Curs nr.

2
I. Izvoarele dreptului roman

1. Noţiunea de izvor de drept

2. Obiceiul
3. Legea
4. Edictele magistraţilor
5. Senatus consultele
6. Constituţiile imperiale
7. Ştiinţa dreptului( jurisprudentia)
8. Codificarea lui Iustinian

1. Noţiunea de izvor de drept.

Dreptul roman, expresie a voinţei clasei stăpânilor de sclavi, se concretizează în anumite
forme menite, pe de o parte, să deosebească regulile juridice de celelalte norme de conduită
socială şi , pe de altă parte, să le dea putere obligatorie.
Astfel de forme de exprimare constituie aşa-zisele izvoare formale ale dreptului şi, în
general, sunt opuse noţiunii de izvor „material” al dreptului. Prin izvoare materiale trebuie
să se înţeleagă condiţiile materiale ale societăţii sclavagiste romane, condiţii care, în ultimă
instanţă, determină atât necesitatea cât şi conţinutul normelor respective de drept.
2. Cutuma( Obiceiul)
Cel mai vechi izvor al dreptului roman este obiceiul( cutuma). Obiceiul exista şi în
societatea gentilică, adică în societatea fără clase, dar conţinutul său avea un caracter moral şi
nu juridic. Aceste obiceiuri, bazate pe vechi şi puternice tradiţii, reglementau relaţiile sociale
din orânduirea prestatală şi urmăreau să menţină ordinea în societatea gentilică.
Odată cu împărţirea societăţii în clase şi apariţia statului, obiceiurile avantajoase clasei
dominante primesc un caracter juridic, fiind sancţionate cu măsuri de constrângere statală.
Sancţionate cu forţa statală şi consfinţite printr-o aplicare repetată, obiceiurile se impun,
transformându-se în norme juridice obligatorii şi pentru viitor.
Cutumele îşi găsesc mediul lor prielnic într-o economie bazată pe o economie naturală, cu
un ritm lent de dezvoltare, economie care a caracterizat, în mare, şi faza incipientă de
dezvoltare a statului roman. În epoca republicană şi mai ales după războaiele punice,
economia naturală este înlocuită cu o economie de schimb bazată pe o activă circulaţie
monetară. Datorită acestui proces economic, obiceiul, în imposibilitate de a regla noile
raporturi sociale generate de rapida dezvoltare economică a Romei, pierde teren în favoarea
legii şi a altor izvoare de drept.
 Strâns legat de cutumă apare un alt izvor de drept şi anume practica constantă şi uniformă
a instanţelor de judecată în soluţionarea pricinilor. Ordinea de drept sclavagistă romană
dădea eficienţă precedentului judiciar numai dacă acesta corespundea unor interese
permanente ale clasei stăpânitoare şi dacă se transformase într-o adevărată cutumă sau fusese
„legalizat” prin mijlocirea unui alt izvor de drept, în special prin intermediul jurisprudenţei,
adică al doctrinei juridice( iurisprudentia).
3. Legea
Legea, ca expresie a voinţei stăpânilor de sclavi, apare datorită posibilităţii mai complete
şi mai rapide de reglementare, superioară obiceiului, asupra căruia capătă treptat o
netăgăduită preponderenţă.
În epoca imperială, Gaius înfăţişează legea ca fiind ceea ce hotărăşte şi adoptă poporul.
Acesta este sensul larg, accepţiunea cea mai cuprinzătoare pe care romanii o dădeau legii,
spre deosebire de înţelesul restrâns, de legem inter partes( convenţiile prin care părţile se
obligau).
În accepţiunea largă, legile erau fie legi rogatae, fie legi datae.
Primele, erau votate de popor în cadrul adunărilor cu funcţii legislative, la propunerea
unui magistrat( rogat) şi purtau numele iniţiatorului.
A doua categorie, exprima doar voinţa magistratului, ca urmare a provenienţei ei doar de
la acesta, în virtutea unor atribuţii legislative delegate în persoana sa.
Structura legii rogatae este următoarea:
-prescripitio, care cuprindea referiri la numele magistratului ce a propus-o, adunarea care
a votat-o, locul şi data votării;
-rogatio cuprinde însuşi textul legii;
-sanctio( sancţiunea nerespectării ei), element care diferenţia legile, după cum acestea ø
nu prevedeau o sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor lor, ø prevedeau o pedeapsă pentru
cel care le-a încălcat( cu menţinerea actului juridic astfel încălcat), respectiv ø prevedeau
anularea actelor juridice încheiate în dispreţul dispoziţiunilor lor-în:
-legi imperfecte;
-legi mai puţin ca perfecte;
-legi perfecte.
Legea se aplica până la abrogarea ei. Abrogarea poate rezulta din căderea în desuetudine
a legii sau din votarea unei legi noi menită să înlocuiască total sau parţial vechea lege. De
asemenea, legea încetează să mai fie în vigoare dacă între dispoziţiile ei şi cele ale unei legi
posterioare exista o incompatibilitate evidentă.
După legea celor XII table au fost votate în epoca republicană numeroase alte legi, dintre
care multe interesează dreptul privat.
 Începând cu epoca imperială, rolul legii scade până la anihilare, ca o consecinţă a noilor
schimbări social-politice petrecute în viaţa statului roman. O dată cu instaurarea imperiului,
autoritatea împăratului, în continuă creştere, nu putea îngădui existenţa adunărilor populare
care treptat dispar, poporul întrunindu-se numai pentru a aclama pe împărat sau pentru a lua
act de hotărârile sale. Camuflată în perioada Principatului în diferite forme constituţionale,
puterea imperială devine fără de limite. Acest lucru nu a putut rămâne fără consecinţe în
planul dreptului. În dauna legilor se impune voinţa imperială care, treptat, devine unica
sorginte a dreptului, împăratul fiind socotit deasupra oricărei legi.
Ultima lege votată de popor este o lege agrară de la finele secului I. d. Hr.
4. Edictele magistraţilor
În exercitarea atribuţiilor lor, începând cu sec. IV î. Hr. , unii dintre magistraţi erau
învestiţi cu jurisdictio, respectiv posibilitatea de a reglementa prin edicte( programe anuale-
de regulă-de activitate) anumite raporturi juridice.
Astfel, la Roma, erau învestiţi cu jurisdictio: pretorul urban, edilii curuli, cenzorii,
pretorii preregrini.
În provincie, această abilitate era deţinută de guvernatorii de provincie şi de cvestorii lor(
questores).
La început, edictele erau pronunţate verbal şi aduse la cunoştinţa cetăţenilor, pentru ca,
apoi, să fie redactate în scris şi afişate în for, spre luare la cunoştinţă.
Între toate, cel mai important rol îl juca edictul pretorului( magistratul care administra
justiţia romană).
În funcţie de criteriul temporal şi cel al oportunităţii, aceste edicte erau perpetue(
perpetua) valabile timp de un an cât durata magistraturii) şi neprevăzute, instantanee( edicta
repentina), determinate de situaţii circumstanţiale spontane, imprevizibile.
Structura edictului perpetuu comporta două părţi: pars translaticia( inspirată din edictul
anului precdent) şi pars nova( creaţia personală a respectivului magistrat).
Începând cu sec. al III-la î. Hr. şi mai ales cu cel de-al II-lea, edictul magistraţilor şi în
special al pretorilor capătă o importanţă deosebită în viaţa juridică a statului sclavagist
roman. Dezvoltarea comerţului roman în peninsula Italică şi apoi în întregul bazin
mediteranean a dus la complicarea raporturilor sociale şi la ascuţirea contradicţiilor sociale şi
politice ale epocii. Apar contradicţii între sistemul vechiului drept civil şi realităţile sociale şi
politice ale epocii. Rezolvarea juridică a noilor probleme sociale a fost a opera pretorilor
care, prin edicte lor, au ştiut să dea problemelor sociale contemporane forma cea mai
corespunzătoare intereselor stăpânilor de sclavi.
Putem vorbi de un cuprins determinat, în conformitate cu care pretorii îşi realizau
edictul, abia ulterior anului 138 d. Hr., după ce în timpul domniei sale, împăratul Hadrian
dăduse sarcină jurisconsulului Salvius Iulianus să realizeze o formă obligatorie a edictului.
Rezumativ, acest edict codificat cuprindea: formule de acţiuni civile; formule de acţiuni
 pretoriene; prescripţii şi excepţii; mijloace variate bazate pe imperiumul
magistratului( trimiterile în posesie, restitutio in integrum, stipulaţii pretoriene, interidicte).
Regula care domina în materie de edict era aceea că, prin el, pretorul nu putea crea norme
de drept. Cu toate acestea, între reglementarea jus civile şi cea pretoriană are loc o
„apropiere”, mai ales în epoca clasică, aflându-ne astfel în faţa unui veritabil drept pretorian(
jus praetorium).
5. Hotărârile Senatului
Hotărârile senatului nu erau socotite ca izvor direct în epoca republicană. Deşi senatul
participa la procedura tehnică de pregătire a legilor, nu avea totuşi iniţiativă legislativă şi nici
drept de a vota legile. Cu toate acestea, senatul putea să declare o lege nulă sau s-o declare
inaplicabilă într-un anumit caz special. În asemenea situaţii, însă, hotărârea senatului trebuia
ratificată de adunarea populară, ceea ce, cu timpul, a devenit o pură formalitate.
Senatul putea influenţa în mod indirect crearea normelor de drept prin intermediul
edictelor pretoriene. Dând anumite directive magistraţilor romani şi mai ales pretorilor,
senatul influenţa întocmirea edictelor acestora şi astfel reuşea să impună reguli juridice noi în
viaţa societăţii romane. Deşi, după o veche formulă tradiţională, se spunea că senatul roman
numai „sfătuieşte, opinează şi recomandă”, totuşi indicaţiile senatului, datorită autorităţii
sale, se impuneau magistraţilor care le inserau în edictele lor.
Hotărârile senatului ( senatus consultele) dobândesc putere de lege abia în perioada
Principatului.
Împăratul Hadrian recunoaşte senatului dreptul a de a face legi, dar stabileşte că senatus-
consultele vor fi votate numai la propunerea împăratului. Hotărârile senatului deveneau
simple forme de manifestare a voinţei imperiale. Împăratul ţinea o cuvântare în senat(
oratio), pe care senatul trebuia să şi-o însuşească sub forma unei hotărâri proprii.
Senatus- consultele erau redactate în prezenţa câtorva senatori şi o copie a textului
definitiv se depunea în arhivele statului. Uneori, senatus- consultele se afişau în for. Cezar
obişnuita chiar să publice zilnic dările de seamă ale senatului şi adunărilor populare.
Cu timpul, împăraţii, în măsura concentrării unei puteri tot mai mari în mâinile lor,
renunţă la această modalitate ocolită de legiferare şi folosesc calea directă a constituţiilor
imperiale.
6. Constituţiile imperiale
Încă de la întemeierea imperiului, împăraţii, bucurându-se de o autoritate politică
deosebită, puteau lua în fapt hotărâri aplicabile în întreg statul roman.
Hotărârile pe care împăratul le lua în domeniul dreptului, după o consultare cu juriştii
care făceau parte din sfatul imperial erau de mai multe feluri:
A.Edictele( edicta) erau dispoziţii cu caracter general pe care împăratul le dădea în
calitatea sa de magistrat suprem al statului roman. Spre deosebire de edictele magistraţilor
obişnuiţi, valabile numai timp de un an, cât dura sarcina acestora, edictele imperiale aveau
valabilitate şi după moartea împăratului.
B.Mandatele( mandata) erau instrucţiunile pe care împăraţii le trimiteau funcţionarilor
superiori şi mai ales guvernatorilor de provincie. Pe calea mandatelor au fost introduse
numeroase şi importante reguli juridice noi, ca de pildă, simplificarea formelor de testare pentru
ostaşi, interdicţia funcţionarilor de a lua în căsătorie femei din provincia pe care o administrează
etc.
C.Decretele( decreta) reprezintă hotărârile pe care împăratul le dădea în diferitele pricini
care îi erau înfăţişate pentru judecată. În astfel de situaţii împăratul putea emite unele norme
juridice noi care deveneau-pe calea precedentului judiciar-aplicabile şi în alte pricini similare.
E.Rescriptele( rescripta) sunt dispoziţiile pe care împăratul le lua în vederea soluţionării
anumitor chestiuni juridice controversate. Ele erau adresate particularilor sau magisraţilor, fiind
ocazionate fie de cererea unei părţi litigante( supplicatio, libellus), fie de aceea a unui funcţionar
care avea nevoie de unele lămuriri pentru a da o sentinţă. Răspunsul împăratului lua forma unei
scrisori ( epistula) independente sau a unei rezoluţii pe cererea însăşi.
În epoca Dominatului, adică a monarhiei absolute, constituţiile devin cel mai important
izvor de drept ca urmare a consolidării despotismului imperial.
Cele mai importante constituţii imperiale sunt acum edictele, denumite şi „legi” edictate.
Termenul de lege se încetăţeneşte tot mai mult pentru a desemna constituţiile imperiale.
Numărul constituţiilor este foarte mare, deoarece împăraţii voiau să reglementeze, în
spiritul intereselor pe care le reprezentau, toate problemele vieţii sociale.
În epoca monarhiei absolute apar numeroase coduri, adică colecţii care cuprindeau
diferite constituţii imperiale, înşirate în ordine cronologică.
La sfârşitul secolului al III-lea au fost alcătuite, din iniţiativă privată, două coduri: Codul
gregorian şi Codul Hermogenian. Primul cuprindea constituţiile imperiale dintre anii 196 şi 201
şi cel de –al doilea, din anii 293-294. Posterior, alte constituţii au fost adăugate acestor coduri.
Prima culegere oficială a constituţiilor imperiale s-a făcut abia pe timpul împăratului
Theodosie al II-lea în anul 438. Este vorba de Codex Theodosianus. Acesta cuprinde
constitutuţiile edictate de Constantin şi de împăraţii posteriori până la data alcătuirii sale.
7. Jurisprudentia
La romani, ştiinţa dreptului a constituit izvor de drept încă de la începuturile activităţii
pontifilor. Consultaţiile juridice ale acestora, inseparabile de cele religioase, constituiau
adevărate taine şi doar pătura privilegiată a patricienilor putea beneficia de aceste favoruri.
Acest adevărat monopol al pontifilor asupra ştiinţei dreptului a dispărut odată cu
laicizarea dreptului, proces ce a debutat odată cu elaborarea Legii celor XII table( 450 î. Hr.).
 Juriştii laici care au continuat aprofundarea şi aplicarea principiilor dreptului aveau o
autoritate şiinţifică, profesională nu mai puţin cotată, în acest domeniu, decât aceea a marilor
pontifi.
8.Doctrina juridică
Vechii jurisconsulţi romani( Marcus Manilius, Marcus Junius Brutus, Publius Mucius
Scaevola) au fundamentat dreptul civil şi au deschis calea afirmării clasicismului dreptului
roman, mai ales în epoca ce va urma, corespunzătoare Principatului.
Rivalitatea dintre cele două şcoli de drept apărute în această epocă la Roma( şcoala
proculiană şi cea sabiniană) nu face decât să propulseze ştiinţa dreptului pe planuri superioare ale
argumentaţiei şi fundamentării instituţiilor juridice.
Pleiada marilor prudenţi îşi apropie spirite rafinate, mai cu seamă în sec. II-III d. Hr.:
Sextus Pomponius cu a sa Istorie a Dreptului Roman, Gaius, cu celebrele Institutiones( cel mai
important manual de drept din perioada prejustiniană), care, alături de lucrările altor vestiţi
jurisconsulţi ai aceleaşi epoci, a dobândit puterea de lege, prin voinţa exprimată de împăraţii
Theodosius al II.lea şi Valentinian al III.lea.
Între această perioadă de glorie, de realizări monumentale pe plan ştiinţific şi următorul
monument ce se va consuma peste aproximativ 3 secole, se aşterne un timp decadent şi
insignificant sub raportul culturii juridice.
Până atunci, mai remarcăm doar încercările de codificare anterioare lui Justinian, şi
anume: Codex Gregorianus, Codex Hermogenianus şi Codex Theodosianus.
9. Codificarea justiniană
Împăratul Justinian, supremul restaurator al dreptului roman, a făcut un prim pas spre a
reda viaţă imperiului ce de mult intrase în istorie.
Fără a fi o operă perfectă, ceea ce literatura juridică medievală a numit Corpus Juris
civilis, codificarea justiniană se remarcă prin vastitate, prin încercarea de readaptare a instituţiilor
juridice consacrate la condiţiile Imperiului Roman de Răsărit şi ale popoarelor orientale din
perimetrul acestui imperiu. Imperfecţiunea se datorează muncii neunitare a comisarilor conduşi
de Triboniu. Ingerinţele nesistematizate ale acestora în textele clasice( interpolaţii), precum şi
menţinerii multor dispoziţii contradictorii în cuprinsul compilaţiei.
Opera sa, în analizele specialiştilor are o structură quadripartită: Codul( Codex),
Digestele( Digesta sive Pandectae), Institutele( Institutiones) şi Novelele( Novellae).
§1.Codul
Din punctul de vedere al formei, a fost realizat după planul Codurilor Gregorianus şi
Theodosianus. În evocarea indirectă a Legii celor XII table, este format din 12 cărţi împărţite pe
titluri ce cuprind aproximativ 4650 de constituţii imperiale, în ordine cronologică, date din
timpul împăratului Hadrian până în perioada domniei lui Justinian, respectiv până în anul
codificării-529 d. Hr. şi, apoi, al reeditării, 534 d. Hr. Fiecare asemenea lege este însoţită de
elemente de individualizare, prin precedare ei de o inscriptio( indicarea autorului şi a celui vizat)
şi urmarea ei de o subscriptio, constând din data et proposita( data şi locul publicării).
§2.Digestele
În aceeaşi ideee a salvării şi restaurării patrimoniului ştiinţific juridic al Romei, Justinian
a patronat redactarea unei culegeri de compilaţii( pandectae) din deciziile motivate ale celebrilor
jurisconsulţi, compililaţii ordonate pe materii( de unde şi denumirea de digeste). Datorită
volumului covârşitor de scrieri ce trebuiau compilate, Justinian a acordat echipei de cercetători
conduse de Tribonian zece ani pentru elaborarea operei. Aceştia din urmă, însă, printr-o acticitate
laborioasă, au reuşit să termine impresionanta lucrare, compusă din 5o de volume, în numai trei
ani.
Structura pandectelor o urmăreşte, în general, pe aceea a comentariilor la edictul
pretorian. Sunt împărţite în titluri, care, la rândul lor, sunt împărţite în fragmente sau legi( în fapt,
extrase din scrierile clasicilor prudenţi); iar acolo unde acestea din urmă sunt mai largi, întâlnim
o subîmpărţire în paragrafe.
§3.Institutele
Sursa de inspiraţie a acestui manual de drept pentru uzul studenţilor, cum însuşi Justinian
precizează în prefaţa lucrării, o constituie Instituţiunile lui Gaius şi o parte din lucrările lui
Marcianus, Florentinus şi Ulpianus.
Întrucât, prin volumul lor impresionant, Digestele erau practic inoperante pentru iniţiaţi,
s-a impus, în vederea relansării studiului dreptului, realizarea unui manual care să sintetizeze
principiile şi argumentaţia ştiinţifică elaborate de autorii sus-menţionaţi. Astfel, în acelaşi an,
533, a apărut şi acest manual care, mai mult, a fost învestit şi cu putere de lege în faţă instanţelor
judecătoreşti. Sarcina realizării lui a fost încredinţată tot lui Tribonian care a fost ajutat de doi
mari profesori de drept : Theofilus şi Dorotheu. Aceştia însă n-au indicat , spre deosebire de
celelalte opere justiniene, sursa sau provenienţa extraselor.
§4.Novelele
Sub denumirea integrală, Authenticae sive Novellae Constitutiones Domini Nostri
Justiniani Sacratissimi Principis, regăsim constituţiile imperiale date de Justinian în perioada
533-565, deci ulterior apariţiei ansamblului de culegeri cu caracter legislativ( Codul, Digestele şi
Institutele) şi până la moartea sa. Cu acestea, ceea ce peste veacuri a fost denumit Corpus juris
civilis( culegerea dreptului civil) îşi dobândeşte integralitatea şi măreţia.
Mulţumită acestei culegeri monumentale a dreptului civil, putem descoperi mecanismul
juridic, progresul dreptului, evoluţia ştiinţei dreptului într-un interval de timp atât de remarcabil,
începând încă de la sfârşitul Republicii.
Moartea lui Justinian poartă cu sine şi simbolul sfârşitului epocii sclavagiste şi instaurarea
noului mod de producţie feudalist, deşi germenii acestuia s-au manifestat încă din sec. III d. Hr.
Opera lui Justinian a continuat, însă, să fie utilă şi apreciată, fiind predată în şcoli, supusă
interpretărilor şi prelucrărilor. Paralel, însă, în vederea acordării normelor juridice la noile
realităţi economice şi sociale, s-au făcut noi încercări de codificare: Ecogla din anul 740, scrisă
la dispoziţia împăratului Leon Isaurul, Prohironul( manual de drept) editat în anul 879,
Epanagoga din 886, Basilicalele ( 892), dispuse de împăratul Leon Filosoful, ale căror izvoare
sunt Codul , Digestele, Institutele şi Novelele Lui Justinian.
Legislaţia lui Justinian a continuat să fie aplicată nu doar în Imperiul Bizantin, dar şi în
teritoriul italic, teritoriu atât de impregnat de elenism şi care, din nou, până în sec. XIII a apelat
la uzanţele şi formulele dreptului bizantin.

II. Ramurile dreptului roman

În Institutiones, Gaius afirmă expres că „întreg dreptul de care ne folosim noi se referă fie la
persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni”.
Justinian preia această afirmaţie în Institutele sale atunci când tratează obiectul dreptului.
Această împărţire tripartită a dreptului privat, elaborată iniţial în opera lui Gaius, a fost
preluată de ştiinţa dreptului, astfel încât şi astăzi o regăsim în majoritatea codurilor civile
moderne.
În linii generale, prima parte, Jus personarum, vizează situaţia individului în familie şi în
societate, atât sub raportul drepturilor şi obligaţiilor( statutul său juridic) , dar şi sub aspectul
relaţiilor juridice pe care le are cu ceilalţi membri ai familiei, fie cu membrii societăţii.
Partea a doua, jus rerum, vizează nu lucrurile( res) ca bunuri corporale, ca parte a
universului fizic( material) , ci ca valori economice ce pot face obiectul unei apropriaţiuni,
precum şi raporturile patrimoniale.
În fine, a treia parte, se referă la ordinea judecătorească şi procedura civilă( jus
actionum), ca instituţii menite să garanteze exerciţiul nestingherit al drepturilor pe care
persoanele le au în familie, societate şi asupra bunurilor.

Curs nr.3

Persoanele
 1. Status libertatis - Capacitatea persoanelor
2. Conditia jurdica a scavilor
3. Modurile de dezrobire a sclavlor
4. Situatia juridica a dezrobitilor
5. Stari de semi-scavie

Status libertatis

In societatea sclavagista romana, nu oricarui om i se dadea posibilitatea de a participa la

raporturi juridice ca titular de drept si obligatii.
Pentru ca cineva sa poata participa la raporturile juridice trebuia sa aiba capacitate, adica
aptitudinea generala si abstracta de a avea drepturi si obligatii. In Roma, sclavii nu aveau
capacitate, fiind considerati de statul sclavagist simple lucruri sau unelte graitoare
(instrument avocalia). Numai oamenii liberi puteau participa la raporturi juridice ca titulari
de drepturi si obligatii. Capacitatea sau personalitatea juridica era in dreptul roman de doua
feluri: capacitatea de folosinta (juridica sau de drept) si capacitatea de exercitiu sau de fapt.
Pentru ca o persoana fizica sa posede capacitatea de folosinta se cerea sa aiba:
 Calitatea de a fi om liber
 Sa fie cetatean
 Sa fie sef de familie – adica sa nu se gaseasca in putere parinteasca.

Cu alte cuvinte, sa aiba potrivit conditiilor juridice romane, status libertatis, status civitatis,
status familliae. Capacitatea de exercitiu apartinea acelor persoane care pe langa conditiile
mentionate au posibilitatea de a aprecia insemnatatea si urmarile actiunilor lor, putand sa-si
indeplineasca rolul care le revenea in viata juridica. Acele persoane care datorita sexului, varstei,
etc nu se incadrau, nu posedau capacitate de exercitiu. Erau considerati incapabli.
Capacitatea juridica (de folosinta) incepe odata cu nasterea persoanei fizice cu condita ca noul
nascut sa se fi nascut liber, viu si cu infatisare umana. Uneori, capacitatea era recunoscuta si
copilului conceput in virtutea regulii ca un copil conceput este socotit ca si nascut daca interesele
acestuia o cer. (Infans conceptus proiam nato habetur quotiems de comoditis eius agitus.)
Capacitatea unei persoane se sfarseste in mod firesc la moartea sa fizica si in exceptional la
moartea lui civila (capitis diminutio).
Dreptul roman a recunoscut capacitatea nu numai persoanelor fizice, ci si unor colectivitati
(stat, cetati, asociatii, etc.), denumite astazi personae juridice sau morale.

2. Conditia juridica a scavilor

 Calitatea de om liber (status libertatis) apartinea celor care nu erau scavi. Sclavajul a avut o
importanta capitala in Roma Antica, deoarece statul roman a fost tot timpul existentei sale un stat
sclavagist. Pozitia sociala a sclavului nu a ramas neschimbata in decursul societatii romane, ci a
urmat pas cu pas transformarile acesteia.
In Epoca Veche a statului roman, numarul sclavilor era redus, deoarece si nevoile societatii
erau reduse. Aceasta stare de fapt s-a schimbat in urma cuceririlor romane si in special in timpul
razboaielor punice. Acum sclavia devine baza intregii productii. Sclavii sunt pusi la cele mai
istovitoare munci si duc o viata care nu se deosebea prea mult de cea a animalelor de munca.
Asupra sclavului stapanul avea un drept suprem, putand sa-l vanda si chiar sa-l omoare. Sclavul
nu avea familie si nu avea voie sa-si intmemeieze o familie. De asemenea, scavul nu are un
patrimoniu, nu poate fi proprietar, nici creditar, nici debitor, nici nu poate lasa o mostenire.
Incepand cu sfarsitul Epocii Republicane asistam la un process care urmareste sa recunoasca
sclavului, in interesul stapanului si intr-o anumita limita, o oarecare capacitate juridica. Ii
foloseau in activitati comerciale. Astfel, stapanul putea insarcina un sclav sa conduca o activitate
comerciala, comert maritim sau terestru, stapanul ii putea asigura sclavului in vederea exercitarii
unui comert o masa de bunuri (peculiu). Aceste bunuri, desi ramneau in proprietatea sclavului,
alcatuiau o masa patrimoniala distincta pe care sclavul o administra, dar ale carei venituri
reveneau stapanului.
In Epoca Imperiala sunt edictate numeroase dispozitii legale menite sa ocroteasca persoana
fizica a sclavului.
 Legea Petronia opreste pe stapani sa-si dea sclavii fara incuviintarea magistratilor sa fie
devorati de fiare la jocurile de circ.
 Doua constitutii ale lui Antonius Pius urmaresc acelasi scop. Prima pedepseste cu
moartea pe stapanul care si-a ucis fara motiv sclavul, cea de-a doua ingaduie magistratilor
sa sileasca pe stapanii prea cruzi sa-si vanda sclavii pe care ii maltrateaza.
 Imparatul Constantin pedepsea pe stapanii care abandonau pe sclavii nou-ascuti cu
pierderea dreptului de proprietate asupra acestora.

Aceste masuri sunt un simptom al unei anumite stari de lucru. Economia sclavagista intra in
declin in Epoca Imperiala.

Izvoarele sclaviei
1. Copii nascuti dintr-o mama aflata in sclavie sunt sclavi idiferent daca tatal este un om
liber, deoarece pozitia tatalui are importanta numai in cazul casatoriei legitime. Se avea
in vedere doar pozitia juridica a mamei. Cu toate acestea, s-a impus principiul dupa care
nou-nascutul putea fi liber daca mama sa a avut in timpul conceptiei, indiferent cata
vreme, calitatea de om liber.

2. Caderea in prizonierat – romanii luati prizonieri de catre dusmani cu ocazia razboaielor

isi pierdeau libertaea si dveneau sclavi, dar indata ce se intorceau in patrie isi
 redobandeau libertatea. In virtutea unei fictiuni numite ius pos liminii (drept de
reintoarcere), cetatenii intorsi din prizonierat erau socotiti ca nu au fost niciodata in
sclavie. Pe baza aceleiasi fictiuni, fostii captivi isi redobandeau toate drepturile pe care
le-au avut anterior in prizonierat: drepturile de proprietate, drepturile parintesti, drepturile
de creanta, etc. Fictiunea lui ius pos liminii avea cosecinte numai asupa situatiilor
juridice, dar nu si asupra starilor de fapt care afectate de absenta captivului nu puteau fi
restabilite. Daca cel cazut in captivitate murea la dusman, Legea Cornelia din anul 80
i.Hr. il socotea tot printr-o fictiune mort in momentul caderii in prizonierat. Aceasta
dispozitie se explica prin necesitatea mentierii valabilitatii testamentului intocmit de
cetatean inaintea caderii sale in prizonierat.

3. Sclav mai putea deveni cineva datorita anumitor dispozitii din dreptul civil.
a. In Epoca Republicana, datornicii insolvabili si cei care nu se prezentau la oaste sau la
recensamant puteau fi vanduti de creditorii lor sau de magistrati ca sclavi transtiberii. De
asemenea, hotul prins asupra faptului putea fi vandut ca sclav de catre pagubas.
b. In Epoca Imperiala, persoana care desi libera se lasa vanduta ca sclav de catre o terta
persoana, pentru ca revendicandu-si libertatea sa imparta cu tertul suma dobandita prin
aceasta escrocherie, ramanea scavul cumparatorului.
c. Deveneau sclavi, de asemenea, cei condamnati la munca silnica in mine, precum si
femeia libera care avea legaturi cu un sclav, cu toata impotrivirea stapanului acestuia.

3. Modurile de dezrobire a sclavilor

Dezrobirea (manumissio) consta intr-un act prin care stapanul renunta la dreptul sau
asupra sclavului pe care il transforma principial intr-un catatean liber, dar asupra caruia
apasau atat unele indatoriri fata de fostul stapan, cat si unele limitari ale drepturilor politice.
Modurile de dezrobire erau:
a) Vindicta – acest procedeu se realiza printr-un proces fictiv ce consta in interventia unei
terte persoane care dupa o intelegere inainte stabilita chema la judecata pe stapanul
sclavului, pretinzand ca sclavul este un om liber. Facand aceasta declaratie, tertul lovea
cu o nuia (care se numeste vindicta) pe sclav si stapanul inteles cu tertul nu-l contrazicea
si achiesa (era de accord) la cele spuse de el. Magistratul lua act de toate acestea si
declara pe sclav om liber.
b) Un sclav mai putea fi eliberat prin inscrierea sa ca om liber pe listele censului. Inscrierea
era facuta de stapan cu ocazia recensamantului, care la Roma avea loc din 5 in 5 ani.
c) Proprietarul putea sa isi dezrobeasca sclavul prin testamentul sau, fie in mod direct, fie
insarcinand pe mostenitori sa procedeze la dezrobire.
 d) Actele sanctionate de dreptul pretorian, caracterizate de lipsa oricarui formalist. Ex.: O
declaratie orala facuta intre prieteni (inter amicos) sau la un ospat (convivii arhibitione),
fie printr-o scrisoare (term epistola).

4. Situatia juridica a dezrobitilor

Sclavii eliberati se numeau liberti (liberti), iar fostul lor stapan se numea patron. Situaia
juridica a libertilor nu era identica si in aceasta privinta se facea o deosebire intre asa-zisii
dezrobiti cetateni si dezrobitii latini.
Sclavii dezrobiti prin mijloacele drptului civil constituiau categoria libertilor cetateni. Desi in
principiu ei sunt cetateni liberi, totusi conditia lor juridica este limitata de unele ingradiri
concepute fie in interesul fostului stapan, fie in interesele societatii sclavagiste in general.
Astfel, catre fostii lor stapani aveau urmatoarele indatoriri:
a) Diferite slujbe in favoarea fostului stapan (oprae)
b) Obligatia de a procura in anumite cazuri alimente patronului si dreptul acestuia din urma
de a mosteni pe dezrobit.
c) Respect fata de fostul sapan, indatorire care atragea si alte obligatii, precum aceea de a nu
chema pe patron in fata judecatii.

Semnul dependentei dezrobitului fata de patron se poate observa si in numele pe care fostul
sclav il poarta dupa dezrobire. Astfel, acesta lua numele patronului la care se adauga si numlele
sau de sclav.
Indatoriri in interesul societatii:
a) Nu aveau dreptul de a fi alesi magistarati si nici senatori.
b) Nu puteau fi primiti la oaste. Puteau insa sa voteze (ius sufragii – drept de vot) in
adunarile pe triburi.

In categoria dezrobitilor latini intrau sclavii care au fost dezrobiti fara formele cerute de
dreptul civil, adica prin mijloacele neformale ale dreptului Pretorian. Acesti sclavi numiti si
latini iuniani dupa legea Iunia care le-a reglementat situatia, aveau o situatie mai rea decat a
celorlalti liberti, deoarece pe langa obligaiile acestora nu aveau dreptul de a dispune de averea lor
prin testament, avere care le revenea fostilor stapani. Cu privire la dezrobire, imparatul August a
dat doua legi menite sa ingradeasca posibilitatea stapanilor de a-si elibera sclavii:
Legea Fufia Caninia in sec. 2 i.Hr. - prin aceasta lege s-a diminuat numarul de sclavi care
puteau fi dezrobiti prin testament de catre stapani, proportional cu numarul total al sclavilor
posedati de acesta, stabilind insa ca nu se putea depasi cifra de 100.
Legea Aelia Sentia in sec 4 d.Hr. interzicea stapanilor sa-si dezrobeasca sclavii fara
indeplinirea anumitor conditii restrictive privind varsta eliberatorului si a celui eliberat.
5. Stari de semi-sclavie
In cursul dezvoltarii dreptului roman au existat diferite categorii de personae care desi in
drept se bucurau de liberate, in fapt aveau o situatie vecina cu sclavia.
a) Omul liber care slujeste unei personae libere pe temeiul unei erori din partea ambelor
parti. Desi in drept pretinsul sclav este un om liber, totusi ceea ce el dobandeste e pentru
stapanul sau.

b) Persoanele in mancipio – acele personae pe care seful de familie, printr-un act numit
Mancipatio, le-a trecut in puterea altui cap de familie. Persoanele in mancipio nu erau
juridiceste sclavi, deoarece ele se gaseau numai temporar in aceasta situatie.

c) Autorati – persoanele care isi inchiriau munca lor unui anteprenor care organiza jocuri de
circ. Aceste persoane ramaneau cetateni romani, dar erau lovite de unele incapacitati.

d) Redempti ab postibus – cei care au fost rascumparati de o terta persoana de la un dusman

in schimbul unei sume de bani. Pana la achitarea sumei catre terta persoana, ei raman in
puterea acesteia, putandu-se rascumpara insa si cu munca lor.

e) Colonii – in sec 1. d.Hr., colonatul este un fenomen raspandit in societatea sclavagista

romana. Lucrarile de agronomie din aceasta perioada sugereaza sperioritatea suspendarii
parcelelor de pamant pe calea arendarii acestora pe parcele de catre coloni. Colonii
plateau stapanului o arenda in bani, dar aveau si unele obligatii in natura. Cand colonii nu
mai reuseau sa se achite de sarcinile lor deveneau tot mai dependenti de stapani. Din
punct de vedere juridic, colonul este un om liber, dar in fapt, situatia lui se apropie de
cea a sclavului. In calitate de om lier, colonul se poate casatori, are putere parinteasca
asupra copiilor, pate fi proprietar, poate incheia acte juridice, poate incheia testament. In
alte privinte, insa, nu putea parasi domeniul pe care lucreaza, era supus unui drept de
corectie din prtea stapanului, nu putea chema pe stapan in instanta, nu se putea casatori
cu o femeie libera.

Status civitatis( Cetăţenia)

Secţiunea I. Poziţia juridică a cetăţenilor romani

 A doua mare diviziune a persoanelor, în funcţie de cetăţenie( status civitatis), împarte
oamenii în cetăţeni( cives romani) şi necetăţeni( latini şi preregrini).
Cetăţenii romani erau singurii care beneficiau plenar de drepturile publice şi private (
jus civile) ale cetăţii, mai cu seamă în epoca străveche şi în cea veche a dreptului roman. Încetul
cu încetul, însă, privilegiile juridice ce le erau conferite de calitatea de cetăţeni au fost
recunoscute şi străinilor, cu unele limitări şi condiţionări.
§1. Dobândirea şi pierderea calităţii de cetăţean roman
a)Naşterea din părinţi cetăţeni constituie cel mai important izvor al acestui statut. Dacă
unul dintre părinţi era străin, copilul , în virtutea legii Minicia, era socotit străin
( peregrinus) şi dacă se năştea dintr-o relaţie întâmplătoare( vulgus conceptus) se bucura de
calitatea de cetăţean numai dacă mama sa, în momentul naşterii, avea cetăţenia romană.
b) Prin fapte posterioare naşterii cetăţenia putea fi dobândită ca urmare a eliberărilor
din sclavie de către proprietari, ei înşişi cetăţeni romani, fie ca urmare a unei adopţiuni sau graţie
unei concedări a acestei calităţi din partea conducerii statale.
Pierderea cetăţeniei intervenea în cazuri expres prevăzute de lege:
a) Pierderea libertăţii( de ex., prin vânzarea cetăţeanului insolvabil ca sclav),
b) Exilul voluntar sau forţat,
c) Condamnarea la pedepse infamante, cum ar fi munca silnică în mină, lupta cu fiarele
în arenă ,
d) Comiterea infracţiunii de capitulare sau trecere la duşman.
§2. Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor romani
Cetăţeanul roman se bucura de o deplină capacitate juridică atât în domeniul dreptului
public, cât în acela al dreptului privat.
Avea drept de vot în adunările populare( jus suffragii), de a fi ales magistrat( jus
honorum), de a sluji la oaste( jus militiae) şi de a participa la exercitarea cultului public.
În domeniul dreptului privat are dreptul de a se căsători după legea romană( jus conubii),
de a dobândi şi transmite proprietatea, de a deveni debitor şi creditor( jus comercii) şi, ca o
consecinţă a acestui drept, de a intenta o acţiune în justiţie.
Ceea ce individualizează în mod public pe cetăţeanul roman este numele său. Acesta
cuprindea un prenume( ex. Marcus), denumirea de familie( ex. Tullius) şi o poreclă( ex. Cicero),
la care obişnuia să se adauge numele tatălui, la genitiv, urmat de cuvântul filius( Marci filius),
precum şi tribul din care respectivul cetăţean făcea parte. Astfel, numele marelui Cicero era:
Marcus Tullius, Marci filius, Cornelia tribu, Cicero.

Secţiunea II. Categorii de necetăţeni şi statutul lor juridic

 §1. Cives romani minuto jure
Lipsa calităţii de cetăţean roman atrăgea, pentru o persoană, lipsa posibilităţii exercitării
unor drepturi politice sau private şi, ca atare, un statut juridic inferior. În epoca veche, aceste
diferenţieri erau foarte evidente. Procesul de estompare a lor se accentuează treptat, până la
punctul culminant din anul 212 d. Hr. , când împăratul Caracalla a acordat cetăţenia romană
tuturor locuitorilor imperiului, cu excepţia peregrinilor deditici.
Între acestea categorii de necetăţeni, în evoluţia istorică a dreptului roman, remarcăm:
cives minuto jure( persoane private temporar de unele drepturi proprii cetăţenilor romani de plin
drept), latinii şi peregrinii.
§2. Latinii
Latinii ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini; apariţia unui statut juridic
intermediar între cetăţenie şi peregrinitate este consecinţa dezvoltării istorice.
După ce latinii au fost supuşi de romani, cerând drepturi şi obligaţii, aceştia au pornit un
război împotriva Romei, dar până la urmă au fost înfrânţi( 338 î. Hr.)
Uniunea latină a fost desfiinţată şi cetăţile latine mai apropiate de Roma au fost
încorporate acesteia.
a) Latinii veteres( prisci)
Locuitorii Latiumului( latinii veteres), în raporturile lor cu cetăţenii Romei, în vechime,
puteau folosi normele lui jus civile şi anume; jus commercii, jus connubii şi puteau apela la jus
actio. Dintre drepturile politice, atunci când se găseau la Roma, puteau exercita jus suffragii. Pe
bază de reciprocitate, cetăţenii Romei aveau aceleaşi drepturi în celelalte cetăţi ale Latiumului. În
caz că se aşezau în cetatea Romei, latinii veteres puteau dobândi cetăţenia acesteia. Nici unii, nici
alţii, însă, nu aveau jus honorum şi jus militiae.
b) Latinii coloniari
Romanii întemeiau, în scopuri politice, numeroase colonii pe teritoriile cetăţilor cucerite.
Unele dintre aceste colonii se bucurau de cetăţenia romană şi altele, din raţiuni de utilitate
politică, aveau condiţie juridică inferioară, asemănătoare cu a latinilor.
Principala diferenţă dintre statutul juridic al latinilor veteres şi cel al latinilor coloniari
constă în aceea că aceştia din urmă nu aveau conubium decât în temeiul unei dispoziţii exprese.
După războiul aliaţilor, latinii, care trăiau în Italia, au primit cetăţenia latină, dar statutul
juridic al latinilor coloniari a rămas mai departe în vigoare.
§3. Peregrinii
În vechiul drept roman peregrinii erau străinii a căror situaţie juridică faţă de romani era
reglementată prin diferite tratate internaţionale.
Cu timpul însă noţiunea de peregrin a desemnat pe acela care locuieşte în fruntariile
statului roman şi care nu are nici calitatea de cetăţean, nici pe aceea de peregrin.
 În general se deosebesc două categorii de peregrini:
a)Peregrinii obişnuiţi, adică străinii a căror cetate n-a fost desfiinţată din punct de vedere
politic; aceştia continuă să-şi exercite drepturile lor politice în cetate, fiind supuşi, în ceea ce
priveşte capacitatea juridică, dreptului lor naţional.
Ei nu pot exercita drepturi politice la Roma şi nici nu au prerogativele civile ale
cetăţeanului roman. Cu toate acestea, în epoca în care producţia de mărfuri din statul roman şi
comerţul s-au dezvoltat, a fost creat, în vederea uşurării relaţiilor comerciale dintre cetăţeni şi
peregrini, un sistem juridic comun şi unora şi altora, cunoscut sub numele de jus gentium.
b)Peregrinii dediticii sunt acei peregrini a căror cetate a fost desfiinţată din punct de
vedere politic şi administrativ. Aceasta se întâmpla mai ales în cazul în care peregrinii, după o
rezistenţă înverşunată, capitulau( deditio). Drept pedeapsă, după supunere, locuitorii unor astfel
de cetăţi nu aveau drepturi politice şi nu-şi puteau folosi decât cu încuviinţarea Romei dreptul
lor local.
Peregrinii obişnuiţi puteau dobândi cetăţenia romană prin binefacerea legii, ca o răsplată
pentru unele servicii aduse statului roman sau printr-o naturalizare, acordată individual sau
colectiv.
În anul 212 împăratul Caracalla a dat un edict prin care a naturalizat în bloc pe toţi
peregrinii obişnuiţi, care trăiau într-o cetate organizată. Dediticii , adică peregrinii care plăteau
capitaţia( tributum capitis) şi care nu trăiau organizaţi într-o aşezare municipală erau excluşi de
la beneficiul legii. Respectivul edict a urmărit un scop fiscal( extinderea impozitului de 5 %
asupra moştenirilor şi în sarcina peregrinilor) şi unul politic( o tendinţă de unificare a imperiului
ros de adânci contradicţii interne).

Status familiae

1) Familia romana
2) Puterea parinteasca
3) Casatoria romana
4) Concubinajul
5) Adrogatiunea si adoptiunea
6) Legitimarea

1) Familia romana

Inca din epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizata pe baze patriarhale
monogamice, notiunea de familie avand un continut mai complex decat in zilele noastre. Astfel,
familia presupunea o putere, anume puterea sefului de familie care uneste sub o autoritate unica
pe toti membrii familiei, nu doar sotia, nu doar copiii, ci si sclavii. Aceasta putere se numea la
inceput manus (mana), intruchipand prerogativele nelimitate ale sefului de familie. Seful de
familie este numit in scrierile timpului pater familias, notiune care evoca nu ideea de
descendenta si de procreare pentru care romanii aveau termenul de genitor, ci pe aceea de putere.
Atribute: Pater familias era singurul proprietar al patrimoniului familiei, singurul judecator,
singurul preot al cultului familiar stramosesc. Cu timpul, in locul termenului unic de manus apar
mai multe denumiri menite sa precizeze fiecare prerogativa a lui pater familias fata de cei care se
aflau in puterea lui:
- Manus – desemneaza doar puterea asupra femeii;
- Patria potestats – semnifica puterea parinteasca, adica puterea asupra copiilor;
- Dominica potestas – puterea asupra sclavilor;
- Puterea asupra celorlalti se numea dominium emines.

Familia romana axata in jurul acestei puteri parintesti era numita agnatica si legatura juridica
intre pater familias si cei de sub autoritatea lui formau rudenia agnatica sau rudenia civila
(agnatio). Rudenia civila cuprinde nu numai pe cei ce se afla in prezent sub aceasi putere, ci pe
toti cei care au fost sub puterea lui pater familias pana la moartea lui. Agnatiunea a constituit
multa vreme singura forma de rudenie de care s-a tinut seama in organizarea familiei romane.
Pe masura dezvoltarii economiei sclavagiste, a comertului, a expansiunii romane asupra
intregului bazin mediteraneean, etc. se impune un nou sistem de rudenie, rudenia cognatica/de
sange (cognatio), care pana la urma va inlatura rudenia agnatica, devenind incompatibila cu noua
organizare social politica. Slabirea sistemului agnatic se leaga de slabirea continua si treptata a
puterii capului de familie care sufera tot mai multe ingradiri. Traind in mare masura din
exploatarea provinciilor, Roma isi schimba felul de viata si acest fapt se reflecta asupra
organizarii familiale ale carei legaturi se relaxeaza. Membrii familiei dobandesc treptat o
independenta si libertate de miscare de neconceput in Epoca Veche.
Cognații (cognati) sunt rudele de sange indiferent daca apartin sau nu aceleiasi puteri. Cognatio
ca sistem de putere exista nu numai in linie masculina, ca cea agnatica, ci si in linie feminina.

2) Puterea parinteasca (pater potestas)

Puterea parinteasca este puterea pe care capul familiei o are asupra descendentilor sai. In Epoca
Veche, aceasta putere era nelimitata. (putea sa-i pedepseasca pe descendenti, sa-i vanda, sa-i
abandoneze ca pe niste lucuri nefolositoare, sa-i casatoreasca fara sa-i intrebe si chiar sa-i
omoare). El putea de asemenea sa-i reclame pe calea actiunii in revendicare.
Puterea parinteasca era perpetua. Un majorat in sensul actual nu exista. Oricare ar fi fost varsta
descendentului si orice pozitie politica ar fi ocupat acesta in stat, el ramanea in puterea
parinteasca a tatalui.
Descendentii nu au un patrimoniu al lor. Ei nu puteau dobandi nimic pentru dansii si nici sa faca
situatia lui pater familias mai rea., ci puteau numai sa i-o imbunatateasca (sa-l faca creditor,
proprietar, etc.). Pozitia descendentilor nu se deosebea, asadar, de cea a sclavilor. Un astfel de
statut al descendentilor era valabil pentru perioada Romei vechi. Odata cu inlocuirea economiei
agrare primitive printr-o economie bazata pe o vie circulatie de marfuri, puterea parinteasca
incompatibila cu libertatea tot mai mare de care aveau nevoie membrii familiei in noile conditii
economice este treptat ingradita.
Astfel, la finele Republicii si mai ales in Epoca Imperiala, puterea parinteasca sufera tot mai
multe ingradiri:
- Persoanele aflate sub puterea lui pater familias se pot plange magistratului de purtarea
acestuia;
- Capul de familie poate sa-si pedepseasca copilul, insa acest drept este ingradit;
- Vanzarea copiilor a devenit mai rara, fiind ingaduita lui pater familias numai ichirierea
muncii acestora;
- Este oprita expunerea nou-nascutilor, precum si casatoria copiilor impotriva vointei
acestora.

Puterea parinteasca nu mai constituie o putere unilaterala, ci implica si indatoriri, cum ar fi:
obligatia de alimente fata de membrii familiei, obligatia de inzestrare a fiicelor, etc.
Transformarile suferite de puterea parinteasca n-au ramas fara rezultat in ceea ce priveste
capacitatea patrimoniala a persoanelor aflate sub putere.
Inca de la inceputul Epocii Imperiale, fiul este socotit ca are o personalitate juridica deosebita de
a tatalui si in consecinta, este capabil de a se obliga prin contractele sale de a fi proprietar, etc.
Imparatul August, sau poate chiar Cezar, in scopul alcatuirii unei ostiri puternice a ingaduit fiilor
de familie sa devina proprietari ai bunurilor dobandite cu ocazia serviciului militar (peculuim
castrense) si puteau dispune de ele prin acte intre vii sau prin testament.
Imparatul Constantin extinde celor care exercitau diferite slujbe publice sau bisericesti avantajele
acordate de August ostenilor. In vederea ocrotirii drepturilor copilului aflat in putere, imparatul
Constantin a stabilit ca bunurile pe care copilul le dobandise prin mostenire de la mama sa, la
care mai tarziu se vor adauga si alte bunuri, constituie sub numele de bona adventicia o masa
patrimoniala care ramane in proprietatea copilului. Asupra acestor bunuri, tatal va pastra, insa, in
timpul vietii, un drept de administrare si folosinta.
In Epoca lui Iustinian, personalitatea juridica a copilului aflat sub putere devine completă.
Imparatul Iustinian stabileste ca tot ce dobandeste copilul, dobandeste in regula generala pentru
el.

Izvoarele puterii parintesti – Modurile juridice prin care putea sa ia nastere

1) Casatoria
2) Adoptia
 3) Legitimarea

3) Casatoria romana

Casatoria este modul firesc si cel mai obisnuit al dobandirii puterii parintesti. Dupa juristul
roman Modestin, casatoria este ,,unirea barbatului cu femeia, o comunitate pentru intreaga viata,
impartasirea dreptului divin si uman.’’
Dupa definitia din institutia lui Iustinian, casatoria este ,,unirea barbatului cu femeia, care consta
dintr-o comunitate de viata de nedespartit.’’
Casatoria romana era precedata de o logodna (sponsalia = promisiune) care se incheia la inceput
de catre capii de familie pe seama celor aflati sub puterea lor si mai tarziu de viitorii soti cu
consimtamantul celor in a caror putere se gaseau.

Conditiile de fond ale casatoriei:

a) Consimtamantul sotilor – exprimarea intentiei cu scopul de a produce efecte juridice.
In Epoca Veche a dreptului roman, casatoria persoanelor aflate sub putere se incheia
de catre pater familias. Mai tarziu, alaturi de consimtamantul capului de familie s-a
cerut si acela al viitorilor soti. Daca pater familias tace sau nu se opune, se prezuma
ca acesta si-a dat consimtamantul si daca se impotriveste fara motiv la casatorie,
Legea Iulia edictata in timpul domnieie lui August, ingaduie fetelor si (in timpul
imparatului Iustinian) baietilor sa se adreseze magistratului pentru a convinge pe seful
familiei sa isi dea consimtamantul. Daca capul familiei nu putea sa-si dea
consimtamantul, find absent, fara discernamant, etc., dreptul bizantin a ingaduit
copiilor sa se casatoreasca si fara acest consimtamant.
b) In momentul incheierii casatoriei, baiatul trebuia sa fie puber, iar in cazul fetei nubila.
Limita inferioara de varsta pentru fete era de 12 ani. Pentru baieti, Scoala Sabiniana a
continuat sa o fixeze dupa o cercetare corporala, dar Proculienii, a caror opinie a
prevalat in dreptul lui Iustinian, o stabileau la 14 ani.
c) Connubium – dreptul de a contracta o casatorie romana atat sub aspect obiectiv, cat si
subiectiv. Sub aspect obiectiv, numai cetatenii romani, latinii vechi si cei carora, ca o
favoare, li s-a acordat conubium puteau incheia o casatorie romana. Sub aspect
subiectiv, se cereau indeplinite anumite conditii:
- Viitorii soti sa nu fie rude intre ei;
- Sa nu fie afini intre ei;
- Niciunul dintre viitorii soti sa nu fie casatoriti;
- Vaduva nu se putea recasatori timp de 10 luni (mai tarziu un an) (turbatio sangvinis);
 - Conditia sociala constituia o alta piedica la casatorie. Astfel, pana la Legea Canuleia,
casatoria ditnre plebei si patricieni a fost oprita si pana la imparaul August a fost oprita si
casatoria dintre cetatenii nascuti liber (ingenui) si cei dezrobiti.
- Unele acte normative opresc casatoria guvernatorilor din provincie cu o femeie originara
sau domiciliata in acea provincie, era interzisa casatoria sotului adulter cu complice sau,
era oprita casatoria tutorelui sau a fiului sau cu pupila sa, etc.

Formele casatoriei romane

Cea mai veche forma de casatorie romana era casatoria asa-zisa cum manu. Femeia astfel
casatorita rupe orice legatura cu vechea ei familie si intrand in familia barbatului, cadea sub
puterea sefului de familie (manus).
Formalitatile de dobandire a lui manu (de incheire a casatoriei):
- Confarreatio – o ceremonie religioasa cu ocazia careia se pronuntau diferite cerinte
sacramentale in fata a 10 martori si a preotului lui Iupiter. Acesta solemnitate era
rezervata exlusiv patricenilor.
- Coemptio – aceasta se reducea la vanzarea fictiva a sotiei de catre pater familias catre sot.
Acest procedeu era rezervat plebeilor.
- Usus – consta dintr-o simpla convietuire a femeii cu barbatul vreme de un an de zile,
dupa care femeia intra in familia acestuia. Casatoria cu manus, cu timpul cade in
desuetudine.

Dupa razboaiele punice, legaturile familiei romane incep sa slabeasca. Cuceririle Romei,
dezvoltarea comertului si a sclavajului impuneau mai multe responsabilitati familiei. Apare o
noua forma de casatorie, si anume casatoria sine manu, in care femeia nu intra in familia
barbatului si nu cade, in consecinta, in puterea sefului de familie.
Noua forma de casatorie nu se realiza prin formalitati. Pentru existenta ei se cereau a fi intrunite
doua elemente: affectio maritalis si honor matrimonii. Prin affectio maritalis se intelege intentia
reciproca a viitorilor soti de a intemeia o viata comuna, adica de a se comporta ca sot si sotie.
Celalalt element este un element matrimonial. Acesta semnifica convietuirea materiala ca atare.

Raporturile personale dintre soti

In casatoria cum manu, femeia intra in puterea capului de familie (in manu mariti). Puterea
maritala nelimitata la inceput a fost pe masura dezvoltarii vietii economice sclavagiste, marginita
in exercitiul ei, dar principiul superioritatii barbatului asupra femeii s-a mentinut in mod
consecvent atata vreme cat a existat acest gen de casatorie.
Rupand orice legatura de rudenie cu familia sa de origine, sotia intra in familia sotului, devine
agnata cu aganatii sotului ei si participa la exercitiul cultului familial al noii sale familii.
In casatoria sine manu, femeia ramane juridiceste in familia ei de origine, deci in puterea tatalui
sau. Desi sotia nu se gasea in puterea capului de familie, totusi, pozitia ei sociala nu era egala cu
aceea a barbatului. Ea primea numele acestuia, domiciliul sau era acela al barbatului si daca
parasea domiciliul, sotul putea sa o urmareasca si sa o readuca acasa.
Sotii erau indatorati sa isi poarte respect reciproc. Adulterul sotiei era mult mai greu pedepsit
decat cel al barbatului. Pana in Epoca lui August, capul de familie putea sa pedepseasca el insusi
pe sotia infidela. Prin Legea Iulia de Adulteriis si prin alte dispozitii normative, dreptul de a
pedepsi pe sotia adultera a trecut asupra statului.

Raporturile patrimoniale dintre soti

In casatoria cum manu, intreaga avere a femeii trecea in patrimoniul sotului si la moartea
acestuia, sotia dobandea alaturi de ceilalti mostenitori o cota parte succesorala. In cazul
casatoriei sine manu se impun a fi facute distinctii cu privire la bunuri intre sotia alieni iuris și
cea sui iuris.
Sotia alieni iuris continua sa fie supusa autoritatii domestice a capului vechii sale familii si tot ce
dobandea ea, dobandea pentru acesta. Sotia sui iuris ramanea proprietara averii sale, cu exceptia
bunurilor constituind dota.
Intre ei, sotii, puteau sa incheie orice act juridic, cu exceptia donatiilor. In vederea sustinerii
sarcinilor casatoriei (cheltuieli) se obisnuia sa se constituie sotului o dota, fie de catre femeie
daca era sui iuris, fie de catre capul de familie daca aceasta era alieni iuris (nu era major), fie de
catre o terta persoana, indiferent daca femeia era sui sau alieni iuris. Dota se putea constitui prin
unul din urmatoarele procedee:
a) Datio dotis – un transfer de proprietate a bunurilor dotale catre resectivul sot;
b) Contractul verbal – prin care constituientul dotei promise sotului beneficiar bunurile
dotale (dictio dotis/promissio dotis).
c) Dota se putea constitui printr-un simplu pact, fara nicio formalitate, dar aceasta
incepand din anul 428 i.Hr., in conformitarte cu o constitutie a imparatului Teodosie
al II-lea.

Dota devenea proprietatea barbatului si acesta trebuia sa o foloseasca in vederea sustinerii

casatoriei. La desfacerea casatoriei, dota trebuia restituita constituientului sau persoanei pe care
acesta a indicat-o. Restituind dota, sotul putea, in virtutea legii, sa retina unele bunuri dotale.
Astfel de retineri erau ingaduite pentru: cresterea copiilor rezultati din casatorie, pentru lucrurile
sustrase de sotie, cu titlu de pedeapsa pentru imoralitatea sotiei, ca o despagubire pentru lucrurile
daruite sotiei sau pentru cheltuielile necesare sau utile facute in vederea intretinerii averii dotale.
In corelatie cu dota, apare in Epoca Clasica asa-zisa donatie inainte de casatorie (ante nuptias).
Aceasta era denumita de Iustinian ,,donatie pentru casatorie” si i se spunea propter nuptias.
Desfacerea casatoriei, divortul
Casatoria se putea desface fie in mod fortat, fie voluntar. In mod fortat, castatoria se putea
desface prin moartea, pierderea libertatii sau a cetateniei unuia dintre soti. Tot fortat se mai putea
desface casatoria daca, ulterior incheierii acesteia, a aparut o piedica la continuarea acesteia.
Cu privire la desfacerea casatoriei in mod voluntar, trebuie sa facem o distinctie intre casatoria
cum manu si sine manu. Casatoria cum manu, daca se incheia prin confareatio, se desfacea prinr-
o solemnitatea inversa numita difareatio. Daca era legata prin coemptio sau usus se desfacea
printr-o emanipatio, adica femeia era mancipata (trecuta in puterea) unei terte persoane care apoi
o elibera.
Casatoria sine manu se putea desface mai usor. Incheiata prin intrunirea celor doua elemente,
affectio maritalis si conor matrimonii, ea se desfacea de indata ce unul dintre aceste doua
elemente inceta sa mai existe, fara sa fie necesara nicio formalitate.
Divortul este desfacerea voluntara a casatoriei sine manu. Sotii, dupa ce au parcurs impreuna o
parte a existentei lor, se despart (diertuntur = a merge pe cai separate, urmand cai diferite).
Desfacerea casatoriei se realiza printr-o simpla separare materiala a sotilor, facuta cu aceasta
intentie. Divortul in societataea primitiva romana era privita cu reticenta.
Dreptul roman consfiintit in timpul imparatului Iustitnian cunostea urmatoarele categorii de
divorturi:
a) Divortul prin consimtamantul mutual – era admis fara nicio limita;
b) Divortul motivat de un fapt neimputabil vreunui sot – ex. caderea in prizonierat;
c) Divortul determinat de vina unuia dintre soti (adulter);
d) Divortul fara justa cauza – acesta era considerat ilicit și prin urmare pedepsit.

4) Concubinajul

In dreptul roman existau si alte uniuni intre barbat si femeie, insa acestea nu erau acceptate:
concubinajul (fara affectio maritalis).

1) Adrogatiunea si adoptiunea

Adrogatia si adoptia sunt vechi institutii ale dreptului roman, menite sa creeze in mod artificial
puterea parinteasca si sa introduca in cadrul unei familii lipsite de descendenti, persoane care
apartin unui grup familial.
Adrogatia este actul prin care un pater familias ia in puterea sa o persoana sui iuris, deci un alt
cap de familie. Acest act se realiza in urma incuviintarii pontifilor, printr-un vot al adunarlor
curiate. Dupa adrogatie, toate bunurile celui adrogat trec de plin drept in propeietatea
drogantului. Datoriile adrogatului se sting, intrucat acesta si-a pierdut vechea sa calitate juridica
de sui iuris pe temeiul careia a contractat respectivele datorii si intrucat a dobandit o alta calitate
de alieni iuris, in virtutea careia nu poate fi urmarit de creditor.
In timpul imparatului Iustinian, adrogatia inceteaza de a mai transfera drogantului deplina
proprietate asupra bunurilor adrogatului, ingaduind acestuia numai un drept de folosinta asupra
lor.
Adoptia (adoptio) inseamna dobandirea puterii parintesti asupra unei persoane alieni iuris
(minore). Adoptia se realiza printr-un procedeu tehnic care consta din doua acte:
a) Legea celor XII table prevedea ca fiul de familie vandut de pater familias de trei ori,
iesea definitiv de sub puterea acestuia.
b) Actul propriu-zis al adoptiei are loc inaintea magistratului. Aici intervine adoptatorul
si revendica pe copil, aratand ca este al sau (vindicatio filii). Terta persoana care are
un rol formal nu se opune si pretorul atribuie pe copil celui care il reclama, adica
tatalui adoptiv.

Intrucat adoptia putea prezenta pentru copilul adoptat o primejdie in ceea ce priveste drepurile
sale succesorale, a fost nevoie e o inerventie in plan legislativ. Astfel, imparatul Iustinian a creat
doua feluri de adoptii: adoptia cu efecte depline (adoptio plena) si a cu efecte reduse (adoptio
minus plena).
Adoptia cu efecte depline nu era ingaduita decat atunci cand nu exista vreo primejdie care sa
ameninte pe cel adoptat in drepturile sale succesorale (ex. Era admisa in cazul in care adoptatorul
este un ascendent matern al copilului adoptat).
Adoptia cu efecte reduse pastra dreptul de succesiune al adoptatorului in familia sa de origine.

Legitimarea
In cel mai vechi drept roman, cand singura rudenie era rudenia civila, copilul nascut in afara
casatoriei nu putea fi privit ca ruda cu tatal sau natural, nici cu mama sa. La Roma exitatu numai
tati legitimi si nu naturali. Un singur mijloc avea tatal natural de a-si recunste copii: adrogatia si
adoptia.
Urmarind interesele familiei legitime sclavagiste, dreptul roman s-a aratat ostil dreptului natural.
Odata cu raspandirea concubinajului s-au recunoscut unele avantaje ale copiilor nascuti din asfel
de uniuni. Imparatul Constantin da posibilitatea celor care traiau in concubinaj sa-si legitimeze
copiii cu conditia ca sotii sa se casatoreasca intr-un anumit interval de timp si sa nu aiba copii
ilegitimi. Aceasta masura a avut un caracter temporar, devenind una cu caracter stabil in timpul
imparatului Anastasie. Iustinian, la randul sau, i-a dat o reglementare definitiva, ingaduind-o cu
trei conditii:
a) Cand casatoria ar fi fost posibila si in timpul conceptiei copilului;
b) Daca se realizeaza un contract de casatorie;
c) Daca copilul consimte sau nu se opune la legitimare.
Stingerea puterii parintesti
In mod firesc, puterea parinteasca inceta prin moartea capului de familie. De asemenea, daca
pater familias isi pierdea libertatea cazand in prizonierat sau cetatenia pe temeiul unei pedepse
grave, sau isi schimba starea familiala, puterea parineasca inceta sa mai existe. Puterea
parinteasca putea sa se stinga si prin moartea naturala a copilului sau prin moartea sa civila.
Puterea parinteasca se putea stinge si pe cale artificiala, prin procedeul tehnic al emanciparii.
Emanciparea se realiza practic printr-o vanzare fictiva. Pentru emanciparea unui fiu, era nevoie
de trei vanzari succesive. Pater familias printr-un procedeu fictiv, procedeul de emancipatiune, il
vindea pe fiul sau de 3 ori unui tert. Pentru ceilalti descendenti era suficienta o singura vanzare.
Cel emancipat iese din familia sa de origine si pierde drepturile de mostenire bazate pe rudenia
agnatica. Pe temeiul rudeniei de sange, insa, emancipatul isi pastreaza unele drepturi succesorale
in vechea sa familie.
Pierderea capacitatii juridice
Pierderea unia din cele 3 elemente componente ale capacitaii de folosinta (juridice), atragea dupa
sine piedrerea acestei capacitati in totalitatea ei. Pierderea capacitatii juridice, numite in dreptul
roman capitis deminutio sau moartea civila, era de 3 feluri:
a) Pierderea libertatii capitis deminutio maxima – se poducea pe temeiul cauzelor care
aduceau sclavia;
b) Capitis deminutio media, pierdera cetateniei se producea in virtutea cauzelor care
duceau la pierderea cetateniei;
c) Pierderea drepturilor de familie, capitis deminutio minima, cum este cazul
emancipatului, al adrogatului, al adoptatului, a femeii care se casatoreste cum manu.

Disparand in urma unei capitis deminutio, capacitatea juridica a respectivei persoane, obligatiile
acesteia erau socotite ca stinse, in afara de cele nascute din delicte.

Limitari ale capacitatii juridice

Dreptul roman cunoaste cazuri in care, desi capacitatea juridica nu se pierde, totusi sufera unele
limitari datorita unor cauze care ating onoarea cetateneasca. Aceste cauze pot fi grupate in doua
categorii:
a) Intestabilitatea – incapacitatea de a fi martor si de a recurge la martor;
b) Infamia sau nedemnitatea cetateneasca rezultata dintr-o hotarare a cenzorului, dintr-o
dispozitie a legii sau ca o consecita a edictului pretorian.

Persoana fizica
Tutela si curatela
1) Aparitia si dezvoltarea tutelei si curatelei
2) Tutela impuberilor
3) Tutela femeii
4) Curatela

1) Aparitia si dezvoltarea tutelei si curatelei

In vechiul drept roman, tutela si curatela sunt strans legate de interesele familiei si urmareau
interesele familiei agnatice si nu ale incapabililor pusi sub tutela sau curatela.
Datorita schimbarilor social-economice intervenite in sanul soietatii sclavagiste, intre
razboaiele punice si finele republicii, familia agnatica isi pierde din importanta ei, rudenia
cognatica impunandu-se in dauna celei civile, agnatice. In noua familie cognatica, pe primul
plan se impun interesele personale ale membrilor de familie si cu atat mai mult interesele
celor incapabili. Sub tutela si curatela se aflau acele personae care aveau capacitatea juridica
(de folosinta), dar care nu aveau capacitate de exercitiu (de fapt).
In Roma Antica nu se bucurau de capacitatea de exercitiu cei care nu aveau o anumita varsta,
femeile, risipitorii, nebunii, etc. Pentru ocrotirea incapabililor nevarstnici (pana la 14 ani) si a
femeilor era organizata tutela. In vederea remedierii incapacitatilor accidentale, cum ar fi
bolile mintale, lipsa de experienta, tendinta e a risipi, se folosea curatela.

2) Tutela impuberilor
Aceasta tutela se exercita asupra baietilor sui iuris pana la varsta de14 ani. Cu alte
cuvinte, copilul de sex masculin nascut in afara casatoriei cu sui iuris sau cel care
indiferent in ce mod a iesit de sub puterea parinteasca, are nevoie pana la varsta de 14 ani
de un ocrotitor, adica de un tutore. Tutorele va administra averea impuberului si ii va
complete vointa ori de cate ori acesta va incheia un act juridic.

Moduri de constituire a tutelei:

a) Testamentul – seful familiei putea indica in testament un tutore pentru fiul sau, tutorele
putea fi instituit pur si simplu sau sub o conditie (daca va putea) sau sub un termen
(vreme de 3 ani). Uneori, pater familias numea mai alti tutori, urmand in acest fel sa
asigure si mai bine interesele copilului.
b) Daca pater familias nu instituia pentru fiul sau un tutore prin testament, se deschidea asa-
numita tutela legitima, pe care o exercitau agnatii sau gentilii pupilului in calitate de
mostenitori prezumtivi ai acestuia.
c) In lipsa de tutori testamentari si legitimi, autoritatea de stat numea un tutore pentru puber,
asa-numita tutela dativa introdusa de Legea Atilia. Impuberii, latinii iuniani, cei loviti de
 anumite incapaciati fizice, femeile cu excepia mamei si a bunicii, etc. nu puteau avea
sarcina tutelei.

Persoanele numite tutori de catre magistrati nu puteau refuza sarcina decat pentru motive
temeinice. Atributiile principale ale tutorelui priveau completarea capacitatii pupilului
(auctoritas), acest procedeu se putea folosi doar dupa ce copilul putea sa vorbeasca. In
caz de absenta a pupilului ori cand acesta inca nu putea vorbi, tutorele administra
patrimoniul pupilului ca un mandatar, mai exact ca un gerant de afaceri (gestio).
La finele tutelei, prin ajungerea pupilului la pubertate, prin moartea naturala sau civila a
pupilului sau a tutorelui, tutorele trebuia sa dea socoteala de gestiunea sa. Tutorele
trebuia sa restituie pupilului intregul sau patrimoniu si sa-l despagubeasca de toate
prejudiciile pe care i le-a adus si pe care un bun gospodar (bonus pater familias) nu le-ar
fi savarsit niciodata. Cu alte cuvinte, raspunderea tutorelui este apreciata in abstracto. In
epoca lui Iustinian, insa, raspunderea tutorelui a fost apreciata mai larg, in concreto.
Acum, tutorele este obligat sa puna in adminstrarea averii pupilului aceeasi grija pe care
o depune si in propriile afaceri.

3) Tutela femeii

In vechiul drept roman, tutela femeii era consituita ca si cea a impuberului, in interesul
familiei agnatice, mai exact in interesul mostenitorilor prezumtivi ai femeilor. De aceea,
femeia avea nevoie de incuviintarea tutorelui pentru a instraina bunuri mai de pret (res
mancipi), pentru a-si face testamentul, pentru a contracta o obligatie, etc.
Tutorele femeii era numit prin aceleasi procedee ca si cele ale impuberului. El nu avea
gestiunea averii acesteia, ci numai menirea sa-si dea incuviintarea pentru anumite acte si
de aceea nu trebuia sa dea socoteala la finele tutelei.
Spre sfarsitul republicii, tutela femeii isi incepe declinul, drept urmare a tendintei de
emancipare a femeii si de slabire a legaturilor de famlie bazate pe puterea capului de
familie. Acest fapt se concretizeaza la finele Epocii Republicane, in dreptul care se
acorda barbatului de a lasa prin testment femeii pe care o avea in manu, posibilitatea de
a-si alege tutorele. Ales de femeie, tutorele nu era in realitate decat un tutore formal.

4) Curatela

a) Nebunii, numiti in dreptul roman furiosii, neputandu-si da seama de sensul actelor pe

care le indeplinesc, au fost pusi in dreptul roman inca din timpul Legii celor XII table sub
curatela. Curatela era exercitata de cei mai apropiati mostenitori prezumtivi, de agnati si
apoi de gentili.
 In dreptul clasic, cuartorul putea fi numit si de magistrat, iar in Epoca lui Iustinian si prin
testament. Curatorul trebuia sa se ingrijeasca de patrimoniul nebunului si de persoana
acestuia, in vederea insanatosirii. Pentru administrarea averii nebunului, curatorul avea la
indemana gestiunea de afaceri, asemenea tutorelui impuberului si ca si acesta, de a da
socoteala la finele curatelei.
b) Risipitorii (prodigii) – erau asimilati nebunilor si pusi ca si acestia sub curatela. Legea
celor XII table socotea ca risipitor pe cel care isi risipea mosteirea primita pe cale legala
de la stramosi. Pentru a apara interesle familiei agnatice, risipitorul era pus sub curatela
legitima a agnatilor si in lipsa acestora, a gentililor. Mai tarziu, s-a simtit nevoia ca
prodigul sa fie ocrotit impotriva oricarui act de risipa din partea sa, indiferent care ar fi
originea bunurilor. In acest scop, pretorul numea curator pe cel care il credea de cuviinta.
Curatela se deschidea printr-un decret al magistratului, prin care se stabilea incapaciatea
risipitorului si intinderea curatelei. Aceasta lua sfarsit tot printr-un astfel de decret.
Patrimoniul este administrat de un curator care la sfarsitul curatelei da socoteala.

Persoanele juridice
Pe langa persoanele fizice puteau fi subiecte ale raporturilor juridice si persoanele asa-zise
juridice sau morale, adica colectivitati carora ordinea jurirdica le-a recunoscut capacitatea de a
avea drepturi si obligatii.
Notiunea de persoana juridica s-a format in dreptul roman treptat. Termenul de persoana juridica
nu a fost cunoscut de romani, ei foloseau termenul de corpora sau universitatis pentru a desemna
diferitele asociatii inzestrate cu personalitate juridica. Romanii priveau ca persoane juridice:
statul, diferitele subdiviziuni administrative ale statului (cum sunt satele, diferite teritorii, etc.),
asociatii, societatile care incasau impozitele, societatile alcatuite pentru exploatarea salinelor si
minelor, preotii unui cult, bisericile, etc.
Pana la finele republicii exista o deplina libertate de asociere, libertate consacrata de timpuriu
prin Legea celor XII table. Din motive de securitate politica, Cezar a desfiintat asociatiile din
epoca sa, cu exceptia celor mai vechi dintre ele. Imparatul August, intemeietorul Imperiului
Roman, temandu-se ca sub forma unor asociatii sa nu se ascunda organizatii care sa urmareasca
rasturnarea statului sclavagist, a stabilit prin Legea Iulia de collegiis, ca o asociatie poate lua
fiinta numai printr-o autorizatie prealabila a Senatului. Se pare ca aceasta aprobare era
conditionata de existenta unui patrimoniu propriu al asociatiei. Dupa autorizarea Senatului,
asociatia, devenind persoana morala, primeste drepturi similare cu acelea ale persoanei fizice:
dreptul de proprietate, capacitatea de a se obliga, drepturi asupra sclavilor ei, etc.
Capacitatea juridica deplina a persoanei juridice in general nu a fost recunoscuta decat treptat si
in urma unor ezitari doctrinale. Astfel, juristul Paul recunoaste persoanei juridice dreptul de a …
possiunea printr-un act. Scaevola recunoste o vointa comuna distincta de cea a membrilor
asociatiei, in virturtea careia minoritatea se supune majoritatii. La randul sau, Ulpian a
recunoscut ca persoana juridica… Marcian recunostea un drept de proprieate a persoanei juridice
deosebit de acela al membrilor ei, etc.
Spre deosebie de persoanele fizice, persoanele juridice nu puteau dobandi anumite drepturi care
erau legate strict de drepturile de familie. Exerctiul drept persoana juridica era incredintat in
conformitate cu statuturile lor unor reprezentatni. Persoanele morale nu dispuneau odata cu
persoanele fizice care le alcatuiau. Cu toate acestea, persoana juridica inceteaza de a mai exista
cand si-a atins scopul. De asemenea, fundatiile isi inceteaza activitatea daca patrimoniul lor de
afectatiune dispare sau a fost consumat.

Dreptul lucrurilor (ius inre)

Bunurile si diviziunea bunurilor. Notiunea de bun
Lucru (res) era pentru romani tot ce se afla in natura. Pentru juristii Romei, res desemna numai
acele lcruri la care se creea un raport juridic, adica ceea ce numim noi astazi bunuri.
Jurisconsultul… si apoi Iustinian in manualul sau cu acelasi nume impart lucrurile in lucruri
patrimoniale si lucruri nepatrimoniale. Primele sunt acele lucruri care se afla sau se pot afla in
proprietatea unei persoane private. Lucrurile nepatrimoniale sunt cele care nu apartin unei
persoane private sau care nu pot apartine unei astfel de persoane.
Lucrurile patrimoniale se clasifica dupa urmatoarele criterii:
 Dupa importanta lor avem lucruri mancipi, res mancipi si res nec mancipi. Res
mancipii sunt mijloacele de baza a productiei agricole romane sclavagiste si urmaresc
dezvoltarea si prosperitatea acestei economii. De exemplu: fondurile agricole din
Iitalia, sclavii, animalele de tractiune, servitutile prediale rustice (dreptul de a trece cu
piciorul, cu carul sau cu turmele pe un teren strain, dreptul de a lua apa dintr-un astfel
de fond, etc.). In opoziti cu bunurile mancipiis unt cele nec mancipi, inferioare ca
importanta. Destinate sa fie consummate sau instrainate, ele nu constituiau un
element constant al patrimoniului. De exemplu: roadele pamantului, animalele mici,
servitutile urbane fara de importanta pentru agricultura, metalele care serveau ca
mijloc de schimb, etc. Strans legata de viata si de ocupaiile agricole ale roamnilor,
aceasta diviziune si-a pierdut cu timpul importanta sa practica pe masura ce in
societatea romana, comertul, productia mestesugareasca si mai ales exploatarea
provinciilor au devenit cele mai importane surse de trai ale romanilor.

 Bunuri mobile si immobile. Primele sunt lucrurile care pot fi miscate dintr-un loc in
altul sau care pot fi deplasate (sclavii, animalele). Celelalte sunt nemiscatoare
(plantatiile).
 Bunuri determinate in gen (genus) si bunuri determinate individual (species).Primele
sunt determinate prin caracterele genului din care fac parte (graul, untdelemn, vinul,
aurul). Celelalte se determina prin propria lor individualitate (sclavul Stihus, fondul
cornelian, etc.). Criteriul de distinctie intre aceste doua categorii de bunuri nu il
constituie exclusiv structura intima a lucrurilor si mai ales vointa persoanelor in
raportul juridic respectiv.

 Bunuri consumptibile si neconsumptibile. Primele sunt lucruri care nu pot fi folosite

decat o singura data (1 alimentele si banii), iar celelalte de mai multe ori (sclavii,
uneltele, terenurile).

 Bunuri divizibile si indivizibile. Divizibile – un teren, o bucata de stofa, indivizibile –

hainele, sclavii, diamantele.

 Bunuri simple si bunuri compuse, dintr-o bucata/ din mai multe parti componente
unite printr-o legatura materiala sau numai prin destinatie (o turma de animale, o
corabie).

 Distinge intre fructe si producte. Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le
produce intr-un mod periodic in conformitatae cu destinatia lor economica. De
exemplu: recoltele de cereale, vinul, lana, prasila animalelor, etc. Spre deosebire de
fructe, productelor le lipseste caracterul de peridiocitate (materialul lemnos dintr-o
padure, prasila sclavilor).

 Bunuri corporale si bunuri incorporale. Bunurile corporale, ne spune Gaius si dupa el

Iustinian, sunt acelea care cad sub simturile noastre datorita materialtatii lor (un sclav,
un animal, un imobil). Bunurile incorporale (dreptul la o mostenire, o creanta). Sub
denumirea de bunuri incorporale Gaius si apoi Iustitnian intelegeau toate drepturile cu
exceptia bunurilor de proprietate care in conceptia lor era un bun corporal. Opinia
este in mod evident eronata, deoarece dreptul de proprietate ca drept nu poate figura
in mod logic decat in categoria drepturilor si nu a bunurilor corporale. Diviziunea lui
Gaius, cu toate erorile ei, are insa un merit. Ea precizeaza notiunea de patrimoniu,
indicand elementele lui componente (totalitatea drepturilor si a datoriilor unei
persoane succeptibile de a fi evaluate in bani).

Dupa distinctia lui Gaius rezulta ca patrimoniul este alcatuit din dreptul de proprietate
si din alte drepturi care la randul lor se impart in drepturi reale si drepturi personale.
Desi dreptul de proprietate este socotit in afara lucrurilor incorporale, adica a
drepturilor, totusi acesta constituie un drept real, adica un raport intre o persona
determinata si ceilalti membrii ai societatii, mai exact un drept absolut caruia ii
 corespunde o obligatie generala negativa tuturor persoanelor de a se abtine de la a-l
incalca.
Drepturile personale numite si drepturi de creanta sunt drepturi relative care confera
titularului lor numit creditor, dreptul de a cere de la o persoana determinata (debitor)
o prestatie care are obiectul de a da, de a face sau a nu face ceva.

Bunurile nepatrimoniale (extra patrimonium) nu sunt succestibile de a se gasi intr-n

patrimoniu de drept privat:
a) Bunurile destinate cultului religios;
b) Bunurile comune (aerul, apa, etc.);
c) Res publice – care apartin statului roman (fluviile, porturile, teatrele, drumurile
publice);
d) Res univeritatis – apartin persoanelor juridice si care sunt afectate uzului
membrilor respectivei personae juridice (teatrele, stadioanele, baile dintr-o
anumita cetate).

Proprietatea

I. Notiunea si devoltarea proprietatii si a dreptului de proprietate

II. Formele proprietatii romane si caracterele lor
III. Restrictiile dreptului de poprietate

I. Notiunea si devoltarea proprietatii si a dreptului de proprietate

Proprietatea in sens economic este intim legata de societatea romana. Consacrarea raporturilor
economice de proprietate in normele juridice consituie dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate are un caracter istoric, adica consacreaza normele juridice. El apare
odata cu statul si dreptul, urmand sa dispara odata cu disparitia acestora. Intemeiata acum 8
secole, inaintea erei noastre, cetatea Romei a cunoscut la inceputul existentei sale mai multe
forme de proprietate, caracteristice respectivei epoci istorice, adica perioadei de destramare a
gintei si de alcatuire a statului. In aceasta epoca, formele de proprietate coelctiva coexista cu
cea privata care, insa, odata cu formarea statului va avea un rol hotarator.

II. Formele proprietatii romane si caracterele lor

Proprietatea sclavagista romana era de doua feluri:
a) Proprietatea colectiva a statului antic;
b) Proprietatea privata a cetatenilor.

a) Bazata pe exploatare, ca si proprietatea privata, proprietatea statului exista din

epoca cea mai veche a statului roman, deoarece sorgintea ei rezista in rezboaiele de
cotropire duse de Roma. Aceasta proprietate are ca obiect fie sclavii capturati in
razboi si folositi in diferite servicii administrative, fie pamantul cucerit de la dusmani.

b) Proprietatea privata sclavagista ni se infatiseaza la randul ei sub 3 aspecte:

 Proprietatea quiritara – este cea mai veche forma a proprietatii romane private si
singura pana la inceputul Republicii. Ocrotita de dreptul civil roman, aceasta forma de
proprietate ingaduie titularului sa traga toate foloasele pe care acest drept le poate
folosi. Astfel, are ius utendi (dreptul de folosinta a lucrului, ex. dreptul de a locui o casa),
ius fruendi (dreptul de a culege roadele lucrului, ex. recoltele) si ius abutendi (dreptul de
a dispune in orice chip de respectivul lucru, instrainandu-l, constiuind asupra lui
servitute sau chiar distrugandu-l fiziceste).

 Proprietatea pretoriana – este proprietatea recunoscuta si ocrotita de pretor. Aparitia

acestei forme de proprietate la sfarsitul Republicii se explica prin dezvoltarea comertului
care necesita o mai mare usurinta in incheierea tranzactiilor comerciale si o mai eficace
ocrotire a bunei credinte in acest domeniu. Se presupune ca la aparitia proprietatii
pretoriene ar fi contribuit in special comertul cu sclavi. Acestia fiind cumparati de obicei
in grupuri, trebuia sa se repete pentru vanzarea fiecarui sclav in parte formaltatile
prevazute de lege, adica ale mancipatei.

De aceea, pretorul apara pe comparator chiar in lipsa formalitatilor legale pentru buna-
credinta. Proprietatea pretoriana, desi lipsita de formalitati, asigura in fapt titularului ei aceleasi
prerogative ca si unui proprietar quiritar. Intrucat, insa, lucrul respectiv nu constituia totusi
proprietatea quiritara a cumparatorului, fiind socotit numai ca un element activ al patrimoniului
acestuia (in bonis), noua forma de proprietate s-a numit bonitara/pretoriana. Desi teoretic
proprietatea pretoriana a continuat sa existe pana in epoca lui Iustinian, deosebit de cea
quritara, in fapt ele s-au contopit inainte de aceasta data si imparatul Iustinian, conformandu-se
realitatii, creeaza o forma e proprietate unica (proprietas).
a) Proprietatea provinciala – pamanturile provinciilor cucerite apartineau statului roman
(ager publicus) si posesorii unor astfel de fonduri eau indatorati sa plateasca statului un
impozit funciar. De aceea, stapanirea funciara este denumita in texte posesiune
(possessio), uzufruct (usus fructus) si nu proprietate funciara, termen care a fost creat
de cercetatorii moderni.
 III. Restrictiile dreptului de proprietate (limitari/obligatii impuse proprietarilor)
a) In vederea interesului comun al clasei stapanilor de sclavi, dreptul roman a edictat o
serie de limitari a dreptului de proprietate. Aceste limitari au fost impuse fie in
intresul public, fie in interesul particularilor (vecinilor).

In interesul public, proprietarul al carui teren era vecin cu raurile navigabile trebuia sa ingaduie
trecerea pentru nevoile navigatiei. Proprietatea al carui imobil era marginas cu domeniile
publice trebuia sa ia parte la buna lor intretinere. Construirea imobilelor urma sa se faca in
orase cu respectarea unor reguli arhitectonice. In anumite cazuri, statul roman putea proceda la
exproprierea imobilelor particularului cu sau fara plata unei indemnizatii.
b) Alte limitari erau stabilite in interesul particularilor. Astfel, fiecare proprietar era
obigat sa lase la marginea ogorului o fasie lata de doua picioare si jumatate
(ambitus), sa ingaduie extinderea ramurilor arborilor din vecinatate. O alta limitare
era aceea de a permite vecinilor sa intre pe fondul sau pentru a culege roadele
pomilor, de a nu modifica in detrimentul proprietatii vecine cursul apelor care trec
pe terenul sau, etc.

Proprietatea era aparata prin actiunea revendicare. Este actiunea prin care proprietarul
neposesor se indreapta impotriva posesorului neproprietar si cere instantei obligarea acestuia
din urma de a inceta tulburarea si de a-i preda obiectul dreptului de proprietate. Este
considerata o actiune petitorie.

Posesia (posesiunea)
Posesia inseamna stapanirea in fapt a unui lucru careia ordinea juridica ii recunoaste anumite
efecte juridice. Institutia posesiei apare istoriceste in legatura cu folosirea agerului public (ager
publicus).
In epoca veche a dretului roman, posesia nu a fost ocrotita, aceasta fiind privita ca un simplu
raport de fapt care nu intra in sfera de aparare a dreptului. Cu timpul, insa, ordinea juridica i-a
recunoscut anumite consecinte juridice concretizate intr-o aparare simpla, practica si eficace.
Elementele posesiei
Posesia necesita pentru existenta ei doua elemente; un element material (corpus) si altul
intentional (animus). Prin corpus se intelegea stapanirea de fapt asupra lucrului. Elementul
corpus nu trebuie inteles numai intr-un sens fizic, ci intr-un sens mai larg de punere la dispozitie
putinta de suprveghere, posibilitate de control, etc., sens pe care viata si practica comerciala l-
au impus ca fiind mai corespunzator cu necesitatile sociale ale oranduirii sclavagiste romane.
Cel de-al doilea element, animus, este intentia sau vointa de a a poseda, de a stapani. A avea
animus nu inseamna a avea o simpla dorinta de a stapani lucrul pentru sine, ci o vointa
detrminata de dreptul obiectiv care stabileste in care anume cazuri cineva este posesor.
Stapanirea materiala a lucrului, corpus, fara intentia de stapani in nume propriu (animus
possidenti) reprezinta detentiune. In aceste categorii intra chiriasii, arendasii pe termen scurt,
comodatarii, uzufructuarii, etc.

Ocrotirea posesiei
Posesia, spre deosebire de detentiune, este ocrotita de pretor prin mijlocirea interdictelor.
Acestea sunt ordine pe care pretorul le dadea in favoarea celui care poseda. Interdictele
posesorii erau de doua feluri:
a) Interdictele retinendae posessionis – erau destinate sa mentina pe posesor in stapanirea
bunurilor.
b) Interdictele recuperendae possessiones – erau menite sa readuca celui deposedat
posesiunea de care a fost pe nedrept lipsit.

Modurile de dobandire ale proprietatii

Prin mod de dobandire a proprietatii se inteleg faptele recunscute de ordinea juridica a caroror
realizare face sa intre in patrimoniul cuiva un drept de proprietate.
Moduri de dobandire de drept natural:
1) Ocupatio (ocupatia) – consta in luarea in posesie a unui lucru care nu apartine nimanui
(res nullius) cu intentia de a deveni proprietar (produsele marii, vanatul, lucrurile
parasite de stapani).

2) Traditio (traditiunea) – era mijlocul cel mai important de a dobandi proprietatea dupa
dreptul gintilor. Acest procedeu lipsit de formalitati consta in punerea unui lucru de
catre instrainator la dispoziti dobanditorului pe temeiul unui act juridic. Pentru ca
traditio sa transfere proprietatea se cereau umatoarele conditii:
b) cel care atransmite lucrul sa aiba capacitatea de a a instraina;
c) vointa de a instraina din partea dispunatorului si vointa de a dobandi din partea
dobanditorului;
 d) iusta causa (justa cauza) – un act jurdic pe care drepul obiectiv il recunostea ca
fundament pentru transferarea proprietatii (vanzarea, imprumutul de consumatie,
constituirea de dota, etc.).

Daca remiterea (predarea) lucrului s-a facut pe temeiul unei inchirieiri, a unui depozit sau a unui
comodata, proprietatea nu se va transfera, deoarece aceste acte juridice transmitand simpla
detentie a lucrului, exclud intentia reciproca a partilor de a transfera si dobandi proprietatea.
3) Accesio (accesiunea) – consta in incorporarea unui lucru accesoriu intr-un altul principal.

Accesiunea imobiliara:
a. Proprietarul unui ogor insamantat cu seminte sau plante straine devine si
proprietarul semintelor sau al plantelor.
b. Daca se construieste un imobil pe un teren strain, proprietarul terenului dvine si
proprietar al constructiei.
c. Ogoarele asezate langa fluvii se pot mari datorita aluviunilor, a uziunilor sau cu
suprafata albiei parasite de raul care le margineste.

Accesiunea mobiliara
a. Daca cineva a scris un discurs pe pergamentul altei personae, manuscrisul
aprtine acesteia din urma. Daca un pictor picta pe panza altcuiva, sabinienii
opinau ca tabloul apartie proprietarului panzei. Procurienii spuneau ca tabloul
apartine pictorului.
b. Accesiunea are loc si in caz de ruminatio cand doua obiecte de metal sunt intim
sudate intre ele. Proprietarul principal devine si proprietar al acelui accesoriu.

4) Confusio (confuziunea) si comixio (amestecul) – cele doua constau in unirea sub forma
unei mase unice a unor lucruri care se gasesc in stare lichida in primul caz si solida in cel
de-al doilea. In asemenea cazuri, proprietarii bunurilor au un drept de proprietate
individa asupra masei care s-a realizat.

5) Thesaurus (comoara) – prin comoara se inteleg lucrurile de valoare ascunse in pamant

de atata vreme incat nu se mai stie cine a fost adevaratul proprietar. In Epoca
Republicana, proprietarul fondului dobandea comoara care se gasea in fondul sau.
Imparatul Adrian a stabilitt, insa, ca proprietarul are drept la jumatate din comoara si
gasitorul la cealalta jumatate.
 6) Dobandirea fructelor – cata vreme fructele sunt incorporate bunului frugifer, acestea
apartin proprietarului. In mod exceptional, fructele pot apartine si altor persoane decat
proprietarul: posesorul de buna credinta, arendasul pe termen lung.

7) Specificatia – crearea unui lucru nou cu materia prima care apartine altei persoane (ex.
realizarea unei statui, unui inel cu metalul pus la disozitie de alta persoana). Sabinienii
opinau ca proprietatea noului lucru apartine proprietarului materiei. Proculienii acordau
muncii un drept mai important decat materiei. Iustinian a formulat o solutie de
compromis care se aplica si in zilele noastre: daca noul lucru putea fi transformat in
materialul din care a fost fabricat, proprietatea apartinea proprietarului materiei. In caz
contrar,(ex. vinul) proprietatea se cuvenea specificatorului.

Moduri de dobandire dupa dreptul civil:

1) Mancipatiunea – este in dreptul classic un mijloc de a dobandi proprietatea asupra
lucrurilor mancipii.
2) In iure cessio – vechi mijloc de dobandire a proprietatii care se realiza pe calea unui
proces fictiv. Inaintea magistratului se infatisau cele doua parti care in vederea
transferarii bunului, porneau un proces. Dobanditorul declara in termeni sacramentali
ca respectivul bun ii apartine dupa dreptul firitilor si instrainatorul, fara a se opune,
achiesa la pretentia dobanditorului.
3) Uzucapiunea – este un alt mod de dobandire a proprieatii dupa dreptul civil. Conditiile
uzucapiunii:
- posesia asupra bunului;
- posesia sa fi fost dobandita printr-o justa cauza si cu buna credinta;
- posesia sa dureze un timp oarecare;
- nu se ingaduie uzucapiunea lucrurilor extra patrimoniu, a celor furate si a celor
dobandite prin violenta.

4) Dobandirea proprietatii prin autoritatea judecatoreasca.

5) In virtutea legii.

Cursul nr. 4
 Drepturile reale asupra bunurilor străine( Jura in re aliena)

Dreptul de proprietate conferă titularului, aşa cum am văzut, anumite prerogative: dreptul
de a se folosi de un lucru, de a-i culege roadele şi de a dispune de el( ius utendi, fruendi şi
abutendi).
Uneori, întâlnim cazuri când unele dintre aceste prerogative( ius utendi şi ius fruendi)
sunt detaşate de dreptul de proprietate respectiv, fiind exercitate de alte persoane decât
proprietarul.
În asemenea situaţii, proprietatea apare ca lipsită de unele dintre atributele ei; este grevată
de o servitute, se spune în limbaj juridic. Pe de altă parte, persoana care exercită aceste
prerogative are un drept asupra unul lucru străin, un ius in re aliena; în concret, o servitute.
Definiţie:
Servituţile sunt acele drepturi reale prin care se conferă un avantaj din punct de vedere
pecuniar, graţie grevării unui fond străin( fond aservit, serviens) cu unele obligaţii în profitul
unui bun sau al unei persoane( denumite, generic, fond dominant, respectiv, titular de servitute).
Caractere juridice:
Servituţile sunt drepturi reale( sancţionate, apărate, protejate prin acţiuni reale).
Servituţile sunt opozabile tuturor( erga omnes), fiind drepturi universale.
Reprezentând o relaţie directă între titularul lor şi bunul grevat, ele sunt opozabile chiar şi
proprietarului sau succesorilor acestuia, fireşte, cu privire la bunul grevat.
Spre deosebire de alte drepturi reale sau de creanţă, servituţile nu reclamă nicio datorie de
„a face”( facere) în sarcina proprietarului fondului aservit. Dimpotrivă, s-ar putea spune că ele
antrenează doar o obligaţie de non faciendi
Clasificarea servituţilor:
În funcţie de obiectul lor specific:
-servitutes aut rerum( ut rusticorum praediorum et urbanorum);
-servitutes aut personarum( ut usus, usufructus).

A. Servituţile reale sunt cele stabilite în profitul unui fond dominant cu scopul de a-i
facilita raţionala exploatare sau folosinţă.
Acestea au apărut îndată ce proprietatea privată a înlocuit proprietatea colectivă, când
exploatarea ogoarelor individuale necesita unele avantaje din partea fondurilor vecine, în vederea
unei cât mai eficace puneri în valoare a pământului destinat culturilor.
Speciile servituţilor prediale.
 a) După criteriul localizării sau al scopului fundamental pe care îl satisfăceau,
servituţile au fost împărţite în:
-servituţi prediale( reale) rustice;
-servituţi prediale( reale) urbane.

a1) Servituţile prediale rustice

Servituţile prediale rustice( rurale) au fost cele mai vechi şi mai importante drepturi reale
asupra bunului altuia.
Servituţile rurale au fost create spre profitul terenurilor sau fondurilor funciare
needificate, al terenurilor de cultură agricolă sau fără construcţii, acestea constituind
fundamentul şi cel mai valoros mijloc de producţie în cadrul economiei agrare sedentare de tip
sclavagist.
a2) Servituţile prediale urbane.
Această subcategorie de servituţi reale a fost destinată punerii în valoare, folosinţei
raţionale şi integrale a fondurilor funciare edificate sau cu construcţii( indiferent care era locul
sau diviziunea administrativă a situării lor - la oraş, în cetate sau la sat).
Servituţile, drepturi reale asupra bunului altuia, drepturi dintre cele mai vechi, au fost şi
sunt şi astăzi statuate în profitul unui fond sau al unei persoane bine definite.
b) După criteriul obiectului, al utilităţii imediate a servituţilor prediale, atât servituţile
prediale rurale, cât şi cele urbane cunosc multiple subdiviziuni.
b1) Servituţile prediale rustice:
-servitutea de trecere pe un teren învecinat, servitute care, în funcţie de mijloacele şi
modalităţile de realizare, se împărţea după cum urmează:
iter sive eundi( servitutea de trecere pedestră);
via( servitutea de trecere cu atelajele);
actus( servitutea de trecere cu turmele de animale);
-servituţile acvatice, precum:
 aquae ductus( servitutea de transport al apei printr-un apeduct ridicat pe un
teren străin);
 aquae haustus( servitutea de scoatere a apei dintr-o fântână sau un puţ
construite pe un fond străin);
 aquae captatio( servitutea de captare a apei pe un fond învecinat);
 aquae recipiende( interdicţia schimbării cursului râului, dacă acest fapt ar
prejudicia un terţ);
  adaquare sive pecoris ad aquam appulsus( servitutea de adăpare a animalelor la
o adăpătoare situată pe un teren străin);
 navigatio( servitutea de navigare pe râurile proprietăţilor funciare);

b2) Servituţile prediale urbane

Categoria servituţilor prediale urbane era, la rândul ei, eterogenă dacă o raportăm
la criteriul obiectului sau al utilităţii imediate. Astfel, întâlnim:
servituţi de agrementare a vieţii colective, orăşeneşti, precum:
stilicidium( servitutea de scurgere a apelor pluviale de pe acoperişul edificiului
pe un fond învecinat);
servitur cloace immittendae( de scurgere a apelor uzate , menajere , reziduale,
printr-o reţea de canalizare situată pe fondul învecinat aflat în aval);
servitur fumi immittendae( servitutea împrăştierii fumului din gospodărie pe
fondurile învecinate);
servituţi estetice, de construire a caselor în limitele fizice ale parametrilor
arhitectonici( mai cu seamă cele impuse în timpul domniei împăratului Nero, sec.
I d.Cr.), între care remarcăm următoarele:
altius tolendi( servitutea de a construi un edificiu mai înalt decât cele
învecinate);
nec altius tolendi( servitutea de a nu ridica o construcţie mai înaltă decât cele
învecinate pentru a le asigura proprietarilor acestora din urmă dreptul la lumina
et prospectus, adică la o echitabilă partajare a luminii naturale şi a perspectivei
asupra priveliştii);
servitus projiciendi ac protegendi( servitute de proiectare a imobilelor cu
extensiuni peste un fond învecinat, fără a presupune sprijinirea lor cu grinzi; este
cazul balcoanelor, al streşinililor sau al protuberanţelor cu rol estetic ori
funcţional, precum ferestrele în asigurarea servituţilor de vedere);
servituţile rutiere:
servitutea de întreţinere a drumurilor publice limitrofe proprietăţilor imobiliare;
servitutea de permisiune a folosirii temporare de către agenţii publici
specializaţi în repararea, întreţinerea sau degajarea căilor publice a fondurilor
imobile străine etc.
B. Servituţile personale
 Spre deosebire de servituţile prediale, cele personale nu sunt strâns legate de modul de
poziţionare a fondurilor imobile rustice sau urbane dominante, ci de persoana beneficiarului.
Această importantă trăsătură atrage după sine alte două caracteristici esenţiale
-inalienabilitatea( nu pot fi înstrăinate prin acte juridice inter vivos şi nici prin acte mortis
causa);
-vremelnicia( neînsoţind destinul juridic al unui fond real, ele se sting la termenul
convenit sau statuat de părţi, putând fi, cel mult, viagere).
Clasificarea servituţilor personale:
În dreptul lui Justinian au fost consacrate mai multe specii de servituţi personale în
funcţie de prerogativele reale conferite beneficiarilor lor şi de obiectul şi utilitatea lor concrete.
Ususfructus( uzufructul)
Definiţie
În viziunea lui Justinian, uzufructul este o servitute personală care conferă titularilor
( uzufructuarii), dreptul de folosinţă şi de culegere a fructelor neconsumptibile ale unui bun
corporal aparţinând altei persoane, fără afectarea integrităţii bunului frugifer.
Putând fi cedat mai multor uzufructuari de către proprietarul aceluiaşi bun, uzufructul
apare ca fiind un drept real divizibil.
În dreptul roman, raporturile dintre cei doi protagonişti ai instituţiei uzufructului sunt
jalonate de statutul lor în cadrul acestei instituţii. Deşi ambii sunt titulari au câte un drept real
distinct, fiecare are obligaţia de respecta drepturile şi prerogativele aferente celuilalt.
Proprietarul lucrului grevat de uzufruct rămâne numai cu dreptul de a înstrăina lucrul; el
se numeşte nud proprietar.
Potrivit dreptului pretorian, uzufructuarul trebuie să garanteze, sub luare de chezaşi, că se
va folosi de lucru ca un bun gospodar şi că lucrul va fi restituit la finele uzufructului.
Pe temeiul acestei obligaţii, uzufructuarul trebuia să cultive ogoarele, să facă reparaţiile
cuvenite imobilelor, să plătească impozitele, să replanteze via etc.
El va răspunde de culpa oamenilor pe care-i foloseşte la munci şi de orice culpă de
omisiune pe care ar fi putut-o săvârşi un bun administrator.
Asupra lucrurilor consumptibile nu se putea constitui un uzufruct deoarece era cu
neputinţă să se păstreze substanţa nealterată a acestora. În epoca imperială, ca o consecinţă a
creşterii valorii economice a bunurilor mobiliare consumptibile şi pentru a se putea lăsa prin
testament uzufructul unui întreg patrimoniu sau al unei cote-părţi din el, s-a îngăduit constituirea
asupra a unor astfel de bunuri, a unui drept real care, asemănător uzufructului în unele privinţe,
dar deosebindu-se de el prin aceea că substanţa lucrului nu putea fi păstrată, s-a numit cvasi
uzufruct.
 Ca şi uzufructuarul, cvasi uzufructuarul va trebui să dea chezăşie că va restitui lucrul: mai
exact, că va restitui un lucru identic în cantitate şi calitate cu cel primit, deoarece substanţa
acestuia va fi consumată.
Dreptul roman cunoaşte şi alte servituţi personale ca: usus, care constă în dreptul de a
folosi un lucru şi de a-i culege roadele în limitele nevoilor personale; habitatio, dreptul de a locui
o casă; operae, dreptul de a folosi munca unui sclav sau, în cazuri excepţionale, a unui animal.

Constituirea servituţilor
În conformitate cu concepţia romană care punea servituţile prediale rustice în cadrul
bunurilor mancipi, ca fiind strâns legate de agricultură, acestea se constituiau prin mancipaţiune
şi cele urbane, privite ca res nec mancipi, prin acte in iure cessio.
In iure cessio era folosit şi pentru uzufruct, care, ca şi alte servituţi personale, se putea
constitui şi printr-un testament, sub forma unui legat.
De asemenea, servituţile se puteau constitui printr-o adjudicatio făcută de un judecător
într-o acţiune de partaj.
Asupra fondurilor provinciale, servituţile nu se puteau constitui în conformitate cu
regulile dreptului civil. De aceea se foloseau în acest scop aşa-zisele pacte şi stipulaţii(
pactioanibus et stipulationibus).
Pactul este contractul neformal de constituire a unei servituţi şi stipulaţia este o întărire şi
asigurare a exerciţiului unei servituţii prin adăugarea unor clauze penale.
Servituţile se mai puteau constitui şi tacit, în cazul în care proprietarul unui fond îngăduia
unui terţ exerciţiul unei servituţi( patientia et usus), a cărei ocrotire o asigura dreptul pretorian.
În epoca veche servituţile fiind socotite lucruri corporale puteau fi dobândite prin
uzucapiune, posibilitate abolită ulterior prin legea Scribonia.
În epoca imperială, pretorul ocrotea însă printr-o acţiunea utilă pe cel care a exercitat,
chiar fără just titlu şi bună credinţă, o servitute timp de 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între
absenţi, cu condiţia de a nu fi realizată prin violenţă, pe ascuns sau din îngăduinţa temporară a
proprietarului fondului servant.
Stingerea servituţilor
Servituţile se sting: prin dispariţia materială( imobilul servant este inundat) sau
juridică( sclavul este dezrobit) a lucrului; prin confuzie, adică prin reunirea calităţii de titular al
servituţii şi de proprietar al bunului grevat de servitute; prin renunţarea titularului servituţii la
dreptul său, prin moartea acestuia( în caz de servituţi personale) ; prin nefolosirea servituţii.
 În acest din urmă caz dreptul clasic cerea unu sau doi ani, după cum bunul grevat de
servitute era un mobil sau un imobil, iar dreptul lui Iustinian , 3 ani pentru mobile şi 10 sau 20 de
ani pentru imobile.
Apărarea servituţilor
În vederea apărării dreptului său, titularul unei servituţi are o acţiune reală( vindicatio
servitutis sau usufructus) pe care o poate îndrepta împotriva proprietarului lucrului grevat de
servitute şi, în general, împotriva oricui ar nega existenţa dreptului său de servitute.
Numită, începând din epoca postclasică, actio confessoria, ea a fost acordată, în dreptul
lui Iustinian, pe cale utilă, şi superficiarilor, emfiteoţilor şi creditorilor gagişti. Acţiunea urmărea
restabilirea dreptului titularului servituţii şi despăgubirea acestuia. Pârâtul condamnat trebuia să
dea şi o cautio non amplius turbando, adică să dea chezaşi că nu va tulbura în viitor pe titularul
servituţii în exercitarea dreptului său.
Alte drepturi reale asupra bunurilor străine
Alături de servituţi, dreptul roman cunoaşte şi alte drepturi reale asupra bunurilor străine:
1) Superficia constă în dreptul acordat unei persoane de a se folosi pe veci sau pe un
termen lung, de o construcţie edificată pe terenul alteia, în schimbul unei sume de bani numită
salarium( opensio), plătită proprietarului terenului.
Superficia este ocrotită de un interdict şi de o acţiune( rei vindicatio utilis) care putea fi
intentată împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar în exerciţiul dreptului său.
2) un alt drept real asupra bunurilor străine îl constituie arendările pe termen lung sau
perpetue( conductio agri vectigalis) şi emfiteoza.
Emfiteoza constă în arendarea, pe veci sau pe termen lung, a unor terenuri imperiale,
nelucrate, cu îndatorirea emfiteotului de a le pune în cultură. Folosită, începând din epoca
Imperiului de Jos, de împăraţi, ea a fost utilizată şi de marii proprietari funciari pe domeniile lor
rămase în paragină din pricina lipsei de braţe de muncă.
Sub Împăratul Iustinian arendările şi emfiteoza se contopesc într-o instituţie unică supusă
aceloraşi reguli.

Curs nr. 5

Noțiunile fundamentale și istoricul dreptului succesoral roman

 1.Noțiunile fundamentale ale dreptului succesoral
Prin succesiune sau moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane
decedate la una sau mai multe persoane în viață.
Persoana decedată, al cărei patrimoniu se transmite, se numește de cujus, o prescurtare a
expresiei de cujus succesione agitur( aceea despre a cărei moștenire este vorba).
Succesiunea poate fi testamentară, când defunctul, printr-un act de ultimă voință, arată
cum să se împartă averea pe care o posedă sau legală, numită și ab intestato, când patrimoniul
acestuia, în lipsa unui astfel de act de ultimă voință, se va împărți în conformitate cu legea.
Transmiterea patrimoniului succesoral are un caracter universal, în sensul că
moștenitorul, dobândind succesiunea( fi eîn întregime, fie o cotă-parte din ea, dacă sunt mai
mulți moștenitori), o dobândește ca o unitate deplină, asupra lui trecând toate drepturile și
obligațiile defunctului.
Cu alte cuvinte, dobândind moștenirea, succesorul se va substitui în toate drepturile
acestuia și va trebui totodată să-i plătească toate datoriile, chiar dacă acestea întrec activul
succesoral. În acest caz moștenitorul va trebui să plătească datoriile care depășesc activul
succesoral( ultra vires hereditatis) din patrimoniul să propriu.
Romanii explicau acest caracter al transmisiunii succesorale prin ideea că moștenitorul
”continuă” persoana defunctului; în realitate este vorba despre o regulă menită să apere
interesele creditorilor, care puteau, în acest chip, să încaseze creanțele din averea proprie a
moștenitorului.
2. Scurt istoric al dreptului succesoral roman
În Roma străveche, moștenirea legală( ab intestato) a apărut înaintea celei
testamentare, motivele ținând de evoluția societății sclavagiste.
Astfel, în epoca gentilică primele norme, cu caracter nejuridic, care priveau devoluția
succesorală, atribuiau moștenirea cogentililor, Este vorba desigur despre bunuri mobile, căci cele
imobile aparțineau, sub forma proprietății colective, gintei.
O dată cu dezvoltarea patriarhatului, în locul rudeniei după mamă și al dreptului de
moștenire matern, se impune descendența în linie masculină și dreptul de moștenire după tată.
Rezultă așadar că în orânduirea gentilică erau obiceiuri ereditare care atribuiau
bunurile după principiile rudeniei materne, la început, după cele ale rudeniei paterne,
posterior. Aceste obiceiuri devin reguli juridice o dată cu apariția statului, constituind forma
originară a moștenirii ab intestato.
Succesiunea testamentară are însă o origine mai nouă. Testamentul presupune o putere
părintească în plină dezvoltare, când șeful familiei, stăpân al bunurilor familiale , putea să
dispună de ele în favoarea oricărei persoane străine. Apărut la început sub forma unui act între
vii, cu efecte în timpul vieții celui care dispune, testamentul , cu timpul, ia forma unui act pentru
cauză de moarte( mortis causa) cu efecte după decesul dispunătorului.
Dezvoltarea proprietății a dus la consolidarea acestei forme de moștenire
Legea celor XII table, apărută după formarea statului sclavagist roman, cunoaște ambele
forme.
Pe temeiul regulilor moștenirii legale prevăzute de dreptul civil, la succesiune
veneau rudele agnatice. Rudenia cognatică, de sânge, n-a devenit fundament al devoluției
succesorale decât după descompunerea familiei agnatice și ca o consecință a slăbirii puterii
părintești, fenomene generate de schimbările suferite de societatea romană spre finele Republicii.
Noul criteriu de devoluție succesorală bazat pe rudenia de sânge primește o recunoaștere
juridică numai în dreptul pretorian și în legislația imperială.
Succesiunea testamentară presupunea, la început, un control obștesc, reminiscență a
vechii solidarități gentilice. Astfel, cea mai veche formă de testament roman se făcea sub
controlul poporului, fiind votat, asemenea unei legi, în adunările curiate. Abia legea celor XII
table a recunoscut cetățeanului roman libertatea de a testa.
Moștenirea testamentară și cea legală se exclud, în sensul că nimeni nu putea dispune
numai de o parte din averea sa prin testament, restul urmând să fie atribuită în conformitate cu
legea.

Succesiunea legală

1.După dreptul civil

În conformitate cu legea celor XII table, moștenitorii se împărțeau în mai multe clase(
ordines)
a)Prima clasă de moștenitori era aceea numită heredes sui, adică cei care se găseau sub
puterea lui pater familias și care devin, la moartea acestuia, de sine stătători( sui iuris).
În această clasă intrau, prin urmare, așa-zișii agnați privilegiati: fiii, fiicele, soția
defunctului căsătorită cum manu și nepoții fiilor decedați, care , datorită morții tatălui lor, se
găseau în puterea directă a șefului de familie.
Nu intrau în această clasă copiii emancipați, deoarece ei încetează, în urma actului
emancipării, să se mai găsească sub puterea părintească.
Numele de heredes sui dat acestei clase de moștenitori se explică prin faptul că ei,
contribuind încă din timpul vieții cu șeful de familie la alcătuirea fondului familial, e se
moșteneau, propriu-zis, pe ei.
 b)În lipsă de moștenitori din prima clasă, la succesiune era chemată ruda agnată cea mai
apropiată( agnatus proximus). Dacă erau mai mulți agnați de același grad, moștenirea se
împărțea pe capate. Această clasă este clasa agnaților colaterali, spre deosebire de cei
privilegiați( heredes sui) care alcătuiesc prima clasă.
c) dacă nu existau heredes sui și nici agnați colaterali, moștenirea trecea la
gentili( gentiles).
2. După dreptul pretorian
Reglementarea moștenirii în conformitate cu regulile dreptului civil s-a dovedit
necorespunzătoare, deoarece nu ținea seama de rudenia cognatică, excluzând de la succesiune pe
copii emancipați și pe celelalte rude de sânge( cognati).
Urmărind îndreptarea acestor deficiențe ale dreptului civil, pretorul a stabilit spre finele
Republicii reguli noi în materie succesorală și, punând bazele succesiunii așa -zise pretoriene(
bonorum possesio), a fixat următoarele clase de moștenitori:
a)În prima clasă întră descendenții( liberi), adică atât cei care se află sub puterea
defunctului, cât și cei emancipați sau dați în adopțiune, cu condiția pentru aceștia din urmă să nu
mai fie în familia adoptivă.
b) În lipsa descendenților vin la moștenire agnații, numiți în edictul pretorului legitimi.
c) Urmează, dacă lipsesc agnații( legitimi), rudele de sânge( cognati) .
d) În lipsa moștenitorilor din primele trei clase, pretorul chema la moștenire pe soțul
supraviețuitor( vir et uxor).
Moștenitorul pretorian, nefiind moștenitor după dreptul civil, era numai loco hereddis,
adică numai ”asimilat” cu cel civil.
Ca o consecință a acestui fapt, el nu dobândea proprietatea quiritară asupra bunurilor
moștenite, ci numai pe cea pretoriană, și acțiunile succesorale date în folosul sau împotriva lui nu
erau acțiuni civile, ci pretoriene, cu ficțiunea calității de moștenitor civil( ficto se herede).
3. După dreptul imperial
Dreptul imperial a mers, în ceea ce privește reforma dreptului succesoral, pe linia trasată
de dreptul pretorian. Așa, de pildă, senatus-consultele Tertullian și Orfitian( sec. II d. Hr.)
cheamă pe mamă la succesiunea copiilor și pe copii la moștenirea mamei; acest fapt a constituit
un însemnat pas înainte în recunoașterea cognațiunii ca fundament al dreptului succesoral,
deoarece până atunci mama și copiii veneau la succesiunea lor reciprocă într-un rang mau
depărtat, fiind integrați de pretor numai în clasa cognaților.
Împăratul Iustinian, la rândul său, prin novelele 118 și 127 pune bazele unui drept
succesoral bazat exclusiv pe principiul cognațiunii, stabilind următoarele clase de moștenitori:
descendenții; ascendenții; frații și surorile bune; frații și surorile din același tată sau din aceeași
mamă și copiii lor; colateralii.
 Succesiunea testamentară

1. Ce este testamentul?

Testamentul este un act formal, de ultimă voință, prin care o persoană își instituie unul
sau mai mulți moștenitori în vederea asigurării îndeplinirii, după moarte, a voinței sale.
2. Capacitatea testamentară

Pentru ca un testament să fi fost valabil, trebuia să răspundă celro trei condiţii extrinseci
consacrate de valabilitate şi anume: testamenti factio activa; testamenti factio passiva; sine
indignitus.
Atât persoana care întocmea un testament, cât și persoana instituită moștenitor trebuia să
fie capabile: prima să testeze, cea de-a doua să dobândească pe calea a unui act de ultimă voință.
Nu aveau capacitatea de a testa( testamenti factio activa) următoarele persoane: cei care
nu aveau patrimoniu, cum erau fiii de familie, femeile căsătorite cum manu, sclavii etc.; cei
care erau loviți de anumite incapacități, ca nebunii, în afara de perioada intervalelor lucide,
impuberii, prodigii etc.; femeile, deoarece legiuitorul se temea ca acestea să nu testeze în
favoarea altor persoane decât rudelor agnatice cărora li se cuvine moștenirea; împăratul Hadrian
însă, într-o epocă în care rudenia agnatică își pierduse însemnătatea ei, îngăduie femeilor să
testeze cu încuviințarea tutorilor; în sfârșit, nu puteau testa peregrinii, deoarece după legea
romană nu aveau commercium și, pe temeiul unor dispoziții legale exprese, latinii iuniani, etc.
Nu puteau fi instituite ca moștenitor, neavând testamenti factio passiva, următoarele
categorii de persoane: cei care nu aveau commercium, ca peregrinii, de pildă; femeile;
persoanele incerte, adică acelea despre care testatorul nu putea să-și facă o idee precisă în
momentul întocmirii testamentului( de ex., postumii, adică copiii care nu se născuseră încă în
momentul confecționării testamentului și persoanele morale. Cu timpul însă, aceste incapacități
au fost, datorită inconvenientelor practice pe care le prezentau, atenuate sau înlăturate.
Legea romană a interzis exercitarea dreptului de a testa( lege intestabilis)unor categorii de
cetăţeni romani căzuţi în dizgraţia publică pentru atitudini neconforme cu valorile civilizaţiei
romane, după cum urmează:
-interdicţia respectării testamentului sinucigaşului, dacă respectivul testator s-a sinucis
doar pentru a scăpa de urmările cercetării unui grav delict îndreptat împotriva ordinii juridice
imperiale, ale unei crime, în general;
-cei condamnaţi pentru publicarea de pamflete considerate defăimătoare;
 -condamnaţii la moarte sau la pedepse stigmatizante;
-ereticii şi apostaţii care au început a fi reprimaţi şi pe acestă cale în perioadele de domnie
a unor împăraţi creştini.
Toate aceste nedemnităţi au evoluat în timp, au avut o „geometrie variabilă” şi dăinuie şi
astăzi. Cu titlu de exemplu, în dreptul civil român, începând cu Codul civil de la 1864 sunt
consideraţi nedemni şi, pe cale de consecinţă, excluşi de la succesiunea legitimă: condamnatul
pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct; acela care a făcut în contra defunctului o
acuzaţie capitală; moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat
aceasta justiţiei.
Persoana instituită ca moștenitor trebuia să fie capabilă atât în momentul întocmirii
testamentului, cât și în momentul morții testatorului.
Dreptul roman îngăduia ca un sclav să poată fi instituit drept moștenitor. Stăpânul
obișnuia să desemneze ca moștenitor pe un sclav al său, când succesiune pe care o lăsa era
insolvabilă.
Moștenirile insolvabile nefiind acceptate de nimeni, deoarece nu prezentau niciun fel de
interes material, erau lăsate de stăpâni sclavilor, care nu puteau să refuze această calitate.
Pentru stăpân acest fapt prezenta un interes deosebit. În primul rând, averea sa avea să fie
vândută la licitație de către creditori nu în numele său, ci al sclavului moștenitor, așa încât
infamia care lovea pe debitorul insolvabil se răsfrângea nu asupra memoriei defunctului, ci
asupra sclavului moștenitor.
În al doilea rând, instituindu-se ca moștenitor un sclav, care nu putea refuza succesiunea,
erau salvate celelalte dispoziții cuprinse în testament( ca , de pildă, numirea unor tutori, dezrobiri
de sclavi etc.), dispoziții care ar fi căzut în cazul în care moștenitorul , de semnat prin testament,
ar fi fost o persoană liberă, cu dreptul de a refuza calitatea de erede testamentar.
Se obișnuia ca sclavului instituit ca moștenitor să i se acorde, prin același testament, și
libertatea. În dreptului lui Iustinian acest lucru rezulta implicit din desemnarea acestuia ca
moștenitor.
Dreptul roman îngăduia să poată fi instituit ca moștenitor și sclavul unei terțe persoane.
În asemenea cazuri se urmărea în principiu să se asigure unele foloase stăpânului
respectivului sclav, beneficiar al moștenirii fiind stăpânul și nu sclavul, foloase pe care, după
dreptul comun, cel dintâi nu le-ar fi avut.

3. Formele testamentului
 În conformitate cu vechiul drept existau două feluri de testamente: unul folosit în timp de
pace, altul în timp de război.
În timp de pace, testamentul se întocmea înaintea adunărilor curiate( testamentum colatis
comitiis). În zilele de 24 martie și 24 mai, când se întruneau aceste adunări, cel care dorea să-și
facă testamentul trebuia să facă cunoscut cuprinsul acestuia și adunările urmau, printr-un vot, să-
l confirme sau nu.
Prin legea celor XII table s-a stabilit că testatorul are deplină libertate în a-și face
testamentul, adunările curiate devenind un simplu martor colectiv al întocmirii actului.
În vreme de război, soldații puteau să-și facă testamentul în fața tovarășilor lor de arme,
înainte de a intra în luptă. Este așa-numitul testament in procintu.
În timp practica a imaginat o altă formă de testament care se realiza prin procedeul
mancipației( per aes et libram).
Testatorul transfera prin mancipație patrimoniul său unui prieten numit familiae
emptor( dobânditor al patrimoniului), care avea rolul unui executor testamentar, cu rugămintea
ca acesta să-i îndeplinească hotărârile de ultimă voință.
Și această formă prezenta unele dezavantaje; după toate probabilitățile, testatorul își
înstrăina averea din timpul vieții sale, fără a avea posibilitatea să revoce acest act, dacă se
însănătoșea; familiae emptor avea o simplă datorie morală, încât de cujus nu putea avea
certitudinea realizării dispozițiilor sale.
Cu timpul testamentul per aes et libram a fost perfecționat: familiae emptor pierde orice
putere asupra bunurilor testatorului, fiind însărcinat numai să transfere adevăratului moștenitor
patrimoniul defunctului.
Pretorul, urmărind să creeze un sistem de drept succesoral lipsit de formalism, stabilește
că testamentul scris pe care testatorul l-a înfățișat la șapte martori pentru a fi întărit cu peceți(
obsignatio), alături de care își treceau numele( superscriptio) are deplină eficacitate juridică.
Moștenitorul instituit printr-un astfel de testament dobândește o moștenire pretoriană, adică o
bonorum possessio.
În epoca Dominatului aceste forme testamentare cad în desuetudine, fiind înlocuite cu
altele, fie private, care derivă din testamentul per aes et libram și cel pretorian, fie publice,
întocmite înaintea autorității de stat sau date în păstrarea cancelariei imperiale.

4. Cuprinsul testamentului
 În dreptul roman în structura testamentului se puteau identifica următoarele paliere de
efecte: heredes institutio; voluntatis testamentaria; substitutio( efect eventual, neobligatoriu).
Dispoziția fundamentală a oricărui testament era instituirea de moștenitor( heredes
institutio). Testatorul poate desemna ca moștenitor una sau mai multe persoane; în acest din
urmă caz, el putea să-i instituie pentru părți egale sau inegale.
Instituirea de moștenitor trebuia înscrisă în fruntea testamentului și în termeni solemni:
Titius heres esto( Titius să fie moștenitor).
Principiul fundamental care graranta voinţa nelimitată a testatorului( voluntatis
testamentaria) în materie de instituire de herezi permitea testatorului să redacteze până la moarte
oricâte testamente ar fi voit, ultimul modificându-l sau anulându-l pe cel precedent.
Cu toate acestea, unele limitări ale voinţei testamentare se deduceau din principiul
străvechi după care, o dată dobândită calitatea de herede( graţie instituirii ca atare de către
testatorul decedat), aceasta nu mai putea fi pierdută.
Instituirea de moștenitor nu se putea face sub un termen: nici suspensiv( ”până la
calendele lui iulie”) , nici extinctiv.
De asemenea, era interzisă și condiția extinctivă( ”până când Macvius va fi ales consul”).
Sancțiunea juridică nu era nulitatea, ci neluarea în considerare a modalităților susmenționate,
acestea fiind considerate clauze nescrise.
Instituirea de moștenitor sub o condiție suspensivă( ”dacă corabia va sosi din Asia”,
”dacă va absolvi cu succes o școală de retorică”) era îngăduită însă.
Testatorul poate să instituie și un al doilea moștenitor pentru cazul în care instituirea celui
dintâi nu ar fi valabilă. Aceasta estre așa-zisa substituție vulgară, care prezintă o deosebită
utilitate prin faptul că testamentul rămâne valabil, chiar dacă prima instituire de moștenitor cade.
5. Nulitatea testamentului

Un testament poate fi nul de la început sau posterior întocmirii lui.

Este nul de la început dacă testatorul a fost incapabil de face un testament sau dacă nu s-
au respectat formalitățile cerute de lege sau dacă lipsește instituirea de moștenitor.
Posterior confecționării lui, un testament devenea nul: dacă era revocat de către testator,
fie prin întocmirea unui nou testament, fie prin distrugerea materială a primului testament, fie, în
dreptul lui Iustinian, printr-o declarație care trebuia să îndeplinească anumite condiții: dacă
testatorul suferea o capitis deminutio, afară de cazul căderii în prizonierat; dacă testatorului i se
năștea, după întocmirea testamentului un copil; în sfârșit, dacă niciunul dintre cei instituiți
moștenitori nu acceptă succesiunea, testamentul era lipsit de orice efect.
6. Restricții privind libertatea de a testa

Afară de condițiile de fond și de formă cerute pentru ca un testament să fie valabil,

dreptul civil și cel pretorian impun testatorului ca acesta să ia atitudine explicită față de anumiți
moștenitori prezumtivi, instituindu-i ca moștenitori sau dezmoștenindu-i, și, începând de la finele
Republicii, practica judiciară a anumitor instanțe și, mai târziu, dreptul imperiale îl obliga să lase
o cantitate anumită de bunuri cu titlu de rezervă rudelor mai apropiate.

Acceptarea și renunțarea la succesiune

1. Acceptarea

La moartea lui de cujus moștenirea este oferită moștenitorului pe care legea îl indică sau
celui instituit de către testator. În general, moștenitorul trebuie să-și manifeste voința de a
accepta succesiunea, dar sunt situații când, acesta fiind învestit de plin drept cu calitatea de
succesor, nu o poate refuza. Este cazul moștenitorilor heredes sui și a celor necessarii( sclavii
pe care stăpânii îi instituiau ca succesori în testamentul lor pentru cazul în care moștenirea era
insolvabilă).
Toți ceilalți moștenitori dobândeau succesiunea numai printr-o manifestare de voință
menită să concretizeze intenția lor de a o accepta.
Acceptare moștenirii se făcea în mod expres( prin forme solemne sau printr-o simplă
declarație de voință) sau tacit( îndeplinind anumite acte pe care nu le putea face decât în calitate
de erede; ex. încasarea unei creanțe a moștenirii; plata impozitelor etc.).
După dreptul civil, opțiunea moștenitorului nu era îngrădită de nicio limită de timp.
Sesizându-se inconvenientele acestui sistem, se obișnuia ca testatorul să instituie pe moștenitorul
său cu obligația de a se pronunța, în formă solemnă, în termen de 100 de zile dacă acceptă sau
nu.
Dacă în acest interval moștenitorul nu se pronunța, era socotit că a renunțat la succesiune.
Împăratul Iustinian mărește acest termen la 1 an( spatium deliberandi).
Moștenitorul care a acceptat succesiunea devenea proprietarul bunurilor succesorale, fiind
obligat să plătească legatele și fideicomisele indicate în testament, precum şi datoriile
defunctului. Ba mai mult: moștenitorul putea fi urmărit de creditori și peste activul succesoral.
Împăratul Iustinian stabilește însă că moștenitorul care face un inventar și o prețuire în
bani a patrimoniului succesoral, își limitează răspunderea sa față de creditorii defunctului numai
în limitele activului moștenirii. Este așa-zisul beneficiu de inventar( beneficium inventarii).
Inventarul trebuia întocmit în termen de 3 luni de la data când moștenitorul a știut de
deschiderea succesiunii.
 Legatele și fideicomisele

1.Legatele
Legatul este o liberalitate pe care testatorul o impune, cu titlu particular, în testament, în
sarcina unui moștenitor, pentru a gratifica o terță persoană numită legatar.
Legatele trebuia făcute în termeni sacramentali și, după formulele folosite, se împărțeau
în 4 categorii: legate per vindicationem; legate per praeceptionem; legate per damnationem şi
legate sinendi modo.
Prin legatele per vindicationem şi prin cele per praeceptionem erau transmise în
proprietate, fără cerere prealabilă din partea legatarului adresată succesorului testamentar, bunul
ce făcea obiectul legatului).
Legate per damnationem şi sinendi modo erau uzitate pentru transmiterea creanţelor.
2. Fideicomisele

Când șeful de familie voi să facă, printr-un act de ultimă voință, o liberalitate unei
persoane care nu avea capacitatea de a fi instituită prin testament, ruga pe moștenitor să-i
îndeplinească dorința și să dea respectivului terț un bun, o parte din moștenire sau chiar
moștenirea în întregime.
Un astfel de act, numit fideicomis, de oarece se foloseau unii termeni speciali ca fidei
commito( încredințez), rogo( rog), presupunea trei persoane: un dispunător, fiduciarul , adică cel
însărcinat cu ducerea la îndeplinire a fideicomisului și fideicomisarul, adică beneficiarul.

Acțiunile succesorale

1. După dreptul civil

După acceptarea succesiunii, toate acțiunile care puteau fi intentate de defunct sau
împotriva defunctului trec asupra moștenitorului. Astfel, eredele poate urmări pe debitorii
defunctului, poate cere restituirea anumitor bunuri și poate fi urmărit de creditorii lui de cujus.
Afară de aceste acțiuni, moștenitorul are la îndemână și o altă acțiune, petițiunea de
ereditate( hereditatis petitio), pe care poate s-o intenteze în temeiul calității sale de moștenitor.
 Această acțiune are ca obiect moștenirea ca atare, fie în întregime, fie părți din ea și
servește moștenitorului civil, împotriva oricărui terț care deține moștenirea sau bunuri
succesorale, pretinzându-se moștenitor sau neinvocând niciun titlu.
Efectele petițiunii de ereditate sunt asemănătoare acțiunii în revendicare.
2. După dreptul pretorian

Petițiunea de ereditate nu putea fi intentată decât de către moștenitorul civil. Moștenitorul

pretorian avea la îndemână un interdict cu ajutorul căruia putea dobândi numai posesiunea
bunurilor corporale din succesiune; acest interdict era lipsit, în multe privințe de eficacitatea
petițiunii de ereditate.
În vederea înlăturării acestei deficiențe, pretorul a asimilat pe moștenitorul pretorian cu
cel civil, îngăduind celui dintâi să intenteze acțiunile defunctului cu ficțiunea calității de
moștenitor civil și creditorilor defunctului să-l urmărească folosind aceeași ficțiune.