Drept roman 24 Octombrie 2018

Capitolul 1
Capitolul I. Izvoarele dreptului privat roman
Izvorul dreptului în sens material desemnează totalitatea condițiilor materiale de existență, care determină o
anumită reglementare juridică.

Izvoarele dreptului în sens formal

În literatura de specialitate conceptul de izvor al dreptului este utilizat în 3 sensuri:

a. În primul sens, izvoarele dreptului desemnează totalitatea condițiilor materiale de existență care
determină un anumit tip de reglementare juridică. Toate aceste condiții sunt denumite izvoare de drept în
sens material (ex. dispariția raporturilor sclavagiste și apariția coloniilor).
b. În al doilea sens, izvoarele dreptului desemnează documentele documentele pe baza cărora putem
reconstitui fizionomia unor instituții juridice. Toate aceste documente sunt denumite surse de cunoaștere
sau izvoare de cunoaștere a dreptului.
c. În al treilea sens, izvoarele dreptului desemnează totalitatea procedeelor prin intermediul cărora normele
sociale dobândesc valoare juridică și se transformă în norme de drept. Toate aceste procedee sunt
denumite izvoarele formale de drept sau forme de exprimare a dreptului.

În societatea romană:

- În epoca veche, izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost: obiceiul, legea, edictele
magistraților, jurisprudența.
- În epoca clasică, la aceste izvoare care au supraviețuit se adaugă: senatusconsultele și constituțiunile
imperiale.
- În epoca postlasică, formele dreptului privat roman au fost exprimate prin: obiceiuri și constituțiunile
imperiale.

1. OBICEIUL

Este cel mai vechi izvor al dreptului privat roman, care în toate textele juridice romane este denumit MOS
MAIORUM sau JUS NON SCRIPTUM, adică obiceiul moștenit din bătrâni sau dreptul nescris.

Obiceiurile se formează prin repetarea unor comportări, iar profesorul Gusti atrăgea atenția asupra faptului că o
societate are obiceiurile membrilor săi.

În epoca prestatală, obiceiul a fost nejuridic, în sensul că obiceiurile nu erau obligatorii, întrucât nu exista statul
care să le impună prin forța sa de constrângere.

Pe de altă parte, în epoca prestatală nu exista stratificare socială, astfel încât obiceiurile exprimau interesele
tuturor și, de aceea, erau respectate de bunăvoie; dar odată cu trecerea la societatea statală anumite obiceiuri,
acelea care erau convenabile și utile celor ce dețineau puterea politică, au fost sancționate de stat și s-au
transformat în obiceiuri juridice sau în norme de drept nescrise.

Totodată, s-au format noi obiceiuri impuse de noile realități care, la rândul lor, au fost sancționate de stat.

Pagina 1
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
Multă vreme obiceiul a fost unicul izvor de drept la romani, dar până în anul 451 î.Hr, aceste obiceiuri nu erau
cunoscute de popor, ci erau ținute în secret de pontifi.

La sfârșitul epocii vechi, cu timpul, în condițiile revoluției economice de la sfârșitul epocii vechi, obiceiul și-a
pierdut din importanță, iar funcțiile sale au fost preluate de alte izvoare mult mai evoluate cum ar fi: legea,
edictele magistraților sau jurisprudența.

Cu toate acestea, obiceiul juridic a continuat să fie izvor de drept și în epoca clasică, dovadă că, potrivit lui
SALVIUS IULIANUS, un mare jurisconsult din vremea lui Hadrian „obiceiul exprima voința întregului popor
roman și îndeplinește o funcție abrogatoare”.

În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societății romane, obiceiul și-a redobândit importanța de
odinioară, îmbogățindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii, întrucât romanii tolerau obiceiurile
popoarelor din provincie dacă nu veneau în conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

2. LEGEA
2.1. Legea ca izvor de drept

În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate și prin lege.

Cuvântul lex-legis înseamnă convenție:

- Atunci când convenția se încheia între două persoane fizice, cuv „lex” era utilizat cu înțelesul de
CONTRACT.
- Atunci când convenția se încheia între magistrat și popor, cuv „lex” era utilizat cu înțelesul de lege ca
izvor formal de drept.

Procedura de adoptare a legii romane presupunea încheierea unei convenții între magistrat și popor. În acest
scop, magistratul prezenta poporului proiectul de lege. După ce poporul lua cunoștință de textul proiectului de
lege, acel text era dezbătut timp de 24 zile în adunări AD-HOC. După expirarea acestui termen, poporul era
convocat din nou pt a se pronunța asupra proiectului de lege cu precizarea că poporul nu poate aduce
amendamente la proiectul de lege (nu putea fi modificat), fie vota legea integral, fie o reșpingea în loc.

Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege pronunța cuvintele UTI ROGAS, iar dacă nu era de acord
poporul pronunța cuvântul ANTIQUO. Dacă poporul era de acord cu textul proiectului, legea era trimisă în fața
Senatului în vederea ratificării, iar dacă era ratificat de Senat legea intra în vigoare.

Structura legii – legile romane aveau o structură formată în 3 părți:

 Praescriptio = se menționa numele magistraților care au propus legile, apoi Adunarea poporului care a
votat legea, locul în care s-a votat legea, precum și ordinea în care unitățile de vot și-au exprimat voința.
 Rogatio = era cuprins textul legii, reglementările juridice, iar dacă erau mai multe dispoziții și, de
regulă, erau acele dispoziții care erau sistematizate pe capitole și pe paragrafe.
 Sanctio = se preciza ce consecințe vor decurge în ipoteza încălcării dispozițiilor din Rogatio.

În funcție de sancțiunea lor, legile se clasificau în 3 categorii:

Pagina 2
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
- Leges perfectae = se prevedea faptul că orice act juridic încheiat prin încălcarea dispozițiilor din
Rogatio este nul, nu produce efecte.
- Legea minus quam perfectae = se prevedea că statul juridic încheiat prin încălcarea dispozițiilor din
Rogatio este valabil, dar autorii acelui act sunt pedepsiți cu plata unei amenzi.
- Legea imperfectae = nu este permisă încălcarea dispozițiilor din Rogatio, fără a se preciza ce
consecințe vor decurge în cazul unei asemenea.

2.2. Legea celor XII Table

Cea mai veche și totodată cea mai importantă lege romană este Legea celor XII Table sau LEGES
DUODECIM TABULARUM.

Această lege a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni și plebei (pt că la origine obiceiurile juridice
erau ținute în secret de pontif), încât plebeii au cerut în mod repetat și insistent ca obiceiurile să fie sistematizate
și afișate în forum pentru ca toți cetățenii să cunoască dispozițiile normelor de drept.

Față de aceste proteste, în anul 451 î.Hr, patricienii au format o comisie din 10 bărbați care să scrie dreptul,
adică DECEMVIRII LEGIBUS SCRIBUNDIS. Comisia a sistematizat obiceiurile și le-a afișat în același an
în forum pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat că acea sistematizare nu este completă încât, după 2 ani, în
449 î.Hr, s-a format o nouă comisie din care făceau parte și 5 plebei, comisie care a elaborat o sistematizare
completă a obiceiurilor și le-a publicat pe 12 table de bronz.

Legea celor XII table mai este denumită în texte și CODUL DECEMVIRAL sau CODUL
DECEMVIRILOR, pt că legea cuprindea întregul drept public și privat de la acea epocă și, prin urmare, era un
adevărat cod.

În domeniul privat cele mai importante dispoziții se referă la organizarea familiei romane, la proprietate și la
succesiuni.

Multă vreme s-a afirmat în mod greșit că această lege nu ar fi originală, ci că ar fi fost preluată printr-o formă
gata elaborată de la greci. Această afirmație se întemeiază pe un text din TITUS LIVIUS potrivit căuia, înainte
de adoptarea legii, o comisie formată din 5 bărbați s-ar fi deplasat în Grecia mare (S italiei) pt a studia dreptul
grec.

În realitate, Legea celor XII table este profund originală. În primul rând pt că oglindește în mod fidel modul de
viață al romanilor din sec V î.Hr. În al doilea rând, s-au făcut studii comparative între Legea celor XII table și
Legile lui Solon și s-a constatat că există numai 3 elemente comune, ceea ce este cu totul nesemnificativ.

Cele XII table de bronz nu s-au păstrat, nu au ajuns până la noi, au fost distruse de gali cu ocazia incendierii
Romei, probabil la 389, iar după alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii și nici nu era necesar,
întrucât acel text se fixase definitiv în conștiința și în memoria poporului roman.

În acest sens, CICERO (cel mai mare avocat al Antichității) mărturisește că pe vremea copilăriei sale elevii erau
obligați să învețe pe de rost textul celor XII table, iar învățarea pe de rost a textului era CARMEN
NECESSARIUM – adică lecție obligatorie.

Pagina 3
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
De aceea, în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii textului legii, care s-a făcut în principal pe baza
fragmentelor din lucrările jurisconsulților care au comentat Legea celor XII table, fragmente ce au ajuns până la
noi prin Digestele Împăratului Justinian.

În sens formal, legea a fost în vigoare 11 secole; de vreme ce nu a fost abrogată nicidată, totuși spre sfârșitul
republicii economice, textele legii au devenit inaplicabile.

De aceea Cicero spune că, pe vremea sa, în secolul I î.Hr, în practica instanțelor judecătorești locul Legii celor
XII table fusese luat de edictul pretorului.

3. EDICTELE MAGISTRAȚILOR
a. Magistrații romani

Întrucât magistrații romani se bucurau de IUS EDICENDI sau dreptul de a publica la intrarea în funcție un edict
prin care pecizau cum înțeleg să-și exercite atribuțiile și ce procedee juridice vor utiliza.

Unele edicte ale magistraților erau valabile pe termen de 1 an și erau denumite edicta perpetua, iar alte edicte
erau ocazionale, valabile pe câteva zile și erau denumire edicta repentina.

Dintre edictele magistraților cele mai importante sunt edictele pretorului, deoarece pretorul era acela care
organiza judecarea proceselor private.

În felul acesta, romanii au reușit să extindă sfera de reglementare juridică pe cale procedurală, de vreme ce o
pretenție care este valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv.

Prin urmare, romanii au creat drepturi subiective și prin legi, și prin mijloace procedurale cu ocazia judecării
proceselor. Totodată, pretorul a reușit să creeze noi instituții juridice, care spre sf republicii s-au constituit în
dreptul pretorian.

În sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de 1 an, atât cât dura și magistratura, dar în fapt anumite
dispoziții, acelea care se dovedeau utile, erau preluate și de pretorii următori, iar prin preluări succesive acele
dispoziții se fixau definitiv în corpul edictului.

De aceea, Cicero spunea că pe vremea sa edictul pretorului era format în 2 părți:

- Edictum vetus = în edictum vetus erau cuprinse acele dispoziții care treceau de la un pretor la altul.
- Edictum novum = în edictum novum erau cuprinse noile dispoziții introduse de fiecare pretor în parte.

b. Sistematizarea edictului pretorului

Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu în vremea lui Cicero; mai târziu însă împăratul Hadrian i-a
ordonat lui Salvius Iulianus să codifice edictul pretorului și să-i dea o formă definitivă, formă de la care viitorii
pretori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar edictul codificat
de Salvius Iulianus era denumit EDICTUM PERPETUUM, ca și edictul valabil pe termen de 1 an.

Edictum perpetuum a lui Salvius Iulianus nu s-a păstrat nici el, fiind distrus de barbari.

Pagina 4
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
De aceea, în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe baza
fragmentelor din lucrările jurisconsulților care au comentat edictum perpetuum, fragmente ce au ajuns la noi
prin DIGESTELE ÎMPĂRATULUI JUSTINIAN.

Cea mai bună reconstituire a fost făcută de profesorul german OTTO LENEL prin lucrarea intitulată tot edictum
perpetuum.

Potrivit acestei reconstituiri, Edictum Perpetuum era împărțită în 4 părți:

- Despre organizarea proceselor.

- Mijloace procedurale de drept civil.
- Mijloace procedurale de drept pretorian.
- Despre executarea sentinței.

c. Raportul dintre drept civil și drept pretorian

Față de faptul că dreptul pretorian s-a constituit în opziție cu dreptul civil, s-a pus probema definirii raportului
dintre dreptul civil și dreptul pretorian. În vederea definirii acestui raport s-au avut în vedere 2 principii:

 Potrivit primului principiu pretorul nu putea crea drept.

 Potrivit celui de-al doilea principiu, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil.

În aparență, cele 2 principii se contrazic, deoarece afirmația că pretorul nu poate crea drept trebuie înțeleasă în
sensul că pretorul nu poate crea drept civil, întrucât acesta este creat numai de către popor în forma legii; însă
pretorul poate influența linia de evoluție a dreptului civil, așa cum rezultă din definiția dreptului pretorian
conform căreia: dreptul pretorian este cel creat de pretori pt a veni în sprijinul dreptului civil, pentru a-l
completa și pentru a-l corecta, în conformitate cu binele public (ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam).

Din această definiție rezultă că pretorul influențează evoluția dreptului civil pe 3 căi pe care le denumim
adiuvandi iuris civilis gratia supplendi iuris civilis gratia corrigendi iuris civili gratia.

- În primul caz, pretorul interpretează de așa manieră dispozițiile dreptului civil, încât să extindă sfera lor
de aplicare.
- În al doilea caz, pretorul completează dispozițiile dreptului civil cu noi dispoziții, astfel încât să poată fi
soluționate și noile cazuri ivite în practica judecătorească.
- În al treilea caz, atunci când constată că anumite dispoziții ale dreptului civil sunt depășite, pretorul le
desființează.

În epoca postclasică, distincția dintre dreptul civil și dreptul pretorian s-a menținut, dar în vremea lui Justinian
cele 2 rânduieli juridice s-au contopit, în sensul că nu mai dispunem de criterii pt a distinge între instituțiile
dreptului civil și instituțiile dreptului pretorian.

Pagina 5
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
4. JURISPRUNDENȚA
a. Jurisprundența sacrală

Jurisprundența este știința dreptului roman creată de jurisconsulți prin interpretarea textelor din vechile legi.

Jurisconsulții erau oameni de știință, cercetători ai dreptului, însă ei nu erau juriști în sensul tehnic al cuvântului,
ci desfășurau activitatea de cercetare științifică din propria inițiativă iar activitatea lor era atât de apreciată încât
Cicero spunea: Domus iurisconsulti totirus oracolum civitatis – casa jurisconsultului este oracolul întregii
cetăți.

În epoca foarte veche, la origine, jurisprudența a avut un caracter religios/ sacral deoarece atunci când s-a
adoptat Legea celor XII table nu s-au afișat, publicat nici zilele faste, nici formulele solemne ale proceselor.

Se numeau faste acele zile în care se puteau organiza și judeca procese iar în care nu, erau nefaste.

În epoca veche, fiecărui tip de proces îi corespundeau anumite formule solemne pe care părțile erau obligate să
le pronunțe corect, cări greșeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului.

Numai pontifii cunoșteau zilele faste și formulele solemne ale proceselor, numai ei se puteau dedica cercetării
științifice în domeniul dreptului. Câtă vreme jurisprudența a fost un monopol al pontifilor, ea nu a putut face
progrese semnificative, deoarece pontifii erau primii interesați să mențină confuzia dintre drept și religie.

b. Jurisprudența laică

În 301 î.Hr, un sclav dezrobit al lui Apius Claudius Cehus a divulgat și zilele faste și formulele solemne ale
proceselor afișându-le în forum. Din acel moment jurisprundența s-a laicizat, a devenit laică în sensul că orice
persoană se putea dedica cercetării științifice în domeniul dreptului.

Totuși, jurisprudența laică din epoca veche nu a avut caracter cu adevărat științific întrucât juriconsulții din
epoca veche denumiți VETERES nu se preocupau de formularea unor principii și nu sistematizau materia
supusă, ci desfășurau o activitate cu caracter de speță/epilic, în sensul că ei ofereau celor interesați consultații cu
privire la soluționarea unor cazuri, spețe, iar activitatea lor cu implicații practice și-a găsit expresia în 3 cuvinte:

- Respondere = desemnează consultațiile pe care jurisconsulții le ofereau în cele mai diverse probleme de
drept.
- Cavere = desemnează consultațiile oferite în legătură cu forma actelor juridice. În epoca veche era
condiționată de respectarea unor condiții de formă foarte complicate.
- Agere = desemnează consultațiile pe care jurisconsulții le ofereau judecătorilor în legătură cu
soluționarea unor procese.

c. Jurisprudența clasică

În epoca clasică, jurisprudența a ajuns la apogeu, căci în această epocă s-au afirmat cei mai mari jurisconsulți ai
Romei și s-au elaborat cele mai valoroase lucrări.

Încă din vremea lui OCTAVIAN AUGUSTUS s-au format 2 școli de drept:

Pagina 6
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
- Școala sabiniană = a fost fondată de Caius Ateius Capito.

Avea o orientare conservatoare întrucât ea promova soluțiile legii celor XII table.

- Școala proculiană = a fost fondată de Marcus Antintius.

Avea o orientare inovatoare, ea urma soluțiile edictului pretorului.

La începutul sec I d.Hr s-a remarcat Massurius Sabinus, era elevul lui Capito, a scris un tratat celebru de drept
civil care a fost comentat de majoritatea jurisconsulților clasici prin lucrări denumite: LIBRI AD SABINUM.

La jumătatea sec I d.Hr s-a remarcat Caius Casius Longinus, care a fost atât de apreciat încât la un moment dat
școala Sabiniană a fost denumită Școala Casiană.

În vremea împ. Hadrian s-a remarcat Salvius Iulianus, care a codificat edictul pretorului și a scris o lucrare
enciclopedică denumită DIGESTA (ceea ce cuprinde totul).

La jumătatea sec.II, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius, care a scris o istorie a jurisprudenței romane,
denumită LIBER SINGULARIS/Enchiridia.

Un lung fragment din această lucrare a ajuns la noi, în Digestele Împăratului Justinian.

O adevărată enigmă a dreptului roman este jurisconsultul Gaius deoarece se pare că el ar fi trăit pe la jumătatea
sec. II d.Hr, însă nici un contemporan nu îl citează. Pt a constata că în secolul V opera lui Gaius se bucura de o
mare faimă, originea sa nu este cunoscută, unii autori moderni susțin că ar fi grec, alții că ar fi un sclav dezrobit.

În epoca modernă cu privire la Gaius s-au scris cele mai multe lucrări în toate universitățile din lume pentru că
una din lucrările sale denumită INSTITUTIONES a ajuns până la noi pe cale directă sub forma unui manuscris
palimsest.

Palimsestul este un papirus de pe care s-a șters textul originar și în locul lui s-a scris un alt text.

În sec VI un călugăr a șters textul institutelor lui Gaius și în locul lui a scris un imn religios (rugăciunea Sf.
Ieronim). La 1816 cercetând biblioteca episcopală de la Verona, prof Niehbour a deescoperit acest papirus.
Atunci a aplicat anumiți reactivi chimici pt a descifra textul șters. La aces vreme, reactivi chimici erau primitivi
astfel încât papirusul s-a carbonizat.

În partea finală unele cuvinte n-au putut fi citite și de aceea se spune că manuscrisul de la Verona este lacunar;
dar întâmplarea a făcut ca în 1933 să se descopere în nordul Egiptului un alt papirus care cuprindea chiar partea
finală a institutelor lui Gaius și astfelș lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate.

Papirusul din Egipt era denumit Noul Gaius sau Gaius din egipt.

Această lucrare este un manual de școală adresat studenților în Drept, iar materia este cercetată sistematic pe
baza unor principii juridice astfel încât modernii au putut reconstitui pe baza acestei lucrări fizionomia
instituțiilor fizice romane din epoca veche și de la începutul epocii clasice.

Cei mai mari jurisconsulți ai Romei au trăit către sf sec II și la începutul sec III d.Hr.
Pagina 7
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
Cei mai mari jurisconsulți ai Romei au fost: Papinian, Paul și Ulpian.

Aemilius Papinianus a fost considerat și de contemporani și de posteritate cel mai mare jurisconsult al Romei.
De altfel, el era denumit Primus Omnius (primul dintre toți) sau Princeps Jurisconsultorum (primul dintre
jurisconsulți). Prin lucrările sale cu caracter practic a oferit soluții optime tuturor cazurilor reale sau imaginare.

Paul și Ulpian au fost elevii săi. Iulius Paulus a fost extrem de original, însă avea un stil ermetic, pe când Ulpian
n-a fost atât de original dar avea talent de dac.

Ultimul jurisconsult care a desfășurat o activitate creeatoare a fost Herenius Modestinus.

d. Jurisprudența postclasică

În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societății romane a decăzut și jurisprudența, în sensul că
jurisconsulții postclasici nu mai desfășurau o activitate creatoare, ci se mărgineau să rezume sau să comenteze
lucrările clasice.

De aceea, judecătorii soluționau procesele tot pe baza lucrărilor clasice, care însă erau de necuprins pt o singură
persoană.

Profitând de această situație, unii avocați au început să falsifice lucrările clasice punând pe seama
jurisconsulților clasici afirmații pe care nu le făcuse cu scopul de a câștiga procesele.

Pt a se combate această practică, în 426 s-a dat o constituțiune imperială denumită „legea citațiunilor”, prin care
s-a prevăzut că în fața judecătorilor pot fi citați numai 5 jurisconsulți clasici, care erau celebri, lucrările lor erau
cunoscute de judecători și nu puteau fi falsificate fără ca judecătorul să depisteze (papinian, paul, ulpian, gaius
și modestim).

De regulă, cei 5 jurisconsulți dădeau aceleași soluții, uneori însă soluțiile erau controversate. În asemenea
cazuri, judecătorul trebuia să urmeze părerea majorității. Uneori apărea și paritatea, când 2 dădeau o soluție, 2
altă soluție și 1 nu se pronunța; așadar se urma părerea lui Papinian, iar dacă Papinian era cel care nu se
pronunța, judecătorul alegea între cele 2 soluții.

5. SENATUSCONSULTELE

Erau denumite și hotărârile senatului. Aparent puterile senatului au sporit dar în realitate senatul devenise o
anexă a politicii imperiale, dovadă că împăratul venea în fața senatorilor, citea proiectul după care părăsea
incinta Senatului, nu aștepta votul. În documentele vremii senatusconsultele erau denumite și ORATIONES
(simple discursuri imperiale).

Pagina 8
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
6. CONSTITUȚIUNILE IMPERIALE

Erau denumite și hotărârile împăratului, și erau de 4 feluri:

- Edictele = erau dispozițiuni de maximă generalitate care erau date și în domeniul publiv și în cel privat.
- Mandatele = erau instrucțiuni cu caracter administrativ adresate înalților funcționari imperiali
(guvernatorilor de provincie).
- Decretele = hotătâri judecătorești pronunțate de împărat întrucât și împăratul putea fi ales judecător.
Uneori cu ocazia pronunțării sentinței împăratul formula o nouă regulă de drept, precizând că pe viitor
toare cazurile similare trebuie să fie soluționate în conformitate cu acea regulă. A apărut astfel în istoria
dreptului ideea de precedent judiciar .
- Rescriptele = consultații juridice oferite de împărat în calitate de jurisconsult pentru că unii împărați
aveau pregătire judiciară.

OPERA LEGISLATIVĂ A LUI JUSTINIAN

Împăratul Justinian era conştient de faptul că societatea sclavagistă romană se afla în ultimul stadiu al
descompunerii. De aceea, a ordonat unor comisii formate din profesori şi avocaţi să sistematizeze textele
dreptului clasic şi să le repună în vigoare în speranţa că prin repunerea în vigoare a textelor clasice, sistemul
sclavagist roman va fi revitalizat.

În acest cod profesorii și avocații au elaborat 4 lucrări care compun opera legislativă a împăratului Justinian:

1) Codul (codex)

Codul lui Justinian a fost publicat în 2 ediţii. Prima ediţie a apărut la 529, iar cea de a doua la 534. Prima ediţie
s-a pierdut, pe când ediţia a doua a ajuns până la noi şi este denumită Codex Repetitae Praelectionis.

Această lucrare a fost elaborată de o comisie formată din 10 profesori şi avocaţi, în frunte cu Tribonian, cel
mai mare jurist al acelei vremi şi cuprinde constituţiunile imperiale care au fost date în vremea lui Hadrian
până la 534.

Codul a fost structurat în 12 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele
constituţiuni, acelea care cuprindeau mai multe dispoziţii, au fost împărţite şi în paragrafe.

Membrii comisiei au implus în cod numai constituțiunile care au rămas în vigoare, nu și pe cele abrogate
deoarece codul urma să fie aplicat.

2) Digestele (digesta)

În anul 533, s-au publicat Digestele împăratului Justinian care sunt o culegere de fragmente extrase din
lucrările jurisconsulţilor clasici. Lucrarea a fost elaborată de o comisie formată din 15 profesori şi avocaţi de
la Constantinopole şi Beirut, în frunte cu acelaşi Tribonian. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilită chiar de
împărat prin 3 constituţiuni imperiale, care ulterior au devenit prefeţe ale Digestelor.

Pagina 9
Drept roman 24 Octombrie 2018
Capitolul 1
Trecând la cercetarea lucrărilor clasice, membrii comisiei au constatat că o serie de instituţii sunt depăşite şi că
o serie de soluţii juridice sunt controversate, încât împăratul a fost pus la curent cu această stare de lucru.
Drept urmare, împăratul Justinian a mai dat încă 50 de constituţiuni imperiale prin care a desfiinţat toate
instituţiile depăşite şi a pus capăt tuturor controverselor.

În vederea elaborării Digestelor, membrii comisiei au extras cele mai valoroase fragmente din 2000 de lucrări
clasice, iar textele extrase au fost sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în
fragmente, iar fragmentele în paragrafe. În fruntea fiecărui fragment se afla o inscriptio prin care se precizează
din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv şi cine este autorul acelei lucrări. Spre exemplu, dacă
fragmentul era extras din lucrarea lui Paul denumită Sententiae, în inscriptio se menţiona Sententiae Pauli.
Pornind de la inscriptio, romaniştii moderni au reuşit să reconstituie în linii mari lucrările jurisconsulţilor
clasici.

Multă vreme s-a afirmat, în mod greşit, ca fragmentele au fost aşezate în titluri la întâmplare, fără vreo
metodă, ceea ce nu este adevărat, căci în sec. XIX, profesorul Blume a constatat că fragmentele sunt aşezate în
cadrul titlurilor într-o anumită ordine, ordine decurgând din metoda de lucru a comisiei, întrucât comisia lui
Tribonian a fost împărţită în 3 subcomisii conduse de profesorii Teofil, Constantin şi Doroteu, fiecare
subcomisie fiind împuternicită de Tribonian să extragă cele mai valoroase fragmente din anumite lucrări.

3) Institutele (institutiones)

Tot în anul 533 s-au publicat şi institutele lui Justinian care sunt un manual de şcoală adresat studenţilor, dar,
spre deosebire de institutele lui Gaius, cele ale lui Justinian au putere de lege.

În vederea elaborării acestei lucrări membrii comisiei au extras texte din institutele clasice în special din Gaius,
Marcian, Florentin. Acele texte au fost sistematizate în 4 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, iar titlurile în
paragrafe. Aşadar, în cazul institutelor, nu există fragmente aşa cum există în cazul digestelor, iar dacă nu există
fragmente, nu există nici inscriptio, iar dacă nu exista inscriptio, la prima vedere, nu ştim din ce autor au fost
extrase acele texte şi nici nu se putea să existe fragmente, deoarece într-un manual de şcoală ideile se succed
într-o ordine logică, decurgând unele din altele.

4) Novelele (novellae constitutiones)

Novelele cuprind constituţiunile imperiale pe care împăratul Justinian le-a dat între anii 534 şi 565, încât
Novelele sunt o continuare a Codului. Această colecţie de constituţiuni nu a fost făcută chiar de Justinian, el a
dat constituţiunile, dar nu el le-a sistematizat, ci au fost puse împreună de persoane particulare după moartă
împăratului.

De aceea, în Novele sunt incluse şi constituțiunile imperiale rămase în vigoare şi constituţiunile abrogate şi de
aceea, în mod frecvente, textele din Novele se contrazic, iar lucrarea este denumită novele nu pentru că ar
cuprinde instituţii juridice noi, ci pentru că materialul cuprins în Novele este mai recent decât materialul cuprins
în celelalte lucrări.

Pagina 10