CUPRINS

Introducere…………………………………………………2
Obiceiul……………………………………………………..2
Legea……………………………………………………….3
Edictele magistraților………………………………………5
Jurisprundența…………………………………………….5
Senatusconsultele…………………………………………6
Constituțiunile imperiale…………………………………..7
Bibliografie………………………………………………….9
 Izvoarele formale în dreptul roman

I. Introducere
În doctrina juridică, noțiunea de izvor al dreptului este utilizată cu trei
sensuri. În primul rând, „izvoarele dreptului” desemnează totalitatea
condițiilor materiale de existență care determină un anumit tip de
reglementare juridică. În al doilea rând, „izvoarele dreptului”
desemnează documentele sau sursele de cunoaștere pe baza cărora
pot fi reconstituite diversele sisteme de drept. Nu în ultimul rând,
“izvoarele dreptului” desemnează totalitatea procedeelor prin
intermediul cărora normele sociale se transformă în norme de drept.
Toate cele trei accepțiuni se unesc sub numele de « forme de
exprimare ale dreptului » sau « izvoare de drept în sens formal ».
Romanii au cunoscut 6 izvoare de drept în sens formal, și anume :
 obiceiul
 legea
 edictele magistraților
 jurisprudența
 senatus-consultele
 constituțiunile imperiale

II. Obiceiul
Cel mai vechi izvor formal al dreptului roman este obiceiul, în general
obiceiurile se formează prin repetarea anumitor comportări. În epoca
prestatală, obiceiurile nu au avut caracter juridic, erau simple norme de
conduită, fără caracter obligatoriu întrucât nu exista statul, care să le
impună prin forța sa de constrângere. După fondarea statului însă,
anumite obiceiuri, acelea care erau convenabile celor ce dețineau puterea
politică, au fost sancționate către stat și s-au transformat în obiceiuri
juridice, în norme de drept.
Obiceiul sau consuetudinea este principalul izvor de drept, poate chiar
singurul în epoca regală, numit de romani consuetudo sau mos maiorum,
însemnând « obiceiul strămoșilor ». Până la jumătatea secolului V î.Hr.,
obiceiul a fost unicul izvor al dreptului roman, dar la origine, în epoca
foarte veche, obiceiurile nu erau cunoscute de popor și erau ținute în
secret de către Pontifi, preoții cultului roman, care pretindeau că
obiceiurile sunt de origine divină și că ei (pontifi) sunt interpreți ai voinței
divine. Acești pontifi însă erau aleși numai dintre patricieni și dacă se
declanșa un conflict între un patrician și un plebeu părțile se adresau
pontifilor pentru a afla care este reglementarea juridică în acel caz, iar
pontifii erau suspectați că dau răspunsurui părtinitoare patricienilor, de
aceea plebeii au cerut ca obiceiurile să fie sistematizate.
Cutuma presupune, aşadar, pe de o parte un uz, o practică a
justiţiabililor, veche şi incontestabilă, dar pe de altă parte ea reprezintă şi
ideea că norma 28 pe care o implică nu poate fi serios contrazisă de cei
interesaţi, că, prin urmare, în recunoştinţa lor stă în mod normal
recunoaşterea unui adevărat drept care se poate revendica ca atare, sub
sancţiunea juridică. Mecanismul trecerii unui obicei juridic din sistemul
general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului etatic este
marcat de două momente importante: fie că statul, prin organele sale
legislative, sancţionează un obicei şi-l incorporează într-o normă oficială,
fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei
instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.
În perspectiva cronologică, analiza evoluţiei juridice a societăţii aşează
cutuma pe nivelul arhaic de manifestare a sistemului dreptului, primele
norme juridice reuşind doar să garanteze cu ajutorul puterii publice
respectarea unor obiceiuri, care până în acel moment fusese respectate
din convingerea ce izvora chiar din acceptarea necesităţii existenţei lor,
acest fapt datorându-se, în parte, caracterului omogen al intereselor
indivizilor în epoca primitivă. Abia când societatea s-a diferenţiat şi
interesele au devenit divergente a fost nevoie de autoritatea statului care
a formalizat dreptul, conferind normativitate normelor sociale.
III. Legea
Prin cuvântul “lex”, romanii desemnau o convenţie obligatorie între
părţi. Când această convenţie intervenea între două persoane, cuvântul
“lex” avea înţelesul de contract, iar când intervenea între magistrat şi
popor, avea înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului. În anul
 451 i. e. n. a fost adoptată cea mai importantă lege romană, Legea celor
XII Table. Aceasta reprezintă rezultatul luptei susţinute a plebeilor
pentru divulgarea dreptului, ce fusese până atunci ţinut în secret de
către pontifi. Această pretenţie era cu atât mai legitimă cu cât prin
nedivulgarea dreptului, pontifii ce au posibilitatea ca, în caz de litigii intre
patricieni şi plebei, să dea soluţii favorabile patricienilor.
Faţă de această procedură, Gaius afirma că legea este ceea ce
poporul decide şi hotărăşte (quod populus romanus iubet atque
constituit). După ce legea era votată de popor, trebuia să fie supusă
spre aprobarea senatului, pentru a se verifica dacă s-au respectat
tradiţiile romane. În fapt, senatul (care în realitate cenzura activitatea
adunărilor poporului), refuza să ratifice legile care lezau interesele
proprietarilor de sclavi. În practică, magistratul avea grijă să nu prezinte
în faţa poporului propuneri care ar fi întâmpinat opoziţia senatului. Textul
legii era depus în tezaurul statului, după ce era aprobat de către senat.
Un număr de copii ale legii (care purta numele magistratului care
prezenta propunerea în faţa poporului) erau difuzate, pentru ca textul să
fie cunoscut de cetăţeni.
Legea cuprindea trei părţi:
 praescriptio (numele magistratului care a prezentat propunerea,
al comitiilor care au votat legea şi data votării)
 rogatio (textul legii)
 sanctio (consecinţele ce decurg din încălcarea dispoziţiilor legii)

Legea celor XII Table

Cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictului dintre
patricieni şi plebei, aceştia din urmă solicitând în mod repetat publicarea
normelor de drept. Această lege, pe care se sprijină întreg edificiul al
dreptului roman, nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal,
a fost în vigoare timp de 11secole. 10 În realitate, către sfârşitul epocii
vechi şi în epoca clasică, în contextul evoluţiei societăţii romane, multe din
dispoziţiile sale au devenit inaplicabile. Legea celor XII Table a intrat pentru
totdeauna în conştiinţa poporului roman, care vedea în ea un mijloc de
viaţă. Deşi textul originar al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de
bronz au fost distruse când Roma a fost incendiată de gali (înc.sec.al IV-
lea), datorită reconstituirilor, dispoziţiile sale ne sunt cunoscute.

IV. Edictele magistraților

La intrarea în funcţie, magistraţii romani beneficiau de ius edicendi,
adică de dreptul de a publica un edict prin care arătau cum înţeleg să-şi
exercite funcţiile şi ce mijloace juridice vor utiliza în acest scop. Edictul
publicat era valabil vreme de un an, adică atâta timp cât dura
magistratura.
Dacă la origine, edictele erau date în formă orală (ex dicere),
începând cu sec. al III-lea î.e.n. au început să fie afişate pe table din
lemn vopsite în alb (album). Pe lângă edictele valabile un an de zile,
numite edicta perpetua, se mai dădeau şi edicte ocazionale
(neprevăzute), valabile un anumit număr de zile, numite edicta repentina
. Între edictele date de magistraţii romani, edictul pretorului ocupă un loc
aparte deoarece pretorul exercita prin excelenţă, atribuţii judiciare. Prin
intermediul edictelor, pretorii puneau la dispoziţia persoanelor interesate
mijloacele procedurale necesare, pentru ca acestea să-şi poată
valorifica drepturile în justiţie.
Ori de câte ori descopereau că dreptul civil nu oferea mijloace
necesare deducerii în justiţie a unor pretenţii legitime, pretorii creau prin
intermediul edictului mijloace procedurale noi, sancţionând pe cale
procedurală noi drepturi. În acest fel, activitatea pretorului a devenit
creatoare prin adaptarea vechilor instituţii ale dreptului civil la noile
realităţi economice şi sociale, ajungându-se astfel la unele instituţii
juridice noi. Dreptul astfel creat a fost denumit drept pretorian.
Edictul praetorului încetează a mai fi izvor creator de drept în timpul
împăratului Hadrian, care ordonă lui Salvius Iulianus să redacteze edictul
praetorului urban într-o formă fefinitivă, numită „edictum perpetuum” de la
care nici un praetor pe viitor nu se putea abate.

V. Jurisprundența
Termenul de jurisprudenţă desemnează ştiinţa dreptului, elaborată de
către jurisconsulţii romani, pe calea interpretării dispoziţiilor din legi.
Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă cu un statut sui generis, cunoscători
neîntrecuţi ai dreptului (iuris-prudentes, iuris-consulti) în măsură să
valorifice cu o impresionantă igeniozitate şi subtilitate dispoziţiile normelor
de drept e urmau să se aplice unor cazuri concrete.
În epoca clasică, jurisprudenţa a atins culmea strălucirii sale, având un
pronunţat caracter practic. Jurisconsulţi au constatat existenţa unor
elemente comune în baza cărora, prin sinteză, au formulat reguli şi
principii juridice. Astfel, o regulă de drept era recunoscută ca atare numai
dacă oferea soluţii pentru toate cazurile imaginabile într-un domeniu.
La începutul epocii clasice s-au format două şcoli de drept, cu sensul
de curente ale gândirii juridice, preocupate de soluţionarea problemelor
controversate:
a) Şcoala sabiniană, fondată de Caius Ateius Capito, cu o orientare
conservatoare, tradiţionalistă;
b) Şcoala proculiană, fondată de Marcus Antistius Labeo, cu o
orientare progresistă, cu preocupări pentru introducerea unor inovaţii.
În epoca postclasică asistăm la decăderea jurisprudenţei, ca o urmare
a descompunerii societăţii sclavagiste romane. Activitatea jurisconsulţilor
se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea unor extrase din lucrările
jurisconsulţilor clasici. În epoca împăratului August, judecătorii erau
obligaţi să soluţioneze cazurile în funcţie de răspunsurile jurisconsulţilor,
ataşaţi politicii imperiale, care au fost investiţi cu dreptul de a da consultaţii
oficiale cu caracter obligatoriu (ius publice respondendi). 15 Împăratul
Hadrian a extins sistemul hotărând că răspunsurile cu caracter oficial vor
fi obligatorii, nu numai pentru speţa în discuţie, ci şi pentru speţele
similare.
Din acest moment răspunsurile jurisconsulţilor investiţi cu ius publice
respondendi au devenit izvoare de drept în sens formal.

VI. Senatusconsultele
Până la împăratul Hadrian, hotărârile adoptate în Senat nu erau
izvoare de drept în sens formal, deşi, în practică, încă din epoca veche
Senatul a influenţat procesul de legiferare (nici o lege nu intra în vigoare
fără aprobarea senatului). Prin reforma lui Hadrian, hotărârile senatului –
senatusconsultele – au devenit izvoare de drept şi în sens formal. Rolul
Senatului creştea doar în aparenţă deoarece el era doar o anexă a politicii
imperiale, împaratul legiferând după bunul său plac. Pentru adoptarea
unui senatusconsult, propunerea era prezentată în faţa senatului care o
vota automat. Datorită acestei proceduri, senatusconsultele au fost
desemnate şi prin termenul de orationes (simple discursuri).
VII. Constituțiunile imperiale
Constituţiunile imperiale (hotărârile împăratului) au devenit izvor de
drept în sens formal tot în vremea împăratului Hadrian. Până în acel
moment, hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor
magistraţilor, în sensul că erau valabile numai pe durata magistraturii
imperiale. După reforma lui Hadrian, hotărârile imperiale, numite
constituţiuni imperiale, au devenit obligatorii pentru totdeauna.
Ele erau împărţite în patru categorii:
 edicta;
 mandata;
 decreta;
 rescripta.
Edicta sau edictele imperiale cuprindeau norme juridice de maximă
generalitate, atât în domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului
privat.
Mandata sau mandatele erau constituţiuni imperiale cu caracter
administrativ, adresate înalţilor funcţionari ai statului, în mod deosebit
guvernatorilor de provincii.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat în
calitate de judecător suprem. Când aspectele erau mai complicate şi
necesitau explicaţii şi îndrumări, împăraţii obişnuiau, după pronunţarea
hotărârii, să formuleze reguli cu caracter general, care din acel moment
deveneau obligatorii, adică trebuiau aplicate de către toţi judecătorii care
aveau de soluţionat speţe asemănătoare.
 Rescripta sau rescriptele erau consultaţii juridice oferite de către
împărat în calitate de jurisconsult. Unii împăraţi, precum Marc Aureliu
(161-180 e.n.), aveau solide cunoştinţe juridice, încât erau solicitaţi în
probleme de drept, iar uneori formulau chiar principii de drept. Aceste
principii erau cunoscute în limbajul juridic sub numele de “rescripte”.
 Bibliografie :
Conf. Univ. Dr. Ionescu Mircea Felix Melineşti, Drept roman. Note de
curs
Prof. univ. dr. EMIL MOLCUŢ, Drept roman
Lect.Univ.Dr.Andreea Rîpeanu, Drept roman