Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc

(secolele IX-XVIII) – partea a II-a

C. Instituțiile medievale românești

Principalele instituții medievale în spațiul românesc sunt domnia și biserica, lor

adăugându-li-se sfatul domnesc, adunarea țării și armata (oastea cea mare), cu
precizarea existenței unor particularități ce țin de evoluția diferită a Țărilor
Române, în special deosebirea dintre voievodatul din interiorul arcului carpatic –
Transilvania - și celelalte din exteriorul acestuia – Țara Românească și
Moldova.

Transilvania

Transilvania, organizată ca și voievodat autonom vasal coroanei maghiare, va

moșteni o serie de caracteristici organizatorice după modelul occidental.

La nivel local, din punct de vedere administrativ-teritorial:

 organizarea maghiarilor în comitate,

 organizarea secuilor și sașilor în scaune,
 organizarea românilor din zonele de graniță în districte autonome.

În cazul saşilor putem aminti conturarea, pe baza celor 7 scaune, a adunării

autonome teritoriale, dar și politice, numită "Universitatea saşilor" (1486):

 îngloba cele şapte scaune ale Sibiului (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara,
Nocrich, Cincu şi Rupea), Scaunul Şeica şi cel al Mediaşului, Districtul
Braşov şi Districtul Bistriţei.
 ţinea adunări generale cel puţin o dată pe an, comitele saşilor fiind cel mai
înalt demnitar al Universităţii săseşti (termenul de „universitate” are sensul
de „totalitatea sașilor”, „adunarea generală a sașilor”).

Instituția domniei era reprezentată de voievod.

Voievodul:

 era vasal regalității maghiare;

 nu putea fi numit domn întrucât nu el deținea puterea supremă, ci regele,
voievodul fiind de fapt un fel de înalt dregător.
Instituția domniei în Transilvania va deveni asemenea celei din celelalte țări
române în momentul (1541) când Transilvania va deveni principat autonom
sub suzeranitatea otomană și când puterea politică deplină va reveni principelui.

Și instituția bisericii evoluează diferit în Transilvania.

După cucerirea maghiară, episcopiile ortodoxe au fost înlocuite treptat cu cele

catolice, românii rămași ortodocși depinzând adeseori de mitropolia Țării
Românești.

Cele mai vechi episcopii catolice au fost create în secolele XI-XII la Cenad,
Oradea și Alba-Iulia, fiind subordonate arhiepiscopiei ungare.

În secolul al XVI-lea are loc Reforma lui Martin Luther și în Transilvania se

constituie cele patru religii recepte: catolică, luterană, calvină și unitariană,
biserica ortodoxă fiind scoasă în afara legii, considerată schismatică și primind
denumirea de tolerată.

Diploma leopoldină emisă de Împăratul Leopold I în 1691, recunoaşte drepturile

celor patru religii recepte şi privilegiile celor trei naţiuni favorizate.

În 1692 împăratul promite preoţilor ortodocşi care acceptă unirea cu Roma,

aceleaşi drepturi de care beneficiau preoții romano-catolici; prin diploma din anul
1698 va acorda românilor posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii
recepte.

În acest context, în secolul al XVIII-lea se produce Unirea cu Roma. În fapt însă

aceste promisiuni au fost prea puțin respectate. Deși au continuat să existe și
neînțelegeri între uniți sau greco-catolici – cum au fost numiți cei care au acceptat
unirea cu Roma și recunoașterea primatului papal – și ortodocși, unirea a avut
numeroase efecte pozitive. Numeroşi tineri greco-catolici au avut astfel
posibilitatea să studieze la Roma, dar şi în alte universităţi occidentale, astfel încât
aceștia au avut o importantă contribuţie la dezvoltarea culturii româneşti și în
formarea conştiinţei naţionale a românilor. Se remarcă astfel în cadrul mișcării
Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae și a Școlii Ardelene personalităţi de
seamă precum episcopul Ioan Inochenție Micu-Klein, Petru Maior, Samuel Micu,
Gheorghe Şincai, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu ș.a.
Și în anii ce au urmat biserica unită și cea ortodoxă aveau să își unească forțele în
momentele Revoluţiei de 1848, a luptei memorandiştilor. La 1 Decembrie 1918
actul unirii Transilvaniei cu România a fost citit de episcopul greco-catolic Iuliu
Hossu, avându-l alături pe Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, pe atunci episcop ortodox de Caransebeş.

După Marea Unire, Constituţia din anul 1923 declara, Biserica greco-catolică
alături de Biserica ortodoxă, ca fiind ambele biserici naţionale.

Legat de celelalte instituții medievale, particularitatea Transilvaniei se remarcă din

nou, mai ales după anul 1366, când Ludovic cel Mare leagă calitatea de nobil de
confesiunea catolică. În plus, după 1437, prin încheierea ,,Unio Trium Nationum”,
românii au fost excluși din viața politică și religioasă, fiind acceptați doar cei
câțiva care au trecut la religia unită, odată cu catolicizarea cunoscând și fenomenul
maghiarizării. Reprezentanții stărilor privilegiate - ungurii, sașii și secuii – și cei ai
celor patru religii recepte alcătuiesc în secolul al XVI-lea adunarea privilegiaților
– Dieta, în fond organul politic preparlamentar al Transilvaniei.

Dieta, întrunită în anul 1542, pune bazele organizării Transilvaniei, atât din
punct de vedere politic, cât și administrativ. Între atribuțiile sale se număra și
cea a alegerii principelui.

După 1867, o dată cu alipirea Transilvaniei la Ungaria, Dieta se va

autodizolva.

Rolul ei, restrâns însă, va fi preluat de un guberniu înființat printr-o diplomă din
1690. Acesta era compus din 12 membri: trei catolici și restul aparținând celorlalte
religii recepte.

Guberniul

 ajuta guvernatorul Transilvaniei în exercitarea atribuției de administrare a

provinciei, fiind un fel de consilieri ai acestuia.
 se întrunea periodic în probleme de ordin politic, administrativ, religios,
economic sau judecătoresc;
 la întruniri participa de obicei și guvernatorul, iar hotărârile se luau prin vot
majoritar.
 era subordonat împăratului și Cancelariei aulice de la Viena.
Țara Românească și Moldova

Constituirea celor două state medievale românești în secolul al XIV-lea înseamnă

continuarea și evoluția unui proces în ceea ce privește organizarea lor
instituțională.

Procesul de instituționalizare a societății medievale românești îl putem lega de

domnia lui Mircea cel Bătrân pentru Țara Românească și de cea a lui Petru
Mușat pentru Moldova, însă acest proces va continua și mai departe, în timpul
urmașilor acestora.

- Instituția principală era domnia:

 era exercitată de un mare voievod și domn;

 Domnul era stăpânul țării;
 succesiunea la domnie era bazată pe principiul ereditar-electiv și viager:
domnul era ales pe viață dintr-o familie domnitoare, cea a Basarabilor - în
Țara Românească, respectiv cea a Mușatinilor - în Moldova.
 Domnul era alesul lui Dumnezeu („Io”),
 ca și voievod era conducătorul suprem al armatei.
 era judecătorul suprem, toți locuitorii țării îi datorau ascultare și supunere.
 numea dregătorii, stabilea impozitele, încheia tratate, declara război, bătea
monedă.

- Biserica a sprijinit instituția domniei.

Domnul era alesul lui Dumnezeu, era „uns”, intitulându-se în acte domn „din mila
lui Dumnezeu”.

Religia ortodoxă a fost religia românilor din statele românești, ea dezvoltându-se și

organizându-se după modelul Bizanțului. După întemeierea statului medieval,
domnia va organiza mitropoliile.

Întemeierea primelor mitropolii ale Țării Românesti la Argeș (1359), în timpul

domnitorului Nicolae Alexandru și la Severin (1370-1402), în timpul domnitorului
Vladislav Vlaicu. În 1401, în timpul domnitorului Alexandru cel Bun, Patriarhia de
la Constantinopol recunoaște Mitropolia Moldovei. Rând pe rând se vor înființa
alte episcopii, precum cea a Romanului (1408), Episcopia Rădăuților (1471) sau
Episcopia Hușilor (1597).
Tot în această perioadă se pun bazele vieții monahale, întemeindu-se numeroase
mănăstiri: Vodița (1372), Tismana (1378), Cozia, (sub Mircea cel Bătrân),
Moldovița (1402), Prislop (jud. Hunedoara, sec. al XVI-lea) ș.a.

Domnitorii, în calitate de primi ctitori ai țării, au construit numeroase biserici și

mănăstiri, cele mai multe în semn de mulțumire după victoriile obținute în bătălii.
Printre marii cititori, cel mai renumit este Ștefan cel Mare, care a întemeiat sau
reconstruit numeroase mănăstiri între care Putna, Voroneț, Neamț, Bistrița; biserici
la: Vaslui, Borzești, Războieni etc.

Pe lângă mănăstiri se vor întemeia primele școli, unde se vor pregăti inițial
călugării, preoții și diecii pentru cancelaria domnească.

- Sfatul domnesc era instituția medievală ce avea rolul de a-l ajuta și consilia pe
domn în conducerea țării.

Inițial era constituit din marii boieri (ca și mari proprietari de pământuri), apoi
acestora se adaugă treptat și boierii cu dregătorii și funcții precizate.

Sfatul cuprindea îndeobște un număr de doisprezece membrii, între care

Mitropolitul, Marele Ban al Olteniei (în Țara Românească) / Portarul Sucevei
(în Moldova).

Dintre principalii dregători menționăm:

 logofătul (șeful cancelariei),

 vornicul (șeful administrației),
 vistiernicul (șeful vistieriei/al finanțelor),
 spătarul (șeful oștirii, purtătorul spadei domnitorului),
 paharnicul (șeful peste pivnițele domnești) etc.

Atribuțiile sfatului domnesc erau administrative, politice și judecătorești – pe

plan intern; în ceea ce privește politica externă, sfatul era consultat în încheierea
alianțelor sau la declararea vreunui război.
- Marea adunare a țării participa și ea activ la viața politică a statului.

Era constituită din reprezentanţii stărilor privilegiate – țărănimea era exclusă.

Atribuțiile marii adunări:

 alegerea domnitorilor,
 aprobarea măsurilor fiscale,
 ratificarea tratatelor de pace şi de vasalitate etc.

Adunările stărilor privilegiate din Moldova şi Ţara Românească sunt documentate

în secolele XV şi XVI. Acestea nu aveau caracterul unei instituţii permanente, ele
întrunindu-se numai în cazuri excepţionale.

-Armata era formată de oastea cea mică a domnului și era formată din curteni și
micii boieri. Din secolele XIV-XVI, odată cu amploarea luptelor antiotomane, ia
naștere oastea cea mare, care se întrunea în caz de mare pericol pentru țară; ea era
alcătuită din toți bărbații țării capabili să poarte arme. Domnitorul – voievodul - era
comandantul suprem al oștirii. Statele medievale își pun în acest sens bazele unui
sistem puternic de cetăți precum Giurgiu, Turnu, Brăila.

Organizarea administrativ-teritorială

 ţinuturile = organe administrative pe teritoriul Moldovei,

 judeţele = organe administrative pe teritoriul Ţării Româneşti.

Judeţele şi ţinuturile aveau în fruntea lor un dregător numit de domnitor, care

avea atribuţii administrative, judiciare şi financiare.

Odată cu expansiunea rapidă în Peninsula Balcanică, turcii ajung la sfârșitul

secolului al XIV-lea la Dunăre și intră în contact direct cu Țările Române,
deschizându-se astfel lungul șir de confruntări cu Imperiul Otoman.

Țările Române au reprezentat o forță militară importantă în cruciadele târzii,

ajutorul lor fiind luat în calcul de nenumărate ori de celelalte țări europene.

Țara Românească a fost prima amenințată de înaintarea turcilor, remarcându-se în

lupta antiotomană prin domnitori precum Mircea cel Bătrân (1386-1418).
Conflictul dintre Mircea cel Bătrân și Poartă se conturează încă din anul 1388 când
acesta ia Dobrogea sub autoritatea sa pentru a evita ocuparea ei de către turci.
În secolul al XVI-lea Imperiul Otoman reușește să-și impună dominația
asupra Țărilor Române, care devin vasale.

După înfrângerea regatului maghiar la Mohacs (1526) se instituie pașalâcul de

Buda (1541), iar Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea
Porții. Țările Române pierd astfel ajutorul extern al regatului ungar, dependența
lor față de Poartă agravându-se.

Țările Române aveau să își piardă libertatea politică și vor fi supuse unui
sistem de exploatare economică prin creșterea continuă a tributului, monopolul
comercial impus de turci sau cumpărarea domniei. Această exploatare economică
se va reflecta în încetinirea dezvoltării social-economice a statelor române.

Dacă inițial domnul era ales de boieri și confirmat de către Poartă, din secolele
XVI-XVII domnul va fi numit de sultan.

Secolul al XVIII-lea marchează, prin renunțarea la domniile pământești,

instaurarea domniilor fanariote (1711 în Moldova/1716 în Țara Românească)
=> domnii vor fi numiți direct de sultan, din rândul dregătorilor de origine greacă
din cartierul Fanar al Constantinopolului. Domnii fanarioți erau, din punct de
vedere administrativ, pe locul următor funcției de mare dragoman al Porții. În
secolul al XVIII-lea ei erau echivalaţi în protocolul otoman cu un paşă cu două
tuiuri.

În secolul al XVIII-lea fanarioții vor întreprinde o serie de reforme, remarcându-se

în acest sens domnul Constantin Mavrocordat, a cărui domnii (a domnit de șase ori
în Țara Românească și de patru ori în Moldova în perioada 1730-1769) vor
reprezenta o epocă de modernizare fiscală şi administrativă a Ţărilor Române.

Nevoia permanentă de bani a domnilor fanarioți a dus la generalizarea sistemului

venalității dregătoriilor.

Cu toate că, prin măsurile reformatoare pe care domnii fanarioți le-au luat, se vor
asemăna cu despoții luminați din Occident, Țările Române vor cunoaște în
perioda domniilor fanariote (1711/1716-1821) un secol de instabilitate politică
și un regres din punct de vedere politic, militar (oastea va fi desființată).

Totuși, nu putem uita domnitori precum Constantin Mavrocordat, care, prin faptul
că a domnit alternativ în cele două state, a contribuit la apropierea instituțională a
celor două țări române.