INSTITUŢII CENTRALE ÎN EVUL MEDIU ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

DOMNIA

În Evul Mediu, instituţia centrală în Ţările Române era domnia, reprezentată de către
domn. Acesta era desemnat pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia Muşatinilor în
Moldova şi a Basarabilor în Țara Românească.
În secolele al XIV-lea – al XVI-lea, domnul avea atribuţii extinse:
 Şeful suprem al statului – „domn singur stăpânitor”;
 Şeful suprem al oştirii – „mare voievod”;
 Instanţă supremă de judecată;
 Şeful întregii administraţii;
 Dădea legile:
 Stabilea taxele şi impozitele;
 Avea drept de a emite monedă:
 Elabora şi conducea politica externă a ţării, prin consultarea Sfatului domnesc;
Puterea domnului era considerată de origine divină, fiind ilustrată prin expresia „din mila lui
Dumnezeu” şi prin particula „Io”, prescurtare a cuvântului grecesc Ioannes – „cel ales de
Dumnezeu”.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în contextul accentuării dominaţiei
otomane asupra Ţărilor Române, instituţia domniei suferă o modificare substanţială: Domnia
nu mai este văzută ca o expresie a voinţei divine, ci ca un atribut al unei voinţe lumeşti, cea
a sultanului. Domnii încep să fie numiţi de către sultan dintre boierii ţării şi sunt priviţi ca înalţi
funcţionari administrativi otomani. De asemenea, domniile încep să fie cumpărate de către
marii boieri (Ex. 1541 – sultanul îl numește pe Petru Rareș ca domn în Moldova; 1593 -
Mihai Viteazul și-a cumpărat domnia în schimbul unei sume foarte mari de bani).
În secolul al XVII-lea, instituția centrală din Țările Române este reprezentată de
către domn. Acesta este numit de către sultan din rândul marilor boieri, fără consultarea
Sfatului domnesc. Domnul are atribuții politice, militare, judecătorești, fiscale și legislative.
Atribuțiile sale sunt limitate în domeniul politicii externe, domnul neputând desfășura o
politică externă ostilă Imperiului Otoman – „să aibă de prieteni și de dușmani pe prietenii și
dușmanii sultanului”.
La începutul secolului al XVIII-lea, în contextul manifestării „crizei orientale”,
Imperiul Otoman intervine în Ţările Române şi impune regimul fanariot (1711 în Moldova și
1716 în Țara Românească), fapt ce a produs şi o modificare a instituţiei domniei – dispariția
domniei pământene și impunerea domniei fanariote. Domnul nu mai era ales dintre boierii
ţării, ci numit de către sultan din rândurile unor înalţi dregători otomani, care proveneau din
cartierul Fanar din Constantinopol.
Caracteristici ale domniei fanariote:
 Domnul era privit ca un înalt demnitar otoman, fiind asimilat în ierarhia otomană unui
paşă cu două tuiuri,
 Domnul nu mai dispunea de o armată proprie;
 Domnul nu mai putea desfăşura o politică externă proprie;
 Instabilitatea domniei dată de desele schimbări la tron;
 „grecizarea” domniei după anul 1780 (predomină domnii de origine greacă);
Biserica
În Țările Române, organizarea instituțională a Bisericii s-a realizat sub autoritatea
Bizanțului, cunoscând și certe influențe slav-sudice. În mai 1359, domnitorul Nicolae
Alexandru a înființat Mitropolia ortodoxă a Țării Românești, cu sediul la Curtea de Argeș,
recunoscută de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Înființarea acesteia
însemna respingerea efortului regalității maghiare de a impune Țării Românești catolicismul.
În anul 1370, pentru a împiedica acțiunea de prozelitism catolic, Vladislav-Vlaicu a înființat
Mitropolia ortodoxă de la Severin.
Mitropolitul era sfetnicul de taină al domnului, îl consacra pe domn ca ales al lui
Dumnezeu și era considerat al doilea demnitar în stat, locțiitor al domnului în caz de
vacantare a tronului. El era subordonat instituției centrale, în sensul că putea fi desemnat
sau îndepărtat de către domn. Mitropolitul era un membru important al Sfatului domnesc și
asista pe domn în scaunul de judecată.

Sfatul domnesc – era principalul organism care avea rolul de a-l sprijini şi consilia pe domn
în conducerea statului. Iniţial, era format din mari boieri, în calitatea lor de mari proprietari de
pământ, iar din secolul al XV-lea, din boieri cu dregătorii. Cele mai importante dregătorii din
sfat erau banul Olteniei în Ţara Românească şi portarul de Suceava în Moldova. O figură
importantă în sfat era Mitropolitul ţării, principalul sfetnic al domnului.

Voievodatul – în Transilvania, în secolele al XIII-lea – XVI-lea (până în anul 1541), instituţia

centrală era reprezentată de către voievod. Acesta era numit de către regele Ungariei, fiind
un vasal al acestuia. El avea atribuţii militare – şeful suprem al oştirii - , judecătoreşti –
instanţă supremă de judecată - , fiscale – stabilea taxele şi impozitele - şi administrative –
exercita autoritatea asupra comitatelor. Spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul
secolului al XIV-lea, voievozii Roland Borșa și Ladislau Kan își asumă prerogative sporite în
raport cu regele Ungariei.
În anul 1541, Transilvania este organizată ca principat sub suzeranitate otomană,
fapt ce implică şi o modificare a instituţiei centrale. Principele este ales de către Dieta
Transilvaniei şi confirmat de către sultan, în calitatea sa de suzeran, prin trimiterea steagului
de investitură. Principele era comandantul suprem al oștirii, judecătorul suprem al țării și lua
decizii și în problemele religioase De asemenea, el avea atribuţii fiscale – stabilea taxele și
impozitele şi administrative. El se bucura de o mai mare libertate de manifestare în politica
externă, cu condiţia de a nu desfăşura o politică externă contrară Imperiului Otoman.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania intră sub dominaţie austriacă. Împăratul
îşi asumă şi titlul de principe, exercitându-şi autoritatea prin intermediul unui guvernator.
Acesta coordona Guberniul, format din 12 consilieri. Întreaga conducere a principatului era
coordonată de Cancelaria aulică de la Viena.
În Transilvania, în secolele al XIII-lea-al XV-lea, cele trei categorii privilegiate –
nobilimea maghiară, fruntașii sașilor și ai secuilor – erau reprezentate în guvernarea
voievodatului, prin intermediul instituției numite Congregația generală a țării. Inițial, din
Congregația generală a țării făceau parte și reprezentanții românilor, însă din secolul al XIV-
lea românii sunt excluși treptat din aceste adunări. Congregațiile generale la care participa
numai nobilimea erau convocate de voievodul Transilvaniei din proprie inițiativă. Aceste
congregații dezbăteau mai ales probleme de ordin judiciar, mai rar aspecte economice sau
administrative. În secolul al XV-lea, congregațiile generale au devenit adunări de stări
nobiliare, românii fiind excluși din sistemul politic al voievodatului (1437 – Unio trium
nationum).
 În secolul al XVI-lea, congregațiile nobiliare se transformă în Dietă (alcătuită doar
din reprezentanții „națiunilor” privilegiate), care avea printre atribuții alegerea principelui.
Dieta Transilvaniei se întrunea periodic – anual sau de mai multe ori pe an – având atribuții
permanente și un statut bine precizat. Ea a fost un important factor de co-guvernare alături
de principe, problemele mai importante de politică externă fiind dezbătute și adoptate în
Dieta țării. Deși reprezentau majoritatea populației principatului Transilvaniei, românii nu
aveau reprezentanți în Dietă.
În secolul al XVII-lea, instituția centrală în Transilvania era reprezentată de către
principe. Principele este ales de către Dieta Transilvaniei şi confirmat de către sultan, în
calitatea sa de suzeran, prin trimiterea steagului de investitură. Principele era comandantul
suprem al oștirii, judecătorul suprem al țării și lua decizii și în problemele religioase De
asemenea, el avea atribuţii fiscale – stabilea taxele și impozitele şi administrative. El se
bucura de o mai mare libertate de manifestare în politica externă, cu condiţia de a nu
desfăşura o politică externă contrară Imperiului Otoman.