Curs 4 conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN ETAPA MONARHIEI CENTRALIZATE (FEUDALISM ÎN

ASCENSIUNE)

Formarea statelor feudale româneşti a constituit dovada evoluţiei societăţii româneşti din punct
de vedere politic, economic, social, cultural şi militar reprezentând un moment de importanţă
majoră atât în istoria României, cât şi în istoria europeană.
Procesul de etnogeneză a românilor încheiat, în linii mari, în sec. al XVIII-lea a continuat să se
desfăşoare pe parcursul a încă 4-5 secole, prin asimilarea noilor valuri de migratori (slavi,
pecenegi, cumani, tătari), ale căror obiceiuri, limbă şi civilizaţie nu vor schimba însă structura
latină de bază a limbii române şi nici evoluţia proprie a societăţii româneşti.
Sfârşitul secolului al XIII-lea a marcat momentul în care a triumfat statalitatea românească. Criza
dinastică din Ungaria de la începutul secolului al XIV-lea – constând în stingerea vechii dinastii
arpadiene şi înlocuirea sa cu noua dinastie de Anjou în Apusul spaţiului românesc, precum şi
slăbirea Hoardei de Aur a tătarilor, în Răsăritul acestui spaţiu, au conferit voievodatelor
româneşti cadrul prielnic pentru a înlătura dominaţia mongolilor şi a se concentra asupra
desfacerii legăturilor de vasalitate faţă de Regatul Ungar.
În Ţările Române, în perioada medievală, au existat două forme de guvernământ ale monarhiei
reprezentative pe stări:
 regimul domnesc (voievodal), în Ţara Românească şi Moldova;
 regimul nobiliar, în Transilvania.
Documentele istorice atestă faptul că, Basarab I a unificat în jurul anului 1330 voievodatele
existente pe teritoriul fostei provincii romane Dacia Malvensis şi a întemeiat statul feudal Ţara
Românească. Actul de naştere a statului Ţării Româneşti de sine stătătoare îl reprezintă victoria
obţinută la Posada în 1330 de Basarab I împotriva lui Carol Robert, regele Ungariei.
Întemeierea Ţării Româneşti (1330) şi a Moldovei (istoricii numesc datele 1359-1362-1363) ca
state româneşti independente a impus formarea unor instituţii politice şi juridice care să le
asigure o bună funcţionare.
În vederea apărării interesele generale ale societăţii, statele medievale românesti şi-au creat un
aparat administrativ care, în timp, s-a dezvoltat ca dimensiune şi s-a diversificat din punct de
vedere funcţional. Administraţia centrală cuprindea totalitatea organelor cu atribuţii
administrative care aveau dreptul de a decide cum trebuiau să fie urmărite şi realizate interesele
publice.
Erau instituţii ale aparatului administrativ central:
 Domnia;
 Sfatul domnesc;
 Adunările de stări;
 corpul marilor dregătorilor, aflaţi în slujba Domnului sau a ţării.
Statul şi principalele sale instituţii. Organizarea de stat

Ţara Românească şi Moldova

Statele româneşti s-au cristalizat în jurul unor familii de voievozi puternici, care au unit, în jurul
voievodatelor lor, toate formaţiunile politice, luându-şi titlul de voievod întemeietor, apoi mare
voievod şi domn.
Principala instituţie a aparatului administrativ central a fost Domnia care asigura conducerea
întregii administraţii a ţării, astfel cum o arată chiar titlurile purtate în epocă de titularii săi: domn
(din lat. dominus = stăpân), cu semnificaţia de stăpân absolut al ţării; mare voievod (din slav.
voina = război), cu înţelesul de căpetenie militară; şi Io (din grec. ioanes = cel ales de Dumnezeu),
având menirea de a sublinia caracterul charismatic al puterii domneşti.
Domnia concentra în mâinile sale:
 puterea legislativă
 puterea executivă
 puterea judecatorească
La baza funcţionării acestei instituţii se afla o concepţie teocratică, potrivit căreia titularul
tronului exercita puterea în virtutea voinţei lui Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care,
alături de învestitura laică, domnul beneficia şi de o învestire mistică ce consta în ungerea cu mir
de către patriarhul de la Constantinopol sau de către mitropolitul ţării, urmată de rugăciunea de
încoronare a împăraţilor bizantini şi depunerea unui jurământ pe Evanghelie. Încoronarea
domnului s-a realizat până în secolul al XVI-lea, atunci când cuca a înlocuit coroana, dar
ceremonialul s-a păstrat.
Sunt caracteristici ale domniei:
 în Ţările Române domnia a fost absolutistă dar nu despotică;
 puterea pe care domnul o exercita a fost indivizibilă, personală şi netransmisibilă în totalitatea
sa;
 vasalitatea era nominală; Ţările Române nu au devenit ţări vasale de drept nici atunci când au
devenit vasale prin omagiile şi fidelităţile manifestate faţă de puterile mai mari;
Domnul era organul suprem al puterii de stat şi vârful ierarhiei feudale în cadru sistemului
relaţiilor feudale de vasalitate.
Atribuţiile domnului vizau toate sectoarele vieţii de stat a ţărilor române: politic, militar,
judecătoresc, executiv, financiar, bisericesc.
Din punct de vedere politico-administrativ, domnul era cel care stabilea organizarea
administrativ-teritorială a ţării, numea şi revoca dragătorii, acorda privilegii şi ranguri nobiliare,
batea moneda, exercita tutela asupra bisericii, având dreptul de a-i confirma pe mitropoliţi,
episcopi şi ecumeni, instituia sistemul de impozite, întemeia aşezări orăşeneşti, executa deciziile
judiciare.
Pe plan militar, comanda armata în calitate de conducator suprem, inclusiv steagurile marilor
boieri. Domnul numea pe comandanţii armatei ţării, aceştia din urmă depunând jurământ în faţa
sa la înscăunare şi înainte de fiecare expediţie. De asemenea, Domnul avea dreptul de a recruta
trupe şi de declanşa mobilizarea oastei ţării.
Pe plan judecătoresc, domnul era judecătorul suprem al tuturor locuitorilor, putând pronunţa
inclusiv pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii, putând delega o parte din atribuţiile sale
dragatorilor şi putând să confere dreptul de jurisdictie boierilor şi mănăstirilor investite cu
imunităţi pe domeniile acestora. Hotărârile judecătoreşti ale domnului se bucurau de autoritate
de lucru judecat, de fortă juridică, numai pe timpul domniei acestuia. În calitatea sa de judecător
suprem, domnul reprezenta instanţa supremă de apel atunci când nu judeca în prima instanţă,
iar hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Domnul putea să revină asupra
hotărârilor sale cum de alfel şi urmaşii săi la domnie puteau relua judecarea unei cauze care,
astfel, se putea prelungi pentru mai multe generaţii. De regulă, domnul judeca procesele,
împreună cu sfatul domnesc, apelând în acest fel, la obligaţia de concilium, pe care boierii o
aveau în cadrul sistemului relaţiilor feudale de vasalitate.
Pe plan legislativ domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei divine, prerogativa sa
legiuitoare exercitându-se direct, prin emiterea de hrisoave, acte normative prin care se stabilea,
în special, dreptul de proprietate. În actul de legiferare, domnul consulta, de regulă, Sfatul
domnesc şi chiar Adunarea Stărilor. El putea hotărî însă şi singur în privinţa normelor de drept,
schimbând atât obiceiul pământului, cât şi pravilele deja existente, tot astfel cum putea dispune
preluarea unor acte normative străine, în special bizantine.
Pe plan extern, domnul reprezenta ţara în relaţiile externe, având dreptul de a încheia tratate, de
a declara război şi de a încheia pace, de a primi şi a trimite soli, de a-şi sprijini diplomatic supuşii.
Prerogativele acestea au fost restrânse de Imperiul Otoman începând cu jumătatea secolului al
XVI-lea. Pe parcursul secolelor următoare, domnia a fost lipsită de dreptul de a declara război, de
a încheia pace, alianţe şi de a avea reprezentanţi diplomatici. Cu toate acestea, puterile europene
vor recunoaste pe mai departe autonomia ţărilor române şi vor întreţine raporturi diplomatice
directe cu conducătorii români.
Cadrul legal al succesiunii la domnie a fost fixat de dreptul obişnuielnic care a consacrat sistemul
electiv-ereditar, sistem specific românesc care a dăinuit de la întemeierea domniilor Ţării
Româneşti şi Moldovei, până în sec. al XVII-lea. Domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri şi de
către adunarea stărilor dintre pretendenţii din os domnesc sau din sămanţă de domn.
Pretendentul la domnie trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:
 să provină dintr-o familie domnitoare;
 să fie de sex masculin;
 să fie român ortodox;
 să nu fie "însemnat", adică să nu fie infirm sau să fi suferit vreo mutilare ca pedeapsă pentru
încercarea de uzurpare a tronului.
Desemnarea domnului se făcea la sugestia vechiului domnitor sau, dacă acest lucru nu era
posibil, la sugestia episcopului bisericii. Alegerea se putea face şi în lipsa viitorului domn.
Domnul era ales pe viaţă. Începând cu sec. al XVI-lea, domnul trebuia să fie "întărit" de Poartă din
3 în 3 ani, iar din sec. al XVII-lea, în fiecare an.
Treptat, sistemul electiv-ereditar a început să fie încălcat, accesul la tron fiindu-i permis oricărui
mare boier pentru ca, în final, să fie desfiinţat în întregime în anul 1711 în Moldova, respectiv în
1716 în Ţara Românească, odată cu hotărârea Porţii ca domnii să fie numiţi direct de către
sultan.
Asocierea la domnie reprezenta un instrument legal prin care domnul în viaţă desemna un
asociat la domnie (dintre fiii sau fraţii săi) care la moartea sa avea să-i urmeze pe tron. Acest
procedeu avea drept scop restrângerea cercului de pretendenţi la domnie, prevenirea
declanşării rivalităţilor dintre pretendenţi şi a luptelor interne pentru putere. Un rol deosebit de
important l-a jucat biserica căreia domnul îi cerea consimţământul privind desemnarea
asociatului la tron şi recunoaşterea urmaşului la tron, desemnat prin asociere. Asocierea la
domnie era practicată şi de bulgari, unguri, ruşi, iar în Ţările Române a dăinuit până în veacul al
XVI-lea.
Regenţa, ca de altfel şi domnia, a funcţionat după reguli de drept consuetudinar. Regenţa era
utilizată atunci când domnul era minor, bolnav, în imposibilitatea de a conduce ţara, lipsea din
ţară, în caz de fugă a domnului sau de mazilire. Potrivit obiceiului, în lipsa domnitorilor (bolnavi
sau plecaţi în călătorie ori la oaste), doamnele, soţiile voievozilor, exercitau conducerea treburilor
publice, înlocuindu-şi soţii ori tutelând pe fiii lor minori. Doamna lua hotărâri şi împărţea
dreptate, sfătuindu-se cu marii dregători, până la întoarcerea domnitorului. Chiar şi atunci cand
domnul desemnase un locţiitor (ispravnic de scaun), tot doamna era aceea care avea
împuternicirea conducerii. În cazul în care domnul era minor, de regulă, regenţa era atribuită
mamei domnitorului, care o exercita până la majoratul acestuia (15 ani); de multe ori, ea
continua şi după această dată.
În Ţara Românească a fost instituită regenţa în cazul lui: Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab,
regentă fiind mama sa, Despina şi unchiul Preda Craiovescu (1521-1522), Petru cel tânăr, regentă
fiind Doamna Chiajna (l559-1568), Mihnea Turcitul, regentă fiind mama sa, Ecaterina Solvaresso
(l577-1583).
În Moldova, cazurile în care a fost instituită regenţa au fost ceva mai numeroase decât în Ţara
Românească şi dăm ca exemplu cazul lui: Alexăndrel Vodă (1449), care a domnit de trei ori sub
regenţa mamei sale, Marinca; Stefăniţă Vodă (1517-1527), care a domnit sub regenţa lui Luca
Arbore; Bogdan Lăpuşneanu (1568-l572), care a domnit sub regenţa mamei sale, Ruxandra etc.
Începând cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, locotenenţa domnească a înlocuit regenţa. Ea se
instituia în aceleaşi cazuri ca şi regenţa, cele mai frecvente fiind fuga domnului sau mazilirea
acestuia de către turci. Locotenenţa domnească era alcătuită iniţial din ispravnicii scaunului,
ulterior fiind alcătuită din caimacani.
Locţiitorii domneşti aveau dreptul să exercite toate prerogativele domnului, cu excepţia celor
personale (ex: danii), limitate fiind în timp sau de anumite instrucţiuni domneşti. Atribuţiile
principale ale locţiitorilor domneşti erau cele privind apărarea tronului de uzurpatori, preluarea
şi sigilarea vistieriei domnului mazilit, strângerea dărilor şi nu în ultimul rând trimiterea
haraciului puterii suzerane.
Sfatul domnesc constituia cel de-al doilea organ cu rol fundamental în organizarea şi
funcţionarea statelor medievale românesti fiind alcătuit marii boieri pe care Domnul îi consulta
în problemele curente legate de conducerea statului.
Sfatul domnesc avea ca atribuţii principale:
 întărirea alături de domn a tuturor actelor juridice privind transferul proprietăţii feudale,
daniile domneşti şi acordarea de imunităţi dând garanţia sfatului privind respectarea drepturilor
şi executarea obligaţiilor izvorâte şi asumate prin acele acte;
 elabora, alături de domn, politica externă garantând împreună cu domnul, respectarea actelor
externe, în special a tratatelor de vasalitate;
 participa la judecarea proceselor civile şi penale;
 sfătuia domnul în probleme de stat, probleme fiscale, militare şi religioase.
Domnul era obligat să consulte Sfatul domnesc în problemele judiciare, în problemele militare
importante, în cele privind biserica (alegerea ierarhilor bisericii, înfiinţarea unei eparhii, mutarea
unei mitropolii sau episcopii de la o resedinţă la alta), ca şi în cele de ordin fiscal (înfiinţarea unor
dări noi). Sfatul domnesc nu a constituit o instanţă de judecată, având doar un rol consultativ.
Sedinţele Sfatului domnesc erau solemne şi, în funcţie de problemele dezbătute, puteau fi
secrete sau publice. Numărul membrilor Sfatului domnesc a variat, de-a lungul timpului, fiind
cuprins între 12, la început, ulterior ajungând până la 25 de membri.
Adunarea stărilor privilegiate (sobor, mare sobor, sfat de obşte, adunare obştească) era
compusă din reprezentanţi ai păturilor sociale privilegiate - nobilimea, clerul, orăsenii, rareori
ţăranii liberi – fiind convocată de Sfatul domnesc pentru soluţionarea unor probleme
considerate de importanţă majoră: alegerea domnului, rezolvarea unor nemulţumiri ale
ţărănimii, soluţionarea unor probleme de politică externă sau a unor probleme referitoare la
administrarea bisericii. Această instituţie a avut un rol preponderent politic, principala sa
prerogativă fiind alegerea domnului de către stările privilegiate, cu excluderea ţărănimii aservite
şi chiar a celei libere.
Adunarea Ţării era convocată periodic în secolele XV-XVI având ca atribuţii alegerea domnilor,
aprobarea politicii fiscale şi aprobarea tratatelor.
Dregătoriile centrale şi locale formau aparatul de stat al Moldovei cristalizate începând cu
domnia lui Alexandru cel Bun şi Ţării Româneşti, începând cu domnia lui Mircea cel Bătrân.
Dregătorii formau două clase distincte: dregătorii centrali, care îşi îndeplineau atribuţiile la
curtea domnească, şi dregătorii de judeţe sau ţinuturi, care îşi desfăşurau activitatea în oraşele
resedinţă de judeţ sau de ţinut. Dregătorii se împărţeau în funcţie de atribuţiile ce le erau
încredinţate în:
 dregători civili;
 dregători militari;
 dregători judiciari;
 dregători financiari.
După gradul de însemnătate al dregătoriei pe care o exercitau, dregătorii se împărţeau în:
dregători mici şi dregători mari; în funcţie de dreptul de a participa la sfatul restrâns al domnului,
erau boieri de sfat şi boieri de divan.
Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de către domn căruia, la numire sau confirmare, îi depuneau
un jurământ solemn de credinţă. Până la reforma lui Constantin Mavrocordat, dregătorii nu
primeau leafă fiind răsplătiţi din mila domnească.
Principalii dregători civili de sfat erau:
 logofătul, considerat cel mai înalt dregător, era şeful cancelariei domneşti, purtătorul marelui
sigiliu domnesc cu care pecetluia actele domneşti pe care le redacta şi le semna; avea şi unele
atribuţii judiciare în unele pricini privind proprietatea asupra pământului şi hotărnicii;
 vornicul conducea întregul aparat administrativ al curţii domneşti, având şi unele atribuţii
judecătoreşti şi militare;
 postelnicul răspundea de relaţiile externe, introducându-i la domn pe trimişii statelor străine
şi servind ca translator al domnului; avea grijă de patul şi de camera de culcare a domnitorului;
avea dreptul de a judeca întreaga curte domnească;
 vistiernicul, ministrul de finanţe al acelor vremuri, îndeplinea atribuţii de ordin fiscal, fiind
însărcinat cu strangerea şi centralizarea veniturilor ţării, contabilitatea vistieriei, asigurarea
resurselor necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei regulate, judecarea tuturor pricinilor în
legătură cu fixarea şi perceperea dărilor, procurarea şi păstrarea obiectelor de lux vestimentar
ale domnului;
 portarul, avea în Ţara Românească din secolul al XV-lea atribuţia de primire a turcilor şi a unor
oameni de seamă la curtea domnească. În Moldova, aceleaşi atribuţiile le avea uşarul, obligat în
plus să cunoască limba turcă;
 vătaful de aprozi era şeful slujitorilor domneşti, aprozii având atribuţii de curieri, iar mai târziu
de agenţi judecătoreşti.
O dregătorie specifică Ţării Româneşti a fost Bănia Craiovei, banul fiind considerat cel mai
important dregător cu atribuţii administrative şi judecătoreşti din Ţara Românească,
demonstrând poziţia specială pe care o deţinea provincia Olteniei. Instituţia băniei va intra în
declin odată cu instaurarea dominaţiei austriece.
Cei mai importanţi dregători militari de sfat erau:
 spătarul era păstrătorul spadei domneşti şi comandantul armatei (ulterior, al cavaleriei); avea
şi atribuţii judecătoreşti, judecându-şi subalternii potrivit dreptului ostăşesc bizantin şi obiceiului;
 hatmanul îndeplinea atribuţii militare privind organizarea şi comanda forţelor armate, dar
avea şi atribuţii administrative şi judecătoreşti;
 armaşul avea ca atribuţie principală, urmărirea executării penale, prinderea, cercetarea şi
întemniţarea celor vinovaţi de crime precum şi executarea hotărârilor domneşti, în special a
celor de condamnare la moarte. El condamna artileria în timpul razboiului şi veghea ca ostaşii să
nu fugă de la oaste. În Moldova avea în grija sa inclusiv muzica militară;
 parcălabul era în Moldova comandant al cetăţilor având sarcina de a le apara; judeca pricini
civile şi penale avand dreptul de a pronunta pedeapsa cu moartea;
 aga era în Ţara Românească comandantul dorobanţilor, iar in Moldova al pedestrimii. Pe timp
de pace el era şeful poliţiei, asigurând ordinea internă în capitală şi în capitalele de judeţ;
 şătrarul avea în grija sa corturile domneşti şi taberele în care era încărtiruită armata.
Dregătorii de curte erau în acelaşi timp şi dregătorii personali ai domnului din rândul acestora
facând parte:
 paharnicul administra pivniţele şi viile domneşti şi răspundea de organizarea protocolului
domnesc;
 stolnicul administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti;
 comisul administra grajdurile domneşti;
 medelnicerul îi turna domnului apa cand se spăla pe mâini la masă;
 clucerul asigura aprovizionarea curţii cu alimentele necesare domnului şi strângea zeciuiala
cuvenită domnului din grâu;
 slugerul aproviziona curtea cu carne, ţinea evidenţa consumului şi păstra prisosul în magaziile
slugeriei;
 pitarul aproviziona curtea cu pâine;
 jitnicerul strângea grânele cuvenite domnului şi le depozita în magazia domneasca (jitniţa);
 căminarul aduna dijmele de ceară cuvenite domnului, dările pe cârciumi, prăvălii şi cazanele
de ţuică.

Transilvania

În perioada cât s-a aflat sub stăpânirea Ungariei conducerea politică centrală a Transilvaniei s-a
realizat prin intermediul instituţiei voievodale.
Numit de regele Ungariei, voievodul nu exercita decât o parte din prerogativele suzeranităţii
regale. Principalele sale atribuţii erau de ordin administrativ, judiciar şi militar. Voievodul
convoca congregaţiile generale, conducea armata Transilvaniei, se bucura de întinse privilegii
judiciare, administra veniturile regale din care îşi oprea 1/3.
Începând cu secolul al XIII-lea, voievozii au încercat să transforme instituţia voievodală într-una
cu caracter ereditar, tendinţă ce s-a menţinut până în secolul al XV-lea.
Cel dintâi conducător al Transilvaniei menţionat cu numele de voievod a fost Eustaţiu în anul
1176 (Leustachius, Voivoda Transilvaniae).
Voievodul Transilvaniei exercita prerogative similare domnului din celelalte ţări româneşti.
Voievodul numea pe vicevoievod şi pe comiţi, prezida congregaţiile nobiliare, dar competenţa sa
administrativă era limitată de autonomia comitatelor şi a scaunelor, de privilegiile bisericii
catolice şi nu în ultimul rând de subordonarea faţă de regele Ungariei.
După 1541, când, ulterior transformării Ungariei centrale în paşalâc, Transilvania a devenit
principat autonom sub suzeranitatea Porţii, principele era ales de Dietă şi confirmat de sultan.
Primul principe ales a fost Ioan Sigismund, în 1541.
Principele avea următoarele atribuţii:
 pe plan extern: hotăra în problemele de politică externă, declarând război şi încheind pace,
aproba numirea trimişilor diplomatici în misiuni, primea trimişii diplomatici sosiţi în ţară.
 pe plan intern, principele era comandantul suprem al oştirii, era judecătorul suprem al ţării,
convoca dietele, numea în funcţii politice, conferea titluri de nobleţe, hotăra în problemele
religioase.
 pe plan legislativ, avea dreptul de a aproba sau respinge hotărârile Dietei; era judecător
suprem atât în procesele civile, cât şi în cele penale; avea dreptul de a graţia sau de a comuta
pedepsele.
Disputat vreme de mai bine de un secol între Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic,
principatul Transilvaniei a ajuns în cele din urmă sub dominaţia acestuia din urmă. În această
perioadă a trecerii Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, împăratul Leopold al II-lea a dat în
anul 1691 o nouă constituţie, numită Diploma Leopoldină. Potrivit acesteia, conducerea
Transilvaniei o avea împăratul, care este şi principe şi care numeşte un guvernator (Supremus
Status Director) ales pe termen nedeterminat dintre nobili. Guvernatorul şi locţiitorul său
trebuiau să aibă una dintre religiile recepte, excluzând pe ortodocşi.
Guvernatorul administra provincia cu ajutorul guberniului, sub îndrumarea şi supravegherea
Curţii vieneze. Adunarea generală a nobililor avea atribuţii judecătoreşti; la început cuprindea şi
reprezentanţi ai românilor; calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism; după
Bobâlna (1437) apar congregaţiile generale ale nobilimii şi congregaţiile scaunelor săseşti şi
secuieşti. Guvernatorul era sfătuit de un Concilium Intimum şi era retribuit potrivit cu veniturile
vistieriei regale şi cu veniturile din taxe.
Dieta s-a constituit începând cu anul 1541, cand Transilvania a devenit principat autonom sub
suzeranitatea Imperiului otoman; era o adunare deliberativă supremă pentru probleme de
legiferare, justiţie şi administraţie. Hotărârile sale aveau putere de lege şi au fost sistematizate în
Approbatae Constitutiones şi Compilatae Constitutiones.
Consiliul Principelui era alcătuit din principalii dregători – prefectul curţii, spătarul, logofătul,
vistiernicul, postelnicul, vornicul, stolnicul, paharnicul -, împreună cu un intendent, un căpitan de
aprozi şi un şef al poştelor. Aprobatele (Approbatae Constitutiones) şi Compilatele (Compilatae
Constitutiones) au stabilit numărul membrilor Consiliului la 12, precum şi obligaţia acestora de a
depune un jurământ. Consiliul avea ca principală atribuţie sfătuirea principelui în importantele
probleme de stat, acesta fiind obligat să ţină seama de sfaturile primite.
Guberniul era un consiliu intim al guvernatorului Transilvaniei, instituit de către Diploma
leopoldină, ca o consfinţire a instaurării stăpânirii austriece. Fiind alcătuit din 12 membri, acesta
a reprezentat cel mai important organ administrativ local din Transilvania, cu atribuţii de ordin
politic, administrativ, religios, judecătoresc, financiar şi şcolar. La sedinţele sale periodice
participa, de regulă, şi Guvernatorul.
Dregătorii din Transilvania autonomă erau, în mare parte, aceiaşi ca şi în Ţara Românească şi
Moldova, având atribuţii civile, judiciare, financiare sau militare.

Organizarea administrativ-teritorială

Organizarea administrativ-teritorială a avut la bază vechea structură a uniunilor de obşti. Ţara

Românească era organizată în judeţe şi Moldova în ţinuturi. Judeţele erau conduse de judeţi,
bani sau vornici, iar ţinuturile erau conduse de judeţi, sudeţi, vornici, staroşti, pârcălabi, care
exercitau atribuţii judecătoreşti, fiscale, militare şi administrative. Aceştia erau ajutaţi de o
adevărată curte, constituită din vătafi, birari şi globnici. Începând cu secolul al XVI-lea,
conducerea unităţilor administrative a fost dublată prin suprapunerea unui aparat format din
slujitori domneşti.
Administraţia orăşenească din Ţara Românească şi Moldova se caracteriza prin coexistenţa a
două categorii de organe administrative: cele alese de comunitate - soltuzul şi pargarul şi cele
numite de domn sau de stăpânul domeniului - vornicul şi parcălabul. Aceste organe
administrative aveau printre altele şi atribuţii judecătoreşti privind unele pricini civile sau penale
ale orăşenilor din vatra şi hotarul târgului. Adunarea generală a orăşenilor se întrunea periodic.
Satele se împărţeau în:
 sate libere;
 sate aservite.
Satele libere (de moşneni în Ţara Românească şi de răzeşi în Moldova) erau subordonate, pe
plan administrativ, fiscal şi militar, judeţelor şi ţinuturilor. Fiind autonome, domnul exercita
asupra lor numai o autoritate de drept public, relaţia dintre sat şi domnie fiind asigurată de un
reprezentant al obştii ales de săteni: pârcălabi de sat în Ţara Românească şi vătămani în
Moldova. Conducerea satelor libere era exercitată de oamenii buni şi bătrâni, un organ colectiv
de conducere, cu atribuţii privind patrimoniul satului şi judecarea pricinilor civile şi penale.
Satele aservite se împărţeau în:
 sate domneşti;
 sate boiereşti;
 sate mănăstireşti.
Satele domneşti aveau în frunte un pârcălab însărcinat cu strângerea veniturilor domniei şi
administrarea satului în colaborare cu obştea.
În satele boiereşti, stăpânul (boierul) desemna un pârcălab (Ţara Românească) sau vornic
(Moldova) care strângea veniturile şi exercita dreptul de judecată al stăpânului asupra ţăranilor
dependenţi în pricini mărunte, având dreptul de a aplica pedepse (gloaba sau bătaia).
Satele mănăstireşti erau administrate de egumenul mănăstirii şi erau reprezentate de un
pârcălab (Ţara Românească) sau un dregător (Moldova).
Transilvania era împărţită în:
 districte româneşti;
 scaune săseşti sau secuieşti;
 comitate.
Districtele româneşti aveau o populaţie exclusiv românească, ele cuprinzând un număr de
cnezate şi voievodate locale, anterioare cuceririi Transilvaniei de către unguri. Conducerea
districtelor urmărea vechiul obicei al pământului, fiind asigurată de cneji şi juzi. Districtele aveau
scaune proprii de judecată alcătuite din juraţi, cneji şi preoţi.
Scaunele secuieşti erau unităţi administrative distincte, având o organizare cu caracter militar.
Conducerea scaunelor secuieşti era asigurată de doi dregători, dar autoritatea supremă asupra
secuilor o poseda comitele secuilor, sub preşedinţia căruia se întrunea obştea secuilor. Scaunele
secuieşti dispuneau de tribunale scăunale alcătuite din 12 juraţi care erau aleşi anual de fruntaşii
secuilor.
În sec. al XIV-lea au fost înfiinţate scaunele săseşti, conduse de un jude regal, cu prerogative
asemănătoare celor ale comiţilor, şi de un jude scăunal.
Comitatele regale şi nobiliare erau conduse de un comite numit de rege sau de voievod şi de un
vicecomite, ca locţiitor al acestuia. Comitele, vicecomitele şi dregătorii lor formau scaunul de
judecată al comitatului.

Organizarea armatei

Armata Ţărilor Române era constituită din oastea cea mare şi oastea cea mică (armata
permanentă a domnului).
Menţionată documentar în Ţara Românească la începutul sec. al XV-lea, în timpul domniei lui
Mircea cel Bătran, oastea cea mare a cunoscut apogeul său, ca instituţie, în timpul lui Ştefan cel
Mare, ajungând la un număr de 40.000-50.000 de luptători, provenind, în mare parte, din
rândurile ţărănimii libere.
Oastea cea mică constituia armata permanentă a domnitorului fiind formată din curteni
(steagurile recrutate din rândurile micii boierimi), slujitorii domneşti (dorobanţi şi călăraşi) şi
mercenari.
Sistemul de apărare al Ţărilor Române era întărit de un ansamblu de cetăţi de margine şi de
interior, având misiunea de a stăvili sau tempera invaziile străine. O parte dintre acestea au fost
ocupate de turci şi transformate în raiale având rol represiv şi de supraveghere (Turnu, Giurgiu,
Brăila, Tighina, Hotin).

Organizarea bisericească

Biserica a reprezentat una dintre instituţiile fundamentale ale statului medieval, reprezentând nu
numai un focar de cultură, dar şi un sprijin important al luptei românilor împotriva regatelor
vecine, cu precădere a Imperiului otoman.
În anii 1359 şi 1401, în timpul lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, au fost întemeiate
Mitropolia Ungro-Vlahiei, care-şi întindea jurisdicţiunea ecleziastică şi asupra ortodocşilor din
Transilvania, şi Mitropolia Moldovei, ambele dependente de Patriarhia ecumenică de la
Constantinopol. Biserica se afla sub autoritatea domnului, care ii confirma pe mitropoliţi şi
episcopi.
Mitropolitul ţării deţinea prerogative largi: era locţiitorul domnului în caz de vacanţă a tronului şi
primul său sfetnic, conducea soliile externe, participa la promulgarea actelor legislative ale
statului, avea atribuţii judecătoreşti.
Dreptul canonic era alcătuit dintr-un ansamblu de norme religioase şi a avut ca fundament
nomocanoanele bizantine care au servit atât la reglementarea juridică a vieţii ecleziastice, cât şi
la judecarea mirenilor.

Organizarea fiscală

Fiscalitatea era reprezentată de obligaţiile pe care locuitorii (cu excepţia celor scutiţi) le aveau
faţă de statul feudal.
În calitatea sa de titular al lui dominium eminens, domnul avea dreptul de a percepe dări. Prin
practica daniilor şi a acordării imunităţilor feudale, domnul putea concede o parte a acestui
drept posesorilor de domenii feudale.
După forma lor, principalele dări erau:
 în muncă, prestată în interesul public sau al domniei de către ţăranii liberi şi în interesul
stăpânului de moşie de către ţăranii aserviţi;
 în produse (dijma), numită zeciuială în Ţara Românească, deseatină în Moldova şi decimă în
Transilvania;
 în bani - a fost introdusă în sec. al XV-lea şi a devenit un impozit personal, generalizat şi
permanent, numit bir în Ţara Românească şi dare în Moldova.
Deşi, o perioadă, toate clasele sociale erau platitoare de dări, cu timpul, boierii, curtenii, slujitorii
şi târgoveţii au fost scutiţi de plata unor dări. Fundamentul fiscal al statului l-a reprezentat
ţărănimea, împărţită în categorii fiscale, în funcţie de starea materială apreciată în numărul de
vite deţinute.
În vederea colectării eficiente a dărilor, fiscul a aplicat principiul răspunderii colective, potrivit
căruia pentru neplata dărilor unui contribuabil insolvabil răspundea întreaga colectivitate:
familia, satul, precum şi satele limitrofe. Executarea lor silită a purtat numele de năpastă.
Erau instituţii publice alimentate de sistemul fiscal:
 tezaurul - reprezenta acea rezervă la care domnia apela numai în cazuri extreme, cand
mijloacele băneşti puse la dispoziţie de vistierie şi de cămara domnului erau epuizate;
 vistieria - era susţinută în principal din colectarea birului; veniturile visteriei erau destinate
nevoilor publice: apărare, întreţinerea armatei, achitarea obligaţiilor bănesti faţă de puterile
suzerane;
 cămara domnului - era alimentată din impozitele indirecte: ocne, vămi, amenzi, dijmele din
produse plătite de ţărani.
Obligaţiile băneşti ale Transilvaniei faţă de Imperiul Otoman au fost relativ ridicate deşi erau
totuşi inferioare obligaţiilor plătite de Ţara Românească şi Moldova.

Organizarea judecătorească

În Ţara Românească şi Moldova justiţia era exercitată de către următoarele organe: domnul,
divanul, anumiţi dregători centrali sau locali, stăpânul feudal, clericii, megieşii (justiţia obştii
libere), anumite organe de conducere a oraşului şi de breaslă orăşenească.
Justiţia feudală a avut următoarele trăsături:
 dominaţia de clasă;
 separaţia puterilor în stat era necunoscută;
 confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală;
 aducea venituri importante pentru domn şi dregători;
 inexistenţa autorităţii lucrului judecat;
 autonomia justiţiei faţă de puterea suverană.
Instanţele judecătoreşti se împărţeau în:
 instanţe supreme - domnul şi sfatul domnesc, scaunul de judecată al voievodului;
 instanţe locale - sătească, seniorială, judeţene, ţinutului, comitatului.
Domnul era judecătorul suprem al ţării, reprezentând instanţa de ultim control judiciar;
hotărârile domnului erau definitive, nefiind supuse căilor de atac; el era singurul care putea să
revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuţiile de control judiciar, domnul avea competenţa să
preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză civilă sau penală.
Domnul putea delega dreptul de judecată unor dregători: banul şi vornicul – în Ţara
Românească; vornicul şi conducătorii ţinuturilor (parcălabii, soltuzii şi pargarii) – în Moldova.
Judecata se făcea însă tot în numele domnului, iar hotărârile pronunţate de dregători puteau fi
atacate în faţa domnului, care le judeca singur sau în Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru judecat
relativă în sensul că procesul putea fi redeschis sub o nouă domnie.

Dreptul românesc în perioada medievală

Instituţiile dreptului privat

În materia persoanelor, trebuie menţionat faptul că pentru a desemna persoana fizică, în

înţelesul modern de titular de drepturi şi obligaţii, autorii pravilelor din Evul Mediu românesc au
utilizat termenii de om, obraz, laic sau cleric. Numele reprezenta elementul de identificare a
persoanei. Acesta era dobândit prin filiaţie legitimă sau prin adopţie. Numele dublu (prenumele
şi numele de familie) s-a ivit începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuind treptat
numele unic. Numele oamenilor se afla într-o strânsă legătură cu locul naşterii şi domiciliul lor,
elemente fundamentale ale identităţii şi definirii capacităţii juridice a persoanelor fizice.
Persoanele juridice continuă să existe fiind asociaţii cu patrimoniu propriu, constituite în vederea
exercitării drepturilor şi obligaţiilor membrilor lor.
Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor liberi, conţinutul capacităţii era însă
diferit în funcţie de pozitia socială, de apartenenţa persoanei la o anumită categorie socială.
Capacitatea era diferită pentru marii boieri şi marea nobilime, clerul înalt, boierimea şi nobilimea
mijlocie, clerul inferior, oraşenimea, ţăranimea liberă, jeleri şi robi.
În Transilvania, capacitatea juridică a persoanelor depindea şi de apartenenţa la catolicism sau
ortodoxism; apartenenţa românilor la ortodoxism avea să ducă la eliminarea lor din stările
privilegiate.
Alte elemente care au influenţat capacitatea de exercitare a drepturilor au fost vârsta şi sexul.
Incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu căsătoria tinerilor. Potrivit pravilelor din sec. al
XVII-lea, majoratul se atingea la vârsta de 25 de ani.
În Transilvania, existau trei categorii de vârstă: impubertatea, pubertatea şi majoratul. Acesta din
urmă se atingea la 24 de ani pentru băieţi şi la 16 ani pentru fete, conferind şi capacitatea
deplină de exerciţiu. În ceea ce priveşte sexul, femeia avea o poziţie inferioară în exercitarea
drepturilor sale.
Tutela nevârstnicilor era încredinţată rudelor celor mai apropiate: părinţi, bunici, fraţi mai mari,
legea prevăzând îndatoririle tutorelui faţă de minori, orfani, văduve, precum şi sancţiunile
administrării necinstite a tutelei.
Biserica întocmea şi păstra în registre de evidenţă actele de stare civilă. Tot biserica era cea care
avea competenţă în a oficia taina botezului, căsătoria şi înmormântarea.
Rudenia cunoştea următoarele forme:
 Rudenia naturală sau altfel spus de sânge - se stabilea după tată (în lipsa tatălui, după mamă),
pe linie directă (ascendenţi şi descendenţi) şi colaterală, după numărul generaţiilor până la
gradul al şaptelea în dreptul popular şi al optulea în dreptul scris.
 Rudenia prin alianţă - avea la bază căsătoria.
 Rudenia spirituală - rezulta din botez şi implica îndatoriri reciproce între naşi şi fini.
 Alte forme de rudenie derivau din înfrăţire şi înfiere (adopţiunea sau luarea de suflet), cu
consimţământul părinţilor, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleaşi drepturi ca şi copiii
naturali.
Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Căsătoria începea cu logodna, contractată de obicei cu
prilejul peţitului, şi se încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de cununia religioasă, ocazie
cu care tinerii îşi jurau credinţă şi primeau binecuvântarea bisericii. Femeia lua, de regulă,
domiciliul şi numele soţului. O variantă a căsătoriei a fost cea cu fuga, ce reprezenta un
simulacru de răpire a fetei, cu consimţământul ei, pentru a forţa încuvinţarea părinţilor. Dota sau
zestrea a fost iniţial un drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligaţie exclusivă a
viitoarei soţii.
Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, cand părinţii fetelor au început să-şi asigure
măsuri juridice de protecţie a integrităţii dotei.
Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge până la un anumit grad, din
deosebirile de confesiune, nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.
În familie, raporturile dintre soţi erau dominate de inegalitatea sexelor, femeia fiind obligată să-şi
urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica corecţii fizice. Puterea părintească
îmbrăca forme absolute, părintele putând dispune în timpul vieţii de copiii săi după bunul plac.
În ceea ce priveşte statutul copiilor din afara căsătoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea
deosebire între copiii legitimi (născuţi dintr-o căsătorie legală) şi copiii nelegitimi (născuţi din
părinţi necăsătoriţi), pe care îi împărţea în trei categorii: copilul născut dintr-o femeie
necăsătorită, dar care convieţuieşte permanent cu tatăl copilului se numea fiu natural; copilul
născut dintr-o femeie care nu convieţuieşte cu tatăl copilului se numea bastard; copilul a cărui
mamă nu-l cunoaşte pe tatăl lui se numea copil întunecat.
Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ. Conform dreptului scris, divorţul
putea fi cerut de către ambii soţi, în temeiul unei cărţi de despărţenie, situaţie în care se proceda
la împărţirea bunurilor.
Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor minori, iar, după legea scrisă, numai după
trecerea termenului de văduvie. Totodată, trebuie menţionat faptul că nu se permiteau mai mult
de trei căsătorii succesive.
În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat prin limitări, complexitate şi suprapunere,
deosebindu-se, esenţial, de proprietatea din dreptul roman comun. De asemenea, se mai
caracterizează prin diversificarea proprietăţilor după titulari, ceea ce a dus la crearea
următoarelor categorii:
 proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate în proprietatea individuală,
pământurile pustii, pământurile făcând parte din moşteniri vacante, pământurile confiscate ca
pedeapsă pentru trădare, cetăţile şi milele; această formă de proprietate era scutită de dări, iar
moşiile au fost lucrate de ţăranii dependenţi;
 proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile şi imobile; ea putea fi dobândită originar
(prin luarea în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defrişare, ocupaţiune) sau derivat (prin
moştenire, donaţie domnească, uzucapiune, acte între vii şi acte mortis causa);
 proprietatea bisericească, aparţinând episcopiilor, mănăstirilor, parohiilor, a provenit mai ales
din danii domneşti, regale sau princiare, dar şi din donaţii particulare; era scutită de dări, însă în
caz de criză financiară se cerea ajutorul bisericii prin împrumuturi şi contribuţii directe;
 proprietatea funciară urbană cuprindea vatra oraşelor şi un teritoriu din apropiere, ce a fost
folosit în comun de către toţi membrii comunităţii pentru agricultură şi creşterea vitelor;
 proprietatea ţărănească nu reprezenta o formă de exploatare. În Ţara Românească şi Moldova
au avut drept de proprietate atât ţăranii liberi, cât şi producătorii dependenţi. În obştea liberă,
proprietatea imobiliară a ţărănimii libere avea un caracter mixt: devălmaşă sau individuală.
Vechea obşte sătească exercita un drept de stăpânire superioară (dominium eminens) asupra
întregului teritoriu din cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de păşunat pe izlaz, munţii,
miriştea obştei, dreptul de a pescui în apele curgătoare şi bălţile obştei, dreptul de a folosi
pădurea comună.
Dreptul de stăpânire personală avea ca obiect pământul desprins din devălmăşie prin
desţelenire şi defrişare pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana, grădina, via, prisaca,
vadul de moară, dar mai cu seamă câmpul (ţarina) reprezentând pământul de arătură (delniţă,
ocină, moşie), care era transmis ereditar. Odată cu intensificarea aservirii satelor de răzeşi din
Moldova şi de moşneni din Ţara Românească (sec. XVII-XVIII), dreptul de proprietate în obştea
aservită a revenit stăpânului feudal. ţăranii aserviţi (rumani şi vecini) dispuneau de o proprietate
mai consolidată asupra casei şi bunurilor create de ei (terenuri desţelenite, pădure scoasă din
stăpânirea devălmasă, prisăci şi vii, grădini şi livezi), cât şi de dreptul de proprietate deplină
asupra vitelor şi uneltelor lor. Iobagii şi jelerii din Transilvania aveau drept nelimitat de folosinţă
asupra seşiei (teren de cultură) şi drept de stăpânire deplină asupra casei, proprietăţii imobiliare
şi curăturilor (pădure scoasă din stăpânirea devălmasă) obţinute prin munca lor.
Obligaţiile luau naştere fie cu ocazia unor evenimente majore din viaţa omului (nuntă, botez,
înmormantare), fie în cazul într-ajutorării la diverse munci agricole; în toate cazurile enumerate
se urmărea realizarea unui echilibru între prestaţii.
Principalele contracte reale au fost: donaţia, schimbul şi împrumutul, cel mai important fiind
donaţia. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi principele pentru Transilvania, persoane
private (numai cu confirmarea domnului, în calitatea sa de emitent). În Transilvania, concomitent
cu domeniul primit, beneficiarul dobândea şi rangul de nobil.
Schimbul putea avea ca obiect pământul, dar şi ţărani şerbi sau robi. Împrumutul avea drept
obiect, în special, sume de bani, garantate cu bunuri imobiliare (zălog).
Erau contracte consensuale: vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea şi mandatul. Obiectul
contractului trebuia să fie determinat, preţul era stabilit în bani sau în natură, iar
consimţământul nu trebuia să fie viciat.
Dreptul de preemţiune se realiza sub două modalităţi distincte: precumpărarea sau protimisul
propriu-zis şi răscumpărarea sau retractul.
Vânzarea pământurilor ţăranilor liberi atrăgea şi pierderea libertăţii, aceştia devenind şi ei
dependenţi şi continuând să lucreze pământul vândut în folosul noului proprietar. Contractul de
vânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau verbal şi numai în prezenţa martorilor,
adălmăşarilor şi chezaşilor.
Contractele nenumite mai importante au fost depozitul şi comodatul. Dintre contractele
menţionate mai sus, doar donaţiile constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte constituind
acte cu titlu oneros.
Garanţiile erau de două feluri: personale şi reale.
Pentru dovedirea înţelegerilor şi a contractelor, dreptul feudal prevedea o serie de probe, în
principal de ordin testimonial. În vederea asigurării publicităţii actelor, exista procedeul
adălmaşului, pe care de obicei îl dadea cumpărătorul, fără a fi o condiţie esenţială pentru
validitatea actului juridic.
Dreptul consuetudinar succesoral cunoaşte în această perioadă importante deosebiri în Ţara
Românească faţă de Moldova. În Moldova, transmisiunea moştenirii se făcea după principiul
egalităţii sexelor, iar în Ţara Românească funcţiona privilegiul masculinităţii. Atunci când
moştenirea se transmitea descendenţilor de gradul al doilea (nepoţi) ai defunctului/defunctei,
descendenţii din fii ai acestora aveau un drept mai mare decât descendenţii din fiice. Din
aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituţie proprie Ţării Româneşti, constând în
dreptul domniei care deţinea dominium eminens de a-şi însuşi moşiile celor decedaţi fără
urmaşi pe linie masculină. Au existat şi în Moldova cazuri de preluare de către domnie a unei
moşii rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmaşi sau cazuri de desheredare a fiicelor,
unice moştenitoare, în favoarea domniei, dar acestea nu au purtat numele de prădalică. În Ţara
Românească, principiul egalităţii sexelor avea să se instaureze treptat, prin derogări de la
principiul masculinităţii, prin înzestrările fiicelor cu moşii, prin aşezările fiicelor în loc de fii, prin
infrăţiri prin care fiicele dobândeau vocaţiune succesorală la bunurile părinţilor lor.
Căminul părintesc nu revenea primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi nu moşteneau pe
tatăl lor. Soţul şi soţia aveau dreptul de a se moşteni reciproc. Se făcea o distincţie clară între
bunurile de baştină şi bunurile agonisite în timpul convieţuirii, văduvul sau văduva având
precădere la moştenirea bunurilor agonisite, atunci cand veneau în concurs cu celelalte rude ale
defunctului.

Dreptul penal medieval

În materia dreptului penal medieval, era considerată a fi infracţiune fapta apreciată ca fiind
periculoasă de către reprezentanţii puterii politice. Putem considera dreptul penal feudal
românesc ca un drept progresist în comparaţie cu sistemele de drept din aceeaşi perioadă
istorică ale altor popoare.
În statele feudale s-au întalnit reminiscenţe de justiţie privată, cum ar fi: compoziţiunea şi
răzbunarea sangelui. Compoziţiunea reprezenta înţelegerea dintre vinovat şi victimă ori rudele
acesteia, prin care vinovatul plătea o sumă de bani sau dădea unele bunuri pentru a îşi
răscumpăra vina. Existau în această perioadă două forme de răspundere penală colectivă
(desugubină):
 răspunderea penală colectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui;
 răspunderea penală familială.
Dreptul penal român medieval făcea deosebire între infracţiuni intenţionate şi neintenţionate,
incriminând totodată tăinuirea şi chiar tentativa. Recidiva era pedepsită mai aspru, iar legitima
apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau aplicate individual vinovaţilor.
Infracţiunile vremii pot fi grupate în următoarele categorii:
1. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:
 înalta trădare – denumită hiclenie, hainie, viclenie, vicleşug;
 lesmajestate – reprezenta atingerea adusă onoarei şefului statului prin insultă sau calomniere;
 osluhul – reprezenta neascultarea faţă de poruncile domnului;
 călpuzenia – reprezenta falsificarea de monedă.
2. Infracţiuni contra vieţii:
 omorul – în acest caz competenţa de judecată revenea în exclusivitate domnului;
 patricidul – suprimarea vieţii copiilor, părinţilor sau a fraţilor soţiei era considerată o
infracţiune deosebit de gravă şi era sancţionată cu arderea de viu.
3. Infracţiuni contra proprietăţii:
 furtul (furtisagul) – era infracţiunea cea mai frecvent întalnită în Evul Mediu. Furtul cu burta,
adică furtul din livezi sau vii, constând în consumaţia imediată a fructelor însuşite, nu era
pedepsit. Mai aspru pedepsit era furtul flagrant;
 tâlhăria (jaf, jac, tâlhuşag) – consta în furtul săvârşit prin violenţă. datorită gravităţii faptei, erau
sancţionaţi şi cei care îi găzduiau pe infractori în mod conştient;
 încălcarea hotarelor – consta în distrugerea, nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar;
 incendierea caselor şi holdelor – era considerată o infracţiune uşoară, pedeapsa constând în
plata dublului sau triplului despăgubirilor.
4. Infracţiuni contra integrităţii corporale: în această categorie intrau sluţirile de orice fel, precum
şi vătămările simple cu palma sau cu toiagul.
5. Infracţiuni împotriva moralei:
 răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea efectivă de libertate a fetei sau femeii, prin
transportarea victimei dintr-un loc în altul şi necinstirea acesteia prin violenţă;
 seducţia – consta în ademenirea victimei cu dezmierdăciune, cu zburdălniciuni ori cu
făgăduinţe în scopul întreţinerii de raporturi sexuale;
 sodomia – consta în întreţinerea de raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex, atât de sex
masculin, cât şi de sex feminin;
 curvia sau desfrânarea – consta în întreţinerea de raporturi sexuale în afara căsătoriei sau a
unui concubinaj de notorietate; pentru aceeaşi faptă, femeile erau mai aspru pedepsite decât
bărbaţii; era considerată infracţiune şi fapta femeii de a da naştere unui copil fără a avea un soţ
legitim sau un concubinaj constant;
 preacurvia - era fapta femeii măritate de a avea o relaţie sexuală constantă în afara căsătoriei;
era considerată o infracţiune deosebit de gravă, putând fi pedepsită chiar şi cu moartea;
 incestul (amestecarea de sange) – consta în întreţinerea de relaţii sexuale fireşti de către
persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se puteau căsători, din pricina gradului de
rudenie;
 defăimarea – consta în denunţarea calomnioasă a unei persoane, prin învinovăţirea pe
nedrept de comiterea unei infracţiuni. În funcţie de persoana vătămată (persoană importantă
sau obişnuită) sau de autoritatea în faţa căreia se realiza ori se reclama infracţiunea, defăimarea
a îmbrăcat două forme: sudalma mare şi sudalma mică.
6. Infracţiuni menite să împiedice înfăptuirea justiţiei:
 vicleşugul sau înşelăciunea (falsul) – consta în falsificarea unor înscrisuri prin plăsmuirea sau
alterarea acestora în scopul de a produce anumite consecinţe juridice. Uzul de fals, adică
utilizarea unor înscrisuri false, era, de asemenea, sancţionat;
 neascultarea – consta în nesupunerea la executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a
poruncilor domneşti cu valoare judiciară;
 jurământul mincinos (mărturia strâmbă sau limba strâmbă) – reprezenta fapta martorului
care, într-o cauză penală sau civilă, făcea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştia în
legătură cu obiectul procesului în care fusese chemat în calitate de martor;
 vrăjitoria – consta în întrebuinţarea diverselor procedee oculte de magie în vederea atingerii
anumitor scopuri fiind sancţionată numai dacă aducea atingere intereselor statului sau dacă
realiza stricăciunea oamenilor.
7. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei:
 erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conştientă de la preceptele bisericii dominante;
 apostazia – consta în părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică;
 ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericesti, sacrilegii, cum ar fi furturile din biserică,
împreunarea trupească în biserică sau întreţinerea de raporturi sexuale cu călugăriţe.
Erau caracteristici ale pedepselor:
 pedepsele urmăreau intimidarea;
 nu erau limitate de lege, deoarece domnul aplica sancţiuni şi în afara pravilei;
 era admis cumulul de pedepse;
 pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
 pedepsele erau stabilite de judecător;
 pedepsele erau aducătoare de venituri pentru domni şi dregători;
 răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;
 pedepsele erau în general expiatorii.
În această perioadă, sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea şi varietatea lor.
Pedepsele puteau fi clasificate în:
 pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin spanzurare, decapitare, arderea de viu,
înnecare, sugrumare, îngroparea de viu); mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea
mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului, tăierea organului sexual); înfierarea cu fierul roşu
pe frunte, pe mâini sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu buzduganul, la tălpi, pe uliţa
satului);
 pedepse privative de libertate: ocna (muncă silnică în saline, pe timp limitat sau pe viaţă);
temniţa; gnosul (închisoare pentru arestaţi înainte de a fi judecaţi); surghiunul (izgonirea
făptuitorului din localitate);
 pedepse pecuniare: dusegubina (infracţiune de aprob la început, apoi amendă care se aplica şi
unei colectivităţi în cadrul răspunderii colective); gloaba (amendă care se plătea domniei în bani
sau în natură; certare cu bani sau cu dobitoc); confiscarea (anumite bunuri ale vinovatului sau
chiar totalitatea patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domniei sau al victimei).
Graţierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului aparţinând atât şefului statului, cât
şi unor foruri superioare celui care pronunţase sentinţa. Amnistia a apărut undeva spre sfârşitul
perioadei medievale, fiind un drept exclusiv al şefului statului.

Procedura de judecată
Termenul de proces derivă din latinescul processus, care desemna activitatea de înaintare,
progres, activitate progresivă.
Pentru pornirea unui proces era necesar să existe un conflict – litigiu, născut prin încălcarea
dispoziţiilor legale (acest litigiu purta numele de pricină, galceavă sau treabă).
Reclamantul este denumit tras, jeluitor sau prigonitor, iar pârâtul se numea prigonit în procesele
civile, iar în procesele penale învinuit sau învinovăţit. În Transilvania reclamantul purta numele
de actor.
Aveau capacitatea de a sta în justiţie toţi oamenii liberi şi persoanele juridice (cei dependenţi
puteau sta numai în anumite cazuri, ca şi robii, ţiganii sau femeia căsătorită).
Chemarea în judecată se realiza în urma plângerii orale sau scrise adresată de reclamant, de
regulă, domnului ţării. Această plângere purta denumirea de pară, sau jalbă. Fixarea termenului
de judecată (punea soroc, sorocea pricina) cădea în sarcina Divanului sesizat prin plângere.
Termenele de judecată se fixau în raport cu unele sărbători sau evenimente. În Transilvania, în
cauzele civile şi penale care prezentau gravitate putea fi admisă şi procedura accelerată.
La termenul fixat erau ascultate susţinerile părţilor, se administrau probele, se trecea la judecată
şi se pronunţa hotărârea judiciară. În cazul în care pârâtul nu se prezenta la termenul fixat, putea
fi adus cu ajutorul forţei publice la un nou termen ce se fixa. În Transilvania, împricinatul primea
o citaţie neprezentarea fiind sancţionată cu amendă. În Ţara Românească şi în Moldova, procesul
se putea încheia la primul termen dacă existau probele, mărturia pârâtului şi părţile erau
prezente la proces. În cazul în care era necesară administrarea de probe, cazul se amâna până
când acestea puteau fi aduse în faţa completului de judecată.
Rezultatul procesului consta într-o hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului
(anafora). Părţile nemulţumite aveau posibilitatea să se adreseze instanţelor superioare, iar în
ultimă instanţă, domnului ţării.
În materia executării hotărârilor, hotărârea civilă se executa împotriva bunurilor debitorului sau
chiar asupra persoanei sale, procedura executării fiind precedată de o somaţie. În Transilvania,
procesul civil sau penal se putea termina cu o tranzacţie între părţi, realizată însă înainte de
pronunţarea hotărârii. În Transilvania a fost cunoscută judecata prin arbitraj, realizată cu ajutorul
unor conciliatori (arbitri).
Probele se clasificau în:
 probele scrise - erau cele oficiale (hrisoavele, cărţile domneşti şi zapisele particulare), cercetate
cu atenţie în procesele privitoare la proprietate; ele puteau fi reconstituite de către sfatul
domnesc, pe baza martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;
 probele orale - erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda. Biserica a
căutat să înlocuiască această credinţă păgână cu jurământul creştinesc (pe Biblie, carte de
blestem);
 probele preconstituite (adălmăşarii din contractele de vânzare-cumpărare).

Procedura penală

Nu exista în epoca medievală o diferenţiere clară între procedura civilă şi procedura penală.
Normele juridice privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparţinând obiceiului. Fiindcă
nu existau instanţe penale speciale, dregătorii judecau atât cauzele penale cât şi cauzele civile.
Armaşii erau aceia care aduceau la îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii aduceau la
îndeplinire hotărârile civile. Acuzaţia putea fi pornită de către partea vătămată sau putea fi
declanşată din oficiu de către dregători. Cercetarea se făcea de către judecător. De regulă,
martorii şi jurătorii constituiau mijloacele de probă. Procedura de judecată se desfăşura, în
general, în public. Nu se redactau acte scrise cu ocazia instrumentării procesului penal. Instituţia
graţierii a existat, acest drept aparţinând cu predilecţie şefului statului.

Primele codificări ale unor norme de drept

După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de organizarea
bisericii, de propagarea ideologiei religioase, fiind preocupaţi ca biserica să le acorde un sprijin
deplin în susţinerea şi propagarea relaţiilor ierarhice statornicite. Pravilele bisericesti au fost
întocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului având astfel un caracter oficial. Forţa
normativă a acestora a rezultat în special din caracterul lor general şi impersonal, aplicandu-li-se
în egală măsură atât clerului cât şi laicilor. În acest sens, enumerăm:
 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie;
 pravilele scrise în limba slavonă;
 pravilele scrise în limba romană;
 Cartea Românească de Învăţătură (1646);
 Îndreptarea Legii (1652).
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, primul îndreptar în materie politică,
constituie o dovadă a interesului manifestat de domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), sub
influenţa Bizanţului, pentru ideile politice şi juridice, pentru arta conducerii statului. Redactate în
limba slavonă, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie sunt realmente un
compendiu al cunoştinţelor vremii în materie politică, filosofică, religioasă şi pedagogică. Opera
lui Neagoe Basarab enunţa teoria conducerii autoritare a statului, bazată pe dreptate, virtuţi
morale, modestie şi pioşenie.
Pravilele scrise în limba slavonă:
 Pravila de la Târgovişte (1452) – este cea mai veche pravilă scrisă în limba slavonă de
grămăticul Dragomir, tipărită din porunca domnitorului Vladislav al II-lea;
 Pravila de la Mănăstirea Neamţului (1474) numită Pravila cea mare, redactată în anul 1474 din
porunca lui Ştefan cel Mare de către călugarul Gervasie;
 Pravila de la Putna (1581) – a fost redactată de către sihastrul Lucaci din porunca episcopului
Eustratie;
 Pravila de la Mănăstirea Bistriţa, Moldova (1618) – cuprinde 151 de articole referitoare la
gradele de rudenie, familie, sărbători religioase etc.;
 Pravila de la Galaţi – începutul secolului al XVII-lea;
 Pravila de la Mănăstirea Bistriţa, Oltenia (1636) – este o copie a Sintagmei lui Matei Vlastarie.
Pravilele scrise în limba romană:
 Pravila Sfinţilor Apostoli – numită şi Pravila de la Ieud, unde a fost descoperită in 1921, a fost
tipărită de diaconul Coresi la Braşov în anii 1560-1562;
 Pravila Sfinţilor după învăţătura Marelui Vasile are un conţinut identic cu cea tipărită de Coresi
dar a inclus şi textul slavon al Pravilei de la Putna;
 Pravila Aleasă, scrisă de logofătul Eustraţie în 1632, a reprezentat o traducere a
nomocanonului grecesc al lui Mihail Malaxos. Cuprinzând trei părţi de drept canonic, o parte de
drept civil şi o parte de drept penal, pravila cuprinde norme referitoare la căsătorie, succesiuni,
infracţiuni şi elemente de drept rural;
 Pravila de la Govora (Pravila cea mică) – a fost tipărită din porunca lui Matei Basarab în anul
1640. În esenţă, este o legiuire bisericească, dar cuprinde şi norme juridice referitoare la
căsătorie, moştenire, martori, infracţiuni, pedepse fiind inspirată din vechile obiceiuri româneşti.
Cartea Românească de Învăţătură (1646), prima pravilă oficială a Moldovei, a fost elaborată de
către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 tipografia
Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Scopul său a fost reglementarea unitara a tuturor categoriilor de
relaţii sociale de aceea şi este considerată prima legiuire laică oficială.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
 Legea ţării;
 Basilicalele (legiuirile împărăteşti);
 Legea agrară bizantină, apărută în secolul al VIII-lea sub domnia lui Leon Isaurul;
 Tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper Farinnaci la
începutul secolului al XVII-lea.
A rămas în vigoare aproape 200 de ani, constituind un reper fundamental în istoria dreptului
românesc vechi. Prima parte a Cărţii cuprinde norme juridice pentru plugari, atât civile, cât şi
penale. Partea a doua, intitulată Pravile împărăteşti, se referă la diferite crime şi pedepse
aplicate făptuitorilor. Cele mai importante infracţiuni erau: uciderea unui jude, calomnierea sau
injuriile aduse dregătorilor şi boierilor, falsificarea de monedă (pedepsită cu tăierea capului sau
arderea trupului şi confiscarea averii), distrugerea de locuinţe, tâlhăria, vătămarea corporală.
Sunt prevăzute şi cazuri de nepedepsire a celui vinovat de ucidere: uciderea făcută de o fecioară
ce se apăra de siluire, ameninţarea cu moartea, teama de a nu fi ucis, cazul bărbatului care-şi
ucide femeia surprinsă în flagrant delict de adulter.
Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652, din porunca domnitorului
Matei Basarab, autor fiind un călugăr erudit, Daniil Panoneanul, care a ajuns ulterior mitropolit al
Ardealului. A fost inspirată din Sintagma lui Matei Vlastarie şi Nomocanonul lui Malaxos.
Îndreptarea legii este, în esenţă, o versiune a Cărţii româneşti de învăţătură, cuprinzând totodată
şi unele traduceri şi prelucrări din nomocanoanele bizantine, precum şi unele probleme de
interes general din domenii precum religia, medicina, gramatica şi filosofia.
Îndreptarea Legii constituie prima încercare de codificare a nomocanoanelor bizantine,
prelucrate într-o viziune proprie, cu trăsături originale. Pravila este împărţită în 417 articole sau
glave, prima parte cuprinzând dispoziţii de drept laic şi drept canonic. Partea a doua, Pravile
împărătesti, reprezintă partea penală a pravilei, incriminând: incestul (amestecarea de sânge),
falsificarea de bani (calpuzania), adulterul (curvia), bigamia (cununia cu doi bărbaţi), furtul,
răpirea, talhăria, uciderea. De asemenea, erau reglementate coautoratul, complicitatea,
tentativa, recidiva şi concursul de infracţiuni. Totodată erau enumerate faptele care înlăturau
răspunderea penală cum ar fi alienarea, legitima apărare, ordinul superiorului, precum şi cele
care diminuau răspunderea penală: mânia, pasiunea, ignoranţa etc. Sancţiunile prevăzute erau
fizice, privative de libertate, expunerea oprobriului public, pecuniare, religioase. Erau enumerate
ca mijloace de probă: înscrisurile, martorii, jurământul, expertizele.

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT (1711/1716-1821)

La începutul secolului al XVIII-lea, Ţările Române au intrat într-un semnificativ proces de

deteriorare a autonomiei politice de care se bucuraseră până la acea vreme în raport cu puterea
suverană, Imperiul Otoman. Alianţele antiotomane încheiate de domnii Dimitrie Cantemir şi
Constantin Brâncoveanu cu Rusia şi respectiv cu Imperiul Habsburgic au dus la pierderea
încrederii autorităţilor otomane în domnii autohtoni. Consecinţa acestei schimbări de atitudine a
fost anularea privilegiul deţinut până la acea vreme de Ţările Române în privinţa desemnării
domnitorilor.
Drept urmare, prerogativa numirii titularilor celor două tronuri a fost însuşită de către sultan,
acesta din urmă apelând la un grup de familii greceşti din cartierul Fanar (Cartierul farului) din
Istanbul, care slujiseră statului otoman cu loialitate mai mult de un secol. Aceste familii au
căpătat o influenţă imensă la nivelurile înalte ale statului otoman şi au ocupat poziţii cheie în
administrarea acestuia datorită priceperii lor în afacerile comerciale, bogaţiei, a cunoaşterii
Europei, dar şi a cunoaşterii limbilor străine. Toate aceste atuuri i-au transformat pe grecii din
Fanar în candidaţii ideali pentru tronurile Ţărilor Române, până în 1822 aceştia ocupând
domniile Ţării Româneşti şi Moldovei.

Instaurarea regimului fanariot

Schimbarea raportului de forţe în spaţiul Dunării mijlocii şi de jos a determinat Poarta otomană,
care a cunoscut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor înfrângeri şi pierderi
teritoriale semnificative, să instituie în Ţările Române regimul fanariot prin înlocuirea domnilor
pământeni cu greci din Constantinopol.
Regimul fanariot începe în Moldova, în noiembrie 1711, odată cu înscăunarea lui Nicolae
Mavrocordat ca domn la Iaşi, şi în Ţara Românească, în ianuarie 1716, prin înscăunarea aceluiaşi
Nicolae Mavrocordat de această dată, la Bucureşti.
Fanarioţii erau greci din cartierul Fanar al Constantinopolului (fanar=far), în centrul căruia se afla
Patriarhia ortodoxă. Domnii fanarioţi îndepliniseră în trecut funcţia de dragomani ai Porţii
(translatori), Coranul interzicând turcilor să cunoască limbi străine. Servind drept translatori în
relaţiile cu alte state, fanarioţii deţineau multe din secretele politicii otomane, fiind consideraţi de
mare încredere, în contrast cu domnii români, care manifestaseră simpatie şi tendinţe de
apropiere faţă de puterile rivale Imperiului Otoman.
Înlocuirea domnilor pământeni cu greci din Constantinopol a avut ca şi consecinţe:
 accentuarea stării de dependenţă a Ţărilor Române în plan politic şi economic vis-a-vis de
Poarta otomană;
 transformarea Ţărilor Române în teatru de război între marile puteri - Imperiul Habsburgic,
Rusia şi Imperiul Otoman;
 agravarea stării conflictuale dintre Poarta otomană, pe de o parte, şi Imperiul Habsburgic şi
Rusia pe de alta, la Dunărea de Jos, a dus la creşterea importanţei politice şi strategice a Ţărilor
Române în viziunea acestor puteri.
Privilegiul de a fi înscăunaţi ca domni l-au avut 11 familii greco-române fanariotizate: Callimachi,
Caragea, Ghica, Hangerli, Ipsilanti, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi, Racoviţă Ruset şi Şuţu. S-au
remarcat între aceştia: Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea şi al III-lea Ghica,
Alexandru Ipsilanti; Scarlat Callimachi şi Nicolae Caragea.
Regimul fanariot poate fi împărţit în două perioade:
 perioada cuprinsă între instaurare (1711/1716) şi 1774, anul în care se încheie Pacea de la
Kuciuk-Kainargi între Rusia şi Turcia;
 perioada cuprinsă între 1774 şi 1821, caracterizată prin eforturile întreprinse de boierii
pământeni pe lângă marile puteri ale acelor vremuri, Franţa, Rusia, Austria şi Prusia, prin care
cereau respectarea autonomiei Ţărilor Române şi integrităţii frontierelor lor pe care turcii le
garantaseră prin vechile tratate dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman, numite capitulaţii.
Această perioadă a fost considerată, de-a lungul istoriei, o piedică în dezvoltarea firească a
Ţărilor Române prin dezavantajele pe care le-au creat: spoliere economică, degradarea
instituţiilor, corupţie, pătrunderea culturii greceşti care a întarziat afirmarea culturii naţionale,
deşi nu poate fi negat aportul domnilor fanarioţi la modernizarea societăţii româneşti, prin
introducerea unor legi noi, prin reorganizarea administraţiei, justiţiei, sistemului fiscal, prin
întemeierea de şcoli.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a pus capăt regimului fanariot şi a produs revenirea la domniile
pământene.

Organizarea de stat

Domnia şi instituţiile statului

Domnii erau numiţi direct de către Poartă, din rândul familiilor influente româneşti sau greceşti.
Numirea era confirmată la caţiva ani de domnie, în funcţie de aducerea la îndeplinire de către
noul domn a angajamentelor asumate faţă de turci. Este şi motivul pentru care într-o primă fază,
domniile erau foarte scurte. Începând cu anul 1802 a fost dobândită o anumită stabilitate politică
prin introducerea hatişerifurilor, care stabileau durata domniei la 7 ani cu posibilitatea înlocuirii
domnului pentru greşeli grave. Ulterior, durata unei domnii a scăzut la 3 ani, reînnoirea ei fiind
posibilă numai după plata unei importante sume de bani numită mucarer. Domnii se puteau
schimba dintr-o ţară în alta, ca urmare a plăţii mucarerului.
Epoca fanariotă se caracterizează printr-o impresionantă succesiune de domni (40 în Ţara
Românească, 36 în Moldova), putând fi împărţită în două perioade: 1716-1770, cand domnii au
provenit, în majoritate, din familii româneşti (Racoviţă, Ghica, Calimachi); 1770-1821, cand la tron
s-au impus domni proveniţi din familii greceşti (Caragea, Ipsilanti, Suţu, Mavrogeni, Ruset).
Domnul avea dreptul să numească şi să destituie dregătorii, să elibereze paşapoarte şi să
înfiinţeze târguri şi sate.
Noi dimensiuni au căpătat atribuţiile legislative ale domnului din momentul în care pravilele au
început să fie întărite prin hrisoave domneşti. Domnul era judecător suprem, statut în temeiul
căruia audia pricini de orice fel, civile sau penale, laice sau ecleziastice, şi exercita dreptul de
instanţă supremă de apel.
Pe plan extern, prerogativele domnului erau limitate de puterea suzerană, iar, după Tratatul de
la Kuciuk-Kainargi (1774), şi de protectoratul Rusiei. Domnul nu avea dreptul de a face politică
externă proprie, de a încheia tratate, de a declara război sau de a acredita soli.
Sfatul de obşte era convocat de domn fiind alcătuit dintr-un număr restrâns de clerici şi boieri de
obşte (în opoziţie cu cei de divan). În ceea ce priveşte competenţa, aceasta se referea la legislaţia
ordinară şi la codificare, stabilirea impozitelor, probleme curente ale cârmuirii şi administrării
ţării. În materia executării hotărârilor, Anaforaua sfatului răspundea prin propuneri la
problemele înscrise în actul domnesc de convocare pe baza ei, domnul emiţând un hrisov, dacă
îşi însuşea soluţiile propuse, împreună cu propriile sale amendamente.
Divanul domnesc. Sfatul sau Divanul domnesc numit şi Divanul Prinţipatului Valahiei sau Divanul
Moldovei era alcătuit exclusiv din dregători, boieri mari, divaniţi, în mod tradiţional în număr de
12, numiţi de domn . Locurile erau încredinţate cu precădere boierilor greci, de unde şi
duşmănia surdă dintre aceştia şi boierii pământeni.
Până la introducerea Regulamentelor Organice, Divanul avea atribuţii judecătoreşti, executive şi
legislative. După adoptarea Regulamentelor Organice, care de altfel au consacrat separaţia
puterilor în stat, Divanul domnesc a rămas numai cu atribuţii judecătoreşti, acţionând ca o
adevărată instanţă supremă.

Organizarea administrativă

Ţara Românească era împărţită în 17-18 judeţe, iar Moldova în 16-19 ţinuturi. Reforma lui
Constantin Mavrocordat, a introdus noi diviziuni administrative – plasele (plaiurile, în zonele de
munte), conduse de zapcii sau vătafi de plai (în Ţara Românească) şi ocoalele (în Moldova). În
Ţara Românească, judeţele erau grupate în trei mari unităţi geografice: Oltenia istorică (având în
frunte un ban cu resedinţa la Craiova), Ţara de Sus şi Ţara de Jos, conduse de un mare vornic şi
un mare logofăt.
Numărul dregătorilor s-a triplat în timpul fanarioţilor deoarece vânzarea funcţiilor devenise o
importantă sursă de venituri.
Secretarul turc al domnului, numit divan-efendi, exercita un rol important în administraţie
prerogativele sale întinzându-se de la înfăţişarea firmanelor emise de sultan până la asumarea
unor importante atribuţii judecătoreşti. Acesta răspundea de judecarea şi arbitrarea pricinilor
dintre pământeni şi supuşii otomani.
Capuchehaia era reprezentantul diplomatic al domnului la Poartă (iniţial pământean, ulterior
grec) fiind intermediar între domn, dregătorii otomani şi lumea bancară de la Constantinopol;
avea printre atribuţii plata birului, achitarea peschesurilor etc.

Organizarea armatei

Armata constituia mai mult o forţă simbolică dată fiind dizolvarea oştirii pământene şi era
alcătuită din:
 garda personală de arnăuţi a domnitorului;
 oastea dinăuntru, destinată menţinerii ordinii publice; poliţia celor două capitale era asigurată
de agie;
 oastea dinafară, creată pentru păstrarea hotarelor.
Datorită insuficienţei obiectivelor, domnii au fost obligaţi să apeleze la formaţiunile neregulate
de voluntari, cum au fost pandurii în Oltenia care erau scutiţi de dări şi exercitau funcţia de
miliţie teritorială, putând fi activaţi în timp de război.

Organizarea bisericii

Biserica din Principate se afla sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol. Această

dependenţă s-a accentuat în sec. al XVIII-lea, cand domnii fanarioţi au supus-o procesului de
grecizare, prin numirea de ierarhi greci.
Autoritatea tutelară reală a rămas Domnul, el fiind cel care alegea şi confirma mitropoliţii şi
episcopii. Sinodul lua cele mai importante hotărâri dispunând de dreptul de legiferare în materie
ecleziastică.
Organele judiciare bisericeşti puteau lua decizii de afurisenie (pentru laici) şi caterisire sau
excludere (pentru clerici). Episcopii exercitau justiţia ecleziastică atât în materie religioasă, cât şi
civilă, mai ales în cazurile care priveau căsătoria, divorţul şi moştenirea. Mitropoliţii şi episcopii
aveau printre atribuţii autentificarea documentelor (dotale sau testamentare), ceea ce i-a făcut
indispensabili sistemului judecătoresc până la introducerea Regulamentelor Organice.
Biserica ortodoxă era considerată biserică naţională fiind totodată parte integrantă a ortodoxiei
răsăritene.
Mitropolitul ocupa un loc de cinste, alături de domnitor, în Divan, pe care îl prezida de drept. În
situaţia în care judeca singur o cauză, el adresa domnitorului un raport scris (anafora),
prezentându-i faptele şi recomandându-i o soluţie, foarte rar ignorată.

Sistemul financiar-fiscal

Principala sursă a vistieriei statului era birul, impozitul personal achitat de populaţia masculină a
ţării în vârstă de peste 16 ani, cu excepţia unor categorii privilegiate de persoane, scutite total
sau parţial: boierii, neamurile, posluşnicii şi scutelnicii (categorii de ţărani care prestau numai pe
pământul stăpânilor de moşii).
Povara fiscalităţii revenea în mod aproape exclusiv ţărănimii. Tot în această perioadă este
stabilită şi obligaţia contribuabililor de a plăti rupta, o sumă fixă plătită vistieriei la anumite
termene fixate. Cămara domnului era alimentată din impozitele indirecte (ocne şi vămi) şi dările
în natură: dijmăritul (deseatina), vieritul (gostina), vinăriciul (vădrăritul).
La nivel central, activitatea financiar-fiscală era condusă de marele vistier. Acesta era însărcinat
cu organizarea şi încasarea dărilor, plata slujbaşilor, plata tributului către Poartă etc.
În vederea reformării sistemului fiscal şi stăvilirii abuzurilor, Constantin Mavrocordat şi
Alexandru Ipsilanti au înlocuit dările cu o dare anuală fixă pe cap de familie, care se putea plăti în
4 sferturi, iar în anul 1783 s-a instituit o nouă unitate fiscală – ludea, aceasta fiind alcătuită dintr-
un număr variabil de birnici solidari la plată.

Organizarea judecătorească

În anii 1730-1731, în Ţara Românească, şi 1741-1744, în Moldova, Constantin Mavrocordat a

înfăptuit o adevărată reformă a justiţiei, bazată pe un principiul revoluţionar care statua că
dreptatea e aceeaşi pentru toţi. Aşadar, au fost numiţi ispravnici în judeţe şi ţinuturi, cu rolul de a
judeca pricinile civile indiferent de rang; în materie penală, competenţa ispravnicilor era redusă
la fapte de mică importanţă. Tot cu această ocazie a fost creată instituţia judecătorilor de
profesie, rânduiţi pe lângă fiecare isprăvnicie, putând judeca şi în lipsa ispravnicilor, fapt ce a
constituit un început în separarea puterilor.
Organizarea judecătorească a fost reformată şi de domnitorul Alexandru Ipsilanti prin Hrisovul
intitulat Pentru rânduiala departamenturilor de judecăţi (ce se regăseşte şi în Pravilniceasca
Condică), elaborat în anul 1775. S-a încercat, pentru prima dată, organizarea instanţelor
judecătoreşti într-un sistem ierarhic, prin delimitarea expresă a competenţelor diferitelor grade
de jurisdicţie şi separarea puterii judecătoreşti de cea administrativă. Ierarhia instanţelor
judecătoreşti instaurată de Ipsilanti includea:
 Divanul domnesc – reprezenta instanţa supremă de judecată, aflată sub conducerea
domnului. Avea competenţă generală în materie civilă şi penală, funcţionând atât ca primă
instanţă, cât şi ca instanţă de apel; aplicarea hotărârilor judecătoreşti ale Divanului se făcea
numai prin dispoziţie domnească, ceea ce echivala cu instituirea controlului domnesc asupra
activităţii judecătoreşti;
 Departamenturile – erau instanţe specializate, care judecau cauze penale sau civile, atât în
fond, cât şi în apel. În număr de patru, trei judecau cauzele de ordin civil, iar unul
(Departamentul vinovaţilor) pe cele de drept penal. Erau alcătuite din logofeţi care aveau
cunoştinţe juridice şi experienţă în materie – precursorii judecătorilor de profesie, salarizaţi de
către stat; Departamentul boierilor veliţi judeca în primă instanţă procesele dintre boieri şi, în
apel, hotărârile celorlalte departamente; în cele două ţări funcţionau şi tribunale speciale care
judecau procesele între localnici şi străini (străinele pricini);
 Judecătorii – funcţionau în judeţe şi ţinuturi, având competenţa de a judeca cauzele civile
dintre ţărani, precum şi unele pricini penale mai uşoare; la nivelul fiecărui judeţ sau ţinut era
numit câte un judecător, ajutat de un logofăt.

Dreptul românesc în epoca fanariotă

Instituţiile dreptului privat

În perioada de destrămare a feudalismului, condiţia juridică a persoanelor nu era mult diferită
faţă de epoca anterioară. Membrii clerului şi-au păstrat aproape în întregime poziţia privilegiată.
În ultima fază a feudalismului, orăşenii capătă o poziţie tot mai proeminentă, elaborându-se
legiuiri care să le reglementeze drepturile; meşteşugarii aveau organizaţii proprii cu epitropi şi
regulamente. Ţăranii liberi, moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova, îşi păstrează în
general poziţia socială în faţa asalturilor marii boierimi asupra proprietăţii lor.
Dependenţa personală a fost abolită prin reformele lui Constantin Mavrocordat, din 1746 în Ţara
Românească şi 1749 în Moldova. Astfel, producătorii direcţi au devenit persoane libere sub
raportul capacităţii de drept, desfiinţându-se legarea lor de pământul pe care îl lucrau şi dreptul
stăpânului de a dispune de persoana lor. Totodată, se recunoştea capacitatea de drept a
clăcaşului, limitând doar capacitatea de exerciţiu prin interzicerea părăsirii moşiei.
O serie de patente şi ordonanţe succesive au contribuit în Transilvania, la modificarea situaţiei
iobăgimii cu scopul de a ameliora raporturile lor cu stăpânii domeniilor. Împăratul Iosif al II-lea
(prin actele normative din 1783 şi 1785) a luat măsuri decisive pe calea desfiinţării dependenţei
personale prin consacrarea libertăţii oricărui iobag de a se căsători, a învăţa şi exercita arte şi
meserii, precum şi de a dispune de bunurile proprietate a sa.
Capacitatea juridică a femeilor a rămas în continuare mult redusă, participarea lor la viaţa
publică fiind exclusă.
Fundamentul reglementării dreptului de proprietate l-au constituit atât legiuiri ample cu caracter
de cod - Calimach, Caragea, cât şi legiuiri speciale - conturi, urbarii, hrisoave, manuale juridice
dar şi unele norme bizantine.
Codul Calimach definea bunurile ca fiind tot ce nu este persoană şi slujeşte spre întrebuinţarea
oamenilor şi puteau fi publice sau private. În funcţie de natura lor, bunurile erau clasificate în:
trupesti şi netrupesti, mişcătoare şi nemişcătoare, fungibile şi nefungibile, principale şi accesorii.
Dobândirea bunurilor putea fi:
 originală - ocupaţiunea, desţelenirea;
 derivată – moştenirea, donaţia.
Potrivit Codului Calimach, erau izvoare ale obligaţiilor:
 legea;
 tocmeala – contractul;
 vătămarea adusă cuiva - delictul.
Dovada obligaţiilor se putea face prin orice mijloc de probă, dar începând cu cea de-a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea capătă o preponderenţă tot mai mare actele scrise întocmite de
oficialităţi.
Garanţiile obligaţiilor puteau fi:
 personale - cu intervenţia chezaşilor;
 reale - prin zălogiri, de regulă pământuri.
Neîndeplinirea obligaţiilor atrăgea răspunderea civilă, al cărei caracter personal s-a accentuat în
această perioadă.
Neglijenţa sau uşurinţa în îndeplinirea obligaţiilor precum şi cazurile de prejudicii cauzate cu
intenţie atrăgeau răspunderea delictuală, executarea putând fi făcută nu doar asupra bunurilor,
ci şi asupra persoanelor, care uneori erau obligate să-şi achite datoria prin muncă.
Stingerea obligaţiilor se putea realiza atât prin compensaţie, cât şi prin plată, însă puteau
interveni şi novaţiunea, confuziunea ori dispariţia obiectului contractului.
Contractele au fost amplu reglementate atât în Codul Calimach, cât şi în Legiuirea Caragea,
punându-se accent în special pe vânzare, închiriere, arendă, schimb, depozit, comodat, mandat,
sechestru, chezăşie, zălog.
Contractele se clasificau, după forma lor, în scrise şi nescrise, iar, în funcţie de efectele lor, se
împărţeau în unilaterale şi bilaterale. Cu referire la condiţiile de existenţă şi validitate a
contractelor, pentru prima dată în legislaţia noastră, referindu-se la capacitate ca element
esenţial al contractului, Codul Calimach statua că tot omul se socoteşte vrednic de a-şi castiga
drituri, dar în condiţiile legii.
Principiul cauzei licite este introdus pentru prima oară de Codul Caragea. Potrivit acestuia, un
contract nu se putea încheia în mod valabil împotriva dispoziţiilor legii şi bunelor moravuri.
Codul Calimach prevede ca fiind elemente ale contractului de vânzare-cumpărare: acordul de
voinţă, un obiect aflat în comerţ şi un preţ.
Un nou element în definirea actului de vânzare-cumpărare îl introduce Legiuirea Caragea şi
anume posibilitatea primirii în schimb a unui alt obiect, cu condiţia ca preţuirea lui să se fi făcut
în bani.
Pravilniceasca condică prevedea ca fiind cauze de nulitate ale contractelor de vânzare-
cumpărare: viciile de consimţământ izvorate din incapacitate sau utilizarea forţei, eroarea asupra
materiei lucrului cumpărat sau lipsa de publicitate a actului.
Manualul lui Donici prevedea expres modalităţile de încheiere ale actului de vânzare-cumpărare.
Astfel, vânzarea se putea încheia fie în formă scrisă, fie în formă orală; imobilele şi robii se
puteau vinde numai prin contract scris. Totodată, s-a admis stricarea vânzării atunci când preţul
reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea reală a lucrului (leziunea).
Codul Calimach definea mandatul ca fiind tocmeala prin care cineva primeşte asupra sa o treabă
poruncită de altul în numele aceluia spre purtare de grijă.
În ceea ce priveşte contractul de împrumut, Pravilniceasca Condică sau Mica rânduială juridică,
întocmită în 1775 din porunca lui Alexandru Ipsilanti, dar intrată în vigoare cinci ani mai târziu,
prevedea forma scrisă şi prezenţa a trei martori, pentru ca debitorul să nu poată tăgădui
înscrisul prin care este menţionat împrumutul. Dobânda legală era fixată la 10% cu interzicerea
anatocismului (dobânda la dobândă) şi a cametei.
Familia îşi păstrează în această perioadă caracterul ei tradiţional, copiii părăsind casa părintească
după căsătorie, excepţie făcând mezinul, ce moştenea, de regulă, căminul.
Libertatea căsătoriei era mult îngrădită prin faptul că actul era hotărât de părinţi; desfacerea
logodnei atrăgea sancţiuni canonice şi juridice; diferenţele de rang social sau de confesiune
religioasă afectau, de asemenea, libertatea căsătoriei.

Dreptul penal

În perioada fanariotă, dreptul penal se evidenţiază printr-o puternică notă de conservatorism,

moştenită din legiuirile anterioare, dar treptat, au fost introduse elemente reformatoare.
Infracţiunile (vinile) au continuat să fie clasificate în mari şi mici.
Pedeapsa capitală a cunoscut o evidentă regresie, fiind înlocuită din ce în ce mai des cu
pedepsele privative de libertate (ocna, temniţa). S-a realizat o trecere treptată de la pedepsele
expiatorii care urmăreau ispăşirea vinei, la pedepsele educative care urmăreau reeducarea
făptuitorului. Confiscarea averii a fost interzisă tacit de către Criminaliceasca Condică din
Moldova, prin omisiune. Se aplicau şi pedepse accesorii, spre exemplu degradarea civică a celor
condamnaţi pentru crime şi fapte grave, dintre care boierii îşi pierdeau rangul şi dregătoria, fiind
scoşi din efectivele Arhondologiei (Condica oficială a rangurilor boieresti).
În această perioadă se păstrează caracterul discriminatoriu al pedepselor, făcându-se diferenţieri
radicale, în funcţie de situaţia socială a făptuitorului (spre exemplu, boierii nu erau pedepsiţi cu
închiderea la groapa ocnei, ci cu surghiunul la mănăstire).
Influenţele europene au făcut ca dreptul penal să sufere transformări importante, prin
introducerea de noi principii moderne:
 individualizarea răspunderii penale ce implica personalizarea pedepsei şi excluderea
răspunderii familiale;
 legalitatea incriminării şi a pedepsei;
 respectarea libertăţii individuale, prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără tortură şi
interzicerea detenţiei preventive prelungite;
 aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărâre motivată;
 umanizarea pedepselor, prin excluderea pedepsei cu moartea şi a pedepselor mutilante şi
prin „îmblanzirea” sistemului penitenciar.

Procedura de judecată

Dreptul procedural din Ţara Românească şi Moldova a suferit importante modificări prin
reforma judiciară a lui Constantin Mavrocordat. S-a acordat o atenţie sporită procedurii scrise şi
organizării arhivelor instanţelor de judecată. Hotărârea era redactată în două exemplare, unul
pentru arhiva judecătoriei, iar al doilea se înmâna părţii care câştigase procesul.
Indiferent de cauză, civilă sau penală, se aplică una dintre cele două forme procedurale: cea
scrisă - solemnă, şi cea orală - sumară.
Organizarea judiciară introdusă de Alexandru Ipsilanti aduce un plus de formalism în procedura
scrisă (acţiune, jurnal de sedinţe, hotărâri, condici) şi înfiinţează condicile în care se copiau
hotărârile în ordine cronologică, un exemplar fiind trimis, lunar, domnitorului spre verificare.

Declinul dreptului cutumiar şi progresele dreptului scris

În perioada 1711-1821, legislaţia scrisă a dobândit o însemnătate tot mai pronunţată în raport cu
dreptul cutumiar. Dat fiind faptul că pravilele nu cuprindeau soluţii pentru toate cazurile apărute
în practică, în 1797, Alexandru Ipsilanti a înfiinţat Logofeţia de obiceiuri, însărcinată să culeagă
normele de drept consuetudinar.
Confruntaţi cu neajunsurile unor sisteme legale multiple, în anii ’60-’70 ai secolului al XVIII-lea,
domnii au luat primele măsuri de unificare a acestora şi au procedat la o reformă generală a
normelor şi procedurilor judiciare.
Menţionăm cele mai importante codificări:
 Capetele de porunci (1714 – Muntenia) – întocmite de mitropolitul Munteniei, Antim Ivireanul,
în vederea reglementării uniforme a materiei succesiunilor, redactarea testamentelor intrând în
competenţa exclusivă a clerului. Această lucrarea reprezenta un îndreptar pentru preoţi şi
diaconi privind condiţiile de întocmire a testamentelor;
 Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia) – a reprezentat prima încercare de codificare,
întocmită de juristul Mihai Fotino din porunca domnitorului Ţării Româneşti, Ştefan Racoviţă;
avea ca izvoare Basilicalele, lucrările lui Matei Vlastares, Constantin Armenopol şi obiceiul ţării;
 Pravilniceasca condică (Manualul de legi – 1780 – Muntenia) – a fost redactată din porunca lui
Alexandru Ipsilanti, domnitorul însuşi colaborând la întocmirea şi redactarea lucrării.
Pravilniceasca condică a reprezentat un cod complet de legi ce reglementa organizarea
instanţelor judecătoreşti şi procedura judiciară având ca izvoare Basilicale, Obiceiul pământului,
jurisprudenţa (poveţele) şi doctrina juridică modernă rezultată din opera lui Montesquieu şi
Beccaria.
 Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de Alexandru Mavrocordat, cuprinde două
hrisoave domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de obşte şi anume un hrisov din 14
august şi unul din 12 septembrie 1785, ambele având scopul de a linişti frământările ţărăneşti pe
fondul abuzurilor boierilor. Legiuirea prevede interzicerea „daniilor facute de cei saraci şi de jos
celor bogati şi puternici”. Lucrarea constituie o legiuire specială, prima parte cuprinzând
dispoziţii referitoare la danii de moşii, vii, case, locuri de case etc. pentru care urma să se aplice
dreptul de protimis şi prin care se urmărea protecţia răzeşilor de cei care vroiau să le ia
proprietăţile, iar partea a doua era alcătuită din norme privitoare la ţigani, situaţia lor, căsătoriile
dintre robii ţigani, căsătoriile dintre moldoveni şi ţigani etc.
 Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova) – redactată de către paharnicul Toma Carra, la
porunca domnului Alexandru Moruzi, lucrarea era destinată să se constituie într-un cod civil,
fiind structurată în trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni. Moartea autorului a împiedicat
finalizarea lucrării, neputând fi terminată decât prima parte referitoare la persoane.
 Manualul juridic elaborat de Andronache Donici (1814 – Moldova) – tipărit la tipografia
mitropoliei din Iaşi, manualul cuprinde dispoziţii de drept civil şi penal, organizare
judecătorească şi procedură civilă. Manualul juridic al lui Andronache Donici s-a aplicat în
Moldova, până la intrarea în vigoare a Codului Calimach – 1817. Manualul a avut drept model
Codul civil francez din 1804 şi Codul civil austriac din 1811.
 Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova) – numit şi Codul Calimach sau Codica Ţivilă
a Moldovei, a fost publicat în două ediţii. Ediţia din 1 iunie 1817 a fost redactată în limba greacă,
iar cea din 1833 în limba română. Codul a reprezentat o sinteză a tot ceea ce era mai valoros în
domeniul dreptului civil pentru epoca respectivă, având ca izvoare Codul civil francez de la 1804
şi Codul civil austriac de la 1811. Ideea alcătuirii codului aparţine domnitorului Alexandru
Calimach (1795-1799), dar a fost pusă în practică de fiul său, Scarlat Calimach (1812-1819).
 Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi publicată în anul 1818, din ordinul
domnitorului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în vigoare cu un an mai
târziu, s-a aplicat, ca şi Codul Calimach, până la intrarea în vigoare a Codului civil roman (1
decembrie 1865). Autorii Legiuirii au fost: logofătul Nestor, care a fost primul profesor ce a
predat dreptul în limba română, Athanasie Hristopol şi stolnicii Constantin şi Ioniţă Bălăceanu.
Deşi a avut ca fundament şi unele coduri europene ale vremii (în special dispoziţiile Codului civil
napoleonian din 1804 referitoare la contracte şi moşteniri), principala sursă de inspiraţie a
Legiuirii au constituit-o obiceiul pământului şi pravilele mai vechi (Pravilniceasca Condică). Cele
şase părţi ale Codului Caragea erau intitulate: partea întâia – pentru obraze (persoane), partea a
doua – pentru lucruri, partea a treia – pentru tocmeli (contracte), partea a patra – pentru daruri
(donaţii) şi moşteniri, partea a cincea – pentru vini, partea a şasea – despre ale judecăţilor.