Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cercetarea fenomenului juridic, din punctul de vedere al originii și evoluției sale, presupune
erudiție și atenție pentru a-l înțelege în deplinătatea valorii sale.
Unul dintre autorii recunoscuți în domeniul cercetării istoriei dreptului românesc spunea că ”dacă
Dreptul ar fi un produs exclusiv al legislatorului, dacă acesta nu ar face altceva decât să transpună în
litera legii propria-i gândire – care gândire n’ar fi și un reflex al lumii însăși din care legea pornește și
căreia legea îi este destinată – poate că simpla lectură a textelor juridice și simpla lor exegeză ar fi
îndestulătoare. Dar, atunci, studiul Dreptului s’ar cantona în marginele unor exerciții de cazuistică; el
ar constitui doar o rutină necesară vieții zilnice a unei societăți omenești, dar nu s’ar învrednici să
poarte numele de știință.”1
Un efect direct: ruperea vălului de ignoranță care acoperă vechile norme juridice ale
poporului nostru;
Un efect indirect: adâncirea și creșterea în inimile noastre a sentimentului național.
1
George, Fotino, Curs de istoria drepttului românesc, vol. I, curs litografiat, Universitatea din București,
Facultatea de Drept, 1940-1941, p. 4.
GALAȚI
2020
I. Noțiune și izvoare
Dregătoriile au fost înființate treptat, odată cu organizarea Țării Românești și Moldovei, ca state
nou înființate. Ele erau departamente medievale publice sau de curte domnească în statele românești
din evul mediu. Chiar dacă izvoarele atestă aceste dregătorii treptat și târziu, cele mai multe dintre ele
datează din perioada de început a statului. Se mai consideră că acestea erau înalte demnități
ale statului, beneficiarii acestora fiind numiți de către domn, față de care depuneau jurământ de
credință.
Aceștia puteau fi confirmați sau revocați oricând, nu erau remunerați-în
schimb primeau danii domnești, daruri ori concedarea veniturilor unor ținuturi.
Dregătorii care participau la Sfatul Domnesc erau denumiți "mari", spre deosebire de ceilalți
dregători. În principiu, dregătorii exercită atribuțiuni în cadrul curții domnești, ca și pe plan
administrativ, judiciar, militar. Întrucât nu exista o delimitare clară a formelor de activitate în cadrul
statului, din secolul al XIV-lea și până târziu, în secolul al XVII-lea, atribuțiile dregătorilor nu au fost
foarte bine diferențiate.
II. Constituire și clasificare
Dregătorii, care în sens modern sunt asimilați noțiunii de înalți funcționari, puteau
îndeplini sarcini din porunca domnească indiferent de atribuțiile principale ale funcției lor. În
general puteau fi deosebite două tipuri de dregătorii:
Dregătorii publice, în care posesorul avea atribuții publice (administrative și
judecătorești);
Dregătorii de curte, în care posesorii prestau în primul rând activități admistrative și de
protocol la curtea domnească.
În ceea ce privește scopul înființării dregătoriile centrale s-au constituit din necesitatea de
a deservi interesele personale ale domnului și ale curții,și interesele publice și administrative.
Dregătorii erau numiți și scoși din funcție de către domn.
III. Componență
BANUL (MARE BAN): Era considerată a fi principală în Țara Românească, având rolul
de a asigura cârmuirea pe plan administrativ a Olteniei, având prerogative similare cu cele
ale domniei;
MARE ARMAS: Deținător în general al atribuțiilor polițienești, acesta era șef al poliției și
al temnițelor, în sarcina sa intrând și aducerea la îndeplinire a pedepselor domnești,
militare, de șel al artileriei și al poliției militare. În aceeași sferă se regăseau de asemenea
și:
PITARUL: Pregătea pâinea pentru domn și pentru slujitorii sau ostașii cu rație zilnică de
pâine.
III. Concluzie
Acestea fiind spuse conchid prin a susține faptul că, statele medievale românești și-au
asumat toate cele trei funcții specifice unei organizări statale: menținerea ordinii interne,
împărțirea dreptății și strângerea darilor. Aceste funcții au fost însă adaptate la realitățile social-
politice ce caracterizau societatea medievală autohtonă, astfel încât ele au fost subordonate
intereselor claserlor dominante (boierimea).
Pentru a se putea îngrijii de interesele generale ale societății, care de altfel reprezentau
crezul lor comun, statele medievale românești au dezvoltat un aparat administrativ care în timp a
căpătat dimensiuni și care s-a diversificat din punct de vedere funcțional. Astfel, alături de
Domnie, Sfatul Domnesc și Adunările de stari, corpul Marilor Dregătorii a devenit o instituție ce
alcătuiește aparatul administrativ central, având atribuții administrative cu rol decizional în ceea ce
privește urmărirea și realizarea interselor publice, scopul comun tuturor acestora, fiind acela de a
fi în slujba țării.
BIBLIOGRAFIE
https://www.wikipedia.org/.