Subiecte roman

1. Codificarea justiniană (p. 70, vol. I)

Justinian este unul dintre marii legiuitori ai lumii, urmândui lui Hamurabi și
precedându-l pe Napoleon. Corpus juis civilis se remarcă prin vastitate, încercarea de
readaptare a instituțiilor juridice consacrate la condițiile Imperiului Roman de Răsărit și
ale poparelor orientale din perimetrul acestui imperiu. Imperfecțiunea se datorează
muncii nenitare a comisarilor conduși de Trebonian, ingerințelor nesistematizate ale
acestora în textele clasice și menținerea unor dispoziții contradictorii.
Opera sa are o structura quatripartită: Codul (Codex), Digestele (Digesta sive
Pandectae),Institutele (Institutiones) și Novelele (Novellae constitutiones)

1.Codul
Este format din 12 cărți împărțite în titluri ce cuprind peste 4500 de constituții
imperiale în ordine cronologică, de la Hadrian până la Justinian. Fiecare lege este însoțită de
elemente de individualizare, fiind precedată de o inscriptio (indicarea autorului și celui vizat)
și urmată de o subscriptio (data și locul publicării)

2.Digestele
Justinian a patronat redactarea unei culegeri de compilați din deciziile motivate ale
celebrilor jurisconsulți, compilații ordonate pe materii. Cele 50 de volume au fost terminate
în 3 ani, deși Justinian a acordat echipei lui Trebonian 10 ani pentru elaborarea operei.
Schema Pandectelor o urmărește, în general, pe cea a comentariilor la edictul pretorian.
Sunt împărțite în titluri, fragmente de legi și paragrafe.

3.Institutele
Manual de drept roman pentru uzul studeților. Având un volum impresionant, Digestele erau
practic inoperante pentru neințiați, ceea ce a impus, în vederea relansării studiului dreptului,
realizarea unui manual care să sintetizeze principiile și argumentația științifică. Acesta a fost investit
cu putere de lege în fața instanțelor judecătorești. Nu sunt indicate, spre deosebire de celelalte
opere justiniene sursa extraselor.

4.Novelele
Sunt constituțiile date de Justinian ulterior apariției ansambului de culegereri cu caracter
legislativ și până la moartea sa.
2. Organizarea judiciară în Epoca Postclasică (p.91, vol.I)
a.Magistrații judiciari
În acestă epocă organizarea judiciară suferă transformări
determinate de dezvoltarea administrației imperiale.
 Pentru a face față crizei, se dezvoltă birocrația centralizată
în jurul împăratului, în așa numitele comitaturi, în fruntea
cărora se află curtea imperială, compusă din personalul
consiliului și birourilor imperiale, sub autoritatea unică a
șambelanului (comis, ofițer), care trebuia să genereze
nevoile uriașe ale unei armate de peste 500.000 de oameni.
 Centralizarea este însoțită de o reformă a administrației.
 La vârf, trei prefecți a puterii controlează toți guvernanții, judecă în apel și
administrează impozitul.
 La bază, vicarii prefecților conduc 12 dioceze, ce regrupează câte 100 de provincii.
Doar Roma și Constantinopoulul rămân sub jurisdicția prefectului urban.
 În a doua perioadă a Imperiului (Dominatul) nu mai existau magistrați învestiți în
mod special cu administrarea actului de justiție. -Competențele judiciare și cele
administrative sunt reunite în persoana acelorași înalți funcționari imperiali.

 Pretorul urban își va pierde competența generală de administrator al jursdicției

civile, rămânând cu atribuția de organizator de spectacole pentru cetățeni.
Jurisidictio este preluată de prefecții orașelor, care la Roma și Constantinopol
dobândesc competența generală de a judeca.

 În provincii se mențin magistrații municipali, cărora li se adaugă defensores

civitatis, apărători ai cetățenilor, cu misiunea inițială de a proteja categoriile
plebei de abuzuri. Aceștia obțin și unele competențe în cauze penale minore.
b.Judecătorii
Separarea administrării actului de justiție de judecata propriu-zisă ia sfârșit în epoca
Dominatului. Sub termenul judex regăsim toți judecătorii cu competețe speciale în materie
de judecată.
Colegiile de centumvri și decemviri își restrâng competențele până la dispariție.
Instituția judecătorilor privați dispare.
Episcopii dobânesc dreptul de a judeca și princini laice, dar doar dacă părțile o doreau.
Judecata episcopilor a dobândit o largă răspândire ca urmare a compromiterii unor
judecători laici prin abuzurile lor.

 Arcadius (398) abroga judecata episcopală, iar Honorius (408) o investește cu

forță executorie. În 452 se restabilește ordinea inițialp, episcopii având dreptul de
a soluționa doar afacerile civile în chip de arbiter, în baza unui compromis între
părți și competența generală în cauze religioase.
3. Probatoriile în Epoca Postclasică (p.164, vol. I)
Probatoriile se efectuau în perioada Dominatului doar în prezența judecătorului, acesta
având dreptul de a pretinde părților interogatorii, depunerea jurământului etc. Există o
ierarhizare a probelor, cele scrise având întâietate față de cele testimoniale, acestea din
urmă fiind evaluate în funcție de numărul martorilor și de poziția socială a acestora.
Între probele cu înscrisuri operează diverse clasificări. Forță probantă absolută aveau
înscrisurile ce emanau de la un notar sau de la un magistrat competent. Pentru a fi luate în
considerare, înscrisurile sub semnătură privată trebuiau întocmite în prezența martorilor și
semnate de către aceștia și de cel care le redacta.
Mărturisirea dobândește o forță probantă considerabilă – aducea avantaje pârâtului
mărturisitor. Trebuia să fie judiciară, mărturisirea extrajudiciară nu producea efecte decât în
mod excepțional.
Jurământul este considerat o probă cu forță probantă de sine stătătoare.
Era de 2 feluri: jurământ necesar (care nu putea fi respins de judecător) și jurământ
supletiv, care putea fi cerut din oficiu și avea valoare probantă inferioară jurământului
necesar/voluntar (nu putea fi retractat)
Interogatoriul a fost asimilat probelor cu forță probantă absolută.
Crește puterea și libertatea judecătorilor, care aveau dreptul de a pretinde părților să
răspundă la întrebări în orice fază procesuală.
 Prezumțiile legale:
a.prezumțiile din materia comorienților
b.prezumția de paternitate
c.prezumția de donație făcută de soț sau de copii cu privire la bunurile soției, bunuri
dobândite în timpul căsătoriei și a căror proveniență nu se poate justifica
-Se înmulțesc prezumțiile relative și sunt recunoscute prezumțiile judecătorești, însă doar
în cazuri limitate de lege.

4. Dobândirea și pierderea calității de cetățean roman (p.275, vol. I)

Modalități de dobândire a cetățeniei:
a. Nașterea din părinți cetățeni.
 Copilul născut dintr-o căsătorie legitimă (justae nuptiae) urmează statutul tatălui,
în timp ce copilul rezultat dintr-o altă uniune urmează statutul mamei. Era
 aplicabil criteriul naționalității părinților (jus sanquinis), nu pe faptul nașterii pe
teritoriul statului roman (jure soli).
b.Prin fapte posterioare nașterii: eliberări din sclavie de către proprietari cetățeni romani, ca
urmare a adopției sau a unei concedări statale (individuale sau colective).

 Exemple de concesiuni colective:

1.locuitorilor Penisulei Italice prin Lex Julia
2.locuitorilor Galiei prin Lex Roscia
3.tuturor locuitorilor imperiului roman, cu excepția dediticilor de către Marcus Aurelius
Caracalla
Favorurile individuale aveau ca suport diverse fapte determinate a celor care solicitau
cetățenia.
 Exemple: dreptul la cetățenie a celui care denunță infracțiunea de luare de mită
comisă de un magistrat roman, dreptul celor care depuneau armele în urma
războilui social.
 Soldaților înrolați în armată li se acorda cetățenia. Aceste concesiuni puteau fi
acordate de Senat, un magistrat delegat sau de împărat.
 Modalități de pierdere a cetățeniei:
a.pierderea libertății atrăgea automat pierderea cetățeniei, dobândirea unei alte
cetățenii atrăgea pierderea celei romane.
b.relegarea, exilarea voluntară sau forțată atrăgea pierderea cetățeniei
c.cetățenia romană putea fi pierdută ca urmare directp a cunei condamnări la pedepse
infamate, precum munca silnică în mină sau lupta cu fiarele în arenă, sau ca p consecintă a
capitulării/trecerii la dușman

5. Drepturile și obligațiile cetățenilor romani de plin drept (cives Romani

optimo jure) (p.279, vol. I)

Dintre toate categoriile de persoane, cetățenii romani aveau plenitudinea drepturilor

politice și civile conferite de Roma.
 Dintre drepturile politice reținem:
a.dreptul de a alege prin voturi date în cadrul adunărilor populare (jus suffragi)
b.dreptul de a fi ales în una dintre magistraturile statului (jus honorum)
c.dreptul de a efectua serviciul militar în cadrul legiunilor armatei romane (jus militiae)
d.dreptul de a practica un cult religios în mod public
  Dintre drepturile civile, remarcăm:
a.dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după jus Quiritum (jus conunubii)
b.dreptul de a încheia orice acte juridice prevăzute de jus civile, fie dreptul de dispoziție, de
administrare sau de conservare, de a dobândi proprietatea sau alte drepturi reale asupra
bunurilor, conform drepului roman (jus commercii)
c.dreptul, derivat din jus commercii, de a transmite moștenire pe cale testamentară (jus
testamenti factio) conform lui jus civile
d.dreptul de a apela la jutiție pentru apărarea acestor drepturi prin forme procedurale (legis
actio)

 Dreptul la nume se regăseste într-o formă tripartită: praenomen (prenume),

numen gentilicium (al gintei, aka nume de familie) și cognomen (porecla). Putea fi
inserat și numele tatălui.
-Cetățenii romani erau egali în drepturi.
Obliațiile civice ale romanilor - efectuarea stagiului militar și plata impozitului.

6. Căsătoria romană. Condițiile de fond și de formă ale căsătoriei (p.303,

vol.I)
Între izvoarele puterii părintești, căsătoria legitimă (justae nuptiae) ocupă cel mai
important loc. Dar căsătoria romană putea fi izvor și al altei puteri, aceea a soțului sau a
ascendentului soțului (pater familias) asupra soției (uxor), care în cadrul căsătoriei cum
manu, încetează a mai fi sub puterea lui pater familias din cadrul familiei de origine și devine
fiica locului în noua familie.

 În căsătoria încheiată sine manu, soția era independentă de puterea (manus) a

soțului ei, deși nu era nici de această dată egală cu acesta.

 Condițiile de fond și de formă ale căsătoriei

a. Consimțământul
Consimțământul soților trebuia consemnat într-o declarație de vointă. Până în epoca
clasică pentru fiu și până în epoca justiniană pentru fiică, acest consimtământ se cerea
doar șefilor de familie ai soților. Trebuia urmată de un început de viață în comun
b. Pubertatea
 Se referea la o stare fiziologică și nu la una cronologică. Oportunitatea căsătoriei era
stabilită în mod arbitrar și aleatoriu de către pater familias, care aprecia nu vârsta, cât
dezvoltarea (im)puberului. Se impunea o examinare corporală a soților.

 Școala proculiană a apreciat că trecerea la pubertate se face la 12 ani pentru fete

și 14 ani pentru băieți. Disputa este încheiată cu Justinian, care alege a doua
opinie.
c. Connubium
= dreptul de a încheia o căsătorie legitimă în baza normelor lui jus civile
Acest drept era recunoscut doar cetățenilor romani, latinilor vechi, ca o favoare făcută
individual sau colectiv.
Un impediment la căsătorie era lipsa lui jus connubii. Impedimente relative:
a.rudenia (cogatică sau agnatică)
b.adopțiunea
c.căsătoria între plebi și patricieni, între cumnați
d.între liberți și ingenui
e.căsătoria romană era monogamă
f.văduva trebuia să aștepte un an pentru a se putea recăsători
g.era interzisă căsătoria între femeia adulterină și amant sau între tutore/fiii săi și pupilă,
ori dintre curator și fata de 25 de ani sub curatelă
h.în timpul principatului, soldații nu se puteau căsători
i.guverantorii de provincii nu se putea căsători cu femei rezidente în acele provincii și nici
senatorii nu se putea căsători cu femei de condiție joasă
j.în timpul dominatului se interzic căsătoriile între frați și surori vitrege, unchi și nepoate,
între creștini și evrei

7. Persoanele juridice (persona ficta)

Dreptul de asociere este procmat prin Legea celor 12 table. Tipuri de asociații cu
personalitate juridică:
a.universitas (comunitate)
b.corpora (grup de persoane)
c.societates publicanorum (societăți de publicani, compuse din persoane ce se
ocupau cu strângerea impozitelor)
d.universitas personarum (asociații de persoane, res publica, civitates, municipiu,
coloniae – diviziuni administrative)
 e.colegiile (asemanatoare breslelor)
f. universitates rerum (comunități bazate pe un patrimoniu comun) care vor forma
fundații (cu scop religios sau laic)

 Julius Caesar desființează majoritatea persoanelor juridice care funcționau până

atunci doar în baza unor statute.
 Octavianus Augustus le repune în drepturi, condiționând înființarea lor la
înregistrarea unor criterii. Se preconizează:
a.voința persoanei juridice în ansamblu distinctă de cea a membrilor
b.posibilitatea de a dobândi, prin intermediul slavilor, posesiuni în numele ei
c.capacitatea de a se obliga în nume și interes propriu
d.posibilitatea de a dobândi un drept real

 Persoanele morale supraviețuiesc celor fizice.

 Singurele persoane juridice care se autodizolvau erau:
a.fundațiile, odată cu lichidarea patrimoniului
b.cele care își realizau scopul propusla înființare
c.cele cu scopuri subversive (ilegal)

8. Jur rerum. Conceptele fundamentale (p.347, vol. I)

-Drepturile reale asupra lucrurilor (res, rei) au fost reglementate fie de jus civile, fie
de norme pretoriene. Noțiuni fudamentale:
1.lucru (res)
2.bun (bona)
3.patrimoniu
Bunul (bona) sau lucrul reprezinta notiuni care sunt legate de o alta importanta categorie
specifica dr. privat – “apropiere”, de insusire, de dobandire in proprietate a unui obiect
material sau a unei valori care in drept poarta denumirea de “obiect material al dreptului”
Prin noțiunea de “patrimoniu” înțelegem astăzi universalitatea drepturilor si obligațiilor
cu valoare economică, dar și obligații care aparțin și sunt raportate la un titular și care în
cadrul universalității patrimoniale, își păstrează individualitatea, particularitățile si regimuri
juridice distincte.

 În vechiul drept roman, patrimonium reprezenta o sferă restrânsă de bunuri. Este

vorba de lucrurile corporale moștenite de către pater familias, pe care acesta
trebuia să le transmită la rândul sau mostenitorilor.
Termeni care desemnează fragmente din patrimoniu:
- pecunia: ansamblul animalelor mici+ lucruri mancipi, mai tarziu.
- Familia: grupul de sclavi (familia rustica/urbană)
  În epoca clasică a dreptului roman, patrimoniul devine ansamblul drepturilor și
datoriilor, indiferent de natura si modul lor de dobândire.

9. Jus rerum. Divisio bonorum. Res extra patrimonium (p.363, vol. I)

Prin natura lor (apa, aer, energie solară etc) sau prin voința legiuitorului nu pot face
obiectul împroprietăririi private sau etatice.
1.Res nullius divini juris = masa de bunuri improprii folosirii omenești, laice
a.Res sacrae
Bunurile consacrate printr-un ritual special (consacratio), ca urmare a unei hotărâri a
poporului : temple, altare+accesorii, statuile zeilor, sanctuare
Ceremonia prin care bunurile primeau acest statut se numea consecratio, iar
procesul revers, de laicizare se numea profanatio.
b.Res religiosae
 Fiecare familie avea un cult propriu al casei prin care își venerau strămoșii.
Mormintele și semnele particulare ale acestora (pietre tombale, stele funerare)
constituiau lucruri religioase, indiferent de calitatea celui înmormântat
(om liber sau scalv), dar trebuia ca lucruile să fie amplasate în proprietatea
autorului funerariilor.
c.Res sanctae
Pentru protejarea și respectarea lor, au fost scoase din circuitul civil zidurile
cetății sau pietrele de frontieră, tot în urma unui cermenonial
2.Res nullius humani juris
a. Res communes
aerul, apa potabilă, marea și malurile ei, apele curgătoare erau prin excelență
bunurile tuturor
b.Res publicae
statul roman avea dreptul de a își rezerva propriile bunuri (slavii publici, pământul
proprietatea statului, succesiunile vacante, porturile, alte domenii publice). Statul își
exercita atributele dreptului de proprietate prin reprezentanții săi cu funcții magistrale
c.Res universitatum
Forma particulară a bunurilor publice aflate în proprietatea unor persoane juridice
precum cetățile, muncipile, orasele italice.
 Exemple:
a.teatrele și arenele
b.circurile
c.stadioanele
Sunt destinate nevoilor și intereselor generale ale persoanelor, neputând face obiectul
unei apropriațiuni.

10.Jur rerum. Divisio bonorum. Res in patrimonio (p.355, vol. I)

1. Criteriul integrării bunului într-un patrimoniu identificabil:
a. Bunurile nimănui (res nullius)
Bunurile abandonate și cele făra stăpân din cauze fortuite (pierdute). Era o categorie
proprie însușirii prin mijloace orignare de dobândire precum ocupatio sau uscuapio.
b.bunurile apropiate, insusite (res privatae)
-Bunurile aflate sub o putere de jure sau de facto. Bunurile care se aflau in
patrimoniul unei persoane particulare (fizice sau jurdice).
2.Criteriile constituirii subdiviziunii bunurilor în patrimoniu
a. Criteriul importanței formale a bunului în cadrul patrimoniului
Acesta este un criteriu peren.
În sens formal : bunuri mancipi și bunuri nec mancipi
În sens real: bunuri mobile și bunuri imobile
Res mancipi: Susceptibile de a fi dobandite, la epoca veche, doar prin mancipațiune
sau cesiune în fața magistratului (in jure cessio).
Lucurile cele mai importante din gospodaria lui pater familias (mijloace
productive) si familiala ce caracteriza societatea romana: suprafete de pamant
italic, animale de tractiune, sclavii.
Res nec mancipi: Rămân toate celelalte bunuri: fiarele sălbatice (urși, lei, elefanți etc).
Puteau fi obtinuite prin traditio, eventual în jure cessio și în proprietate quiritara. Mai erau
considerate res nec mancipi toate bunurile incorporale (drepturile și obligațiile) cu
excepția servituților reale asupra fondurilor rustice. Formalismul excesiv al acestei
diviziuni a cauzat căderea sa în desuetudine în epoca Dominatului.

b.Criteriul corporalității bunurilor

 Corporales: Sunt bunuri tangibile, palpabile. Doar ele puteau fi dobândite prin
uzucapiune, tradițiune, ocupațiune si doar ele puteau fi posedate, deci prescrise
achzitiv.
 Dreptul de proprietate face exceptie de la integrarea în rândul non-corporarelor.
 Incorporales: Drepturile si obligațiile, care erau abstracte, ideale (facea exceptie dr.
de proprietate). Erau incluse si sevituțiile prediale asupra fondurilor rurale. -Erau
improprii operatiunilor si institutiilor jur. de la corporales.
c. Criteriul muvabilitatii bunurilor corporale
Necesitatea acestui criteriu se vede la stabilirea unor termene deosebite pt
uzucapiune (2 ani pentru bunurile imobile).
 Res moventes :bunuri apte de a se deplasa prin propria lor energie+cele care pot
fi deplasate sub acțiunea unei energii externe
- Bunuri imobile: sunt nesusceptibile de muvabilitate.

 Exemple: terenuri (res soli), construcțiile, acareturile din dota+ accesoriile cu care fac
corp comun.
d. Criteriul naturii bunurilor asociat intentiei partilor dintr-un rapoer juridic.
Ad species: lucrurile de specie sunt individualizate prin natura, constructia sau forma
lor astfel incat sunt unice. Nu mai este necesara individualizarea dupa criteriile quid,
quale, quantum (ce fel de bun, calitatea, cantitatea). In caz de pieire fortuita, riscul
disparitiei incuba dobanditorul.
In genus: Lucruri de gen sunt neindividualizate prin trasaturi particulare. Se
determina cu ajutorul celor 3 criterii (quid, quale, quantum): ce fel de bun, cum, ce
calitate de bunului și ce cantitat.
In caz de pieire fortuita si in lipsa oricarei individualizari, riscul este suportat de
instrainator. Vor fi inlocuite cu altele de aceeasi natura.
Prin voința părtilor, bunurile de gen puteau deveni bunuri de specie.
e. Criteriul consumptibilitatii
Res quae primo usu consumuptur: Consumptibile dupa primul uzaj, fac obiectul
contractului de imprumut de consumatie - mutuum
Res quae nec primo usu consumptur: neconsuptibile, fac obiectul contractului de
imprumut de folosinta – comodatus.
Importanta: in determinarea bunurilor susceptibile de a fi uzucapate
f. Criteriul fungibilitatii:
Fungibile: se pot schimba intre ele fara consecinte juridice
Nefungibile: nu se pot schimba, fiind unicate
g. Criteriul accesorialitatii bunurilor:
Bunurile principale au o existenta de sine statatoare, foarte importante in cadrul
patrimoniului
 Bunurile accesorii servesc la punerea in valoare a bunurilor principale si urmeaza
regimul juridic al acestora

11.Jus rerum. Proprietas sive dominum. Evoluția dreptului de proprietate în

Roma antică (p.371, vol. I)
Proprietatea este dreptul de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile
publice și garantat de forța de costrângere etatică.
În dreptul roman, au existat 3 forme importante de proprietate:
1.Proprietatea colectiva, gentilică: in epoca straveche, proprietatea era
determiata de modul de organizare tribala a societatii romane. Folosinta comuna a terenului
nu presupune o apropiere individuala. Fructele erau impartite intre membri.
2.Proprietatea familiala, paternală: în epoca veche, se atesta existența atât a
proprietatii gentilice, cât și a celei familale.

 În cadrul proprietății familiale, heredium-ul (1/2 ha, transmisibl) și fundus-ul (teren

pentru munci agricole) erau cele mai importante.
 Doar pater familias exercita prerogativele dreptului de proprietate.
3.Proprietatea individuala, absolută
 Ceea ce unește aceste trei forme de proprietate este domnium, noțiune care
implică:
a.jus utendi (usus, dreptul de folosință nelimitată a bunului)
b.jus fruendi (fructus, dreptul de a culege fructele naturale, civile sau industriale ale
bunului frugifer)
c.jus abutendi (abusus, dreptul de folosință materială si juridică)

12.Dominum ex jure quiritium (p.379, vol. I)

Dominium - ideea de putere ca spațiu de exercițiu al puterii lui pater familias
Quiritium - ideea de traditie romană, quiritii fiind primii locuitori ai cetății
  Cei care beneficiau de aceasta forma de proprietate erau cetatenii romani
pentru ca numai ei puteau exercita jus commercii. Mai tarziu, jus comercii a
fost recunoscut latinilor si unor categorii de peregrini.
Doar anumite lucruri puteau fi dobandite in proprietatea quiritara, iar dreptul
cetateanului asupra acestor bunuri era absolut si perpetuu.

 Doar suprafetele de teren aflate in peninsula italica, nu si cele din afara faceau
obiectul acestei forme de proprietate.

Proprietatea quiritara putea fi dobândită numai prin modurile recunoscute

expres de jus civile:
1.mancipatiunea
2.cesiunea in prezenta magistratului
3.uzucapiunea
Mai tarziu, unele forme ale traditiunii.
Principala sancțiune a proprietății quiritare: act in revendicare (rei vindicatio)

13.Dominium bonitarium
Proprietatea bonitară a fost reglementată de normele lui jus gentium (dreptul gintilor).
Titularii erau strainii din provinciile romane.

 Pentru exercitarea jus utendi si jus fruendi titularii plateau impozit.

 Aveau doar o possessio care, insa, nu putea fi invocata pt a uzucapa bunul
posedat.
 Mai tarziu au obtinut o actiune utilă (prin care posesiunea asupra terenurilor
le era apărată), asemanatoare lui actio in rei vindicatio.

14.Proprietatea peregrină
 Putea fi dobandita doar pe cale exceptionala de catre strainii (peregrini) care se
bucurau de exercitiul lui jus commercii (dreptul de a incheia acte juridice sub
imperiul si protectia normelor de jus civile). Nu era garantata insa o actiune in
revendicare
-Totuși, pentru garantarea siguranței tranzactiilor, li s-a acordat acestor peregrini o
actio furti (impotriva sustragerilor de orice fel.

15.Proprietatea pretoriană
Pretorul Publicius sanctioneaza printr-o actiune dreptul posesorilor de buna credinta si
dreptul posesorilor in bonis de a uzucapa fictiv si instantaneu bunurile aflate in posesiunea
lor.

 Actiunea publiciana protejeaza posesorul care a fost deposedat impotriva vointei sale
ori pe cumparatorul de buna credinta, care a cumparat de la un neproprietar.
 Odata cu implinirea termenului de uzucapiune, proprietarul pretorian devenea
proprietar quiritar. Traditiunea avea o dubla consecinta juridica daca obiectul era res
mancipi:

1.Înstrăinătorul continua sa pastreze nuda proprietate asupra bunului, chiar si

dupa instrainare
2.Dobânditorul avea bunul doar in posesie, pana la dobandirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune

16.Limitiele exercitării dreptului de proprietate imobiliară

Forme de limitare a exercitiului prerogativelor proprietatii:
a. existenta servitutilor reale (prediale):
- iter (dreptul de a trece pedestru pe terenul altuia)
- via (acelsi drept dar referitor la mijoc de tractiune animala)
- actus (dreptul de a trece cu turmele)
- acquaeductus ( dreptul de a construi un apeduct, o conducta)
- confinium ( spatiul liber dintre parcele pentru trecerea plugului)
- obligatia proprietarului unui fond pe care trecea un rau de a nu-i schiba cursul, daca
prejudicia interesele altor propritar
- obligatia de a permite vecinilor sa culeaga fructele pomilor lor, daca acestia avea
ramurile dezvoltate pe spatiul sau
-aquaehaustus (dr. titularului fondului dominant de a scoate apa din fantana aflata
in fundul serviens)

 servitutile nisipului pietrei de var, din terenul serviens

 servituatea de navigatie pe raurile invecinate proprietatilor funciare private
 servitutile pescaresti

 Servituți reale urbane:

- de întreținere a drumurilor publice limitrofe proprietății imobiliare
 - de respectare a unor parametrii arhitectonici in ceea ce priveste ridicarea noilor
construcții
- de sprijinire a zidului despartitor dintre fondurile învecinate
- de sprijin pt grinda casei învecinate
- de scurgere a apelor pluviane
- de scurgere a apelor menajere
b. Existența unor limite ale exercițiului dreptului de proprietate deduse din dreptul
statului roman de a-i expropria pe unii proprietari de imobile în vederea realizarii unor
lucrări de interes public:
 drumuri publice

 ziduri de apărare

 amenajări genistice impuse de strategii militare, amenajări portuare

17.Condominiumul în reglementarea justiniană

Cum a conciliat Justinian cele 2 exigente contradictorii (coproprietarii aveau interese
colective iar institutia condominium-ului era profund individualista):
-prin conservarea principiului executarii prerogativelor coproprietății fără lezarea
intereselor individuale
- prin modificarea regulilor care descriau eficiența acestui principiu => fiecare
coproprietar putea realiza nestingherit acte materiale care profitau tuturor in mod
echitabil, iar recurgerea la forță era interzisă
Reguli:
- În principiu, solutiile epocii clasice raman valabile
- Pentru a folosi si intretine, valorifica in interes comun bunul care se afla in
posesia unui coproprietar, i s-a permis acestuia sa incheie acte juridice de administrare
privind bunul in integrum.
- posesorului bunului comun i s-a permis să încheie, fara acordul celorlalți, toate
actele simple de gestiune, menite sa conserve bunul.
- actele de dispozitie puteau fi incheiate doar cu acordul tuturor coproprietarilor
 În categoria actelor materiale, unanimitatea copropr. in luarea deciziilor a fost
inlocuita cu majoritatea lor, notiune care in conceptia justiniana nu se referea la
nr. Copropr., ci la întinderea cotelor-părți.

 Reguli noi care decurg din aceasta conceptie:

 - actele materiale de gestiune comună pot fi executate în mod egal de fiecare
copropietar

 Reparațiile necesare bunurilor pot fi efectuate independent de fiecare

copropietar, pentru ca ulterior cheltuielile să fie împărțite în funcție de întinderea
cotelor-părți.
 pentru autorizarea ridicarii unei constructii pe un teren comun era nevoie de
acordul unanim si expres al tuturor.

18.Nudum dominium

 Este acea formă particulară a proprietatii in care titularul ei se afla într-o perioadă
limitată de timp, în imposibilitatea exercitarii prerogativelor esentiale ale
dreptului de proprietate (usus si fructus) datorita faptului ca pe seama bunului
sau a fost constituit un alt drept real - uzufructul in favoarea unei terte persoane.
- Proprietarului ii este recunoscut doar dreptul de dispozitie (abusus)

 Paralizarea exercitiului complet al dreptului de proprietate in profitul unui tert nu

modifica esentialmente dreptul de proprietate al titularului.
 Prerogativele ii erau conservate pana în momentul stingerii respectivelor drepturi
ale tertilor asupra bunului sau, dupa care îsi relua atributele cunoscute: jus
utendi, fruendi, abutendi.

19.Proprietatea condițională
Vorbim de o proprietate conditională cand proprietarul unui bun trebuie sa suporte
pe o perioada determinata, paralizia dreptului de dispozitie.
-Transferul dreptului de proprietate depinde de indeplinirea sau nu a unei conditii, de
consumarea unui termen etc.
-Dezvolarea "subversiva" a traditiunii a facut posibile varietatile proprietatii "sub
conditie". Termenul nu afecteaza decat transferul proprietatii, iar conditia rezolutorie
extinctiva afecteaza dreptul de proprietate insusi.
a. Modalități suspensive
Proprietatea poate fi suspendată, dezavuată de unele efecte pana la împlinirea
termenului. Dobanditorul isi vede interesele protejate prin câteva reguli speciale
 daca înstrăinătorul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive, dreptul de
proprietate al dobanditorului nu va fi afectat, iar succesorii lui tradens trebuie sa-i
respecte dr.
 - pana la indeplinirea conditiei, tradens trebuie sa se abtina de la orice acte care ar
prejudicia interesele lui accipiens, relativ la bunul transferat.
b. Modalități extinctive
- anterior actul de instrainare era descompus în alte 2 acte: unul de transfer propriu-zis
(actul principal) si altul care descria conditia rezolutorie de a carei implinire depindea
dizolvarea primului act

20.Proprietatea suspendată
În cazul sclavilor eliberați prin testament si gratificați.

 Julianus a imaginat o formula prin care dreptul de proprietate al sclavului s-ar fi

consolidat atunci cand el ar fi satisfacut o conditie esentiala: dobandirea
capacitate juridica ca urmare a confirmarii statutului de om liber. Pana atunci el
ar fi putut incheia acte jur. inter vivos pe seama mostenirii transmise.

 Cazuri de proprietate suspendată:

- Când sclavul uzufructuar cumparase un altul fara să se cunoască dacă prețul plătit
făcea parte din peculiul sclavului sau din sursele distincte ale stapanului.
- Cazul înmulțirii animalelor dintr-o turma data spre folosinta uzufructuarului. in
principiu, de la nastere, animalele apartin lui.
o Proprietatea suspendată este si ea afectată de termen/conditie ca si cea
conditională.

21.Înstrăinările etatice
 Sub sancțiunea pierderii concesiunii, statul putea să pună la dispoziția
cetățenilor terenuri degradate, neagricole, in vederea efectuarii lucrarilor de
îmbunătățiri funciare.
 Sub sanctiunea pierderii folosinței, statul putea închiria cetatenilor suprafețe
bogate de teren agricol pe perioade de 5 ani în schimbul unei plăți

 parte a terenurilor frontaliere servea ca obiect al concesionării, închirierii sau al

conferirii in plina proprietate colonilor care se obligau sa asigure paza fruntariilor
statului.

 Puteau fi vandute particularilor si terenurile cu edificii ale statului, ei

devenind proprietari quiritari.
 Bunurile mobile puteau fi vandute la licitatiile organizate de catre questori
(exemplu sclavii public
22.Occupatio
  Prin acest mod putea fi dobandita proprietatea asupra unui bun fara stapan sau
asupra unui bun abandonat. Nu toate bunurile sunt susceptibile astfel.
 Exemple:

 bunurile mobile care n-au fost niciodata apropriate (animalele salbatice, fauna
marina etc)
 bunurile imobile sau mobile lasate fara stapan (mostenire neculeasa) sau
abandonate voluntar.
 bunurile imobile care nu au fost însușite niciodată (insulele)
 bunurile mobile luate ca prada de la un dusman de catre un cetatean roman, în
mod particular
 bunuri care compuneau comoara si vanatul pe terenul altuia

 Occupatio apare ca fiind doar o detenție; o posesie de facto.

 Descoperirea unei comori trebuia sa indeplineasca urm. cerinte pentru a fi o

sursa a propietatii apropiate:
1.Obiectele găsite să fie de valoare.
2.Descoperirea comorii să fie intamplatoare, supusă hazardului
3.Comoara sa fi fost tainuita cu atat de mult timp în urmă încât să fie imposibila
identificarea tainuitorului
4.Comoara sa fi fost ascunsa in locuri improprii folosintei obisnuite

 Datorita parerilor impartite asupra dreptului gasitorului de a pastra comoara,

Hadrianus ajunge la urmatoarele concluzii:
- daca descoperitorul a actionat neintentionat, iar comoara se afla ascunsă pe fondul
privat al unui tert, el va trebui sa imparta cu proprietarul terenului in parti egale
- comoara se cuvine proprietarului terenului pe care a fost descoperita, in virtutea
dreptului de accesiune, daca ca descoperirea s-a facut in urma unor cercetari
premeditate
o Cel care vânează pe terenul altuia poate raspunde: penal sau pentru tulburare
de posesie.

23.Accesio cu privire la bunurile imobile (p.423, vol. I)

Mod originar de dobandire a proprietatii care are loc in urma absorbtiei unui bun
considerat accesoriu într-un alt bun considerat bun principal.
 De regula, dreptul roman refuza proprietarul bunului accesoriu dreptul de a-l
pretinde de la proprietarul bunului principal cand:
1.ca urmare a desprinderii bunului accesoriu s-ar putea aduce atingere integritatii,
calitatii bunului principal
2. ca urmare a accesiunii, bunul accesoriu ar fi devenit neidentificabil
Forme particulare:
a.Aluviunea si avulsiunea: materialele transportate de apele curgatoare si suprafetele de
teren desprinse deveneau obiect al proprietatii fondului de atasare, din momentul alipirii
acestora
b.Albia abandonată și insula apărută în mijlocul fluviului: în ambele cazuri proprietatea
asupra bunurilor imobile se cuvenea proprietarului fondurilor riverane, în mod direct
proportional cu întinderea fondurilor lor, demarcatia fiind linia transversala trasata pe
albie sau insula
c.Semănătura si plantațiile: apartin proprietarului fondului principal, dreptul acestuia se
nastea în momentul înrădăcinarii.
d.Construcția pe teren străin sau cu materiale străine:
- superficiarul care cu buna știință, ridica un edificiu pe terenul altuia si pierde
dreptul de proprietate atat asupra edificiului, cat si asupra materialelor
- superficiarul care s-a aflat in eroare cu privire la proprietatea terenului pe care si-
a ridicat constructia va putea revendica materialele, dar numai odata cu
demolarea virtuala a constructiei
- daca superficiarul foloseste materialele altuia (chiar si pe terenul acestuia),
Justinian ii recunoaste proprietarului materialelor dreptul de a alege intre actiuni:
plata dubla a valorii materialelor sau daca superficiarul refuza, poate cere
demolarea.
- posesorii de buna-credinta si chiriasii care au construit cu acordul proprietarului
puteau cere restituirea materialelor in integralitatea lor.

24.Accesio cu privire la bunurile mobile (p.425, vol. I)

Determinarea bunului principal în raport cu cel accesoriu s-a efectuat pe baza criteriului
formei obisnuite a uni bun mobil.
 Nici dimensiunea bunurilor (ca unic criteriu), nici valoarea lor nu determinau
calitatea de bun principal sau accesoriu și pe cale de consecinta persoana careia i
se cuvenea dreptul de proprietate in integralitatea sa.

 Bunurile mobile prin accesiune, puteau forma 2 categorii de bunuri:

a. res unitae
b. b.res connexae
 a. Res unitae: acele bunuri care suferisera un proces de asamblare definitiva,
proprietarul bunului asamblat nu mai poate cere dezasamblarea bunului si restituirea
partii componente care i se cuvenea; se subdivide in:
- sudura: asamblarea a doua bunuri cu ajutorul unui material de aceeasi natura cu a
bunurilor puse la un loc, proprietatea asupra întregului este conferita proprietarului
bunului principal
- scriitura: spre deosebire de pictura, aceasta nu aducea de la sine transferul de la
proprietatea materiei inscriptionate la autorul scrierii; proprietarul hartiei devenea si
proprietarul scriiturii.
- pictura: operatiunea de imbunatatire estetica a unui suport material, daca era doar
vorba de vopsire, proprietatea asupra materialului vopsit era recunoscuta proprietarului
obiectului, insa in cazul unei opere de arta, proprietatea era conferita pictorului, care
trebuia sa plateasca suportul
- țesătura(textura): bunul principal pe care orice cusatura (broderie), adaos se
ataseaza, proprietarul tesaturii devine automat proprietarul acestora.
b. Res connexae
- bunuri diferite alipite sau bunuri de specii diferite care pentru punerea in valoare a
uneia dintre ele presupun alipirea lor. daca proprietarul bunului accesoriu suporta o
paguba, el avea impotriva proprietarului bunului principal (stalpul) o actio ad
exhibendum
- bunuri diferite asamblate/sau bunuri de specii diferite care pentru asigurarea
functionarii unui mecanism presupun reunirea lor, fara a fi necesara alipirea sau
modificarea loc. dreptul de proprietate este recunoscut in favoarea proprietarului
bunului principal.
 Proprietarul bunului anexat poate cere in cazul vatamrii sale prin actio ad
exhibendum separarea si restituirea bunului sau accesoriu

25.Specificatio – specificațiunea
 Exista cand un mșster creează un bun de o forma/natura noua fara a avea acordul
prealabil al proprietarului materiei folosite.
 Sabinienii confereau proprietarului materiei prime si dreptul de proprietate
asupra bunului nou creat, in timp ce proculienii ii sustineau pe specificatori in
dobandirea dreptului de proprietate asupra bunului fabricat
Din sec II d. Hr a fost data urmatoarea solutie:
 1.daca bunul nou format ar fi putut fi transformat, reconvertit in cel vechi,
proprietatea asupra lui se convenea proprietarului materiei prime cu obligatia platii
manoperei
2.per a contrario daca noul bun era, prin natura lui impropriu convertirii in materie
prima, proprietatea i se cuvenea specificatorului cu obligatia de a-l despagubi pe
proprietarul materiei prime folosite (cu exceptia cazului in care n-a cunoscut proveninta
materiei prime si era absolvit de plata ei)

 Dacă specificatorul fusese de rea-credință, proprietatea asupra bunului nou

era conferita proprietarului materiei prime, carui i-au fost puse la dispozitie in
caz de furt o actio furti si rei vindicatio (actiunea in revendicare)

26.Fructi perceptio – culegerea fructelor

Fructele unui bun frugifer sunt rezultate palpabile sau convenționale pe care acesta
le produce fie in mod independent, fie in urma unei manopere care sa stimuleze
obținerea unui rezultat benefic.
 Bunurile frugifere se împart in:
1.bunuri frugifere propriu-zise ale caror fructe sunt produse periodic si nu saracesc
substanta bunului frugifer
2.bunuri simplu productive, ale caror produse prin perceptie neregulată aduc atingere
integritatii lor
 După statutul lor juridic si criteriul poziției lor în raport cu bunul:
1.fructele neseparate:unite cu bunul frugifer
2.fructele separate: detașate material de bun sau percepute
3. fructele apropiate: separate și apropiate printr-un act distinct de dobandire de
proprietate
 Cui i se cuvin fructele unui bun frugifer?
a. Regula generală: fructele i se cuvin de plin drept, proprietarului bunului frugifer, in
virtutea dreptului de ascensiune
Excepții:
b. Emfiteotul: titular al unui drept real în virtutea căruia putea folosi și culege fructele pe
o perioadă îndelungată (18-99 ani); devenea proprietarul fructelor numai prin separarea
lor
c. Uzufructuarul nu dobandea fructele decat in urma perceperii lor
 d. Fermierul - locatar: dobandeste fructele prin perceperea lor
e. Posesorul de buna - credinta; dobandeste fructele prn simplul fapt al separarii lor ->
cand inceteaza buna - credinta nu mai are acest drept; el pastreaza fructele dobandite
pana la acel moment
f. Posesorul de rea- credinta: trebuie sa restituie si valoarea fructelor consumate

27.Mancipatio – mancipațiunea

 Mancipatiunea poate fi definită ca fiind modalitatea solemnă de transfer al

proprietății, prevazuta de jus civile si destinata dobandirii proprietatii quiritare
asupra bunurilor mancipi.
 Era rezervata doar cetatenilor romani sau necetatenilor care erau gratificati cu
dreptul de a incheia acte juridice conforme cu jus commercii.
Puteau fi mancipate doar bunurile mancipii. Mancipariunea ea un act juridic, care la
epoca veche se incheia cu ajutorul balantei si al lingoului de arama.
La momentul manciparii era necesara prezenta înstrăinătorului, a dobânditorului, a
purtatorlui balantei si a 5 martori (acestia trebuiau sa fie puberi de sex masculin) + a
bunului (esantion al bunului) în Epoca Veche
Libripens cantarea lingoul de arama, in semn ca bunul scos de sub puterea
instrainatorului era un bun ,,pretuit".
Dobânditorul trebuia sa rostească niște formule rituale in care se rezulta ca el este
stapanul bunului, precizand cauza si pretul.
 Mancipatiunea era aplicabila diverselor ipoteze de raporturi juridice, contracte de
vanzare - cumparare, donatie, constiuirea dotelor, construirea sevitutilor prediale
rustice, construirea de garanții reale.

Efecte:
1.Dobanditorului i se conferea dreptul de a promova o actiune in revendicare in cazul
pierderii posesiunii bunului.
2.Mancipatiunea facea eficiente asa-numitele leges mancipii.

 Acestea erau destinate sa-l garanteze pe dobanditor si nu reprezentau

modalitati ale dreptului de proprietate. Nerespectarea ataragea sanctiuni
pentru instrainator (putea fi obligat la plata dublei valori a bunului instrainat)
3.mancipatio conferea garantia contra evictiunii, garantie ce putea fi valorificata
printr-o actiune denumita actio auctoritatis, actiunea fiind indreptata impotriva
alienatorului si nu contra autorului evictunii
28.In jure cessio – cesiunea în fața magistratului
 Cesiunea în fața magistratului judiciar este al doilea mod de transmitere a
proprietarii quiritare. O cesiune in fata magistratului consta de facto, intr-un
abandon al unui bun (mancipi/nec mancipi) efectuat, in cadrul unei legisactiuni,
de catre instrainator, in profitul unui accipiens si ratificat prin acordul public
(Adico!) al magistratului judiciar.
-Era recunoscută doar cetatenilor romani, aceștia putând participa ca părți în cadrul
procedurilor prevazute de legisactiuni.Obiectul material putea consta atat dintr-un bun
mancipi, cat si din bunuri nec mancipi.
In jure cessio folosea si la transferul unor drepturi de alta natura decat proprietatea, desi
implicau oarecum dr. de proprietate (dr. succesorale, tutela si curatela)
-Formalitățile: Procesul lua forma unui proces de revendicare, inca o revendicare fictiva
care deghiza un veritabil transfer de proprietate. Rolul magistratului se reducea la
constatatea absentei vreunei opozitii formale din partea cedentului parat la alegatia publica
a cesionarului reclamant.
 In jure cessio nu conferea dobanditorului nicio garantie. Protectia juridica a
dobanditorului se limita la aceea specifica unei posesiuni ad usucapiendi.

29.Traditio – tradițiunea
Consta in remiterea posesiunii reale, efective asupra unui bun de catre un tradens in
favoarea unui accipiens, fara satisfacerea unor exigente formaliste, ci doar ca o
consecinta a negotium-ului.
 Efecte:
1.Dobandirea proprietatii quiritare avea loc doar asupra bunurilor ec mancipi;
proprietatea fiind protejata prin rei vindicatio.
2. Transferul proprietatii pretoriene se realiza cu privire la bunurile mancipi; protectia
se asigura prin actio publicana.
3.Circulatia proprietatilor peregrine si provinciale era permisa pentru bunurile
neromane (bunurile imobile neaflate pe terioriul italic), iar aceste proprietati erau
garantate prin actio utiles.
Conditiile traditiunii:
a. Prima conditie viza capacitatea de instrainare care trebuia satisfacuta de cedens (ex:
prodigul, nebunul, impuberul, femeile fara autorizatie nu erau apti)
b. Incheierea formalitatilor cu prezenta partilor si a bunului tradit.
c. Plata pretului convenit era o conditie capitala, deci o conditie suspesiva de transfer a
proprietatii
 d. Existenta unei juste cauze, care sa justifice transferul proprietatii prin traditio.
Existenta unui act juridic valid si prealabil transferului: vanzari-cumparari, donatii,
inchirieri, legate
 Formele tradițiunii:
La inceput, intelesul notiunii de traditio era unul restrictiv, care se limita la actul
simplu.
a.Traditio longa manu: forma a traditiunii care permitea transferul unui bun aflat la
distanta (prin cheile unui imobil)
b.Traditio brevi manu: trasferul proprietatii de la tradens la accipiens, este considerat
realizat prin schimbarea justului titlu atunci cand accipiens se afla in posesia reala a
bunului cumparat
c.Constitutul posesor: tradițiunea brevi privită in oglinda, permite continurea locuirii
într-o casă vanduta in calitate de chirias
d.Rezerva uzufructului: similară cu constitutul posesor, doar ca, înstrainatorul nu-și
rezerva simpla detentie precara a bunului, ci uzufructul acestuia

30.Jus rerum. Servituțile prediale rustice și urbane (p.512, vol. I)

Servitutile sunt acele drepturi reale prin care este conferit un avantaj din punct de
vedere pecuniar gratie grevarii unui fond strain (aservit) cu unele obligatii in profitul unui
bun sau al unei persoane (fond dominant).
Servitutile se impart in:
1.prediale (reale) -urmeaza destinul juridic al fondului / bunului dominant
2.personale - urmeaza destinul juridic al beneficiarului.
Prediale: sunt cele stabilite în profitul unui fond dominant cu scopul de a-i facilita
rationala exploatare si care pentru asigurarea acestui scop, greveaza un fond aservit in
limita respectivei exploatari.
Aceste servituti nu erau omogene, ele se divizau in functie de scopul fundamental
caruia le erau destinate. Se subdivizau:
a. Criteriul scopului fundamental sau al localizarii servitutilor:
a1. Rustice (rurale) – cele mai vechi si cele mai importante. Au fost create spre profitul
terenurilor sau fondurilor funciare needificate; considerate res mancipi
a2. Urbane - categorie destinata punerii in valoare a fondurilor funciare edificare
 Importanta este doar destinatia fondului dominant
b. Criteriul obiectului, al utilitatii imediate a servitutilor prediale:
b1. Rustice: Aceasta categorie era vasta. Importante sunt:
1.servitutea de trecere pe un teren invecinat care se impartea in: serv. de trecere
pedestra, cu atelajele (via) sau cu turmele de animale (actus).
2.servituti acvatice: servitutea de transport a apei printr-un apeduct ridicat pe un teren
strain,
de scoatere a apei dintr-o fantana construita pe un teren strain,
-captare a apei pe un fond invecinat, interdictia schimbarii cursului raului etc.
3.Alte servituti cu utilitati practice: servitutea de pastere a animalelor pe un fond strain,
servitutea prin care puteau fi exploatate pentru folosinta resurse de nisip sau piatra de
var, servitutea respectarii spatiului lat de 2.5 picioare pentru intoarcerea plugului intre
fonduri.
b2. Urbane: Servitutea de agrementare a vietii colective orasenesti:
- servitutea de scurgere a apelor pluviale de pe acoperisul edificiului pe un fond
invecinat, servitutea de scurgere a apelor uzate, de canal, printr-o retea de canalizare
aflata pe fondul vecin, servitutea imprastierii fumului din gospodarie pe fondul vecin,
servitutea de sprijinire a grinzii casei vecine
- servituti estetice: servitutea de a construi un edificiu mai inalt decat cele invecinate, de
a nu construi pentru a asigura dreptul vecinilor la lumina naturala, servitutea de
proiectare a imobilelor cu extensiuni peste un fond invecinat (balcoane, stresini etc)
- servituti rutiere: de intretinere a drumului public limitrof proprietatii imobiliare

31. Jus rerum. Clasificarea sevituților personale

A.Ususfructus: dreptul de folosință si de culegere a fructelor unui bun corporal fara a-I
leza substanta.
 Este un drept divizibil, iar în caz de disensiuni intre uzufructuari acestia aveau la
indemana o actiune asemanatoare partajului de coproprietate.
 În raportul dintre nudul proprietar si uzufructuar fiecare are obligatia de a
respecta drepturile si prerogativele celuilalt.

 Nudul proprietar isi poate apara dreptul de proprietate printr-o actio rei
vindicatio, iar daca are și calitatea de posesor, prin interdictele posesorii în caz
de tulburare a posesiei de catre un tert sau chiar de catre uzufructuar. (pg. 521)
  Uzufructul putea fi cel mult viager, spre deosebire de eternitatea dreptului de
proprietate. Uzufructuarul putea aduce îmbunătățiri bunului, fara a-I schimba
destinatia, deteriora substanța sau a-l înstrăina.
B.Fructi perception: prerogative de apropriere unilaterala (adica independent de
interventia/vointa nudului proprietar) a fructelor bunului dat in usufruct.
 Fructele neculese la momentul incheierii uzufructului reveneau nudului
proprietar;
 fructele neculese inca la momentul inceperii uzufructului reveneau
uzufructuarului.

 Pentru deteriorarea bunului de către uzufructuar, nudul proprietar avea o acțiune

pentru răspunderea delictuală.
 La finele Republicii, uzufructuarul trebuia sa promita sub cauțiune ca va culege
fructele si va folosi bunul precum un bonus pater familias.
1. Uzufructuarul avea un drept de retenție asupra bunului pana cand nudul proprietar il
despagubea pentru cheltuielile utile facute cu bunul; daca nudul proprietar ar fi
efectuat reparatiile ce-i incumbau uzufructuarului, atunci acesta din urma trebuia sa-l
despagubească pe primul
2. Promisiunea utilizarii bunului precum un bonus pater familias:

 Uzufructuarul trebuia sa imbunatateasca starea bunului, nu să o

inrautateasca: Raspundea nu numai pentru propriile fapte pagubitoare, dar si
pentru cele facute de persoane aflate sub puterea sa + evenimente ce nu
tineau de el (ex: trebuia sa repare acoperisuri, ziduri, stalpi)
 Uzufructuarul era tinut sa respecte sarcinile publice (impozite,taxe) sau
private (ipoteca,gaj) ce grevau imobilul

 Inovatii Justiniene în materie:

C.Quasi-usufructum
-Avea ca obiect bunuri consumptibile, care la sfarsitul uzufructului trebuiau
înnapoiate sub aceeași calitate, cantitate si natura.
1.Uzufructul divizibil: mai multi uzufructuari
2.Uzufructul cetății: o forma extremă a uzufructului divizibil
3. Uzufructul alienabil: prin vanzare/ipoteca in fav. unui tert;
-dar cand prin contract sau prin decesul vanzatorului se stingea, cumparatorul trebuia sa i-l
inapoieze nudului proprietar.
A. Usus: dreptul de folosinta si de a culege fructele, in limita nevoilor sale si ale familiei
(excedentul de fructe se cuvine nudului proprietar)
 B. Habitatio: dreptul de a locui intr-o anumita casa, drept constituit, de obicei prin
testament
-Nu se stinge prin neuz, spre deosebire de uz si usufruct. Justinian a permis
abitatorului, daca i-ar fi fost prea oneros/dificil sa locuiasca el insusi in respectivul imobil,
sa-l inchirieze pt a-I culege fructele Civile.
C. Operae servorum vel pecorum: folosinta muncii sclavului sau animalului altuia
Nu se stinge prin neuz; obiectul poate fi subinchiriat.

32.Jur rerum. Căile de sancționare a sevituților (p.537, vol. I)

Prin intermediul actiunilor specifice, precum:
1.actio confessoria
2.actio negatoria
Prin asa numitele actiuni generale sau utile (actio utiles) sau prin interdictele pretoriene
A. Act. confessoria:
Subiectul activ: orice persoana ce pretindea a avea o servitute asupra bunului altuia
Subiectul pasiv: orice persoana care prin acte, fapte, pretentii pune sub semnul
intrebarii existenta unei servituti constituite in favoare subiectului activ.
Acest act a fost calificat ca fiind unul arbitrar, deoarece judecatorul chemat sa arbitreze il
invita pe parat sa promita ca nu-l va tulbura pe reclamant in liberul exercitiu al servitutii pe
viitor.
B. Actio negatoria
Subiectul activ: proprietarul bunului aparent (proprietarul neaga oricarei persoane
dreptul de a exercita prerogativele vreunei servituti asupra bunului) aservit.
Actiunea a fost considerata arbitrara cu aceeasi promisiune si sanctiune de a plati daune-
interese.
C. Actio utiles:
 Pentru servituțile aparute mai tarziu prin modalitati inedite care nu puteau fi
protejate prin mijloace procesuale existente, au fost create actiunile utile. Erau
rezervate titularilor servitutilor create prin: praescriptio longi ac longissimi
temporis, un pact insotit de o stipulatie(promissio) si prin quasi-traditio.
Exemplul tipic: actio Publiciana
D. Interdictele pretoriene:
 În epoca clasica protejau doar servituțile prediale (reale)
Mai târziu li s-a recunoscut și titularilor unor servituți personale, dreptul de a
apela la aceste interdicte: uzufructuarii, uzuarii si habitatorii.

33.Jur rerum. Emphyteusis – emfiteoza

 Drept real (de jus rerum) de folosință asupra terenului agricol al altuia,
drept prerpetuu si transmisibil atat inter vivos, cat si mortis causa cu obligatia
corelativa a emfiteotului de plata a pretului periodic al folosintei
Emfiteoza , mai tarziu se dovedeste a fi o institutie intermediara intre dreptul de
proprietate si uzufruct.
 Diferențe între emfiteoză si uzufruct:
- în cazul emfiteozei, beneficiarul terenului agricol este tinut de obligatia de plata a unui
pret al locatiunii; -uzufructuarul nu plateste nimic
- emfiteotul dobandeste în plină proprietate toate fructele prin simpla lor separare;
uzufructuarul isi apropriaza fructele prin perceperea lor si doar in mod exceptional prin
separarea lor
- dreptul de folosință a emfiteotului nu este însoțit de o garanție reală de folosire a
terenului ca la uzufructuar
- emfiteotul ar fi avut și posesiunea juridică a bunului supus; uzufructuarul nu o avea
Emfiteoza a fost consacrata ca drept real de foarte lunga durata (8-99 ani) si putea fi
stabilit nu doar prin legat testamentar, sentinta judex-ului de partaj imobiliar, ci si printr-
un contract special.
-Pentru folosinta terenului, emfiteotul trebuia sa plateasca un pret periodic. Daca nu
platea mai mult de 3 ani era decazut din drept.
-Emfiteotul putea chiar înstrăina terenul închiriat, își apăra dreptul printr-o acțiune
reală specială.

34.Jus rerum. Dreptul de superficie

Este considerat un "dezmembramant" al dreptul de proprietate.
Presupunea folosinta (parțială) a unei suprafețe de teren pe care superficiarul
putea construi un edificiu, dreptul în schimbul căruia trebuia să plătească o rendita
anuala.
 -Superficia se nastea pe cale conventionala, prin contract; drepturile superficiarului
nu erau doar viagere, ci erau transmisibile succesorilor in caz de deces;
 Drepturile erau alienabile nu doar mortis causa, ci si inter vivos, dar in ambele
cazuri ele se stingeau:
1.Fie ca urmare a neplatii redevenței anuale
2.Fie care urmare a ajungerii la termen a perioadei contractate.
Superficiarul era protejat prin intermediul actiunilor utile, care-l puneau pe picior de
egalitate cu propr. terenului inchiriat.

Drepturile reale accesorii (de garanție) asupra bunului altuia

35. Pignus (gajul) pg. 551
Se realiza în dreptul roman vechi prin depunerea de facto a unui bun de catre debitor
la creditorul sau. Depunerea bunului se realiza pe calea traditiunii.
Debitorul nu transfera si proprietatea. Cu timpul, prin pignus au putut fi amanetate
atat bunuri mancipi, cat si nec mancipi.
1. Amanetarea bunurilor mancipi:
- debitorul ramanea proprietar quiritar al bunului dat in gaj
- cu ajutorul bunului, debitorul nu putea garanta decat un credit
- nu putea folosi bunul, nu-i va putea culege nici fructele
 Sanctiunea pignus-ului constituit din res mancipi:
- creditorul se bucura doar de o asigurare de facto a creatiei sale, doar debitorul
putea intenta actio in rei vindicatio
- in epoca clasica, dreptul de retentie ii va fi recunoscut creditorului de catre pretor
pe calea unei exceptii; ii mai sunt recunoscute si interdictele posesorii ca mijloace active
de redobandire a posesiunii bunului amanetat.
- cu toate acestesa, mai ramanea o vulnerabilitate a gajului: creditorul putea
introduce interdictele posesorii (adipiscendae possesionis causa) in urmatoarele moduri:
- se putea dubla petitia de ereditate
- prin interdictul Salvianus, proprietarul unei feude putea cere sa intre in folosinta
bunurilor unui colos asezat pe mosia lui
- prin interdictum possessorium, un cumparator obisnuit sau un cumparator in cadrul
unei licitatii publice de bunuri putea cere predarea bunurilor achizitionate în absenta
gajului.
 2. Amanetarea bunurilor nec mancipi:
 În Epoca veche, era avantajos pentru creditor sa primeasca de la debitor un bun
nec mancipi, deoarece bunul nu putea fi revendicat de catre debitor si nici nu mai
era necesara folosirea unei exceptii de catre creditor.
 în epoca clasica distinctia a disparut, dar au aparut noi forme de protectie a
drepturilor lor asiguratorii:
- exceptio pignoris
- interdictele posesorii
- pactum de vendendo
- lex comissoria

36.Jus rerum. Fiducia

Fiducia (garantia): bona fides sta la baza ei
Este mai avantajoasa pentru creditor decat gajul, dar mai dezavantajoasa decat ipoteca.
Pactum fiduciae este o intelegere intre creditor si debitor prin care primul dobandea
dreptul de proprietate asupra bunului amanetat, iar creditorul ii promitea la randul lui ca ii
va restitui bunul odata ce creanta va fi integral acoperită
Debitorului nu i se mai restituia bunul daca acesta ii era vandut unui tert de buna
credinta.
Statutul juridic al debitorului fiduciar
- Pierde proprietatea bunului
- Se putea încheia o conventie prin care debitorul să se folosească de bunul amanetat
si sa-i culeaga fructele, fie cu titlu oneros, fie gratuit
- În ultimul caz, debitorul putea uzucapa bunul, intr-un an/2, fata de cazul locatiunii
bunului, in care ar fi fost doar detentor precar.
- La finele procedurii formulare, a fost pusa la disozitia debitorului actio fiduciae prin
care îi putea pretinde creditorului restituirea bunului; insa era o actiune personala,
deci daca bunul intra in proprietatea unui tert de buna-credinta, debitorul nu mai
avea prerogativa urmaririi
Statutul juridic al creditorului fiduciar (pg. 559)
- El incheia cu debitorul un pactum de vendendo prin care, la data scadentei putea
vinde bunul fara vreo alta formalitate;
- O altă modalitate de a-și valorifica dreptul de creanță era aceea a unui pact comisoriu
prin care creditorul avea un jus retentionis asupra bunului, cu titlu de compensatie a
platii datorate de debitor
- Imparatul Constantin a desființat pactul comisoriu fiind prea oneros pt creditor
 - Izvorul fiduciei este acordul partilor, in lipsa lui debitorul putea cere o compensare
riguroasa a datoriei lui daca creditorul si-ar fi exercitat prerogativele proprietatii
(abuz de drept)

37.Jus rerum. Hypotheca. Izvoarele ipotecii

 Cuvantul hypoteca are origine greceasca.
Reprezinta plasamentul unui bun sub o anumită obligație sau sarcină, obligație asumată
printr-un pact- pactum hypothecate - si sanctionata printr-o actiune speciala- actio
hypotecaria ( sau actio quasi-Serviana)
Izvoarele ipotecii:
a) Pactum hypothecae
-act nesolemn(consensual), care putea fi incheiat si tacit;
-nu era supus publicitatii, ceea ce ducea la multe neajunsuri in raporturile cu tertii
-fie isi producea efectele la incheierea actului, fie la o data ulterioara, in cazul pactului
afectat de termen ( ex die)
-putea fi incheiat si prin mandatar ( de la epoca lui Justinian)
b) Ipoteca legala

Generală
- Valabilă pentru toate actele juridice
încheiate de anumite categorii de
persoane desemnate prin lege
( dreptul pozitiv)
 Ex: a sotiei divorțate și a
mostenitorilor ei asupra bunurilor
sotului pana cand acesta ii restituia
bunurile dotale ( in cazul obligatiei
de restituire a dotei pentru divortul
fara justa cauza – divortium sine
justa causa-)
 A fiilor de familie asupra bunurilor
lui pater familias pana la restituirea
peculium bona adventicia
Specială
-Valabilă doar pentru anumite acte
juridice, determinate expres de lege
 Ex: a locatorilor asupra bunurilor pe
care locatarii le-au adus in locuinta
inchiriata ( aceste bunuri se numesc
invecta et illata) pentru a-si recupera
chiria de la locatari/arendasi
 asupra bunurilor din fondul funciar
supus impozitarii in vederea
asigurarii recuperarii platilor
intarziate

c) Ipoteca judiciara
- se nastea in baza unei sentinte ( sententia) si avea ca efect jus retentionis ( dreptul de
retentie) deținut de catre instanta cu privire la bunul litigiului
Exemplu: dacă se dorea iesirea din indiviziune si judecatorul atribuia un bun ( de regulă
indivizibil- tocmai de aceea nu-l putea împărți) unuia dintre ei, ceilalti copartajanți obtineau
compensatia valorica a partii lor ideale din masa de impartit sub forma unei sume de bani (
sultă) => pentru a se asigura ca cel care a primit bunul le va plati celorlalti sulta, acesta
trebuia sa suporte ipoteca judiciara asupra bunului.

38.Jus rerum. Efectele ipotecii anterioare momentului înstrăinării bunului

ipotecat pg. 571

Drepturile si obligatiile
Debitorului
 -jus utendi – proprietarul bunului poate
exploata bunul în propriul său folos
(pentru ca ramane in posesia sa)
 -jus fruendi – poate culege fructele
bunului si productele
 jus abutendi – poate incheia acte
juridice de dispozitie precum instrainari,
infiintarea unei noi ipoteci pe seama
aceluiasi bun, constituirea de servituti
prediale/personale;
 dar daca leza interesele creditorului
prin astfel de acte, raspundea pentru
prejudicii
 - are la dispozitie actio de rei vindicatio
si actio Publiciana impotriva tertilor si
creditorului ( daca nu au incheiat o
conventie cu dispozitii contrare)
Creditorului
 poate transforma ipoteca in gaj, cu
acordul debitorului
 poate obtine acordul proprietarului
bunului ( debitorul) de a se abtine sa
incheie acte juridice de dispozitie pe
seama bunului ipotecat; pentru
bunurile mobile, acordul era inutil
pentru ca exista o prevedere legala ce
interzicea asta
 trebuie sa-I recunoasca debitorului
deplina proprietate din momentul
stingerii creantei prin plata datoriei.

39.Jus rerum. Efectele ipotecii posterioare înstrăinării bunului ipotecat

Debitorului
Daca bunul a fost instrainat de creditor, acesta din urma trebuie sa-i dea debitorului
diferenta de pret (pretul vanzarii minus cel al creantei); daca creditorul a adus
îmbunătățiri sau reparații necesare, precum si dacă a suferit prejudicii de pe urma
bunului ipotecat, debitorul este tinut sa-l despagubeasca; daca bunul ajunge intr-o stare
precara, astfel incat nu mai poate satisface nevoile creditorului, el poate cere schimbarea
obiectului.
 Creditorul
-Pe parcursul ipotecii poate subipoteca bunul, cu acordul expres al debitorului;
odată cu scadența, dobândește si jus possidendi ( posesia asupra bunului ipotecat); pana
atunci, el are la indemana o serie de actiuni prin care poate controla situatia bunului:
1.Actio confesoria, negatoria, communi dividundo (in partaj), finium regundorum ( in
granituire).
2.Jus distrahendi: dreptul prin care putea solicita remiterea bunului de la debitor, la data
scadentei;

Creditorul alegea aleatoriu cumpărătorul ți momentul vanzarii, aspecte cu

care debitorul putea sa nu fie de acord + creditorul avea un drept asupra
bunului altuia(debitorului) care nu continea prerogativa dispozitiei, ceea ce
putea conduce la concluzia detinerii fara termen a bunului si nevalorificarii
acestuia ( prin vanzare) ca fiind abuziva;
De aceea, până la Constantin, se putea incheia intre cei doi o lex commisoria-
intelegere prin care creditorul putea face orice cu bunul dupa momentul
scadentei- sa-l vanda sau sa-l pastreze);

Daca insa creditorul a omis incheierea acestui pact, în epoca post-clasica, el

avea un drept de posesiune asupra bunului ( în nume si cu titlu de proprietar);
el putea instraina bunul dupa 2 ani , timp in care posesiunea sa se fi exercitat;
 beneficium Gordiani prin care creditorul avea jus retentionis asupra bunului si
dupa executarea obligatiei, daca era si creditor chirografar - dar putea
exercita aceasta prerogativa doar daca nu mai existau si alti creditori ipotecari
asupra bunului;

 Rangul preferential al creditorului în caz de concurs al creditorilor la

executarea silită:

Daca nu este singurul creditor, va păstra suma necesară acoperirii creanței

sale și restul va reveni celorlalți creditori, conform principiului Prior temporis
potior jure ( este preferat, in caz de egalitate in drepturi, cel care actioneaza
cu prioritate) doar primul creditor va avea o garantie reala deplina.

40.Jus rerum. Antichresis

Termen juridic de sorginte greaca, care, in acceptiune juridica semnifica ,,folosinta
reciproca” sau ,,fructificarea- inclusiv prin dobanzi – reciproca” a unui bun ipotecat.
  În cadrul unui pact de antichreza, ne aflam in prezenta unui raport juridic
ipotecar urmat de o noua intelegere intre proprietarul bunului ipotecat si
creditorul acestuia.
 Pentru a evita plata dobanzilor la creditul obtinut de la creditorul ipotecar, cei
doi cocontractanti se puteau intelege in sensul ca proprietarul bunului
ipotecat sa-l dea in posesie creditorului sau, astfel incat sa se opereze o
compensație conventionala intre dobanzile datorate de debitor si fructele
produse de bunul ipotecat (sau valoarea folosintei bunului) culese de creditor.
 În acest fel, garanția reală a creditorului ipotecar se intarea (prin dobandirea
posesiei asupra bunului ipotecat), însă debitorul-proprietar era slabit in
posibilitatile de satisfacere a creantei prin exploatarea bunului ipotecat.
41. Elemente esențiale ale posesiei
Posesiunea din epoca postclasica a dreptului roman presupunea intrunirea cumulative a
trei esentiale elemente structurale: corpus, animus si titulus ( o causa juridica, o justificare
legala a posesiunii, un “titlu” )

A. Corpus
 Corpus sau elementul material al posesiunii nu reprezintă, asa cum s-ar
putea crede, bunul posedat in materialitatea, obiectivitatea sa.
 Nu reprezintă “starea” bunului.
 De-a lungul timpului elemental corpus s-a abstractizat, astfel încat sensul
cristalizat al acestui termen se rezuma la aprehensiunea factuală, la
disponibilitatea de fapt exercitate asupra bunului care facea obiectul
posesiei.
La intentia de a poseda. Era suficient ca un bun să se fi aflat la dispoziția
unei persoane (chiar daca bunul, în materialitatea sa, era plasat la distanta de
posesor), în conformitate cu intentia si interesele sale pentru ca ea sa reclame
detinerea elementului material (corpus) al posesiei.
B. Animus
Animus este elementul volițional, intențional, subiectiv al posesiei.
Reprezintă simpla intenție de a poseda bunul pentru sine, sub aparența
proprietatii (Doar sub aparenta); altfel spus, elemental volițional vizează
adoptarea unui comportament de veritabil stapan al bunului si o dorinta vizibil
exprimata de pastrare a bunului ca si cum i-ar apartine de jure posesorului.
C. Titulus(causa)
Daca am sintetiza conceptiile exprimate pe seama semnificatiilor “titlului”
posesiei, am putea sa ne oprim asupra acceptiunii de “fundament” formal
(legal) al ei sau de “origine juridical” , de “baza” legala de plecare in exercitarea
unei situatii de fapt sau de drept. Aceasta baza legala o origineaza ( sprijinind-
o ) si apoi o apara ( justificand-o ) in raporturile determinate cu alti titular de
drepturi reale.

 POSESIA

I. Subcriteriul caracterului perceperii corpus-ului

Sunt relevante doar aspectele juridice, nu si cele morale. Posesia
poate fi justa sau injusta. Față de terțele persoane orice posesiune
va fi aparata.
a.posesiunea justa: se întemeiază pe o origine justă, ceea ce
semnifică tocmai calitatea posesiei de a fi opozabilă tuturor, chiar
si proprietarului.
 Nu suferă de vicii ale dobandirii ei (violenta,
clandestinatatea sau precaritatea)
b.posesiunea injustă și viciile sale: se răsfrânge asupra posesiunii
întregi și nu doar punctului de plecare.
Viciile posesieI sunt: violența, clandestinitatea, precaritatea.
Posesia injusta putea fi dovedita dor de cel deposedat prin orice
mijloace.
II. Subcriteriu izvorului formai al titlului posesiunii
 După izvorul juridic, posesiunea justă era reglementată de
jus civile sau de jus praetorium.
 Era irelevant dacă o posesiune injustă avea titlu doarece
avea un caracter viciat.
 Posesiunea justa putea fi nefondată pe un just titlu/simpla
detentiune precara sau intemeiata pe un just titilu ( de drept
quiritar sau honorian)
 Posessio cum titulus de ius civile (jus Quiritum):
1.possesor pro emptore (din contractul de vanzare cumparare)
2.posesor pro herede (din succesiunea legală)
3.possesor pro donato (din contractul de donație)
4.possesor pro dote (din raporturile dotale din cadrul casatoriei)
5.possesor pro derlicto (din ocupatiunea unui bun abandonat)
 Possesio cum titlus de ius praetorium (jus honorarium)
Exemplu: donația dintre soți - este o posesiune a cărei cauză legală
nu se regăsește în normele dreptului quiritar

Subcriteriul credinței subiective a posesorului în proprietatea sa

în momentul aprehensiunii bunului

Posesiunea de bună-credință: întemeiată pe credinta

sincera a posesorului ca el este în mod real titularul
dreptului de proprietate si ca atare poate sa își exercite
nestingherit prerogativele asupra bunului posedat.
 Eroarea nu ii este imputabila. Exemplu: cumparatorul de
buna credinta este protejat atat in cazul evingerii din partea
vanzatorului cat si in cazul in care a cumparat de la un
neproprietar.
Posesiunea de rea-credință: posesiune exercitată încă din
momentul originarii sale de catre acela care are credinta
subiectiva ca nu poate fi titularul dreptului pe care il
pretinde.
El nu mai poate invoca protejarea posesiunii în caz de revendicare
a bunului de catre persoana îndreptățită.

A. Possessio naturalis sive corporalis

O suma de forme ale detentiunii precare. Precaristii privilegiati sunt
asimilati posesorilor si protejati de interdictele conservatorii. Au fost
grupate (pe timpul lui Justinian)
a) Posesiuni carora le lipseste animus domini (vointa)
b) Posesiuni din al caror moment originar lipsea justul titlu
Fac parte: creditorii gajisti, locatarii si comodatarii, uzufructuarii si emfiteotii

42. Dobândirea posesiunii prin propriile acte sau fapte ale

posesorului
A. Dobândirea animus-ului (elem subiectiv, volițional)
Pentru a se exercita posesia din momentul dobandirii
corpusului se prezuma ca exista un animus domini. Proba
contrara o poate face doar cel care are un interes legitim ( o
justa cauza/just titlu)
în caz de conflict între posesorul care nu are posesiunea
bunului si detentorul precar ce o are, depinde de
capacitatea adevaratului posesor de a demonstra în fața
instantei ca detențiunea tertului precarist nu se realizează
în nume de proprietar
a) Daca între cei 2 s-a încheiat o conventie (care poate fi probata), actul
juridic respectiv ține loc de titlu pentru adevăratul posesor (cu exceptia
cazului în care detentorul devenise și proprietar: atunci el este preferat)
b) Daca insa detențiunea vicioasă a celui de-al 2-lea nu poate fi dovedită, el
va avea câștig de cauză, iar detentiunea precara se va transforma în
posesie utilă și va putea uzucapa bunul.

B. Dobândirea corpus-ului
Romanii nu concepeau posesia fara corpus.
 Ex: dacă cumparatorului de buna-credință îi era sustras un bun, dacă
el nu intrase în posesia lui materiala pana la sesizarea instantei el nu
putea reclama posesia bunului.
 În epoca veche:
- Pentru bunurile mobile: luarea in mana sau transmiterea catre un paznic
material daca bunurile erau prea numeroase sau excesiv de voluminoase
- Pentru bunuri imobile: prin pătrunderea pe un teren cumpărat și
parcurgerea terenului pana la confinele acestuia sau prin delimitarea
terenului ocupat

- În epoca clasică(s-a abstractizat):

- pentru bunurile mobile: transferul bunurilor într-un antredepozit a lui
accipiens, chiar daca bunurile si antredepozitul s-ar fi aflat departe de
locul intelegerii
- pentru bunurile imobile: in cazul ocupatiunii unui teren fara stapan,
trebuia ingradit si incepute lucrarile de imbunatatire funciara.
 - In cazul traditiunii era necesar si un act simbolic (predarea cheilor)

43.Dobândirea posesiei printr-un intermediar

 Intermediarul nu exercita prerogativele posesiei, el doar facea un act
de reprezentare. Actul juridic de reprezentare a fost recunoscut abia
in sec II d.H. La epoca postclasica: tertul reprezentant nu putea
satisfice decat exigenta dobandiri (provoca doar transferal corpus-
ului)
Animus possidendi ramane la adevaratul posesor (ex in caz de contract
de mandat.. gesitune de afaceri)

 În epoca postclasică au fost găsite și alte soluții:

În cazul tutelei unui copil ce iesise din infans (7 ani+) acesta putea
dobandi: possessio civilis (cu autorizarea tutorelui) si possessio ad
interdicta (fara autorizarea tutorelui, dar se obtinea greu)
Titularii dreptului de administrare a unui peculiu (sclavii si fiii de familie)
puteau dobandi possession civilis pt. ei însiși cu respectarea a 2 condiții:
justul titlu( cauza pt dobândirea bunului) + dobândirea să se fi efectuat
pe seama și cu garantia peculiului

Persoanele juridice de ordin administrativ (municipii, judete) puteau

dobândi posesiuni în absența elementul Animus, fapt care nu elimina o
serie de posibilitati precum:
- Posibilitatea de a exercita (prin autoritati) actio Publiciana
- Posibilitatea de a prescrie pe lunga durata / f lunga durata
- Posibilitatea de a uzucapa

44.Încetarea raporturilor posesorii

 Persoana declarată absentă pe cale judiciară nu pierdea
posesiunea asupra bunurilor sale, ci numai detentia pasageră.
--Sclavul fugar de la stapan nu afecta dreptul de posesiune asupra
sa, ci doar detențiunea provizorie a stapanului.
 Pentru pierderea posesiei asupra fondurilor imobiliare era
necesara expresa manifestare a intentiei de abandonare.
-Deposedarea violentă a posesorului putea conduce la uzurparea
 sa doar dacă cel deposedat nu reclama aprehensiunea tertului
comisă astfel.

 Pierderea posesiunii în epoca clasică:

a. In urma abandonarii bunurilor de catre posesorii acestora (derelictio rei)
b. Datorita imposibilitatii de facto de a exercita prerogativele posesiunii
c. Prin delasarea elementului animus-> cazul constitutului posesor.
d. Drept consecinta a manifestarii unei indolente sau neglijente
evidente si prelungite in cazul in care un tert uzurpator a luat sub stapanire
vicioasa bunul unui posesor regular.
e. Efectul de mai sus se producea si in cazul in care indolentei
posesorului i se adauga neglijenta unui eventual tert, astfel incat un alt tert
uzurpator de buna-credinta ar fi putut sa-si aproprieze bunul.
 Efectul de mai sus nu se producea imediat in situatiile care,
prin natura lor, depaseau vointa posesorilor dupa cum
urmeaza:
 necunoașterea faptului uzurpării detențiunii operate de terțul de
bună-credință, necunoaștere motivată de dispariția detentorului,
absenta sau moartea naturala/civila
 delăsarea de exercitiul detentiunii de catre precaristul înșelător
sau neglijat fara ca posesorul real sa fi luat cunostinta de
manoperele dolosive.
 prin exceptie de la regulile de mai sus, pășunile alpine nu puteau fi
socotite pierdute, deși manifestarea prerogativelor posesiunii în
perioada hibernala ramanea sub animus
1. Interdictele retinendae possessionis causa:
Tind sa mentina o posesiune deja dobandita si nepierduta, dar
amenintata cu pierderea. Se subdivid in:
a. Interdictele uti possidetis (referitor la bunuri imobile)
I. Puteau fi invocate doar dacă absența posesiunii nu a fost
dobândită de la adversarul din proces prin acte de violență,
clandestinitate sau detentiune primara.
b. Interdictele utrubi (referitoare la sclavi si alte bunuri mobile)
 Dadeau castig de cauza celui care a stapanit, in anul precedent, bunul
mai mult timp.
2. Interdictele recuperandae possessionis causa
Date pentru redobandirea unei posesiuni pierdute. Se impart in:
a.Interdictul de vi cottidiana causa (dobandirea posesiunii prin violente
obisnuite)
Putea fi invocat cu condiția sa nu fi trecut un an si titularul sa nu fie
culpabil de dobandirea posesiunii prin violenta, clandestinitate, precariu.
b. Interdictul de precario causa (in contra precaristului):
Are in vedere dobandirea bunului de catre cel imprumutat in calitate de
detentor precar si care refuzand restituirea, il uzurpa in drept pe
imprumutator.
c. Interdictul de clandestina possessione causa (impotriva celui care si-a
insusit un bun in mod clandestin)

3. Interdictele adipiscendae possesionis causa

II. Aceste interdicte tind a facilita dobândirea posesiunii dupa
obinerera de catre titularii lor a unui just titlu. Cele mai cunoscute:
a.interdicito quorum bonorum: prin care proprietarul de drept al
bunurilor succesorale solicita punerea in posesie cu privire la aceste
bunuri detinute precar de posesor pro herede), actiune ce dubla petitia
de ereditate
b.intedictum restiutorium: pin care proprietarul unei moșii se folosește
de garanția specială creată de colnul sau atunci cand respectivul colon a
constituit o astfel de garanție
c.interdictul possesorium: utilizat de cel care în baza vânzării cumpărării
deținea un just titlu

45. Deosebiri și asemănări între posesiune și proprietate

Deosebiri:
  Posesiunea putea fi dobandita numai de cei cu capacitate de exercitiu.
 Proprietatea putea fi dobândită numai în virtutea capacității de folosinta

 Posesia este doar un exercițiu al unor puteri factuale. Doar proprietarul

avea valabilitate deplina a actelor juridice incheiate (este un drept –
proprietatea)
 Moștenitorii posesorului trebuiau să facă o altă aprehensiune a bunului.
La proprietate, nu presupune acte juridice noi de aprehensiune.

Asemănări:
1. Ambele au ca obiect juridic bunuri corporale.
2. Bunurile trebuiau sa fie apropriabile (res in patrimonio)
3. Proprietarul poate fi si posesor si viceversa
4. Exista o ierarhizare a titularilor: precar->posesor->proprietar.

46. Jura obligationum. Gaius, Julius Paulus, Justinian și

concepțiile lor în planul definițional al obligației

Pentru romani, obligatiile sunt doar niste varietati ale drepturilor cu privire
la bunuri care se pot preda prni mijloace concrete, se pot tradi. Rostul unei
obligații este de a produce o modificare în structura patrimoniului unei
persoane (pozitiv sau negativ).
 Gaius:

 Obligațiile se nasc din raporturi personale care au drept obiect

anumite prestații.
 În caz de conflict de interese, partile au la dispozitie actiuni
personale, acțiuni cu obiect bine definit (dare/facere). Valoare
economica se presupune.

 Acțiunea personală este aceea prin care acționăm împotriva cuiva

care nu este obligat, adică prin care înțelegem să i se impună să
dea, să facă sau sa execute ceva.
  Julius Paulus:
Substanta obligatiilor nu consta in ceea ce ne da proprietarul unui lucru
corporal sau in ce ne face titularul unei servituti, ci in ceea ce constrange un
tert: sa ne dea, sa ne faca sau sa ne execute ceva.
Rapoartele obligaționale erau văzute ca raporturi de putere grevate pe
niște manifestări volitionale. Mai tarziu apar si conceptiile egalitariste
(credendi/debendi).
 Justinian:
 Obligatia este legatura juridică în virtutea căreia suntem constrânși să
predam un lucru conform dreptului cetatii noastre.
 Se atrage atenția asupra legăturii juridice (vinculum juris), ceea ce
explică legalismul, formalismul dreptului roman obligațional și
execuțional. -Formele de constrangere trebuiau sa se fundamenteze
pe drept.
Se reliefase ideea de echivalent valoric al obiecului juridic al obligatiei.
Aceea este obligatie care poate fi executata prin bani.

47.Jura obligationum. Comentarii și analize pe seama noțiunii de obligație

 În doctrina civilista napoleoniana și post napoleoniana întâlnim

aproape nerafinate, neprelucrate definitiile obligatiilor asa cum au
fost ele forjate de stiinta romana.

 Eduard Cuq: Obligatia este un raport de drept stabilit temporar

intre doua persoane, dintre care una (debitorul) este tinut
necesarmente sa-i furnizeze alteia (creditorul) o prestatie
susceptibila de a fi evaluata in bani.

Jean Carbonnier: prefera difinitiei obligatiei ceea ce este esenta acesteia:

1.datoria – care implica o legatura de drept, o sanctiune etatica și
existenta unui creditor determinat
 2.posibilul – tine de obiectul oligatiei, ceea ce este imposibil nu poate fi
obiect al obligatiei
Diferențe între concepțiile romaniste și cele civiliste:

 în dreptul civil postnapoleonian obligatiile pot cunoaste o varietate

infinita, deoarece ele sunt sanctionate prin actiuni civile in justitie;
in dreptul roman remarcam o stare de fapt diametral opusă

 în deptul civil modern si postnapoleonian (actual), normele care

sanctioneaza raporturi civile de obligatii sunt fundamentate pe
puterea politica si sunt sanctionate prin autoritatea legilor scrise.
În drepul roman, obligatiile s-au supus unei recunoasteri colective
si progresive, in peste 1300 de ani de emergenta normativa

 în dreptul civil postmodern cunoaste o tratare distincta a

obligațiilor în funcție de natura raportului juidic: norme
obligaționale comerciale si norme obligaționale civile; în dreptul
roman acestea sunt tratate unitar.

- Opozabilitatea: drepturile reale propriu-zise (izvorate din pozitia

juridica a pers. față de lucruri) pot fi opozabile (erga omnes), iar
drepturile nascute din raportuiri obligationale sunt întotdeaună
relative (pot fi opuse doar partilor raportului respectiv)
-Merit al dreptului civil actual: a exstins aria obligatiilor admisibile din
dreptul roman prin inglobarea tot mai multor asa zise obligatii naturale.

48.Jura Obligationum. Subiectele obligațiilor

În principiu, orice raport obligational are 2 subiecte: reus credendi

si reus debendi
a. Reus credendi:
Noțiunea de 'creditor' a fost tardiv folosită în limbajul juridic. Era
preferata noțiunea de 'parte în proces' care poate să ceară ceva (în virtutea
unei legaturi juridice - vinculum juris). Deși este temporară, induce o stare de
putere asupra cuiva.
Creditorul este subiectul activ deoarece în caz de neexecutare a
obligatiei de catre debitor, el poate sa ceara prin acțiune obligarea
debitorului pe cale judiciara; el este activ in cadrul raporturilor
procesuale judiciare.
Trebuie să își dovedeasca pretentiile spre deosebire de un
proprietar sau un posesor.

b. Reus debendi:
Partea din proces care datoareaza ceva reclamantului datorita
legaturii juridice.

Debitorul este 'legat' de creditorul sau, dar aceasta pozitie de

subordonare nu este o forma mascata de sclavie gratie
temporalitatii (=> debitorul se poate "elibera" prin executarea
obligatiei).
Debitorul este "pasiv" doar pe planul raportului procesual, unde
poate adopta o pozitie de asteptare (cat timp creditorul incearca
sa dovedeasca veridicitatea pretentiilor sale). Daca paratul debitor
invoca o exceptie in aparare, trebuie sa adopte o atitudine
procesuala activa si este asmilat creditorului reclamant.

49.Obligatio elementorum. Juris vinculum

Legatura juridica nu este una de facto, ci una de jure. Debitorul
intra sub puterea creditorului conform dreptului cetatii si nu
datorita vreunei manifestari unilaterale de vointa a creditorului.

Indiferent despre ce debitor era vorba, procedura executionala se

putea declansa doar in baza legii (ca urmare a vointei unilataterale
a creditorului) si a delegarii creditorului de catre magistratul
judiciar prin formula "Addico!" ("Asa este, asa sa fie, de acord cu
tine!")
  Din concepția stipulației pentru altul s-a nascut principiul
relativitatii raportului juridic obligational în constrast cu cele
absolute. Un act incheiat intre 2 persoane nu poate profita nici
dauna unui tert (exceptie: stipulatia pentru altul).
 Principiul echivalenței prestațiunilor dintr-un contract si al
acoperirii valorice. Desi in dreptul civil actual se acorda prioritate
executarii in natura a obligatiilor contractuale, exista:
 cauze penale,
 daune moratorii
 penalități pe zile de întârziere,
 garanții bancare care depasesc valoarea creditului.

50. Obligatio elementorum. Jus in personam, voluntas sive

libertas și consesus

 Jus in personam
Obligația dă naștere la drepturi care depind, în exercitarea lor, de voința
creditorului.
 Debitorul isi poate manifesta vointa dupa nasterea raportului de
obligatie, dar intr-un mod extrem de restrans: se elibereaza
executand obligatia sau ramane la dispozitia suverana a
creditorului sau.
Creditorul putea decide daca sa isi execut silit debitorul, avand de ales
intre:
a. Uciderea debitorului
b. Transformarea acestuia in sclav
c. Putea sa il intraineze ca sclav peste Tibru
d. Putea obține pe cale judiciara dublul valorii creantei, ulterior
aparand inchisori ale datornicilor
Voluntas sive libertas
Obligatiile se nasc pe un teren al libertatii, al autonomiei de vointa,
indiferent de izvorul acestora. Interpretarea nu trebuie facuta din perspectiva
determinista.
 a. Libertatea de a comite un delict și de a suporta consecințele
b. Libertatea de a incheia un contract supunandu-te riscului
insolvabilitatii
c. Libertatea de a nu executa obligatiile contractuale sau riscul suportarii
formelor de executare silita
De asemenea, prin acord de vointe, partile au libertatea de a efectua
modificari in substanta contractului.
 Consensus

 Consințământul a fost caracterizat ca un element pur convențional,

contractual.
 Nu este element obligatoriu in absolut toate rapoartele obligationale
(ex: în delicte).
 Scopul contractului este acela de a îmbunatati situatia juridica a partilor.

Prin efectele acordului de vointe, intre partile raportului juridic

obligational se naste o veritabila lege ce are valoare de reper
juridic fundamental pentru judecator. -Nu exlude consecintele
impreviziunii.
Părtilor raporturilor delictuale le-a fost perimisa stabilirea intinderii
prejudiciului si a modalitatilor de dezdăunare a victimei-creditor si li s-a
racunoscut capacitatea de a negocia si incheia tranzactii pe seama drepturilor
litigoase nascute din delict.

51.Obligatio elementorum. Dies (tempus) și praetio aestimabilis

 Dies (tempus)
 În epoca clasica romana, obligatia era considerata inca perpetua;
 aceasta conceptie a fost abandonata.

 Elementul "timp" este esential într-un raport obligational, neexistand

obligatii perpetue (cu exceptia celor incheiate pentru cauza de moarte:
emfiteoza).
  În mod natural orice debitor urmareste a se elibera de legatura sa
juridica si de a vedea stinsa obligatia.

 Moduri:
a. Plata
b. Novațiune de debitor
c. Novațiune prin schimbare de creditor
d. Novațiune prin schimbare de debitor
e. Liberare formalistă in Epoca Veche

f. Mijloace pretoriene:
- Darea in plata
- Pactul constitiutit
- Pactul de non petendo (al iertarii de datorie)
- Pactul de jurejurando
- Prescriptia extinctiva
- compensatia
Legiuitorul roman a limitat dreptul la actiune al creditorului prin institutia
prescriptiei. Unele actiuni pretoriene aveau o valabilitate anuala.
 Praetio aestimabilis
Un element fundamental al oricarei obligatii este estimarea pecuniara
prestatiei debitorului. Pe aceste teren s-a dezvoltat ideea daunelor morale.
 Praetio aestimabilis are numeroare nuantari:
- pe de-o parte nu exclude contractele unilaterale în care interesul moral,
afectiv, filantropia sunt non-aestimabilis pretii.
- pe de alta parte, pretul evaluabil in bani poate reprezenta dispensarea
creditorlui de o noua cheltuiala -> compensatie indirecta
 Pentru anumit raporturi, prețul era aleatoriu.

52.Obiectul juridic al obligației. Dare

Gaius si Domitius Ulpianus descriu obiectul juridic dare ca fiind un
transfer al dreptului de proprietate. Obiectul juridic dare poate fi reflectat si
 în constituirea unui drept real asupra bunului altuia. Se aplica indiferent de
izvorul juridic: jus civile, jus honoritum, jus praetorium.
Daca la transferul proprietatii printr-un act juridic directe obligatia
dare este aparent subinteleasa, lucrurile nu stau la fel in cazul
actelor juridice indirecte (prin intermediar). Obligatia de dare in
sens pur roman a fost destul de rara in viata juridica a romanilor.

În epocile straveche si veche, transferul de propr. se facea prin

mancipatiune si in jure cessio, unde pretul instrainarii era simbolic,
iar pretul real repr. un element al unei intelegeri prealabile -> prin
simpla dare nu se transfera proprietatea.

 În epoca clasică, romanii probabil au avut în vedere trasferul

proprietatii în cadrul actelor juridice care nu-si produc efecte solo
consesu:
- înstrainarea bunurilor imobile (care trebuiau delimitate, masurate)
- înstrainarea bunurilor de gen prin masurare, numarare, cantarire
- orice alta intelegere conform careia transferul de proprietate se
produce la o data ulterioara incheierii actului

53.Obiectul juridic al obligației. Facere

A realiza o activitate oarecare in profitul unei parti a raportului obligational si
in virtutea imperativului de executare a obligatiei, inseamna "a face"
Nu orice activitate inseamna "facere", activitatea respectiva trebuie sa corespunda:
a. Ratiunii comune, bunului-simt (in caz de delict)
b. Descrierii ante factum, precizarilor partilor (in cazul unui contract)
In dreptul roman a fost sanctionat principiul interpretativ al conventiilor (inclusiv al
obligatiei de "a face" atunci cand exista indoiala cu privire la natura acesteia) in favoarea
debitorului (a aceluia care se obliga sa faca ceva) si defavorabil creditorului sau
stipulantului.
Teza de mai sus est urmarea fireasca a unei alte teze consacrate care, in caz de
confuzie, este favorizat contractul insusi.
 Daca creditorul nu si-a precizat bine conditiile si parametrii prestatiei datorate de
catre debitor, este greseala lui.
54. Obiectul juridic al obligației. Non Facere

Dublu înțeles:
a. un înteles particular (acela de a nu face ceva in raport cu creditorul)
b. un înteles mai larg (clauza impusa de creditor de a nu presta ceva el, debitorul, catre
un tert)
Erau deosebiri între obligatiile de non facere privind servitutiile rustice si acelea
care aveau in vedere servituti cetatenesti.
 Interesul practic al divizarii obligatiilor dupa obiectul lor juridic este acela al
identificarii obligatiilor in:
- indivizibile (care nu pot fi executate decat de o anumita persoana sau doar intr-o
unitate de timp)
- divizibile (impartite mai multor debitori)
 În principiu, obligațiile divizibile sunt acelea de dare, iar cele indivizibile sunt cele
de facere și non-facere.

55. Obiectul juridic al obligației. Praestare

 Termen ce reuneste toate cele 3 feluri de obiecte juridice ale obligatiilor (dare,
facere, non facere).

 Este legat de sarcina de a face ceva in profitul uneia dintre partile raportului
juridic obligational. Se acopera intreaga gama a actiunilor umane:

 Acesta dobandeste înțelesuri precum:

- a oferi
- a pune la dispoziție
- a se îngriji de ceva

 Cu timpul, accepțiunile termenului s-au diversificat:

- a împlini o datorie
- a respecta o promisiune
- a apara ceva
 - a duce la indeplinire o sarcina
Domitius Ulpianus l-a rezervat doar contractelor de buna-credinta, pe cand
contractelor de dr. strict le era recunoscut termenul de facere.

56. Efectele obligației. Acțiunea oblică și acțiunea pauliană

A. Acțiunea oblică

 Antonius Pius a asociat masurile conservatorii cu actele de urmarire;

 trebuie să existe un raport litigios între creditor și debitor pt. a fi facute acestea.
In dreptul modern, nu este necesar acest lucru: “Creditorii pot exercita toate drepturile si
actiunile debitorului lor, afara de acelea care ii sunt exclusive personale”
Actele conservatorii ce se pot face prin actiunea oblică:
- Recuperarea creantelor debitorului indolent
- Intentarea actiunilor in nulitate sau in rezolutiune cu privire la actele juridice ale
debitorului care nu au fost incheiate valabil
- Reziliera contractelor cu executare succesivă încheiate în defavoarea debitorului
- întreruperea prescriptiei

 Nu putea fi decat judiciară (autorizata de pretor sau guvernatorul de provincie).

 Actiunea oblica romană se aseamana, prin efecte, cu gestiunea de afaceri,

pentru ca desi bunurile nu intra pe aceasta cale in patrimonial creditorului, are
aparenta unei modalitati pregatitoare de executare.

Acțiunea pauliană (revocatorie)

 Spre deosebire de cea oblică, este o actiune directa, posibila a fi exercitata in

nume si in interes propriu. Avea ca scop revocarea actelor juridice ale
debitorului încheiate cu un tert ptentru fraudarea creditorului ( in accord cu
tertul).

 Mai tarziu, nu a mai fost nevoie de complicitatea tertului, fiind suficienta intentia
dolosiva a debitorului.

 În dreptul roman, actiunea pauliană nu era o actiune de sine statatoare,

folositoare doar creditorului care o intenteaza, chiar in absenta unui titlu
executoriu (ca in ziua de azi). Ea profita intregului colectiv de creditori
chirografari.
  Esentiala pentru exercitarea actiunii pauliene era denuntarea caracterului
fraudulos al actului juridic incheiat debitor-terț.
Doar frauda de persona ad personam (cea care produce efecte negative fata de terti)
putea fi atacata prin actiunea pauliana, iar mai tarziu si actele frauduloase care nu duceau la
insolvabilitatea debitorului. Nu raspunde actiunea pauliana pentru:
-frauda contractu ad contractum (pentru contractele simulate)
- frauda de re ad rem (comisa de o parte, in dezavantajele celeilalte, fara a leza interesele
tertilor)
Avand un caracter punitiv ( penal ) putea fi introdusa si in urma unei vendito
bonorum, de catre un sindic (numit de grupul de creditori sa le reprezinte
interesele) denumit chiar curator bonorum, care o putea intenta dupa ce
constata insolvabilitatea debitorului si fraudarea intereselor creditorului.

 Procedura de sanctionare a fraudei era una arbitrala si se solda cu plata valorii

bunului sustras, valoare stabilita pronind de la estimările creditorului.

57.Efectele obligației. Sancțiunile judiciare și dezdăunările aferente (daune

interese)

Sanctiunile judiciare constau in dreptul subiectiv recunoscut fiecarui creditor

de a actiona in justitie in vederea recuperarii prestatiei promise sau datorate
de catre debitor. Dreptul de a cere concursul fortei publice pentru punerea în
executare silita.

Oblgatiile erau sanctionate prin acțiuni civile sau pretoriene.

Fiecare obligatie este insosita de o sanctiune. Fac exceptie obligatiile natural
( ex: intretinerea copiilor, efectul unei plati dupa expirarea termenului de
prescriptie).

 Dreptul natural ca sursă de obligație are două trăsături esențiale:

1. Creditorul nu poate cere concursul statului pentru a-si recupera creanța
2. Odata ce debitorul executa obligatia naturala (imperfect), nu mai poate cere
restituirea ei ca fiind nedatorata: se transfera in obligatie naturala perfecta.

 Dezdăunările aferente (daune-interese)

Rezulta din neexecutarea obligației, executarea necorespunzatoare sau întarzierea
executării:
- Plata dublului valoric
- Dobânzile
- Alte penalități
  Aceste dezdăunări sunt diferențiate în funcție de:
- Natura juridica a actelor obligationale
- Izvoarele lor
- Normele care le-au sanctionat

58.Izvoarele obligațiilor. Acte juridice unilaterale

Prin ele se exprima intotdeauna o singura vointa.
 Exemplu:
a. testatorul care dispune pentru cauza de moarte de bunurile sale
b. renuntarea la o succesiune
c. acceptarea expresa sau tacita a mostenirii
d. actul de adaugare a unui codicil la un testament deja facut

59.Izvoarele oblgațiilor. Acte juridice bilaterale

 Actele juridice bilaterale sau multilaterale reprezinta imensa majoritate a
actelor pe care o persoana le poate incheia in conformitate cu normele
juridice romane. Acordul de vointe este esența acestora.

 Exemple: actul de casatorie

 actul de adoptie
 contractele
 pactele subsecvente sau adiacente contractelor
 tranzactiile pe seama obligatiilor litigioase

 Se mai impart în:

a. Acte juridice bilaterale perfecte
Cele in care vointa reala este exteriorizata si dovedibilă și în acord cu legea romană.
Majoritatea actelor.

b. Acte juridice bilaterale imperfecte

 Principiul interpretarii contractelor în sensul valabiliatii sale decat în cel al
invaliditatii.
 Și dreptul civil modern recunoaste efectele juridice ale actelor bilaterale
imperfecte sau incomplete. Dreptul obligational nu este unul rigid, mecanic.
60.Izvoarele obligațiilor. Contractele

 Se spune ca trocul ar fi o prima forma de contract si ca acesta si-ar fi avut originea

ideatica in delictul producator de razbunare.

 În perioada Republicii, trocul nu mai era suficient, contractandu-se “viitorul”:

acceptarea tezei consensualismului, “intr-o clipa raportul juridic de obligatie este
incheiat, dar in realitatea fizica lucrurile se vor repozitiona abia intr-un moment
viitor”. Apar: idea de echitate, de buna -credinta.

 În Epoca veche nu se poate vorbi despre un veritabil drept personal izvorat

dintr-un contract, ci de unul mai mult real: creditorul il putea lua pe debitor
in puterea sa intocmai ca pe un bun.
 Sursele obligatiei erau de natura personala, dar efectele ei erau quasi-reale.

 Ideea de credit s-a impus spre finele Republicii pentru ca a intervenit un nou
element: necunoasterea cocontractantului

 Romanii au fost nevoiti sa-si assume un risc (insolvabilitatea debitorului) si

sa-si depaseasca neincrederea in necunoscut.
 Creditul acordat anticipat da nastere “increderii” pana cand aceasta devine
prezumtiva.
 Garantii: personale (oferite de un tert) sau reale (oferite de debitor si
constand in bunuri sau valori pecuniare).

În Epoca veche, debitorul era considerat prin sine insusi o cautiune (manus
injectio) [de aici pana la dezvoltarea garantiei constand in patrimoniul
debitorului, care apoi devine gajul comun al creditorilor chirografari]
 Ex: caderea in desuetudine a nexum-ului (contract de imprumut de bani) care avea
propria formula executorie
In epoca clasica pactul consensual se impune formalismului contractual.
Clasificarea contractelor:
1. Solo consensu (consensuale, incheiate prin simplul acord de vointe al partilor)
2. Verbis (contracte stravechi si verbale, incheiate in prezenta martorilor)
3. Contracte reale (presupuneau remiterea bunului: comodatus, pignus, depositum)
4. Litteris (contracte scrise sau literare, care pt. incheierea lor valabila trebuiau sa fie
scrise)
Constantin a impus forma scrisa pentru instrainari imobiliare. Probatoriile: acte sub
semnatura privata, acte scrise si atentice
61.Izvoarele obligațiilor. Delicte
Obligatiile delictuale sunt apreciate ca un apanaj, ca un domeniu rezervat comitilor
populare si tratate prin prisma razbunarii private de alta data: tarifarea datoriei,
inhibarea posibilului autor de delicte
Prin Lex Duodecim Tabularum (cca 450 i.H) se stabilesc pedepsele aferente
delictelor.
- 25 asee: orice delict (injuria) fara a fi descris/denominat (exemplu: taie copacii
altcuiva -> platesti 25 asi/copac)
- 300 assey: daca cineva a distrus dantura unei persoane prin lovituri (150 daca victima
era sclav)
- Dublul sumei: in cazul actiunii contra furtului neflagrant
- X4: camatarie (adica dobanda peste 1%)
- Abandon noxal: in cazul raspunderii pentru fapta animalului sau sclavului, pater
familias putea fie sa plateasca pt. stricaciuni fie sa-l abandoneze în favoarea victimei
(abolit la epoca Justiniana)
- Pedepse corporale: daca puberul fura granele altuia, suporta dublul valorii acestora
si bataia cu nuiele; daca cel care a comis delictul era insolvabil, era doar batut
- Moarte: “Acela care prin vrajitorie a furat recolele altuia sa fie sacrificat divinitatii
CERES” + puberul care fura recoltele altuia era spanzurat + cel care a incendiat casa
altuia era legat, flagelat si ars pe rug + patricid, tentative de otravire si otravirea,
facerea farmecelor cauzatoare de moarte etc.

 Apar noi criterii de evaluare a responsabilitatii delictuale.

 Apare evidenta rolul pozitiei psihice a autorului delictului (reaua credinta – aspru
pedepsita),
 Buna-credinta insotita de imprudenta (aducea absolvirea de pedeapsa, dar nu si de
despagubirile datorate victimei).
 Insolvabilitatea debitorului apare ca o circumstanta de absolvire de plata a
despagubirilor, dar nu si de absolvire de usoarea pedeapsa (batai).

 La epoca veche statul roman a intervenit in cazul sanctionarii delictelor, care

semanau cu razbunarea privată:
1. Executarea pedepselor a fost conditionata de obtinerea autorizatiei din partea
magistratului judiciar
2. Razbunarea privată era dublata de alternativa platii unei amenzi

 Dar , cele mai grave delicte-

uciderea unui om liber, patricidal, inselaciunea, vrajitoria nu aveau o
sanctiune pecuniara care sa despagubeasca familiile victimelor sau pe insasi
victim.
 Delictele private atrag în epoca veche consecințe:
a.repararea prejudiciului victimei
b.plata unei amenzi predeterminate
c.urmarirea punitionala putea fi declansata doar de victima (cu exceptia unor actiuni publice)
d.justificarea amenzii poate fi o ramasita a razbunarii private
e.procedura comuna
 În dreptul lui Justinian, s-au unificat procedurile intr-una singura,
extraordinem, prin care s-au transferat delictele private de alta data in
categoria delictelor publice.
 Statul este cel care poate cere si aplica punitiuni
 Victima are drept de a cere despagubiri.
-S-au prefigurat conditiile răspunderii delictuale civile, distincta de cea penală.

62.Izvoarele obligațiilor. Quasi ex contractu

 Quasi ex contractu nascitur obligatio cand un fapt licit si voluntar da nastere

unei obligatii unilaterale sau chiar bilaterale.

 În cazul cvasicontractului, nu un act juridic sta la baza nasterii obligatiei, ci un

fapt, dar un fapt care se afla la frontiera contractului, un fapt asimilabil prin
lege actului juridic.

 Sunt necesare trei condiții:

a. Faptul sa nu fie negociat, sa nu rezulte din consensus (acord de voințe)
b. Faptul sa fie voluntar, considerat firesc de catre autorul sau, avand aparenta unui
fapt bazat pe consensus
c. Faptul sa fi fost util si licit, in acord cu normele romane

 Formele de quasi ex contractu:

1. Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri)

 Gestiunea utilă de afaceri, mai cu seama pentru cei absenți prin care este
sancționată gestiunea de afaceri. Pentru admiterea actiunii, negotiorum gestor
trebuia sa fi gerat in mod util afacerea creditorului sau.
2. Condictio indebiti (plata nedatorata)

 Adica plata unei sume de bani cu credinta eronata ca ea ar fi datorat

3. Îmbogatirea fara justă cauză

 Îmbogatirea fara just temei (ex: plata unui legat testamentar catre un mostenitor ce
pierduse dreptul de a succeda sau a unei dote neurmate de casatorie)
 Sancțiunea cvasicontractelor consta în obligatia remiterii platii sau a avantajelor
procurate licit, dar in afara consimtamantului, daca, fireste, avantajele procurate au
fost utile creditorului.
 Actiunea specifică este actio in rem verso.

63.Izvoarele obligațiilor. Quasi ex delicto

 Fapte fara culpa (numai în aparenta pentru ca poate fi vorba si despre o culpa
ascunsa)

 Unele culpe indirecte nu au fost asimilate celor din cadrul institutiei raspunderii
pentru fapta altuia din dreptul civil postnapoleonian, desi si ele sunt culpe non-
intentionale, fara intentia producerii vreunui prejudiciu:

a) Culpa in vigilando (vina absentei vigilentei in observarea si ghidarea

 persoanelor
 animalelor
 sclavilor
 lucrurilor aflate sub puterea lui pater familias

b) Culpa in eligendo (neinspirata alegere, deci vinovata, culpabila, a unui prepus, fie el si
sclav, care, prin fapta sa delictuala, a produs un prejudiciu unui tert)
 Desi nu a savarsit un delict propriu-zis si nici nu a incheiat cu victima nedreptatii
sale un contract, el va fi obligat la repararea prejudiciului cauzat prin actul de
injustiție.
 Delictele fiind putine la numar (fraus, furtus, dolus, maleficio teneri, damnum) a
fost necesara nasterea acestor atipice delicte.

 În epoca clasică, pretorul a trebuit sa inventeze cateva actiuni pt quasi-delicte:

1. Actio de positis et suspensis – actiune data impotriva persoanei care suspenda (din
neglijenta) la fereastra apartamentului lucruri grele de natura a produce daune
vreunui trecator oarecare in caz de cadere libera
 2. Actio de effussis et dejectis – actiune data impotriva persoanei care a aruncat pe
fereastra, la intamplare si neintentionat un lucru pe calea publica si a produs astfel
un prejudiciu unui tert
3. Actio quod metus causa – actiune care putea fi intentata nu doar impotriva autorului
violentei, ci și împotriva profitorului actului de violență, sanctiunea fiind aceeasi –
quadruplul prejudiciului-, daca actiunea era introdusa in cursul aceluiasi an in care a
fost produs prejudiciul (intra annum), sau exact aceeasi valoarea cu intinderea
prejudiciului daca era introdusa in anul urmator (post annum)

64. Legea ca izvor de obligații

 Obligatiile statuate prin lege nu pot face obiectul tranzactiilor intre particulari.
Codul civil(art. 5): “Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare
de la legile care intereseaza ordinea publica sau bunele moravuri”

 Exemplu de obligatii a caror izvor este legea:

1. Obligatia parintilor de a-si dota copiii la casatorie, obligatie sanctionata pentru sefii
de familie ai ambilor soti prin Lex Iulia de fundo dotali
2. Obligatia sotului de a conserva dota femeii si, in caz de divort (cu exceptia celui din
culpa femeii), de a restitui dota sotiei pentru ca aceasta din urma sa fie in masura a
incheia o alta casatorie legitima (justae nuptiae).
3. Principiul iubirii fata de cei apropiati si care se substantiva în datoria reciproca a lui
pater familias si a lui filius de a-si acorda asistenta (alimente si imbracaminte) in caz
de nevoie, chiar si dupa ce raporturile paternale in sens juridic se vor fi stins prin
efectele emancipării sau ale dobândirii calitatii de sui juris de catre fiul puber.
4. Obligatia legala a vecinilor de a-si face reciproc promisiuni cautionate (garantate) de
intervenire comuna in repararea unui zid despartitor comun (sau nu) care intereseaza
securitatea domeniilor si a cladirilor ambilor si care s-ar afla in pericol iminent de
prabusire.

65.Obiligationum divisio. Criteriul obiectului juridic al obligațiilor

Obiectul oricarui raport oblgitional este nu o plata stricto sensu, ci una care vizeaza
datoria debitorului de-a exercita o prestatiune in favoarea creditorului, o prestațiune
conforma cu legea, determinata, morala, posibila, fie ca ar consta intr-o actiune,
inactiune sau absetiune ori intr-un transfer de drepturi reale.
 Criterul s-a divizat in mai multe subcriterii:
a.subcriteriul obiectului juridic concret al obligatiei
b.divizibilitatii obiectului obligatiei
c.posibilitatii existentei obiectului obligatiei
d.moralitatii obiectului obligatiei
e.determinabilitatii obiectului obligatiei
 I. Subcriteriul obiectului jurdic concret al obligației

 Substanța intimă a obligatiilor nu se reduce la faptul ca un bun intra sub

stapanirea noastra sau dobandim un dreot de servitute asupra lucrului altuia,
ci rezida in puterea noastra de constranger pe care o capatam impotriva cuiva
care este constrans sa ne dea, sa ne faca ceva, sa dea curs punerii in opera a
unei prestatii datorate noua.

Obligatiile au fost împărțite în patru categorii:

1.dare
 Obligația de dare consta în acea îndatorire de a:
a.transfera dreptul de proprietate
b.a constitui un eventual drept asupra bunului altuia
b1.usus
b2.ususfructus
b3.servitutes
b4.habitatio
b5.operae animalis vel servi
2.facere
Ce nu se incadeaza in obligatiile de constituire a unui drept real asupra
bunului altuia sau transferul de proprietate ar fi incadrabil in facere. Exemplu:
1.obligatia de a executa un serviciu
2.obligatia de a efectua o sarcina lucrativa, o munca
3.obligatia libertului de a efectua munci calificate, valotoase sau munci necalificate in
favoarea patronulu sau
4.obligatia de a preda o posesiune asupra unui bun determinat
3.non facere
 Obligația de non facere reprezinta abstentiunea detrminata, o abtinere de la
o actiune de facere, precum:
1.obligatia de a nu face un serviciu in favoarea altei persoane de aceea a contractantului
2.obilgatia de a nu îi face concurenta într-un domeniu determinat
3.obligatia de abtinere de la comiterea unor fapte care ar periclita convietuirea intr-un
imobil cu mai multe apartamente
 4.praestare
 Prestare (praes = cautiune, stare= a se tine) inseamna a se tine de o cautiune,
de garantie, precum:
a. Garanția de evictiune la un contract de vanzare cumparare
b. Garanția persoanla
c. Garanția de calitate pentru bunul inchiriat

II. Subcriteriul divizibilitatii obiectului juridic al obligatiei

 Sub acest sucriteriu, obligațiile au fost împarite in:

1.obligatii divizibile: obligatie a caror obiect juridic comporta o executare pe parti
distincte: -obligatia de plata a unei sume de bani
- obligatia de transfer al dreptului de proprietate poate fi divizibila. În principiu,
obligatiile de dare sunt divizibile
2.obligatii indivizibile: cele de facere si non facere (exemple: obligatia de a face o
statuie, o traditio asupra unei posesiuni libere, obtinerea de la impiedicarea exercitarii unei
servituti). Exceptii de la regula sunt obligatiile de facere care constau intr-o munca
comensurabila in unitati geometrice sau traditiunea unor cantitati de bunuri. Indivizibilitatea
poate fi obiectiva sau subiectiva. Pluralitate pasiva și pluralitate activa
3.obligatii succesive: in cadrul unui contract de inchiriere de bunuri necomsuptibile,
obligatia locatarului este aceea de a plati la intervale fixate de parti pretul locatiunii.
III. Subcriteriul posibilității existenței obligației
După acest subcriteriu, obligatiile pot fi:
1.obligatii imposibile: sunt acelea interzise de legea romana sau cele care nu pot exista prin
natura lor. Sanctiunea este nulitatea absoluta
2.obligatii posibile: marea majoritate, sunt infinite. Au deplina valabilitate juridica si
naturala.
IV. Subcriteriul moralitatii si al liceității obiectului obligației

 După acest subcriteriu, obligațiile pot fi:

1.ilicite si imorale: conduc la nulitatea absolută.
 În epoca romană veche existau numeroase nuantari. Nu toate raporturile
incheiate in dispretul dispozitiunilor legale erau in masura sa duca la nulitate.

 Astfel, in functie de sanctiune, legile se împart în:

- legi imperfecte (de recomandare)
 -legi care prevedeau o pedeapsa administrativă, dar care permiteau menținerea
actului juridic
-legi perfecte (care anulau actele juridice încheiate în dispretul dispozitiilor lor)
 Exemple de obligatii imorale:
-promiterea unui onorariu pentru prestatiuni avocatiale stabilit in mod proportional
cu valoarea obiecutui juridci al procesulu
-promisunea comiterii unui delict
-promisiune de întalnire in locuri rau famate
2.licite si morale: mare majoritate. Este in acord cu legea si bunele moravuri, deci e
producatoare de depline efecte juridice.
V. Subcriteriul deteminarii obiectului juridic al obligatiei
După acest criteriu, obligatiile pot fi:
1.determinate: majoritatea, toate elementele sunt individualizate (gen, specie, prestatie,
actiune, inactiune)
2.nedeterminate: rare, dar nu erau nule sau anulabile. Pentru a salva raportul
obligational, se putea determina obiectul obligației.
Era datoria judex-ului sa descopere prin probe (canitatea, calitatea sau prestatiile)
3.indeterminabile: nule de drept cad elementul de determinare este esential. De
exemplu: contractul de donatie fara donatar determinabil sau contractul de vanzare-
cumparare fara pret determinabil
4.determinabile: care nu aveau obiectul juridic determinat, dar existau suficiente
elemente de interprtare pentr ca acesta sa fie determinabil in caz de litigiu.
a.obligatii determinabile cantitativ: ramane nedeterminata pana in momentul executarii
(exemplu: valuta care nu circula intr-o provincie a imperiului)
b.obligatii determinabile prin prestatii alternative: sunt nedeterminate, dar
determinabile deoarece nedeterminarea nu vizeaza genul ci vizeaza o alegere (care se
poate face chiar si la scandenta). In cadrul obligatiilor alternative, ambele sun principale,
directe si determinate. Se diferentiaza de obilgatiile facultative, care sunt indirecte,
subsidiare sau lasate in liberul arbitru.
c.obligatii determinabile prin genul obiectului lor: obiectul este nedeterminat dar
determinabil post festum. (exemplu vanzarea unei parti din recolta)

66.Obligationum divisio. Criteriul subiectelor sau părților obligației

 După acest subcriteriu, obligatiile pot fi:

1.obligatii simple: participa un singur creditor si un singur debitor (majoritatea)
2.obligatii plurale: comporta mai multi debitori si/sau mai multi creditori.
 Avem de a face cu trei tipui de ipoteze:
a.obligati conjuncte: regula in materie de pluralitate de parti.
 Divizibilitatea obiectului juridic nu este in mod absolut determinat
de (in)divizibilitatea obiectului material.

 Obligatiile sunt distincte si fiecare este raspunzator in mod

independent.

 Excepții de la regula divizibilitatii obligatiilor:

- indivizibilitatea obiectului obligatiei care atrage indivizibilitatea executarii ei
-conventia partilor
- natura obligatiei insesi (cele de facere)
-obligatii indivizibile determinate de principiul echitatii (in cazul delictelor)
b.obligati in solidare: cand partile multiple ale unei obligatii divizibile convin ca
in planul executarii ei sa nu fie operata diviziunea prestatiilor individuale
(benefic creditorului). Exista si atunci cand prestatia codebitorilor este una
natural indivizibila. Solidaritatea nu se prezuma.
 Solidaritate pasivă – oricare debitor poate fi constrans la plata integrală
 Solidaritate activă – fiecare creditor are dreptul de a pretinde de la
acelasi devitor plata integrala. Efecte inainte de executare, in momentul
executarii si dupa executare.
c.obligatii in solidium: spre deosebire de obligatiile solidare care sunt de natura
contractuala, cele in soldium au o substanta cauzala de natura delictuala.
-Solidaritatea pasivă este intermediara intre acea conjuncta si cea solidara.
 Principii:
-fiecare debior este tinut a raspunde pentru propria-i fapta culpabila
-exista un prejudiciu unic, indivizibil, rezultat din concursul faptelor culpabile,
aparenta care determina evaluarea lui unitara si ii confera victimei privilegiul
creditorului din obligatia solidara
  Reguli:
-fapta unui codelicvent de a acoperi prejudiciul ii elibereaaza si pe ceilalti, dar
procesul fiind unitar, o plata partiala nu avea darul de a stinge dreptul vicitmei
de a actiona chiar impotriva aceluiasi codebitor platitor
-pentru a obtine satsfactia platii integrale, victima trebuia sa ii cheme in
judecata pe toti coautorii si numai repararea reală a prejudiciului avea calitatea
de fapt extinctiv al obligatiei.
 Plata putea fi: plata inegrala
 darea in plata in valoarea integrala a prejudiciului
 compensarea integrala a partii.

67.Obligationum divisio. Criteriul izvoarelor juridice ale obligațiilor

 După acest subcriteriu, obligatiile se subdivizau în:

1.obligatii ex delicto: își aveau izvorul în faptele producatoare de prejudicii

2.obligatii ex contractu: majoritatea, isi aveau sursa juridica in contracte

3.obligatii ex variis causarum figuris: toate celelalte

3a.quasi ex contractu:
 cvasidelicte sancționate prin actio effusis et dejectis (impotriva celor care
aruncau din imprudenta obiecte pe fereastra, fapt care provoca daune),

 cvasidelicte sanctionate prin actio de positis et suspensis (impotriva celor

care au agățat obiecte periculoase de balcoane)

 cvasidelicte sanctionate prin actio quod metus causa (actiune impotriva

profitorilor actelor de violenta produse de catre altii)

3b.quasi ex delicto: obligatii nascute din gestiunea de afaceri, plata nedatorata și

imbogatirea fara justa cauza

68.Obligationum divisio.Criteriul sacnționării obligațiilor prin acțiuni judiciar

  După felul in care obligatiile erau prevazute si sanctionate de actiuni legale,
acestea se impartau in:

1.obligații civile: majoritatea, cunosc o protectie adecvata prin sanctionarea,

garantarea (cu posibilitatea sigurarii interventiei etatice) cu actiuni in justitie.

2.obligații naturale: sunt cele care nu sunt sanctionate de actiuni, dar produc
anumite efecte juridice. Efectul fundamental este cel al nerepetițiunii plății în
conformitate cu o forță valabilă, dar caducă (cazul prescriptiei).
Un alt efect este cel al dreptului creditorului de a opune compensarea plății
debitorului sau natural.

 Obligațiile naturale sunt de 2 feluri:

a. Care din perspectiva normelor civile nu putea aspira la a
deveni sanctionabile prin actiuni (cele in care intre parti
exista un raport de putere, cele in care nu este
respectat un element de forma, cele in care debitorul
este afectat de o incapacitate
b. Obligatii care au fost civile dar au degenerat prin
trecerea timpului (prescripria extinctiva) sau prin
efectul extinctiv al litis-contestatiunii

69.Cristalizarea elementelor constitutive ale delictului în dreptul Epocii

Clasice și în dreptul lui Justinian

 Elementele stucturale ale delictului sunt:

a.prejudiciul cauzat victimei
b.culpa: În comitendo și în omitendo (quasi delicte în inteles roman)
c.legatura de cauzalitate dintre culpa si prejudiciu

 Prejudiciul delictual
Nu există răspundere delictuală în afara unui prejudiciu.
 Tipuri de prejudicii:
1.prejudiciu material
2.prejudiciu moral
c.prejudiciu direct (pierderea real suferita)
d.prejudiciu indirect (avantajul de care a fost privata victima)
  Prejudiciului material (valoarea bunului lezat) și al prejudiciului patrimonial
(valoarea reala a leziunii produse in patrimoniul pagubitului, care e mai mare
sau egala cu valoarea prejudiciului material) erau vizate de normale romane
delictuale menite sa acopere daunele interese.

 Prejudiciul virtual (viitor/succesiv care ar putea atrage condamnarea la o

rentă viageră) și prejudiciul agravat prin trecerea timpului nu puteau atrage
plata daunelor-interese.
 Culpa:

 Înțelesuri:
a.morav rau, deplasat,
b.ilegalitate,
c.vinovatie, vina, responsabilitate,
d.greseala, păcat,
e.dauna, lezare a integritatii
Sunt considerate producătoare de prejudicii:
a.lipsa de diligentă
b.imprudenta sau neverificarea suficienta a riscurilor
c.indolenta sau nepasarea fata de consecintele unor atitudini daunatoare, deși legale
4.imprevizibilitatea

 Structurarea noțiunii de culpă

1.gradul de previzibilitate a efectului daunator al actiunii sau inactiunii delicventului în
funcție de criteriul unui responsabil sef de familie
2.existenta unui previziuni sau, dimpotriva, a impreviziunii consecintelor faptelor
pagubitoare (criteriu in functie de care se stabileste intentia/non-intentia)
3.existenta sau imposibilitatea existentei a unei conduite alternative a delicventului
 Nu poate fi asimilata culpa delictuala celei contractuale.
 În urma unui fapt delictual, autorul delictului nu trebuia sa își probeze
inocenta, ci reclamantul trebuia sa trebuia sa dovedeasca conduita culpabilă.
Despăgubirile sunt datorate imediat ce se produce un fapt delictual.

 În cazul proceselor care aveau drept obiect stabilirea raspunderii

contractuale, sarcina probării nevinovatiei, a absentei culpei in executarea
 tardiva a obligatiilor contractuale revenea partii din contract acuzate de
aceste culpabile conduite.
 Efectul culpei contractuale, de plata a daunelor-interese, este legat fie de
momentul litiscontestatiunii sau de cel al punerii in intarziere.

Abuzul de drept. Condiții

1.intentia dovedita (nu prezumată) a producerii unui prejudiciu
2.inexistenta unei corespondente intre prejudiciul cauzat altuia si propriul profit al celui care
abuzeaza de dreptul sau, manopera abuziva nu-i e profitabila agentului sau activ
3.indentificarea unui prejudiciu demonstrabil cauzat unui tert
4.abuzul de drept trebuie sa se fi consumat gratie exercitiului propriu-zis al dreptlui si nu prin
forme de absentiune
Există o distinctie intre: cazul fortuit/ de forta majora (exonereaza de raspundere juridica) și
neglijenta culpabila,vinovata
 Raportul cauzal între faptul culpabil și efectul dăunător
Este nevoie de o relatie de cauzalitate între culpa și prejudiciu.
 În functie de pozitia părtior in proces, avem:
1.paratul este in masura a se apara precizand si proband ca o cauza diferita de aceea
invocata de reclamant, cauza care nu ii e imputabila, a determinat efectul pagubitor
2.reclamantului trebuie sa demonstreze si sa dovedeasca existenta unei cauzalitati intre
fapta paratului si efectul daunator al faptei culpabile
 Existau doua preconizate solutii:
1.condamnarea paratului
2.absolvirea acestuia in functie de dovedirea culpei (non culpei)
Solutiile intermediare nu erau admisibile. De aceea, dreptul roman nu a adoptat
sistemul civilist de astazi, acela al ierarhizarii gradelor de vinovatie si raspundere.