1.3.

Izvoarele dreptului roman

1.3.1. Obiceiul juridic, consuetudinea

Doctrinarii consideră că dreptul roman a fost în cea mai mare măsură un drept
consuetudinar. Astfel, obiceiul vechi avea aceeaşi valoare şi şi-a respectat-o în
egală măsură ca şi legea, bazându-se pe consimţământul tacit al poporului, fiind o
moştenire de la strămoşi. Dreptul reglementat de obicei este nescris, dar
asemănător legii şi aplicarea lui constantă, repetată în timp, în cazuri identice, îl
face să devină obligatoriu.
În timpuri străvechi, stabilirea consuetudinii – obicei care se repetă mereu în
cazuri identice – constituia o preocupare specială a pontifilor, începând cu sec. al
III-lea î.H., devine obiect de preocupare şi pentru juriştii laici.
Reţine rolul Iniţial, se crease un colegiu al pontifilor care în fiecare an desemna pe unul din
şi membrii săi să acorde consultaţii în ce priveşte formele solemne ce trebuiau
importanţa respectate pentru declanşarea unui proces şi asigurarea apărării în cadrul acestuia.
colegiului! Aceste consultaţii erau acordate tuturor persoanelor interesate, adică nu numai
părţilor din proces, ci şi judecătorilor şi autorităţilor care aveau obligaţia să
organizeze procesele. Consultaţiile pontifilor, răspunsurile date de aceştia la
întrebările puse de persoanele interesate, aveau loc după expunerea faptelor de
către aceste persoane şi erau valabile chiar dacă nu erau motivate, în schimb erau
obligatorii, dându-le acestora (pontifilor) posibilitatea de a exercita permanent
controlul asupra modului cum se aplică în practică obiceiul. Rolul acestor
consultaţii a crescut odată cu dreptul ce li s-a acordat de împăraţi, ca activitatea lor
în acest domeniu să se considere ca fiind făcută pe baza prestigiului sau autorităţii
principelui (ius repondendi ex auctoritate principis sau augusti).
În perioada de început a statului roman, şi anume, în timpul regalităţii şi apoi în
primele secole ale Republicii, datorită dezvoltării lente a societăţii şi caracterului
predominant al economiei naturale, cutuma a avut o aplicare deosebit de frecventă
în raporturile juridice dintre cetăţeni, fiind în deplină concordanţă cu nivelul redus
de viaţă şi de cultură a oamenilor din acea epocă istorică.
Mai târziu, spre finele Republicii, pe măsura dezvoltării producţiei de mărfuri şi
schimburilor comerciale, obiceiul (cutuma) devine insuficient ca izvor de drept,
fiind înlocuit treptat de alte izvoare: legea, edictul pretorian, interpretările
jurisconsulţilor, senatus consultele.
O perioadă de reviriment o cunoaşte acest izvor de drept în epoca post-clasică şi
bizantină, când datorită crizei economice şi politice a societăţii sclavagiste, apar în
sânul acestei societăţi germenii noii societăţi care o va înlocui – societatea feudală
– cu toate caracteristicile acesteia, când revenindu-se la economia naturală îşi fac
din nou apariţia cutumele, acestea având acum un rol preponderent faţă de
celelalte izvoare de drept. Ele aveau o aplicare foarte extinsă în special în
provinciile noi cucerite şi numai autoritatea imperială sau instanţele judecătoreşti
puteau interveni pentru a le da interpretarea obligatorie, în cazul existenţei unor
contradicţii privind modul lor de aplicare.
 Sarcina de lucru 7
Explică în trei fraze obiceiul juridic.

1.3.2. Legea
Aşa cum am men menţionat, apariţia ia legii este rezultatul dezvoltării
dezvolt producţiei
sclavagiste de mămărfuri şii a schimburilor comerciale, când dreptul cutumiar
devenise necorespunz
necorespunzător
tor pentru a reglementa aria tot mai întinsă
întins a noilor
raporturi economice, sociale şi politice, simţindu-se
se nevoia unor acte normative de
aplicare generală,
ă, cu dispozi
dispoziţii clare şi precise.
Sunt cunoscute în dreptul roman trei categorii de legi:
1. legi aprobate de adun
adunările populare (leges publicae Romani);
);
2. reglementări
ări cu caracter administrativ ((leges datae);
3. clauze introduse în actele juridice ((leges privatae).
Jurisconsultul Gaius define
defineşte legea ca fiind o hotărâre
râre a poporului; lex est quod
populus iubet atque constituit
constituit, iar Justinian afirma că legea este ceea ce poporul
hotărăşte la propunerea unui magistrat ((lex
lex este quod populus Romanus senatore
magistratus interogante veluti consule, constituiebat
constituiebat).
Realitatea nu era întotdeauna aceasta, astfel primele legi romane au fost legile
regale (leges
leges regiae
regiae), fiind votate în perioada regalităţii de către
ătre adunările
adun curiate
(comitia curiata)) care reprezenta adunarea patricienilor din str străvechea
ăvechea Romă.
Rom Ele
aveau un profund caracter religios. Legea constituia în această aceast perioadă, în
realitate un ordin dat de rege şi, ulterior, de magistratul cetăţii
ii în faţa
faţ adunării.
A doua categorie de legi votate de aceast
această dată de adunarea poporului (adunarea
centuriata sau adunarea tributa), sunt aşa-zisele legi rogatae,, propuse şi supuse
adunărilor
rilor respective de consuli tribuni, dictatori sau pretori, purtând
purtâ numele
acestora.
După ce erau votate în adun
adunările
rile poporului erau trimise senatului spre aprobare,
care le investea cu autoritas (autoritate).
Cea mai veche lege Roman
Romană, dar şi cea mai importantă este Legea celor XII
Table, care a apărut ca urmare a lup
luptelor dintre patricieni şi plebei în anul 449
î.e.n.
Legea cuprinde trei ppărţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.
Reţine părţile În prima parte (praesriptio
praesriptio) se arătau locul şii data când a avut loc votarea, numele
componente magistratului care a propus
propus-o. Partea a doua (rogatio)) cuprinde textul legii, adică
adic
ale legii! actul normativ propriu
propriu-zis. A treia parte (sanctio) prevede sancţiunile
ţiunile ce se aplică
aplic
în cazul nerespectă
nerespectării legii. Sub acest aspect sunt împărţite
ite în 3 categorii: perfecte
 (perfectae), mai ai pu
puţin perfecte (minus quam perfectae)) şi imperfecte
(imperfectae).
). Legile perfecte anulau toate actele contrare dispoziţiilor
dispozi prevăzute
în aceste legi, cele mai pu puţin perfecte prevedeau doar nişte şte amenzi pentru
încălcarea
lcarea acestor dispozi
dispoziţii, fără a anulaa actele respective, iar cele imperfecte nu
stabileau o sancţiune direct
directă, ci una indirectă. Aşaa spre exemplu, prin Legea
Cincia de donis et muneribus erau oprite donaţiile făcutecute peste o anumită
anumit limită
anumitor categorii de persoane.
Legile datae erau re
reglementări
ri care se refereau la organizarea unei provincii sau
cetăţi.
i. De obicei, erau redactate de comandantul armatei din acea provincie
împreună cu o comisie a senatului.
Ultima categorie de legi – leges privatae reprezintă, aşaa cum am arătat,ar unele
clauze
ze introduse de ppărţii cu ocazia încheierii unui act juridic în raport de natura
acestuia: leges mancipii la vânzare, leges venditionis la vânzare, leges locationis
la locaţie
ie etc., reuş
reuşindu-se
se astfel întocmirea unor acte juridice cât mai complete în
concordanţă cu voin
voinţa părţilor contractante.

1.3.3. Edictele magistraţilor

La intrarea lor în func
funcţie, magistraţii
ii superiori aveau obligaţia să-şi
s prezinte
programul în anul de magistratur
magistratură în care urmau să funcţioneze.
ţioneze. Termenul de
edict reprezenta în fapt anunţul
ul acestui program care la început era rostit verbal
(exdicere) în faţa
ţa poporului adunat.
Mai târziu, edictele erau scrise pe o tabl
tablă de lemn vopsită în alb (album)
( şi afişate
în for timp de un an cât dura magistratura, fiind denumite şii perpetue (perpetua),
(
adică valabile pe întreaga perioad
perioadă de timp sus arătată.. Ele se deosebeau de
edictele date în situa
situaţii deosebite, care purtau numele repentina (neprevăzute).
(neprev
Un rol important au avut edictele magistra
magistraţilor investiţi cu jurisdictio,
jurisdictio dreptul de a
numi judecător,tor, de a organiza procese între particulari, aceste atribuţii
atribu fiind
conferite pretorului urban, pretorului peregrin, edililor curuli la Roma,
guvernatorilor de provincie şii questorilor acestora. Edictele cuprindeau pars
translaticia,, adică o parte din edictele vechi ale căror dispoziţiiţii fiind valabile şi
sub noua magistratur
magistratură, erau menţinute şi pars nova,, o parte nouă care cuprindea
noi dispoziţii
ii introduse de magistratul în func
funcţiune.
Edictul magistratulu
magistratului cuprindea, printre altele, formule de acţiuni
ţiuni civile, formule
de acţiuni
iuni pretoriene, prescrip
prescripţii, excepţii
ii etc. Edictele magistratului au început săs
aibă un rol deosebit începând cu secolul al II II-lea
lea î.H., când datorită
datorit dezvoltării
producţieiiei sclavagiste şi schimburilor comerciale, intervenţia ţia magistraţilor,
magistra a
Reţine rolul pretorilor a devenit foarte necesar
necesară pentru a reglementa într--o nouă manieră
şi importanţa relaţiile
iile sociale şşi economice care se formau. Aşa-zisul zisul drept pretorian are
edictelor! conform afirmaţiilor
ţiilor jurisconsultului roman Papinian rolul de a ajuta dreptul civil
(adiuvandi)) sau de aa-l completa (vel supplendi)) sau chiar de a-l a ameliora (vel
corringendi iuris civilis gratia
gratia).
Se constată aşadar
şadar ccă, în ce priveşte
te edictul, pretorul nu putea crea norme de drept
(praetor ius facere non potest
potest),
), dar prin reglementarea lui pretoriană
pretorian (honorara)
 reuşea să se apropie de ius civile; mai târziu în epoca clasică se va crea prin aceste
edicte un adevărat
ărat drept pretorian ((ius praetorium).
În epoca imperială
imperială, rolul pretorilor se diminuează, aceştia tia fiind subordonaţi
subordona
principelui şi,i, respectiv, împ
împăratului
ratului care nu mai sunt de acord să-i s permită
pretorului să fie creator de drept. Prin codificarea edictului, care a avut loc între
anii 125-138
138 e.n. de ccătre juristul Salvius Iulianus din dispozi oziţia împăratului
Hadrian, s-aa instituit obliga
obligaţia ca la intrarea lor în funcţie,
ie, pretorii să-şi
s afişeze
textul codificat. Ulterior, a fost dat şi un Senatus consult care nu le mai permite
pretorilor să facăă nici o schimbare textului oficial al edictului, lipsindu-i
lipsindu astfel de
orice iniţiativăă în ce prive
priveşte reglementarea juridică a unor situaţii neprevăzute
neprev de
lege.

1.3.4.Senatus consultele
Senatus consultul reprezintă hotărârea luată de senatus în soluţionarea
ţionarea unei cauze.
La început nu au constituit izvoizvoare
are de drept, în perioada republicană
republican senatul nu
avea iniţiativăă legislativ
legislativă, dar potrivit regulilor constituţionale
ionale avea dreptul de a
interpreta legile şi de a le declara nule dac
dacă erau în contradicţie
ţie cu tradiţia
tradi romană,
ori aplicarea lor în anumite situ
situaţii speciale nu era oportună,, în raport de interesele
statului. Senatul în acea perioad
perioadă avea rolul de a sfătui, opina şi recomanda.
Începând din a doua jumjumătate a secolului al II-lea
lea î.H., se cunoaşte
cunoa însă că
hotărârile
rârile senatului aveau putere de lege. DDe altfel, încă din timpul războiului
r
punic, senatul luând comanda opera
operaţiunilor s-aa investit cu puteri depline, reuşind
reu
să determine înfrângerea lui Hanibal într
într-un război de uzură,, care a durat aproape
18 ani (219-202).
În epoca imperială recunoaşterea senatus-consultelor ca izvoare de drept este
deplină începând cu perioada împ împăratului Hadrian (117-138),
138), dar influenţa
influen
împăraţilor
ilor în luarea acestor hot
hotărâri
râri este din ce în ce mai evidentă,
evident fiind în cele
din urmă pronunţate din dispozi
dispoziţia lor.

1.3.5.Constituţiile imperiale
Erau hotărâri
râri pe care împ
împăraţii, după instaurarea principatului, le luau pentru a fi
aplicate pe întreg teritoriul statului roman, multe din acestea având caracter
legislativ şii fiind redactate de un consiliu imperial ((consilium
consilium principis)
principis format din
jurişti.
Aceste hotărâri
râri se prezentau sub diverse forme: edicte, rescripte, mandate şi
decrete, jurisconsultul Gaius denumindu
denumindu-le constituţia princiară.
Edictele (edicta)) erau date de împ
împărat
rat în calitate de magistrat suprem al statului,
calitate pe care o exercita ca orice magistrat superior, având dreptul de a edicta
(ius edicendi). Decretele (decreta)) constituiau, în fapt, hotărâri judecătoreşti
judec
pronunţate
ate de împă
împărat în virtutea competenţei ei sale de a judeca diverse pricini.
Mandatele (mandata
andata) sunt instrucţiuni, norme, dispoziţii ii obligatorii pentru
anumite categorii de persoane, în special în domeniul administrativ. Rescriptele
 (rescripta)) sunt de dou
două feluri: răspunsuri date de împărat
rat la sfaturile consilierilor
săii în diverse chestiuni juridice ridicate de persoanele fizice prin petiţii
peti (scribere)
precum şii altele cu o motiva
motivaţie specială, printr-o epistolă datăă funcţionarilor
func ce le
solicitau în scris, în leg
legătură fie cu o problemă de drept, fie cu una jurisdicţională
jurisdic
(de organizare a un
unei instanţe).
În epoca dominatului, constitu
constituţiile dobândesc o importanţă deosebită,
deosebit fiind uneori
numite „legi” – legi edictale (leges edictales). ). În afara colecţiilor
colecţ private de
constituţii
ii din perioada principatului, apare acum o culegere oficială,
oficial terminată în
anul 438 sub împă
împăratul Teodosie al II-lea,
lea, iar la 01.01.439 intra în vigoare Codex
Theodosianus care cuprinde constitu
constituţiile edictale în perioada 313--437.

Sarcina de lucru 8
Explică într-un
un eseu de o pagin
pagină rolul şi importanţaa edictelor.

1.3.6. Ştiinţaa dreptului (jurispruden

(jurisprudenţa)
O situaţie
ie specifică dreptului roman a constituit-o
o considerarea ştiinţei
ş dreptului
ca izvor de drept, înc
încă din perioada de început care se caracterizează
caracterizeaz prin influenţa
religiei în toate sferele de activitate. Sunt cunoscute în acest sens consultaţiile
consulta
juridice ale pontifilor ((responsa)) care aveau un caracter secret şiş constituiau un
privilegiu doar pentru clasa dominant
dominantă din societate, a patricienilor.
patricienilor
Laicizarea dreptului roman a început odatodată cu apariţia
ia Legii celor XII Table în
anul 450 î.H. şi a fost continuat
continuată cu întocmirea calendarului judiciar (zilele fasti et
nefasti) şii formulelor de ac
acţiuni în anul 304 î.H., operă a lui Cnaeius Flavius (edil
(
curul), aceastăă publica
publicaţie fiind cunoscută sub numele de Ius Flavium.
Flavium
Juriştii
tii laici devin treptat tot mai cunoscu cunoscuţii prin consultaţiile
consulta acordate
(consulaere),
), în rezolvarea unor probleme ((respondere), ), redactarea actelor
juridice (cavere)) şşi asistenţa judiciară (agere),), încât activitatea lor deosebit de
importantă în interpretarea legilor şi aplicarea lor practică,, va fi considerată
considerat ca
izvor de drept. Aceast
Această activitate justifică pe deplin aprecierea lui Cicero că c
oracolul cetăţii
ii este casa jurisconsultului ((totius
ius oraculum civitatis).
civitatis
Se remarcă încăă din perioada de început a dreptului roman jurisconsulţii
jurisconsul romani
Marcus Manilius, Marcus Junius Brutus şii Publius Mucius Scaevola care au
fundamentat dreptul civil ((fundaverunt ius civile).
Mai târziu, în epoca clasi
clasică, rolul jurisconsulţilor
ilor va fi mai pronunţat
pronun ca urmare a
marilor realizări
ări pe plan economic, social şii militar, care cuprinde şi sfera
activităţilor
ilor juridice, pentru ca în timpul imperiului ssă devinăă adevăraţi
adev sfetnici ai
împăratului, în emiterea de avize pentru judecători în vederea stabilirii modului
cum trebuiau judecate anumite cauze. Apar la Roma şcoli de drept care contribuie
la argumentarea şi fundamentarea unor instituţii juridice. Au loc confruntări de
idei şi chiar rivalităţi sub acest aspect. Astfel, şcoala proculiană punea un accent
puternic pe tehnica juridică, susţinând necesitatea creării unor legi noi cu
dispoziţii cât mai precise pentru a nu da loc la interpretări greşite, în timp ce
şcoala sabiniană era refractară tehnicismului juridic, adoptând o atitudine
conservatoare ce presupunea menţinerea în vigoare a vechilor legi, şi doar
adaptarea lor la cazuri concrete.
Din şcoala proculiană făceau parte juriştii M. Artistius Labeo şi P. Juventus
Celsus, iar din şcoala sabiniană C. Aetius Capito, Masurius Sabinus şi Salvius
Iulianus.
În secolele al II-lea şi al III-lea e.n., apar figuri celebre ca Sextus Pomponius,
autorul unei istorii a dreptului roman, Gaius cunoscut prin renumitele sale
Institutiones, considerat cel mai important manual de drept roman din perioada
anterioară dreptului bizantin. Aemilius Papinianus era autorul unei lucrări de
practică judiciară Questiones şi a unei lucrări de consultaţii Responsa, Iulius
Paulus, autorul unui manual denumit Sententiae, care au rămas ca realizări
monumentale ale dreptului roman. Intervine însă o perioadă de decadenţă în viaţa
spirituală a imperiului care se va reflecta şi în cultura juridică timp de câteva
secole, în care jurisprudenţa clasică romană este înlocuită cu speculaţii juridice,
fără să mai constituie izvorul de drept atât de mult apreciat în perioada clasică.
Abia în secolul al VI-lea e.n., în timpul domniei împăratului Justinian, spiritul
clasic reînvie încercându-se readaptarea instituţiilor juridice consacrate la
condiţiile Imperiului Roman de Răsărit, prin monumentala lucrare denumită
Corpus iuris civilis, care cuprinde: Codul (Codex), Digestele (Digeste sine
Pandectae), Institutele (Institutiones) şi Novelele (Novelle).
A. Codul (Codex)
Codul (Codex) a fost întocmit folosindu-se modelul Codurilor Gregorianus
(publicat la finele secolului al III-lea e.n. şi care cuprindea Constituţiile imperiale
din perioada 196-291 e.n.) şi Theodosianus din anul 439 e.n., despre care am
amintit. Folosindu-se structura Legii celor XII Table, Codul lui Justinian cuprinde
4650 constituţii imperiale date în perioada începând cu împăratul Hadrian şi până
în timpul domniei lui Justinian, 534 e.n.
B. Digestele
Digestele constituie o culegere de compilaţii (Pandectae) din deciziile motivate de
jurisconsulţi ordonate pe materii (Digeste), lucrare în 50 de volume de mare
anvergură executată de o comisie de cercetători, condusă de Trebonian numit
questor sacrii palatii, care a reuşit să o definitiveze într-un timp record de numai 3
ani.
C. Institutele
Institutele reprezintă un manual de drept pentru uzul studenţilor (cupidae legum
juventuti) şi este parţial inspirat din instituţiile lui Gaius, cum şi din operele lui
Marcianus, Florentinus şi Ulpianus.
D. Novelele
Novelele sau potrivit denumirii complete authenticae sau novellae constitutiones
domini nostri iustiniani sacratissimi principis, cuprinde constituţiile imperiale
date de Justinian în perioada 533-565, fiind aşadar ultima lucrare după apariţia
primelor 3 (Codul, Digestele şi Institutele), încheind astfel monumentala operă
care este cunoscută sub numele de Corpus iuris civilis (culegerea dreptului civil)
care a dat posibilitatea de-a lungul veacurilor care au urmat să se aducă la
cunoştinţă întreg mecanismul juridic al dreptului roman şi de evoluţia ştiinţei
acestui drept.
Prin moartea lui Justinian în anul 565, practic, epoca sclavagistă se află la final,
instaurându-se modul de producţie feudal, dar opera sa a dăinuit în timp şi în
cadrul noii societăţi, formând obiect de studiu atât pentru practicienii dreptului cât
şi pentru doctrinari. Legislaţia lui Justinian a fost aplicată în continuare nu numai
în Imperiul Bizantin, ci şi în teritoriile fostului imperiu de răsărit, în special
teritoriul italic, până în sec. al XII-lea.
În această perioadă, inspirându-se din lucrările lui Justinian, au apărut şi alte
codificări: Ecloga din anul 740, în timpul împăratului Leon Isaurul; Prohironul
(manual de drept) editat în anul 879; Epanagoga din 886, Basilicalele din 892,
acestea din urmă în timpul împăratului Leon Filosoful.