparhiei au fost conduse de doi iezuiţi maghiari, în calitate de <<directori» (!). În anii
1713—1714 s—au întrunit, la Alba Iulia, trei sinoade electorale, formate din protopopii eparhiei,
care au propus de fiecare dată împăratului, spre confirmare, pe secretarul lui Atanasie, Venceslaw
Franz, un laic originar din Boemia. Dar de fiecare dată, autorităţile din Transilvania au invocat
diferite pretexte în vederea anulării hotărârii sinoadelor respective, având propriul lor candidat,
pe românul renegat Ioan Giurgiu Patachi, preot romano—catolic. În ianuarie 1715 a fost convocat
sinodul electoral pentru a patra oară, la Sibiu, la care nu s—a prezentat decât un singur protopop,
care a adus şi <<votul» a încă trei preoţi uniţi, declarând că—l doresc episcop pe Patachi. Declarat
<<ales» de contele maghiar care prezida <<sinodul», Patachi a fost confirmat de împăratul Carol
VI în acelaşi an. Pentru că în jurul anului 1714 s-au dărâmat din temelie fosta catedrală şi reşedinţă
mitropolitană din Alba Iulia, ctitorite de Mihai Viteazul, Curtea din Viena a hotărât ca Episcopia
unită să—şi aibă sediul la Făgăraş, iar Dieta Transilvaniei i—a atribuit două moşii, la Gherla şi
Sâmbăta de Jos.

În 1716 Curtea din Viena a cerut papei confirmarea lui Patachi ca episcop. Este interesant de notat
că papa a aflat abia acum de existenţa unor credincioşi <<uniţi» cu Roma în Transilvania. După
îndelungate stăruinţe, Congregaţia <<De Propaganda Fide» a dat un decret privind înfiinţarea noii
Episcopii unite la 6 iulie 1716, dar bula papală în acest sens s-a dat abia după cinci ani, la 15 iulie
1721. Bula <<Rationi congrui» decreta înfiinţarea Episcopiei unite de Făgăraş, pentru <<grecii,
rutenii, românii şi sârbii din Transilvania» (se ştie că în Transilvania nu existau greci, ruteni şi
sârbii), iar biserica românească ortodoxă (I) din Făgăraş ctitorită de domnitorul martir ortodox
Constantin Brâncoveanu era declarată catedrală episc0pală unită. Deci, se crea o instituţie nouă
de către împărat şi papă, care nu avea nimic comun cu vechea Mitropolie ortodoxă a
Transilvaniei.

Patachi a fost instalat în biserica brâncovenească Sf. Nicolae din Făgăraş, ctitoria lui Constantin
Vodă Brâncoveanu, abia la 6 august 1723, pe care, după aceea a ocupat—o Cu forţa, declarând—o
catedrală episcopală unită. Protestele credincioşilor şi ale văduvei ctitorului au rămas fără
rezultat.

Mitropoliții Țării Românești: Antim Ivireanul (1708-1716), Neofit Cretanul (1738-1753),

Grigorie II (1760-1787) și Dositei Filitti (1793-1810)

Un loc aparte în istoria Bisericii româneşti ocupă mitropolitul Antim Ivireanul (1708—1716),
originar din Iviria sau Georgia, atât prin tragedia vieţii lui, cât şi prin marile sale realizări de ordin
cultural. Robit de tânăr de turci, care invadau adeseori ţara sa de origine, tânărul georgian Andrei
a ajuns la Constantinopol. Eliberat din robie, a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice —————
se pare ca monah —, învăţând mai multe limbi (greaca, turca, araba), arta sculpturii în lemn,
caligrafia, pictura şi broderia. Acolo l—a cunoscut Constantin Vodă Brâncoveanu (1688—4714),
încă din primii ani de domnie, care l—a adus in Tara Românească, aceasta devenind a doua sa
patrie.

Aici a găsit un teren favorabil de activitate culturală, datorită sprijinului generos acordat de
Brâncoveanu tuturor învăţaţilor timpului, indiferent de neam. În timpul lui, în ”ţara Românească
activau reprezentanţii a două curente culturale: cel italian, venit din Occident (cu florentinul
Anton Maria del Chiaro, medicul grec Iacob Pylarino, predicatorii greci Gheorghe Maiota şi Ioan
Avramios, toţi cu studii în Italia) şi cel grecesc, venit din sud—estul ortodox reprezentat de
patriarhii Dositei şi Hrisant Notara ai Ierusalimului, Atanasie Dabbas al Antiohiei, apoi profesorii
Academiei de la Sf. Sava: Sevastos Kiminites, Ioan lerotei Comnen, Ioan Cariofil şi alţii. La aceştia
se adaugă şi numeroşii învăţaţi români care au activat în timpul lui Brâncoveanu: stolnicul
Constantin Cantacuzino, cronicarul Radu Popescu, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, episcopii
Mitrofan şi Damaschin de la Buzău etc. Intr—un asemenea climat cultural şi—a desfăşurat
activitatea şi Antim care, învăţând limbile română şi slavonă, din simplu călugăr tipograf —
meşteşug învăţat aici —— a ajuns să deţină cele mai de seamă demnităţi în viaţa culturală şi
bisericească a ţării Româneşti.

În 1691, ieromonahul Antim a ajuns conducătorul tipografiei din Bucuresti. În acelaşi an a scos de
sub tipar prima sa carte, „Învătăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon”, traduse în
greaca modernă de arhimandritul Hrisant Notara, viitorul patriarh de Ierusalim, urmând apoi
câteva cărţi de slujbă, în greceşte şi româneşte.

În 1696 era egumen al mănăsţimsnagoiiăunde a întemeiat o nouă tipografie, cu posibilităţi de

imprimare în mai multelrmbrÎnnumarcmcr ani a imprimat 15 cărţi: 7 greceşti, 5 româneşti, una
slavonă (Gramatica lui Meletie Smotriţki), una slavo—română şi una greco—arabă. Dintre cele
greceşti merită să ne reţină atenţia: Antologlzionul (1697), o carte masivă, cu peste 2000 de pagini,
—— cuprinzând părţi din Mineie, Psaltirea, Ceaslovul, Octoihul, Triodul şi Penticostarul —,
precum şi Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1699 ———, aceasta—fiind a treia ediţie
greacă), câteva cărţi teologice-polemice ş.a. Din cele româneşti, reţinem. lucrarea teologului grec
Maxim Peloponezianul, intitulată Carte sau lumină (1699), cu combaterea celor patru puncte
florentine, îndeosebi a primatului papal, lucrările didactice — moralizatoare Învăţături creştineşti'
(1700) şi Floarea darurilor (1701), ambele traduse din greceşte de un ieromonah Filotei. În mod
deosebit trebuie subliniat faptul că În 1701 ieromonahul Antim a tipărit la Snagov Liturghierul
greco—arab, prima carte imprimată cu caractere arabe. Tipărirea s—a făcut, la rugămintea
adresată lui Constantin Brâncoveanu de fostul patriarh al Antiohiei Atanasie III Dabbas, pentru
bisericile acestei Patriarhii. Întregul utilaj tipografic, inclusiv turnarea literelor arabe, era munca
lui Antim. De notat că la Snagov Antim şi—a format câţiva ucenici în arta tiparului, între care
Mihail Ştefan, care va lucra apoi la Alba lulia (un Chiriacodromion şi o Bacoavnă, în 1699) şi la
Tbilisi în Georgia, apoi Gheorghe Radovici şi ieromonahul Dionisie Flor.

În 1701 a incetat activitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la Bucuresti. Până in 1705 a tipărit 15
cărţi: două in româneşte (între care Noul Testament in 1703 reproducand ediţia de la Alba Iulia
din 1648), una slavo—română, una greco—arabă şi 11 in greceşte. Dintre acestea reţinem
Ceaslovul greco—arab, tipărit în 1702, tot la rugămintea patriarhului Atanasie Ill Dabbas. În 1706,
când patriarhul a părăsit Tara Românească, Constantin Brâncoveanu i—a dăruit întreaga
instalaţie tipografică cu caractere arabe, care a fost dusă la Alep, apoi reutilată şi modernizată în
alte localităţi, tipărind cărţi arabe până in ultimii ani ai secolului al XIX—lea.
Anul 1705 aduce o schimbare radicală în Viaţa lui Antim Ivireanul, ales atunci episcop al
Râmnicului (16 martie 1705). lnstalat in acest vechi scaun episcopal, a dovedit Şi am aceleasi
excepţionale calităţi de bun organizator şi om de carte. Îndată după instalare a dus la Ramnic o
parte din utilajul tipografic — românesc şi grecesc — folosit la Snagov unde în mai puţin de trei
ani a tipărit 9 cărţi, între care trei în limba greacă (cea mai importantă era Tomul bucuriei, cu
aproape 800 de pagini, cuprinzând cinci lucrări polemice, îndreptate împotriva catolicilor), trei
slavo—române şi trei româneşti.

Ceea ce trebuie reţinut în mod deosebit este faptul că Vlădica Antim a început acum seria unor
tipărituri româneşti menite să ducă la triumful deplin al limbii naţionale in Biserică. În paginile
anterioare am relatat că sub mitropolitul Ştefan s— au tipărit primele cărţi de Slujbă cu tipicul şi
Sinaxarul in romaneste, iar cântările şi rugăciunile în slavoneşte sub Teod0sie s au tipărit cărtile
cu lecturi biblice —— Apostolul şi Evanghelia —— in romaneşte Pentru început, vlădica Antim a
continuat tradiţia inaugurată de mitropoliţii Ştefan şi Teodosie, tipărind trei cărţi cu tipicul,
lecturile biblice şi sinaxarul in româneşte, iar restul in slavoneşte. Paralel cu acestea, a început şi
tipăriiea de cărti liturgice exclusiv in limba română. Aşa, in 1706 a tipărit cartea intitulată
impropriu Evhologhion sau Molitvelnic, cu doua volume distincte, primul era un Liturghier, iar al
doilea Molitvelnicul propriu-zis, caz neîntâlnit in istmoriamvechilor tipărituri bisericeşti.
Liturghierul reprezenta prima editie in Tara Românească. Traducerea (sau revizuirea traducerilor
anterioare: Coresi, Dosoftei şi altele în manuscris) a fost făcută de însuşi Antim Ivireanul.
Molitvelnicul, care de asemenea, era prima ediţie românească în Muntenia, a fost tradus tot de
Antim, după o ediţie grecească de la Veneţia din 1691.

La începutul anului 1708, Antim a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei. Ca şi la Râmnic, atenţia lui
s—a îndreptat, înainte de toate, Spre editarea unor cărţi— îndată după înscăunare, a mutat
teografia de la Ramnic la Târgov1şte, unde a imprimat 18 cărţi: 5 grecesti, una slavo—română şi
una slavo-romano—greacă (ambele cu tipicul în româneşte) şi 11 în româneşte. Cele greceşti erau
cărţi de slujbă (de pildă, cea intitulată Carte de peste tot anul cuprindea Psaltirea, Ceaslovul,
Octoihul, Triodul, Penticostarul, Liturghierul şi altele, cu peste 1600 de pagini) sau lucrări
teologice. Remarcăm însă că numărul cărţilor româneşti era în vădită creştere. Între ele se
numărau cărţi de slujbă: Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Catavasierul (1714—
1715), Ceaslovul (1715); apoi apar două mici lucrări originale: Învăţătură bisericească la cele mai
trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (1710) şi Capete de poruncă la toată ceata
bisericească (1714), precum şi cartea Pilde filozofeşti, tradusă din greceşte(1713)

In 1715 a mutat tipografia de la Tâigovişte la Bucureşti, tipărind o lucrare în limba greacă populară,
Sfătuiri creştine—politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino (1714——1716), o culegere de
sentinţe din filosofii antici, întocmită de el însuşi. În 1716 a înfiinţat o nouă tipografie, în
mănăstirea Tuturor Sfinţilor (Antim), ctitoria sa, în care a publicat o altă lucrare în limba greacă, a
unui înalt dregător grec. Cu aceasta se încheie activitatea tipografică a lui Antim Ivireanul. În
decursul unui sfert de veac (1691—1716) a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de carti, dintre
care 39 au fost lucrate de el insusi. După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în
româneşte, una în slavoneşte, 6 slavo— române, două greco-arabe, una greco—română şi una
greco—slavo—română. Aceste tipărituri erau de o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice
(Psaltirea şi Noul Testament), cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de
învăţătură pentru preoţi, lucrări de filosofie etc. Astfel Antim Ivireanul şi—a slujit patria adoptivă
în primul rând pe calea tiparului, încât el poate fi considerat —alături de Coresi —— drept cel
mai de seamă tipograf din vechea cultură românească.

De activitatea lui tipografică se leagă şi strădaniile sale pentru introducerea completă şi definitivă
a limbii române în slujbele bisericeşti. După înaintaşii săi Ştefan (randuielile de tipic) şi Teodosie
(lecturile biblice), Antim face al treilea mare pas în această acţiune, traducând şi slujbele
(Liturghierul, Molitfelnicul, Octoihul, Catavasierul, Ceaslovul). Dacă moartea tragică nu i—ar fi
întrerupt firul vieţii, poate că ar fi dat la tipar şi celelalte cărţi (Triodul, Penticostarul şi Mineiele).
Mitropolitul Antim este considerat adevăratul <<creator» al limbii liturgice româneşti, căci după
trei secole, în bisericile româneşti, se mai aud rugăciuni şi cântări, exact aşa cum au fost tălmăcite
de el.

În afară de aceste tipărituri, de la vrednicul ierarh au rămas şi câteva lucrări în manuscris. Unul se
intitula Chipurile Vechiului şi Noului Testament sau Arborele genealogic al lui Iisus Hristos, cum
îl numea el însuşi (scris la Târgovişte în 1709, originalul se păstrează în Biblioteca Academiei de
Ştiinţe din Kiev, iar în România sunt două c0pii). În cele câteva foi de text este prezentată o scurtă
istorie a Vechiului Testament, cu trimiteri la unii istorici şi filosofi antici, la care se adaugă 503
portrete în medalion, trei schiţe şi Opt desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul şi Noul
Testament (apar însă şi cărturari din lumea antică). Este una dintre cele mai preţioase Opere
iconografice din tot Răsăritul ortodox. Meritul artistic constă nu numai în execuţia tehnică
deosebită, ci şi în faptul că n—a avut la îndemână nici un izvor de inspiraţie, nici un manuscris
asemănător. Întreaga operă putea să-i fie sugerată de scena cunoscută sub numele <<arborele lui
Iesei», întâlnită la Muntele Athos sau în bisericile cu pictură exterioară din nordul Moldovei.

Dar cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Antim o constituie Didahiile. Sunt 28 de predici
rostite in cursul arhipastoririi sale, la diferitesarbatori imparatesti, cele ale Maicii Domnului şi ale
unor sfinţi, la care se adaugă şapte cuvântări ocazionale (la înscăunarea ca mitropolit, trei funebre
şi trei învăţături despre spovedanie). Inspirându-se din cărţile Sfintei Scripturi, din lucrările unor
Sfinţi Părinţi, făcând referiri şi la unii filosofi şi poeţi greci, marele mitropolit făcea apel mai cu
seamă la realităţile vieţii, la moravurile păstoriţilor săi, la nevoile şi aspiraţiile poporului român. El
condamna cu asprime pe boieri pentru jafurile, nedreptăţile şi tratamentul inuman la care
supuneau ţărănimea, biciuia luxul soţiilor de boieri, scotea în relief o serie de vicii ale tuturor
păturilor sociale. Limba este naturală, înţeleasă de toţi până azi, cu multe imagini plastice, cu
numeroase procedee artistice. Didahiile îl aşază pe mitropolitul Antim în rândul celor mai
apreciaţi cuvântători bisericeşti din toate timpurile.
Mai notăm că el este ctitorul mănăstirii cu hramul <<Toţi Sfinţii» din Bucureşti, cunoscută sub
numele de <<mănăstirea Antim», remarcabil monument de arhitectură, sculptură şi pictură,
ridicată între anii 1713—1715, după planurile întocmite de el însuşi. Tot el a înzestrat—o cu cele
necesare pentru buna desfăşurare a vieţii călugăreşti în cadrul ei (odoare, moşii, vii şi alte
venituri). Pentru această mănăstire, mitropolitul a întocmit un aşa—numit <<Aşezământ», un fel
de testament, prin care dispunea, în cele mai mici amănunte, cum să fie administrate bunurile ei
şi cum să se organizeze o frumoasă Operă de asistenţă socială din veniturile ei: întreţinerea la
şcoală a câte trei c0pii săraci, timp de patru ani, îmbrăcarea a câte trei oameni săraci şi a trei fete
sărace în fiecare an, ajutarea anuală a unei fete în vederea căsătoriei, întreţinerea gratuită în
mănăstire a câte trei străini timp de trei zile, ajutoare în bani pentru înmormântarea unor oameni
săraci; ajutoare în bani — în fiecare sâmbătă şi duminică —— pentru cei închişi şi altele.

Mitropolitul şi-a sfârşit viaţa în împrejurări tragice, în toamna anului 1716, după ce a ajuns în
scaunul domnesc primul fanariot, Nicolae Mavrocordat. Acuzat că ar fi intrat în legătură cu
austriecii şi că ar fi uneltit împotriva turcilor şi a domnitorului fanariot, a fost arestat din
dispoziţia acestuia şi închis in temniţa palatului. La cererea aceluiaşi domn, patriarhul ecumenic
şi sinodul său l—au caterrsrt sub acuzaţia că s— a făcut vinovat <<faţă de puternica impăratie»
(— Imperiul otoman, n. n.) şi faţă de domn. Era <<răsplata» pentru munca de tipărire a atâtor
cărţi pentru Bisericile greceşti de pretutindeni! Din dispoziţia autorităţilor otomane, a fost
condamnat la exil in Muntele Sinai. N—a ajuns să—şi ispăşească pedeapsa, pentru că ostaşii turci
care-l duceau spre locul exilului, l—au ucis, aruncându—i trupul intr—un râu din apropierea
Adrianopolului (Mariţa sau Tungea). În felul acesta şi—a sfarş1t viaţa, muceniceşte, ucis din
dispozrţia autorităţilor otomane, ca şi marele său binefăcător Constantin Vodă Brâncoveanu.

Personalitate complexă, Antim Ivireanul a slujit poporul român mai ales prin tipar. Acelaşi lucru
l—a făcut şi pentru credincioşii de limbă greacă, arabă şi georgiană, încât datorită muncii lui,
Ortodoxia românească s—a ridicat la un prestigiu deosebit în faţa celorlalte p0poare de credinţă
ortodoxă. De tipărirea cărţilor sale se leagă un alt mare merit al său şi anume desăvârşirea
procesului de românizare a slujbelor bisericeşti şi făurirea unei limbi liturgice folosită — cu
neînsemnate schimbări — până în zilele noastre. Ca arhiereu, şi—a creat un loc de cinste în
istoria Bisericii româneşti, prin cărţile sale de învăţătură pentru preoţi şi credincioşi, prin
didahiile sale — cu atâtea îndrumări pentru viaţa religios—morală a credincioşilor şi cu osândirea
păcatelor vremii —, prin testamentul său, unul din cele mai impresionante modele ale genului,
dar mai ales prin moartea sa cu adevărat mucenicească, îndurată pentru că se ridicase împotriva
turcilor şi a primului domn fanariot, impus de ei. Pentru toate acestea, Antim Ivireanul este
considerat cel mai de seamă mitropolit al Ungrovlahiei, din toată istoria ei. Acestea au fost şi
motivele pentru care a fost trecut în rândul sfinţilor de către Sinodul Bisericii noastre, la 21 iunie
1992, fiind prăznuit în fiecare an în ziua de 27septembrie.

Dintre urmaşii lui Antim Ivireanul menţionăm pe Daniil (1719—1731) promovat din scaunul
episcopal de la Buzău. El a restaurat şi a împodobit cu picturi câteva lăcaşuri de închinarze
mănăstirea Aninoasa, în părţile Muscelului, unde a fost egumen, paraclisul Mitropoliei, biserica
zisă <<cu sfinţi» sau <<cu sibile» din Bucureşti,' iar împreună cu fiica unui preot a ctitorit biserica
<<Vergu», tot în Bucureşti. Sub el s— au tipărit peste zece cărţi de slujbă in româneşte, unele in
mai multe ediţii. Alte câteva cărţi de slujbă, precum şi un Chiriacodromion (1732), având la bază
Cazania lui Varlaam, au văzut lumina tiparului sub urmaşul său, Ştefan II (1732—1738), fost şi el
episcop de Buzău.

Un spaţiu mai larg trebuie rezervat mitropolitului Neofit Cretanul (1738—1753) grec originar din
insula Creta, fost mitropolit titular de Mira Lichiei, ridicat in scaunul Ungrovlahiei la stăruintele
domnitorului Constantin Mavrocordat Om cu o frumoasă cultură, a continuat act1v1tatea
editorială tiparind peste 30 de cărţi româneşti, aproape toate de slujbă, unele in mai multe editii
dar şi traduceri din literatura patristică sau alte lucrări teologice. Între cele din urmă se pot
consemna: Întrebări bogosloveşti (tradusă după Sf. Atanasie cel Mare şi alţii, 1741), Mărgăritarele
Sfântului Ioan Gură de Aur (tipărite pentru a doua oară în româneşte, 1746), Cazaniile
predicatorului grec Ilie Miniat (prima ediţie românească, 1742), Pravoslavnica Mărturisire a lui
Petru Movilă (1745) şi altele. A acordat o atenţie deosebită şcolilor. El însuşi a intemeiat o şcoală
în mediul rural, la Pătroaia (jud. Dâmboviţa) in 1746, în care invătau carte gratuit copiii tăranilor
şi care a funcţionat până în jurul anului 1774 Pe plan social a luat parte la divanul domnesc care a
hotărât —— în cadrul reformelor iniţiate de Constantin Mavrocordat -— dezlegarea tăranilor de
glie, prin desfiintarea <<rumâniei» A protestat faţă de abuzurile unor domni fanarioţi. Merită să
fie reţinut şi amănuntul că in anii 1746 şi 1747 face două vizite canonice în eparhia sa şi o parte din
eparhia Râmnicului, cercetând o serie de biserici parohiale şi mănăstiri. Cu acest prilej
mitropolitul a scris şi interesante însemnări de călătone în greceşte, care cuprind o serie de date
istorice, geografice şi etnografice,cupisanu şi inscripţii copiate deelînsuşi. Toate aceste aspecte ale
activităţii sale "fac“din el o figură reprezentativă a ierarhiei muntene din secolul al XVIII—lea.

În a doua jumătate a secolului s—a impus prin activitatea sa îndelungată mitropolitul Grigorie II
(1760—1787), un român, fost egumen la mănăstirea Colţea din Bucureşti, apoi mitropolit titular
pentru scaunul din Mira Lichiei. Ca şi inaintasii săi, a acordat o mare atenţie activităţii editoriale,
suportând cheltuielile de tipar la multe cărţi sau chiar ajutând la traducerea unora din ele. S—au
tipărit sub el aproximativ 40 de cărţi de slujbă în româneşte, unele în mai multe ediţii. Au văzut
lumina tiparului şi unele traduceri din literatura patristică şi postpatristică: Voroavă de întrebări
şi răspunsuri a Sf. Simion al Tesalonicului, Omiliiie Sfântului Macarie Egipteanul, Cazania (o nouă
ediţie a Chiriacodromionului din 1732), apoi două din lucrările lui Antim Ivireanul: Învăţătură
bisericească şi Capete de poruncă. Se adaugă la acestea şi câteva cărţi în secţia grecească a
tipografiei mitropolitane, sub îndrumarea patriarhului Efrem al Ierusalimului.

Mitropolitul l—a asistat pe domnitorul Alexandru Ipsilanti în acţiunile sale de înfiinţare a unor
şcoli şi de reorganizare a celor existente (inclusiv a şcolii superioare de la Sf. Sava din Bucureşti).
Menţionăm apoi că este ctitorul a două biserici din Bucureşti: Oborul Vechi şi Sf. Nicolae Vlădica.
Ca mitropolit a îndeplinit şi un însemnat rol politic în cursul războiului ruso—turc din 1768 - 1774.
Astfel, în 1770—1771 a fost trimis la Petersburg, într-o delegaţie de clerici şi boieri din amândouă
Principatele, ca să ceară sprijinul ţarinei Ecaterina II, în vederea eliberării ţărilor române de sub
suzeranitatea otomană.

În 1774 mitropolitul Grigorie a primit de la generalul Petru Saltâkov —comandantul trupelor

ruseşti intrate în Principatele române —— moaştele Sfântului…Dimitrie Basarabov, pe care le—a
aşezat în catedrala mitropolitană din Bucureşti, unde se găsesc şi astăzi (prăznuirea lui se face în
fiecare an la 27 octombrie).

În 1776, patriarhul ecumenic Sofronie şi sinodul său au acordat mitropolitului Grigorie şi

urmaşilor săi în scaun titlul onorific de <<locţiitor al scaunului din Cezareea Capadociei». Aceasta
nu era altceva decât recunoaşterea importanţei Mitropoliei ţării Româneşti şi a contribuţiei pe
care a adus—o Biserica şi poporul român la susţinerea Ortodoxiei.

După două păstoriri scurte ale mitropoliţilor Cosma Popescu (1787—1792), venit de la Buzău şi
Filaret (1792…1793), fost la Râmnic, unul din marii cărturari ai vremii, au urmat trei mitropoliţi
greci. Cel mai de seamă a fost Dositei Filitti (1793 - 1810), originar din Pogdoriana Epirului,
călugărit în oraşul său, de unde a venit la mănăstirea închinată Sf. Ioan cel Mare din Bucureşti.
Aici a ajuns egumen, apoi episcop la Buzău. Deşi era grec, s—a arătat cu multă înţelegere faţă de
păstoriţii săi români. A luat o serie de măsuri pentru ameliorarea stării materiale a preoţilor de
mir, a căutat să înlăture unele din abuzurile egumenilor greci din mănăstirile închinate, s—a opus
intenţiei unui domn fanariot de a impune noi dări asupra poporului. Ca om de carte, a fost
preocupat de starea şcolilor din cuprinsul Mitropoliei, dar şi de pregătirea clerului. În 1797 a
înfiinţat o şcoală pentru pregătirea clerului la mănăstirea Antim din Bucureşti. În tipografia
Mitropoliei au apărut — cu cheltuiala sa — numeroase cărţi de slujbă, dar şi teologice, toate în
româneşte.

Între anii 1806—1812 cele două Principate au ajuns sub ocupaţie militară rusă, fapt care a avut
urmări şi asupra vieţii bisericeşti. Printr—un ucaz al ţarului Alexandru I, din 27 martie 1808,
mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni era numit <<exarh» al Bisericii din Moldova şi Tara
Românească, încredinţându—i—se şi conducerea efectivă a Mitropoliei Moldovei. Noul exarh era
român de neam, născut în Bistriţa Transilvaniei, cu o frumoasă pregătire, dobândită în centre
ruseşti (Kiev) şi greceşti (Athos, Hios, Patmos, Smirna şi Constantinopol), fost profesor la Iaşi şi
Poltava. A fost hirotonit episc0p vicar de „Cetatea Albă şi Tighina” (1791), după care, în 1792, în
timpul unei ocupaţii ruseşti, a fost numit de Sinodul Bisericii ruse mitropolit al Moldovei,
demnitate pe care a ocupat—o doar câteva săptămâni. Apoi a fost numit mitropolit al Poltavei şi
al Kievului. Între anii 1808—1812 a îndeplinit misiunile menţionate mai sus. După pacea de la
Bucureşti (16 mai 1812) dintre ruşi şi turci, s—a retras din nou în Rusia, fiind numit în anul
următor în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei, cu reşedinţa în Chişinău (+ 30 martie 1821).
La începutul anului 1810, printr—un ucaz al ţarului Rusiei, Dositei Filitti a fost înlăturat din scaun
şi înlocuit cu Ignatie Babalos, fost mitropolit de Arta, in Epir, un sprijinitor al politicii ruseşti în
Balcani. Era un nou amestec abuziv al Rusiei ţariste în afacerile interne ale Bisericii româneşti.

Dositei şi—a petrecut restul vieţii la Braşov, unde a şi murit în decembrie 1826, în vârstă de peste
90 de ani. El rămâne în istoria Bisericii din România şi Grecia şi prin testamentul său. Dispunea,
între altele, să se dea 12.000 de galbeni noului Spital Filantropia din Bucureşti, alţi bani pentru
şcolile din Pogdoriana şi Ziţa, pentru unele mănăstiri din Grecia, pentru răscumpărarea grecilor
robiţi şi măritarea unor grecoaice sărace, pentru unele aşezăminte de asistenţă socială şi
bisericilor tuturor cultelor din Braşov. Din veniturile moşiei Lunguleţu (Dâmboviţa), cumpărată
cu 11.000 de galbeni, s—au acordat — timp de o sută de ani — burse pentru studii medii şi
superioare la peste 250 de tineri, recrutaţi din toate păturile sociale, mai ales greci, dar şi români
sau aromâni.

Mitropoliții Moldovei: Iacob Putneanul (1750-1760), Gavriil Calimachi (1760-1786) și Iacob

Stamati (1792-1803)

În deceniul al şaselea al secolului XVIII, scaunul mitropolitan de la Iaşi a fost ocupat de Iacob
Putneanul (1750—1760), fost egumen la Putna, apoi episcop la Rădăuţi. Ierarh cu preocupări
culturale, a dat la lumină în tipografia refăcută de el şi in care au lucrat şi câţiva transilvăneni, mai
multe cărţi de slujbă şi învăţătură, majoritatea cu cheltuiala sa; a sprijinit şcolile din Moldova
(pentru care a tipărit un Bucvar, adică o carte de citire în 1775). Pe plan social, mitropolitul Iacob a
avut curajul ca în plină epocă fanariotă să se ridice impotriva abuzurilor şi a exploatării nemiloase
la care erau supuşi moldovenii de către domnii fanarioţi şi marii proprietari funciari.
Împotrivindu—se cu hotărâre la reintroducerea aşa—numitei dări a <<văcăritului», care ar fi dus
la o exploatare şi mai nemiloasă a ţărănimii, a fost nevoit la inceputul anului 1760, să—şi prezinte
demisia din scaunul mitropolitan. Retras la mănăstirea Putna unde a trăit până la moarte (1778),
s-a ocupat de restaurarea acestei ctitorii a lui Ştefan cel Mare, lucrare pe care o incepuse încă din
timpul păstoririi sale. În colaborare cu arhimandritul cărturar Vartolomei Măzăreanu, a înfiinţat
aici, prin 1774, o <<şcoală duhovnicească», cu un program de studii asemănător celui de la
Academia movileană din Kiev, şi care a dăinuit până către anul 1782.

Urmaşul său în scaunul mitropolitan a fost Gavriil Callimachi (1760—1786), originar din familia de
răzeşi români Călmaşul din Câmpulung, până atunci mitropolit al Tesalonicului (1745-1760). În
cursul îndelungatei sale arhipăstoriri s-au tipărit la Iaşi peste 20 de cărţi, fie de slujbă, fie de
învăţătură pentru preoţi şi a îndrumat activitatea şcolilor din Moldova. Sub îndrumarea lui s—a
zidit o nouă catedrală mitropolitană, cu hramul Sf. Gheorghe (numită azi <<Mitropolia veche»).
Pe plan social merită să fie subliniat faptul că mitr0politul Gavriil n-a fost nici el de acord cu
introducerea <<văcăritului», urmând exemplul înaintaşului său. Pe plan politic, a avut o atitudine
filorusă, nădăjduind că Rusia va începe lupta de eliberare a popoarelor creştine subjugate de turci.
I-a urmat în scaun Leon Gheucă (1786—1788), fost mulţi ani episcop al Romanului, om de carte,
prieten cu învăţatul sârb Dositei Obradovici, îndrumător al activităţii tipografice, sprijinitor al
poporului împotriva jafurilor şi abuzurilor turco—fanariote. După el, mai bine de doi ani treburile
Mitropoliei au fost conduse de arhiepiscopul Ambrozie Serebrenicov al Ecaterinoslavului şi
Poltavei, numit de Sinodul Bisericii ruse, datorită faptului că Moldova se găsea sub ocupatia
trupelor ruseşti. atunci episcop de Huşi, un român transilvănean călugărit la Neamt. A fost
preocupat mai mult de probleme economice: a construit o nouă reşedinţă mitropolitană, care a
servit în acest sc0p până in primii ani ai secolulul al XX—lea; a ctitorit ajutat şi de unii credincioşi
— biserica Banu din Iaşi, pe locul uneia mai vechi, inzestrând—o cu toate cele necesare; a
înfiinţat o farmacie în Iaşi, lucru rar pe atunci, a sprijinit material numeroşi copii activitatea
editorială, refăcând tipografia mitropolitană, în care au apărut câteva cărţi de slujbă, manuale
şcolare (Aritmetica şi Geografia episcopului Amfilohie al Hotinului) şi chiar cărţi de literatură
(romanul scriitorului spaniol Balthasar Gracian, Critii şi Andronius, tradus însă din limba greacă).
S-a interesat de şcolile ţării.

După moartea sa (1803), scaunul mitropolitan a fost ocupat de tânărul episcop de Roman
Veniamin Costachi.

Regulamentul de organizare a Bisericii ortodoxe românești din Bucovina – 1786

La Episcopia Rădăuţilor reţinem numele lui Varlaam (1735—1745), care a înfiinţat aici o tipografie,
imprimând trei cărţi de slujbă, Iacob Putneanul (1745—1750), viitorul mitropolit, care a continuat
activitatea editorială şi a înfiinţat o şcoală, apoi Dosoftei Herescu, cu o păstorire neobişnuit de
lungă (1750—1789). Acesta este ctitorul unor modeste biserici de lemn la Vadul Vlădicii (lângă
Rădăuţi), Cernăuţi (biserica cu hramul Sf. Treime) şi Vicovul de Jos. În urma ocupării părţii de
nord a Moldovei —— care cuprindea cea mai mare parte a teritoriului eparhiei Rădăuţilor — de
către austrieci (1775), pe baza unei hotărâri a împăratului Iosif Il, scaunul Episcopiei de Rădăuţi a
fost mutat la Cernăuţi, în 1781. Ea devenea acum <<Episc0pia Bucovinei» sau <<Episc0pia exemptă
a Bucovinei». Prin aceasta a încetat jurisdicţia Mitropoliei Moldovei asupra fostei Episcopii de
Rădăuţi, inclusiv asupra fostei sale reşedinţe de la Suceava. În 1783 Episcopia Bucovinei a fost
subordonată, în probleme spirituale—dogmatice, Mitropoliei ortodoxe sârbe de la Carloviţ, iar în
1786 această subordonare s-a extins şi asupra problemelor administrative, încât episc0pul
Bucovinei a devenit membru al Sinodului sârb de la Carloviţ.

În 1786 s—a pus în aplicare noul Regulament de organizare a Bisericii ortodoxe româneşti din
Bucovina, prin care eparhia era împărţită în şase protopopiate şi două vicariate protopopeşti, iar
numărul parohiilor redus de la 239 la 186. În fruntea eparhiei era episcopul, numit direct de
împărat, ajutat de un vicar şi de un <<consistoriu», format din patru <<asesori» (=consilieri, doi
preoţi şi doi mireni). Preoţii parohi şi protopopii erau numiţi de guvernatorul Bucovinei, la
propunerea episcopului. Fiecare preot beneficia de o sesie parohială de 44 iugăre, la care se
adăugau două zile de dacă pe an şi o dare în bani. Prin acelaşi Regulament, era redus şi numărul
mănăstirilor. Din cele peste 20 de schituri şi mănăstiri ale eparhiei au rămas numai trei mănăstiri
de călugări: Putna, Suceviţa şi Dragomirna, cea din urmă având ca metoc mănăstirea Sf. Ioan din
Suceava (aici au fost reaşezate moaştele Sf. Ioan cel Nou, ridicate de ia ]olkiew, unde au fost aduse
cu o sută de ani în urmă de mitropolitul Dosoftei). Fiecare mănăstire putea să aibă cel mult 25 de
călugări. Datorită acestor măsuri, mulţi egumeni şi călugări s-au refugiat în mănăstirile din
Moldova liberă. Averile Episc0piei şi ale mănăstirilor s—au constituit în aşa—numitul <<F0nd
religionar», administrat de stat, care trebuia să servească la întreţinerea bisericilor, a şcolilor
parohiale (se prevedea înfiinţarea de şcoli in fiecare parohie), precum şi la salarizarea clerului de
mir şi monahal. Aceasta era starea Bisericii din Bucovina la moartea bătrânului episcop Dosoftei
Herescu, la începutul anului 1789.

Stareții Paisie Velicicovschi de la Neamț și Gheorghe de la Cernica și Căldărușani

Un mare ascet şi călugăr cu Viaţă îmbunătăţită a fost stareţul Vasile (+1767), care a cârmuit vreo
20 de ani mănăstirea Dălhăuţi (azi in jud. Vrancea), apoi a refăcut schitul Poiana Mărului (la
nord—vest de Râmnicul Sărat), unde s—a retras cu o parte dintre călugării de la Dălhăuţi, care
doreau să ducă o viață duhovnicească și mai aleasă. El a îndrumat toate schiturile din Munţii
Buzaului (Trestieni, Cârnul, Ciolanu, Răteşti, Bonteşti etc), formând o adevărată <<şcoală
duhovnicească» de trăire isihastă, cu călugări munteni, moldoveni, transilvăneni, ucraineni şi ruşi.
A tradus şi prelucrat câteva <<cuvinte» despre rugăciune şi înaintare în viaţă duhovnicească, după
Filotei Sinaitul, Grigorie Sinaitul, Nil Sorski, teolog şi ascet rus din secolul al XV — lea şi alţii. În
anul 2005 a fost canonizat (prăznuit la 25 aprilie).

Cel mai de seamă părinte duhovnicesc din acest secol, un adevărat innoitor al monahismului
românesc, a fost, însă, stareţul Paisie de la Neamţ (1722—1794), numit şi Velicicovschi, venit din
Poltava Ucrainei. După studii —— neterminate însă —— la Academia duhovnicească din Kiev, a
trăit 0 vreme în trei mânăstiri din Ucraina (între care și Lavra Pecerska din Kiev), apoi a venit în
Țara Românească, stând câțiva ani în mânăstirile Dălhăuți, Triesteni și Cârnul, îndrumate de
starețul Vasile de la Poiana Mărului. De aici s—a îndreptat spre Muntele Athos, unde a trăit
aproape 17 ani, ridicându—se la o înaltă treaptă a desăvârşirii morale, fapt pentru care s-au strâns
în jurul lui numeroşi ucenici. Mai apoi, el a fost hirotonit preot. Împreună cu ucenicii a ridicat
schitul Sf. Ilie. Având nevoie de un lăcaş mai mare pentru ucenicii săi, tot mai numeroşi, in anul
1763 a venit în Moldova, unde mitropolitul Gavriil Callimachi le—a oferit mănăstirea Dragomirna,
ctitoria lui Anastasie Crimca. Aici a întocmit un <<îndreptar» sau regulament, în 28 de puncte, cu
principalele rânduieli pentru ucenicii săi: viaţă de obşte, ascultare, sărăcie, smerenie, muncă la
câmp sau în atelierele mănăstirii, slujbe zilnice şi predici, îngrijirea bolnavilor şi străinilor,
mărturisirea gândurilor în faţa duhovnicilor. În 1775, în urma ocupării părţii de nord a Moldovei
de către austrieci, Paisie cu obştea lui au fost nevoiţi să părăsească Dragomirna. Timp de patru ani
au stat la Secu, continuând pravila de la Dragomirna. În 1779 i s—a incredinţat şi stăreţia
mănăstirii Neamţ, cel mai renumit centru cultural şi duhovnicesc din Moldova, mutându—se aici
cu o parte din călugări. A condus amândouă mănăstirile până la moarte (15 noiembrie 1794), cu
randuielile introduse de el la schitul Sf. Ilie şi la Dragomirna. În acelaşi timp, stareţul, împreună
cu alţi călugări cu învăţătură, au continuat lucrarea începută la Athos, de traducere din lucrările
unor Sfinţi Părinţi şi mari asceţi din greacă în română şi slavonă, formându—se o adevărată
<<şcoală» de traducători. Se păstrează circa 300 de manuscrise din timpul său, între care vreo 40
scrise de el însuşi. A scris şi câteva lucrări originale, între care şi una despre <<Rugăciunea
minţii». Numărul călugărilor de la Neamţ se ridica la peste 700, între care erau moldoveni,
munteni, transilvăneni, ruşi, bieloruşi, ucraineni, greci, bulgari, sârbi şi chiar evrei încreştinaţi.
Sute de alţi fraţi trăiau la Secu, la schiturile Sihăstria, Sihla şi Pocrov sau în pădurile din jurul lor.
S—a format astfel o adevărată mişcare de înnoire a vieţii monahale, numită <<paisiană».

Rânduielile introduse de stareţul Paisie în cele trei mănăstiri moldovene pe care le—a îndrumat
au avut o influenţă binefăcătoare şi asupra altor mănăstiri şi schituri, nu numai în ţările române,
ci şi asupra celor din Rusia. Ucenicii săi — ruşi, bieloruşi şi ucraineni — pregătiţi de el pentru
îndrumarea vieţii duhovniceşti s—au răspândit în peste o sută de mănăstiri ruseşti, ducând
pretutindeni acelaşi duh nou de viaţă monahală (Valaam, Solovăţ, Alexandru Sfirski în nordul
Rusiei, Alexandru Nevski în Petersburg, Optina în centrul Rusiei, Simonov şi Novospask în
Moscova, Lavra Pecerska din Kiev, Noul Athos din Caucaz, numeroase mănăstiri de maici ş. a.).
Mişcarea spirituală „paisiană” din Rusia a influenţat şi pe unii din marii cărturari ruşi din secolul
al XIX—lea (F. Dostoievski, A. Homiakov şi alţii).

După cum era şi firesc, influenţa paisiană a fost deosebit de puternică în mănăstirile Moldovei.
Învăţăturile şi randuielile lui Paisie s—au răspândit mai ales prin ucenicii săi direcţi: Macarie,
traducător de cărţi din greceşte, Ilarion, egumenul de la Secu, Sofronie, urmaşul lui Paisie în
stăreţia Neamţului, Gherontie şi Grigorie (viitor mitropolit al Ungrovlahiei), traducători de scrieri
patristice, Onoriu, îngrijitorul spitalelor de la Dragomirna şi Neamţ, Platon, care a scris Viaţa lui
Paisie şi a alcătuit o culegere din scrierile sale, ierodiaconul Ştefan, care a tradus din slavo-rusă
Vieţile Sfinţilor în 12 volume, Neonil, ucenic al lui Sofronie şi viitor stareţ la Neamţ, continuator al
tradiţiilor paisiene şi mulţi alţii. În duhul lui Paisie a trăit şi marele mitropolit al Moldovei
Veniamin Costachi, deşi nu i—a fost ucenic direct. Stareţul Paisie a fost trecut în rândul sfinţilor
şi prăznuit în fiecare an la 15 noiembrie.

Dintre ucenicii săi din Tara Românească, cel mai de seamă a fost stareţul Gheorghe de la Cernica
şi Căldăruşani, originar însă din Transilvania (+1806). Acestuia i s—a încredinţat, în 1781,
conducerea mănăstirii Cernica, pe care a refăcut-o, iar mai târziu şi a celei de la Căldăruşani. A
introdus în amândouă rânduielile paisiene, cu viaţă de obşte, slujbe zilnice, traduceri din Sfinţii
Părinţi, copieri de manuscrise, muncă la câmp sau în mănăstire, mărturisirea gândurilor. <<Diata»
(testamentul) lui, cu învăţături din Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi din cărţile de slujbă, s—a
răspândit în numeroase c0pii—manuscris. Dintre ucenicii lui s—au remarcat Dorotei, urmaşul
său în stăreţia mănăstirii Căldăruşani, Protasie, care i—a scris Viaţa, duhovnicul Pimen, Calinic de
la Cernica, egumen al mănăstirii (1818—1850), mai apoi episc0p la Râmnic, trecut în 1955 în rândul
sfinţilor, arhimandritul cărturar Nicodim Greceanu, Chiriac Râmniceanul de la Călui,
schimonahul Arsenie, care a ctitorit mănăstirea Ghighiu, lângă Ploieşti, Neofit, un fost rabin
botezat apoi călugărit, şi mulţi alţii. Din anul 2005 este cinstit ca sfânt (3 decembrie).
Mişcarea paisiană de înnoire a vieţii monahale din mănăstirile româneşti din secolul al XVIlI—lea
şi prima jumătate a celui următor, un adevărat neoisihasm românesc, a fost ultima şi cea mai
însemnată încercare de renaştere a vieţii călugăreşti din Tara Românească şi Moldova. Ea a dus nu
numai la creşterea prestigiului monahismului nostru, dar a avut o influenţă pozitivă şi asupra
vieţii moral-religioase a credincioşilor români.

În ce priveşte mănăstirile şi viaţa monahală din Transilvania, ele s-au dezvoltat în condiţii diferite
faţă de celelalte două ţări româneşti. Mănăstirile mai cunoscute erau cele din secolele precedente:
Prislop, Râmeţ, Feleac şi ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus. Dar în afară de acestea, în
Transilvania existau peste 180 de schituri româneşti ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor,
preoţilor şi credincioşilor de aici. Erau aşezări modeste, în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o
casă ţărănească în preajmă, toate din lemn, in care trăiau doi-trei călugări, câteodată unul singur,
uneori şi câteva călugăriţe bătrâne. Erau foarte sărace, având puţin teren in jur, pentru hrana
monahilor. În unele sate existau câte două sau chiar trei schituri.

În Maramureş existau schituri la Moisei, (din 1672), la Giuleşti, Bârsana, Ieud, Cuhea, Săcel şi
altele, toate din lemn, cu puţini călugări.

În aceste schituri, în pofida condiţiilor grele de Viaţă prin care au trecut, s—a desfăşurat şi o
oarecare activitate culturală. În unele din ele se copiau manuscrise (Sibiel, lângă Sibiu, Feleac,
Bucium în Tara Făgăraşului ş.a.) ori se scriau lucrări originale. De pildă, ieromonahul Efrem din
mănăstirea Prislop a scris o cronică rimată cu titlul Plângerea sfintei mănăstiri a Prislopului. În
multe mănăstiri funcţionau şcoli în care învăţau tineri din satele învecinate.

Aproape toate aceste schituri şi mănăstiri şi—au încetat existenţa în cursul anilor 1761—1762, din
ordinul generalului austriac Nikolaus Adolf Buccow, cele din lemn fiind arse, iar cele din piatră şi
cărămidă distruse cu tunurile; terenurile lor au fost luate de <<proprietarii de pământ» din jur.
Cele care au mai rămas au ajuns în stăpânirea Bisericii unite, dar la scurt timp s—au desfiinţat din
lipsă de călugări ori au fost prefăcute în biserici parohiale. Între cele care au supravieţuit, în cadrul
Bisericii unite, se numărau Prislopul, Nicula şi Bixadul, iar pentru un anumit timp Măgina şi
Strâmba Fizeşului. În afară de acestea, s—au mai construit o mănăstire-catedrală în Blaj, prin
strădaniile episcopilor Inochentie Micu şi Petru Pavel Aron, alta în Alba Iulia—Maieri.