IZVOARELE FORMALE ALE

DREPTULUI PRIVAT ROMAN

BARDAN MARINELA

1
 ASPECTE GENERALE
Expresia de izvoare ale dreptului este utilizată în literatura de
specialitate cu 3 sensuri:
1. Izvoarele dreptului desemneazaă totalitatea conditțiilor materiale
de existență care determină un anumit tip de reglementare juridică. Toate
aceste condiții materiale de existență sunt denumite izvoare de drept în sens
material.
2. Izvoarele dreptului desemnează sursele de cunoaștere sau documentele
pe baza cărora putem reconstitui fizionomia unor instituții juridice.
3. Izvoarele dreptului desemnează totalitatea procedeelor prin intermediul
cărora normele sociale devin obligatorii și se transformă în norme de drept,
devin norme juridice. Toate aceste procedee sunt denumite izvoarele de
drept în sens formal sau forme de exprimare a dreptului.
În Epoca veche, izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost:
Obiceiul

Legea

Edictele magistraților

Jursiprudența.
În Epoca clasică, la aceste 4 izvoare s-au adaugat:
senatusconsultele

constituțiunile imperiale.
În Epoca postclasică, normele dreptului privat roman au fost exprimate
prin:
obicei

constituțiunile imperiale
OBICEIUL
Cel mai vechi izvor formal al dreptului privat roman. În textele juridice
romane, el era denumit mos maiorum sau ius nonscriptum. Mos maiorum
înseamnă obiceiul moștenit din bătrâni, iar ius nonscriptum
înseamnă dreptul nescris. Obiceiurile se formează prin repetarea unor
comportări. În Epoca prestatală, obiceiurile erau nejuridice, deoarece nu
exista statul care să le impună prin forța sa de constrângere.
De altfel, în Epoca gentilică prestatală, toți membrii societatii aveau
aceleași interese, astfel încat obiceiurile erau respectate de bunăvoie, dar
după fondarea statului, acele obiceiuri, care erau convenabile și utile clasei
dominante, au fost sancționate de stat, au devenit obligatorii și s-au

2
transformat în norme de drept (obiceiuri juridice).În paralel, odată cu
evoluția socială, s-au format și alte obiceiuri, care la rândul lor au fost
sancționate de stat și au devneit norme de drept. Multă vreme, obiceiul a
fost unicul izvor al dreptului privat roman, dar așa cum spuneam, în Epoca
foarte veche, obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau ținute secret de
către pontifi și de aceea plebeii au cerut ca obiceiurile să fie sistematizate și
afișate. Cu timpul însă, odată cu adoptarea economiei de schimb, în noile
condiții funcțiile obiceiurilor au fost preluate de alte izvoare cum ar fi legea,
edictele magistraților, jurisprudența. Totuși, obiceiul a continuat să fie izvor
de drept și în Epoca clasică, dovadă că marele jurisconsult Salvius Iulianus,
care a trăit pe vremea lui Hadrian, spunea că obiceiul exprimă voința
întregului popor roman și îndeplinește atât o funcție creatoare, cât
și o funcție abrogatoare.
Prin urmare, în Epoca postclasică, pe fondul decăderii generale
a societății romane, obiceiul și-a redobândit importanța de
odinioară îmbogățindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii,
întrucât romanii corelau obiceiurile popoarelor din provincie, dacă nu
veneau în conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

De altfel, în Epoca gentilică prestatală, toți membrii societatii aveau

aceleași interese, astfel încat obiceiurile erau respectate de bunăvoie, dar
după fondarea statului, acele obiceiuri, care erau convenabile și utile clasei
dominante, au fost sancționate de stat, au devenit obligatorii și s-au
transformat în norme de drept (obiceiuri juridice).
În paralel, odată cu evoluția socială, s-au format și alte obiceiuri, care la
rândul lor au fost sancționate de stat și au devneit norme de drept. Multă
vreme, obiceiul a fost unicul izvor al dreptului privat roman, dar așa cum
spuneam, în Epoca foarte veche, obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci
erau ținute secret de către pontifi și de aceea plebeii au cerut ca obiceiurile
să fie sistematizate și afișate. Cu timpul însă, odată cu adoptarea economiei
de schimb, în noile condiții funcțiile obiceiurilor au fost preluate de alte
izvoare cum ar fi legea, edictele magistraților, jurisprudența.
Totuși, obiceiul a continuat să fie izvor de drept și în Epoca clasică, dovadă
că marele jurisconsult Salvius Iulianus, care a trăit pe vremea lui Hadrian,
spunea că obiceiul exprimă voința întregului popor roman și
îndeplinește atât o funcție creatoare, cât și o funcție abrogatoare.
Prin urmare, în Epoca postclasică, pe fondul decăderii generale
a societății romane, obiceiul și-a redobândit importanța de
odinioară îmbogățindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii,
întrucât romanii corelau obiceiurile popoarelor din provincie, dacă nu
veneau în conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

3
 LEGEA
Tot în Epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate și prin
LEGE. Cuvântul LEX, LEGIS înseamnă convenție. Atunci când convenția se
încheia între 2 persoane fizice, cuvântul lex era utilizat cu înțelesul de
contract, iar atunci când convenția se încheia între magistrat și
popor, cuvântul lex era utilizat cu înțelesul de lege, ca izvor
formal de drept, întrucât adoptarea legii romane presupunea
încheierea unei convenții între magistrat și popor. În acest scop, magistratul
convocă poporul și îi prezenta proiectul de lege, sub forma unui edict, după
care, proiectul de lege era dezbătut timp 24 de zile în Adunări ad-hoc.
După expirarea termenului, poporul era convocat din nou de
ceilalți magistrați, pentru a se pronunța asupra proiectului de lege cu
precizarea că poporul nu putea aduce amendamente (nu putea propune
modificarea proiectului de lege).
Fie vota proiectul de lege în bloc, fie îl respingea. Dacă poporul era de acord
cu proiectul de lege, pronunța cuvintele UTI ROGAS (să fie așa cum s-a
propus), iar dacă nu era de acord cu proiectul de lege, pronunța cuvântul
ANTIQUO (lucrurile să rămână ca înainte).
Dacă legea era votată de popor, textul acelei legi era trimis în fața Senatului,
în vederea ratificării și dac era ratificată în Senat, legea intră în vigoare.
Legile romane aveau o structură formată din 3 părți:
1. PRESCRIPTIO - se menționau:
numele magistratului care a propus legea Adunarea Poporului care a votat
legea Ordinea în care unitățile de vot și-au exprimat voința locul votării data
votării
2. ROGATIO - erau cuprinse :
dispozițiile legii, iar dacă acele reglementări juridice erau mai multe, erau
sistematizate pe capitole și pe paragrafe
3. SANCTIO - se precizează :
care sunt consecințele încălcării dispozițiilor din rogatio, iar în funcție de
sanciunea lor, legile se clasifică în:
 leges perfectae
 leges minus quam perfectae
 leges imperfectae.
În sancțiunea legilor perfecte se prevede că actul juridic încheiat prin
încălcarea dispozițiilor din rogatio este nul. În sancțiunea legilor mai puțin
perfecte se prevede că actul juridic încheiat prin încălcarea dispozițiilor
din rogatio este valabil, dar autorul acelui act este pedepsit cu
plata unei amenzi, iar în sancțiunea legilor imperfecte, se prevede că

4
actul încheiat prin încălcarea dispozițiilor din rogatio este valabil, dar nu se
arată ce consecințe vor decurge în cazul unei asemenea încălcări.
Cea mai veche și totodată cea mai importantă lege romană este Lex
Duodecim Tabularum/ Legea celor XII Table.)

LEGEA CELOR XII TABLE

Lex Duodecim Tabularum s-a adoptat pe fondul conflictului dintre
patricieni și plebei, deoarece, așa cum am mai spus, la origine obiceiurile nu
erau cunoscute de popor, ci erau ținute secrete de către pontifi, și de aceea
plebeii au cerut prin tribunii lor, în mod repetat, ca obiceiurile să fie
codificate, sistematizate și afișate în forum pentru ca toți cetățenii să
cunoască dispozițiile normelor de drept.
Față de aceste cereri repetate, în anul 451 i. Hr., patricienii au
format o comisie din 10 bărbați – decemvrii legibus scribundis.
Comisia a procedat la sistematizarea obiceiurilor și le-a afișat în același
an pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat că acea codificare nu este
completă, astfel încât, după 2 ani, în 449, s-aformat o nouă comisie, din
care făceau parte 5 plebei. Noua comisie a elaborat o codificare completă a
obiceiurilor și le-a publicat pe 12 table de bronz.
Prin urmare, Legea celor 12 table au fost publicate în 449. Această lege este
un adevărat cod de altfel, în unele texte ea este denumită și codul
decemvirilor, întrucât ea cuprindea întregul drept public și privat de la acea
epocă, iar în domeniul privat, cele mai importante dispoziții se referă la
proprietatea privată, la organizarea familiei și la succesiuni, pe când
dispozițiile din materia obligatiilor sunt puține.
Legea celor XII Table reglementează un singur contract.
Multă vreme s-a afirmat, în mod greșit, că Legea celor XII Table nu ar
fi originală, că ar fi fost preluată de la greci într-o formă gata
elaborată. Această afirmație greșită se întemeiază pe un text din Titus
Livius, care spune că înainte de adoptarea legii, o comisie formată din 5
bărbați s-ar fi deplasat în Grecia Mare pentru a studia dreptul grec ( Sudul
Italiei).
În realitate, Legea celor XII Table este originală, în primul rând pentru că ea
oglindește în mod fidel modul de viață al romanilor din secolul V î. Hr., și în
al doilea rând s-au făcut studii comparative între dispozițiile Legii celor XII
Table și Legile lui Solon și s-a constatat că există numai 3 elemente comune.
Cele 12 table de bronz nu s-au păstrat, au fost distruse de gali, iar după
alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii și nici nu era
necesar, întrucât textul acelei legi se fixase definitiv în memoria poporului
5
roman. În acest sens, Cicero mărturisește că pe vremea copilariei sale, elevii
erau obligați să învețe pe de rost textul Legii celor XII Table căci, spune el,
învățarea pe de rost a textului legii era carmen necessarium (=lecție
obligatorie). Iată de ce, în Epoca modernă, s-a pus problema reconstituirii
textului legii, reconstituire care s-a făcut pe baza fragmentelor din
lucrările care au comentat Legea celor XII Table, fragmente care au ajuns
până la noi prin Digestele Împăratului Justinian, precum și pe baza unor
texte istorice și literare.
Se consideră ca, cea mai bună reconstituire ar fi făcut-o Frederique
Gerard. Această lege nu a fost abrogată niciodată, încât formal ea a fost în
vigoare 11 secole, dar în realitate, spre sfârșitul Republicii, odată
cu dezvoltarea comerțului, a economiei de schimb, multe dintre textele
legii au devenit inaplicabile, anacronice, ceea ce înseamnă că în realitate
legea căzuse în desuetudine.

În acest sens, Cicero afirmă că pe vremea sa, în practica

instanțelor judecătorești locul Legii celor XII Table fusese luat de
Edictul Praetorului, căci normele dreptului privat roman au fost
exprimate și prin edictele magistraților, căci magistrații romani se bucurau
de ius edicendi sau dreptul de a publica un edict la intrarea în funcție, prin
care arată cum își vor exercita atribuțiunile și ce procedee juridice vor
utiliza.
Deși inițial edictele magistratilor erau exprimate în forma verbală,
abia începând din secolul III i. Hr., ele au fost afișate pe table de lemn,
vopsite în alb.
Unele edicte aveau caracter ocazional, erau valabile câteva zile;
ele nu prezintă o importanță deosebită și erau denumite edicta
repetina (= edictul repetirum), iar alte edicte care sunt importante pentru
cercetarea dreptului roman, erau valabile pe termen de un an și erau
denumite edicta perpetua (=edictum perpetuum).
Dintre edictele magistraților, cel mai important este Edictul
praetorului, deoarece praetorii erau aceia care exercitau cele mai importante
atribuțiuni de ordin judiciar.
Ei organizau judecarea proceselor, ocazie cu care, dacă se
convingea că pretențiile reclamantului sunt legitime, adică sunt în
conformitate cu cerințele echității și ale bunei-credințe, pretorul îi oferea
reclamantului posibilitatea de a-și valorifica acea pretenție pe cale judiciară,
adică prin proces, chiar dacă pretenția respectivă nu era protejată prin
textele din legi.

6
Or, pretenția care este valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv și
astfel, utilizând mijloace procedurale, pretorul a sancționat noi drepturi
subiective și astfel a extins sfera de reglementare juridică.
Pe de altă parte, pretorul a creat noi instituții juridice și astfel, spre sfârșitul
Republicii, s-a constituit o nouă ramură de drept, denumită dreptul
pretorian, ca o replică dată dreptului civil, rigid și formalist.
În sens formal, Edictul pretorului era valabil pe termen de un an, însă,
anumite dispoziții din edict, acelea care se dovedeau utile, erau
preluate și de pretorii următori și astfel, prin preluări succesive, acele
dispoziții se fixau definitiv în corpul edictului și de aceea, Cicero spune că pe
vremea sa, Edictul Pretorului cuprindea 2 părți:
Edictum vetus

Edictum Novum.
În Edictum Vetus erau cuprinse acele dispoziții care treceau de la un pretor
la altul, fiind permanente, iar în Edictum Novum erau cuprinse
noile dispoziții introduse de fiecare pretor în parte.
Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu în vremea lui
Cicero (secolul I î. Hr.)