UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPT IF

Izvoarele dreptului privat roman

COORDONATOR:
Lect. Univ. dr. Dan Gună

STUDENT:
Stan Iulia Cătălina Gabriela
 CUPRINS

NOȚIUNI INTRODUCTIVE.......................................................................................................................2
ÎNSEMNATATEA DREPTULUI…………………………………………………………………………………………………………..2
DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN……………………………………………………………………………………………………3

PERIODIZAREA DREPTULUI ROMAN……………………………………………………………………………………………….4

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN……………………………………………………………………………………………………..5

CODUL LUI IUSTINIAN…………………………………………………………………………………………………………………….8

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………………………………………9
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………………………………….10

1
 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Izvorul de drept reprezintă sursa Dreptului într-o societate care asigură

organizarea. Principalul izvor de drept în societatea modernă este actul normativ,
adică actul autorității publice competente cuprinzând norme juridice, reprezentat prin
noțiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror aplicare este garantată de
stat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele de drept
scrise (actul normativ) de izvoarele de drept nescrise (obiceiul, norma
socială, cutuma). De asemenea există o distincție între izvoarele de drept oficiale
(legea sau jurisprudența) de cele neoficiale (obiceiul și doctrina).

Însemnatatea dreptului roman

“Filosofii si jurisconsulții Romei sunt, încă, învățătorii speciei umane. Căci,

în parte, cu materialul bogat pe care ni l-au transmis, am construit edificiul legislației
noastre naționale. Roma a supus Europa cu armele sale; ea a civilizat-o prin legile
sale” (Jean Étienne Marie Portalis, jurist francez , care a trăit între 1746-1807)1;
“Dreptul roman fiind baza tuturor legislațiilor civilizate, el nu trebuie neglijat,
ci din contră, trebuie studiat în toate amanuntele lui, căci este și astăzi, după aproape
două mii de ani, călăuza cea mai sigură pentru jurisconsult și
magistrat.”(Dimitrie Alexandresco,1850-1925, profesor de drept civil la Facultatea de
Drept din Iasi);2
Într-o altă opinie, dreptul roman prezintă interes pentru că:
A creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul căruia s-au putut
exprima ideile juridice cerute de viața practica;
A determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecința a fost că noțiunile
juridice actuale au aparut în marea lor majoritate în cadrul său, caracterizându-se prin
precizie, claritate și logică strictă;
A contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre
transmise lumii moderne;
Determină formarea unei educații juridice atât pentru omul de cultură, cât și
pentru specialistul care se formează în știința dreptului;
Dezvoltă simțul juridic practic.3

1
Apud D.Alexandresco, Principiile dreptului civil român, București, Altelierele Grafice Socec&Co,
Societate Anonima, 926, p.5;
2
Ibidem, p.5;
3
St. Cocos, Drept roman. Breviar, Editura Fundației ‘’ Romania de mâine’’, 2000, p.8;

2
 Diviziunile dreptului roman

Un renumit jurisprudent roman, pe nume Ulpian, considera că dreptul roman

are doua compartimente importante:
DREPTUL PUBLIC: ansamblul de norme care reglementează organizarea
statului roman, pe de-o parte, iar, pe de-alta, reglementează relațiile dintre stat și
persoane particulare.;4
DREPTUL PRIVAT: ansamblul de norme juridice ce reglementează relațiile
dintre particulari;
DREPTUL PRIVAT are urmatoarele diviziuni:
IUS CIVILE: ansamblul de norme juridice care reglementează, într-o manieră
formalistă; relațiile dintre persoane care sunt fie cetățeni romani, fie peregrini cu “ius
commercii” (adică cu dreptul de a se folosi de ius civile);
IUS HONORARIUM (FACTUM): Sistemul de reguli complementare lui
ius civile, elaborat de magistrații judiciari, cu ajutorul jurisprudenților, pentru
reglementarea unor raporturi sociale noi, pe care ius civile nu le luase în
considerare. Se dezvoltă după votarea Legii Aebutia (150 î.H – finele sec. al II-lea
Î.H). Sediul juridic: edictele magistraților judiciari, dar mai ales, edictele
pretorilor;5
IUS GENTIUM Ansamblul de norme juridice care reglementează relațiile
dintre cetățenii romani și peregrini sau dintre peregrini;
IUS NATURALE: un ansamblu vag și variabil de principii presupuse
conforme cu “ordinea naturală”, cu natura. Este comun tuturor ființelor de pe pământ,
din cer sau din mare. Într-o altă accepțiune, prin drept natural se întelege ansamblul de
reguli de conduită care sunt respectate de catre toate popoarele, oriunde și oricând,
fiind stabilite, pentru orice ființă omenească, de catre divinitate. Exemple de instituții
ale dreptului natural: uniunea bărbatului cu femeia, zamislirea și educarea copiilor etc.

Periodizarea dreptului roman

4
Ibidem, p.9;
5
M.V Jakota, op.cit., vol.1, p.67;

3
 În general, majoritatea autorilor, împart dreptul roman în trei epoci, după cum
urmează:

 Strvechiul drept roman (754 sau 753 î.H, anul fondării Romei
pâna la Legea celor XII Table – 450 î.H);
 Vechiul drept roman (de la Legea celor XII Table pâna în sec. I
Î.H);
 Dreptul roman clasic (din secolul I d.H până la mijlocul secolului
al III-lea d.H) 6
Alți autori consideră că periodizarea dreptului roman conține
urmatoarele epoci:
 vechiul drept roman ( din 754 î.H – 27 î.H);
 dreptul clasic ( din 27 î.H – 284 d.H, anul întronării lui Diocletian);
 dreptul postclasic ( din 284 d.H – 565 d.H, anul morții împăratului)7

Art. 3. Aplicarea generală a Codului civil

(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti,

precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către
una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are
sau nu un scop lucrativ.

Izvoarele Dreptului Roman

6
M.V Jakota, op.cit., vol.1, p.10
7
St. Cocos, op.cit., p.19;

4
 I. Cutuma (obiceiul)
II. Legea
III. Edictele magistraților
IV. Senatus-consultele
V. Constituțiile Imperiale
VI. Știința dreptului(jurisprudența)

I. Cutuma (obiceiul) reprezintă regula nescrisă de conduit social, cunoaște

aplicativitatea îndelungată după care a căpătat o forță juridică. Cutuma reprezintă cel
mai vechi izvor de drept, care exprima interesele tuturor membrilor societății.
Obiceiurile juridice erau ținute în secret de către pontifi (preoți) care pretindeau că
acestea le-au fost încredințate de către zei.
Odată cu apariția actelor normative, cutuma își pierde treptat importanța,iar în
epoca postclasică în contextul revenirii la economia naturală și descompurii treptate a
statului,obiceiul își recapătă importanța.
II. Legea în dreptul roman putea fi definită ca o hotărîre a poporului ce
devenea normă obligatori,sau un contract între două persoane.
Legea se împarte în două categorii:
1)legi rogatae – legi adoptate de adunarea poporului,propuse de magistrați.
2)legi datae – legi adoptate de magistrați.
Legea cuprindea trei părți:
1)praesciptio – cuprindea numele magistratului care a elaborat legea,numele
celor ce au votat legea,data și locul votării legii.
2)rogatio – cuprindea textul legii,împărțit în capitole și paragrafe.
3)sanctio– cuprindea consecințele care interveneau în cazul nerespectării
legii(rogatio).
După natura sancțiunii legile se clasificau în:
1)Legi perfecte– a căror sancțiune se prevedea că orice act încheiat cu
încălcarea legii(rogatio) va fi anulat.
2)Legi imperfecte – nu anuleaza actul illegal si nu il pedepsesc pe cel care a
consimtit incheierea acelui act.8
3)Legi mai puțin perfecte– legi care conțineau dispoziții anumite,deci dacă cel
ce a încheiat contractul cu încălcarea rogatio,va fi pedepsit,dar contractul va ramâne
valabil.
Cea mai importantă lege care s-a format datorită conflictului dintre patricieni și plebei
a fost Legea celor XII Table,care cuprindea codificarea dreptului public și privat.
LEGEA CELOR XII TABLE- Reprezintă prima legislație scrisă a romanilor și
conform tradiției datează de la jumatatea secolului al V-lea î.Hr. (451-449). Până
atunci, nu exista decât obiceiul, cunoscut practic doar de patricieni. Pentru a pune
8
Ibidem,p.117;

5
capăt acestei situații care aducea prejudicii plebeilor, tribunul Terentillius Harsa se
spune că ar fi determinat numirea unei comisii de zece membri ( decemviri legibus
scribundis) însarcinată să întocmească un cod nou, cunoscut de toți, afișat în for.
Desigur că nu mai posedam tăblițele originale, arse în incendiul provocat de gali în
390 (Î.Hr.), dar ne putem face o idee destul de precisă despre ele din citatele autorilor
antici: acestea ne dau totuși un text întinerit și poate modificat, ulterior incendiului
din 390. Această lege conținea reguli foarte diverse ( drept privat, penal, religios,
procedura, sancțiuni), dar și câteva mari principii, cum ar fi interzicerea
“privilegiilor” și consfintea egalitatea plebeilor și patricienilor în fața legii, cu toate
că doar mult mai târziu (…312-308 î.Hr.) au fost divulgate formalitățile procedurii
(lista zilelor faste, acțiunile legii etc.) susceptibile de a le aplica. Pe de altă parte, ea
laiciza dreptul și crea un drept obiectiv: dreptul exista, pentru că exista o lege care
poate fi cunoscută. Totusi, Legea celor XII Table ramâne fragmentară și nu este
absolut originală: multe dintre regulile pe care le formulau erau foarte vechi; din
acest motiv, o anumită perioadă a trebuit completată prin dreptul cutumiar exisitent.
Dar, pe drept cuvânt romanii o învățau pe de rost (înca din epoca clasică) și era larg
difuzată în întregul Imperiu: ei o socoteau , pe bună dreptate, baza oricărui drept al
lor. Primul comentariu care s-a facut pe marginea ei datează de la începutul secolului
al II-lea î.Hr. ( Sext. Aelius Paetus, consul în 1989).

Legea poate fi abrogată prin mai multe metode:

1)abrogarea expresă – presupunea adoptarea altei legi în același domeniu. În

legea nouă se indică denumirea legii vechi.
2)abrogarea tacită– se adoptă altă lege în același domeniu,dar nu se indică
legea veche.
3)căderea legii în desuitudine sau lege caducă(trecătoare)- când își pierde
obiectul său.

III. Edictele magistraților

La intrarea în funcție magistrații beneficiau de dreptul de a publica un edict

prin care arătau cum și prin ce mijloace să-și exercite funcțiile. Edictul publicat era
valabil timp de un an,adică atât timp cât dura magistratura.
Pentru dezvoltarea dreptului privat, un rol foarte important l-au avut edictele
magistraților învestiți cu iurisdictio( cu dreptul de a numi un judecător și de a organiza
procesele între particulari). Acești magistrați erau: pretorul urban, cel peregrin, edilii
curuli din Roma, guvernatorii de provincie si questorii lor.10

9
J.C. Fredouille, op.cit., p.117
10
M.V.Jakota, op.cit., vol.I, pg.75;

6
 Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se numeau perpetue (edicta
perpetua) , pe când cele ocazionale se numeau neprevăzute (edicta repentina).

Cele mai importante edicte erau edictele pretorilor ,cei mai importanți
magistrați judiciari romani.Prin intermediul edictelor,ei puteau organiza un proces de
judecată .În anul 149 în.Hr a fost introdusă legea aebutio care a creat o nouă formă de
organizare juridică,pretorii având dreptul să întemeieze noi formule de judecată ,cu
ajutorul cărora puteau crea oricare normă juridică contradictorie legii legale.

IV. Senatus-consultele puterea supremă în statul roman. Avea ca scop să

aprobe legea regelui și să adopte hotărâri,dar se reduceau doar la interpretarea legilor.
Până în secolul I-III,hotărârile senatului erau interpretate ca izvor de drept
numai când erau preluate de magistrați și deveneau obligatorii.
Inc. sec III hotărîrile senatului devin obligatorii,până când nu s-a schimbat
reglementarea statului în Dominat. Și senatul s-a limitat la oratio – deci înscria
cuvântarea împăratului.

V. Constituțiile Imperiale reprezentau acte adoptate de către împărat,care erau

de regulă obligatorii.

Aceste acte erau numite:

1)Edicte – similar cu cele ale pretorilor și organizau cele mai importante
procese de judecată. Edictul împăraului era valabil o durată mare de timp.
2)Mandat- instrucțiuni pe care le dădea împăratul guvernatorului din provincii.
3)Decretele- hotărâri judecătorești date de împărat în calitate de judecător
suprem. Aceste hotarari serveau ca precedente judicire, creand jurisprudenta. Erau
adunate in culegeri de decrete.11
4)Rescriptele – consultații oferite de împărat în calitate de juristconsult.

CODUL LUI IUSTINIAN

11
J.C Fredouille, op.cit., p.60;

7
 Codex Justinianus face parte parte din colecția de legi Corpus iuris Civilis,
prima editie fiind redactata în limba latină și finalizata la 7 aprilie 529, iar cea de a
doua editie datand din anul 54312. Un aspect al codului este problema domeniilor de
care colonii erau legați.
Legea, dată la 29 aprilie 357 din Milano de către împăratul Constantius, le
interzicea celor care vindeau sau donau un domeniu să-și strămute colonii, aceștia din
urmă trebuind să rămână pe pământul de care fuseseră legați, indiferent de stăpân.
Desigur, aceasta nu este singura lege referitoare la categoria colonilor. Colonii
sunt legați de pământ mai întâi sub Dioclețian și Constantin cel Mare, în Codul lui
Theodosiu existând o lege prin care un colon fugit trebuia returnat chiar și după 30 de
ani de la faptă.
O altă lege, dată de Iustinian însuși în 531-534 p. Chr., interzicea solemn
colonilor să părăsească pământul pe care-l munceau. În cazul unei fugi, colonul era
considerat un ''sclav care se fură pe sine însuși'', în practică păstrându-și statutul de
colon și fiindu-i interzisă posibilitatea de a deveni vreodată liber.
Din punct de vedere social, privilegiile, mai ales după edictul lui Caracalla din
212,prin care toți locuitorii liberi din provincii primeau statutul de cetățean, oferite de
deținerea cetățeniei romane dispar, în imperiul târziu distincția socială fiind dată de
alte criterii, precum funcțiile politico-administrative, proprietatea funciară, meritul
personal sau originea.

12
J. Gaudement, Institutiones de l’ antiquité, Paris, 1967, p.756, S. Riccobono, Bulletino dell’Instituto
di diritto romano ,, Vittorio Scialoja’’ , Milano, 42, 1934, p.41; M. Roberti, op. cit., p.264

8
 CONCLUZII

În concluzie, cunoașterea dreptului roman influențează formarea unei educații

juridice pentru viitorul specialist în știința dreptului, iar izvoarele de drept roman-
cutuma, legea, edictul pretorilor, senatus consultele, constitutiile imperiale si
jurisprudenta- au evoluat in stransa legatura cu schimbarile in structura sociala si
politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare corespunzandu-i o anumita ierarhie a
acestora.
Accepțiunea în sens formal a izvoarelor de drept constă în totalitatea
mijloacelor prin care normele de conduită socială sunt exprimate în norme cu putere
obligatorie, deci norme de drept.
Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei instituții juridce se face, în
mod istoric, parcurgându-se, astfel, epocile dreptului roman, respectiv, străvechiul și
vechiul ius civile, dreptul clasic și dreptul din timpul lui Justinian.

9
 BIBLIOGRAFIE

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Izvor_de_drept
 Drept privat roman- Emil Molcuț
 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-roman/izvoarele-
dreptului-roman/
 https://evenimentulistoric.ro/codul-lui-iustinian.html
 https://www.codulcivil.ro/art-3-aplicarea-generala-a-codului-civil/
 https://www.slideshare.net/exodumuser/lupsan-g-drept-roman?
from_action=save

10