1.

Obiceiul juridic
 Cel mai vechi izvor de drept, denumit in textele juridice romane mos maiorum(obicei
mostenit din batrani) sau ius non scriptum(drept nescris)
 In epoca prestatală, obiceiurile aveau caracter moral, nu aveau caracter juridic, pentru ca
nu exista statul care sa le impuna prin forta sa de constrangere. La acea epoca insa,
obiceiurile erau respectate de buna voie, pentru ca exprimau interesele tuturor.
 Dupa fondarea statului ROMAN, anumite obiceiuri (cele care erau convenabile celor ce
detineau puterea politica) au fost sanctionate de stat si s-au transformat in NORME DE
DREPT
 Sanctionarea s-a realizat prin activitatea instantelor judecatoresti. Astfel ca simplul
obicei a devenit obicei juridic atunci cand un judecator si-a motivat sentinta facand
trimitere la el (obicei)
 Multa vreme(pana in sec 5) obiceiul a fost unicul izvor de drept. La origine, obiceiurile
erau tinute in secret de catre pontifi(preotii cultului pagan roman) de aceea, in mod
repetat, plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie sistematizate, codificate si publicate in forum,
a.i toti cetatenii sa aiba acces la normele de drept.
 Spre sfarsitul republicii, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, multe dintre
obiceiurilor au devenit inaplicabile( au cazut in desuetudine=o forma de a iesi din vigoare
a unei norme juridice pentru ca e invechita).
 totusi, obiceiul a continuat sa fie izvor de drept si in epoca clasica, deoarece, potrivit
jurisconsulului Salvius Iulianus:Obiceiul exprima vointa intregului popor si indeplinea
atat o functie creatoare, cat si o functie abrogatoare.
 In epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, obiceiul si-a
redobandit importanta si mai mult, s-a imbogatit cu elemente ale obiceiurilor popoarelor
din provincie pe care romanii le torelau cata vreme nu veneau in conflict cu principiile
fundamentale ale dreptului roman.

1
 2. ADOPTAREA SI PARTILE LEGILOR
Legea
 Provine din latinescu lex legis=conventie
 Atunci cand conventia se incheia intre doua persoane fizice, lex era utilizat cu sensul
de contract.
 Daca conventia intervenea intre magistrat si poporul roman constituit in adunari,
lecs era utilizat cu sensul de lege ca izvor formal de drept.
Legile romane erau propuse de unul dintre magistrati prin edictul sau, iar dupa ce poporul
lua cunostinta de textul proiectului de lege, acesta era dezbatut timp de 24 de zile in adunari
adhoc (neorganizate). Dupa cele 24 de zile, poporul era din nou convocat de magistrat pentru a
se pronunta cu privire la proiect.
Insa, poporul nu putea aduce amendamente (modificari), ci fie vota in bloc proiectul de
lege, pronuntand cuvintele "Uti rogas", fie respingea proiectul spunand "Anticvo".
Daca proiectul era votat, legea era inaintata senatului pentru ratificare, apoi intra in
vigoare.

Legile romane aveau o structura alcatuita din trei parti:

1. PRAESCRIPTIO
-se aratau numele magistratului care a propus legea,
- numele adunarii care a votat legea,
- data si locul votarii
- prima unitate de vot care s-a exprimat
2. ROGATIO: dispozitiile legii, sistematizate de regula in capitole si paragrafe
3. SANCTIO: consecintele care interveneau in ipoteza incalcarii dispozitiilor
din rogatio

In functie de sanctiune, legile romane erau de 3 feluri:

1. LEGES PERFECTAE
- se prevedea ca orice act juridic incheiat cu INCALCAREA DISPOZITIILOR din
rogatio este NUL

2
 2. LEGES MINUS QUAM PERFECTAE (mai putin perfecte): se prevedea ca
orice act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor din rogatio ERA VALABIL,
insa autorul urma a fi pedespit(de regula o amenda)
LEGES IMPERFECTAE: se prevedea ca nu este permisa incalcarea dispozitiilor din rogatio,
dar NU se preciza ce sanctiune va interveni in ipoteza unei incalcari.

3.LEGEA CELOR 12 TABLE

Cea mai veche şi totodată cea mai importantă lege romană este Legea celor 12 table sau Leges
Duodecim Tabularum.
Această lege a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, căci aşa cum spuneam la
origine obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontif, încât plebeii au cerut în mod repetat şi insistent ca
obiceiurile să fie sistematizate şi afişate în forum pentru ca toţi cetățenii să cunoască dispoziţiile normelor de
drept.
Faţă de aceste proteste, în anul 451 î.Hr., patricienii au format o comisie din 10 bărbaţi care să scrie
dreptul, adică decemvirii legibus scribundis. Comisia a sistematizat obiceiurile şi le-a afişat în acelaşi an în forum
pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat că acea sistematizare nu este completă încât, după 2 ani, în 449 î.Hr.,
s-a format o nouă comisie din care făceau parte şi 5 plebei, comisie care a elaborat o sistematizare completă a
obiceiurilor şi le-a publicat pe 12 table de bronz.
Legea celor 12 table mai este denumită în texte şi codul decemvirilor sau codul decemviral, pentru că
legea cuprindea întregul drept public şi privat de la acea epocă şi, prin urmare, era un adevărat cod.
În domeniul privat cele mai importante dispoziţii se referă la organizarea familiei romane, la proprietate
şi la succesiuni.
Multă vreme s-a afirmat în mod greşit ca această lege nu ar fi originală, și că ar fi fost preluată într-o
formă gata elaborată de la greci. Această afirmaţie se întemeiază pe un text din Titus Livius potrivit căruia,
înainte de adoptarea legii, o comisie formată din 5 bărbaţi s-ar fi deplasat în Grecia mare (sudul Italiei) pentru a
studia dreptul grec.
În realitate, Legea celor 12 table este profund originală. În primul rând pentru că ea oglindeşte în mod
fidel modul de viaţă al romanilor din sec 5. î.Hr. În al doilea rând, s-au făcut studii comparative între Legea
celor 12 table şi legile lui Solon şi s-a constatat că există numai 3 elemente comune, ceea ce este cu totul
nesemnificativ.
Cele 12 table de bronz nu s-au păstrat, nu au ajuns până la noi, au fost distruse de Gali cu ocazia
incendierii Romei, probabil la 389, iar după alungarea galilor romanii nu au republicat textul legii şi nici nu era
necesar, întrucât acel text se fixase definitiv şi în conştiinţa şi în memoria poporului roman. În acest sens Cicero,
cel mai mare avocat al Antichităţii, mărturiseşte că pe vremea copilăriei sale elevii erau obligaţi să înveţe pe de
rost textul celor 12 table, iar învăţarea pe de rost a textului legii era carmen necessarium – lecție obligatorie. De
aceea, în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii textului legii, care s-a făcut în principal pe baza
fragmentelor din lucrările jurisconsulţilor care au comentat Legea celor 12 table, fragmente ce au ajuns până
la noi prin Digestele Împăratului Justinian.

3
 În sens formal, legea a fost în vigoare 11 secole, de vreme ce nu a fost abrogată niciodată, totuşi spre
sfârşitul republicii economice, textele legii au devenit inaplicabile. De aceea, Cicero spune că, pe vremea sa, în
sec. 1 î.Hr., în practica instanţelor judecătoreşti, locul Legii celor 12 table fusese luat de Edictul pretorului. 

4. Edictele magistraților
Magistrații romani
Întrucât magistraţii romani se bucurau de ius edicendi sau dreptul de a publica la intrarea în funcţie un
edict prin care precizau cum înţeleg să-şi exercite atribuţiunile şi ce procedee juridice vor utiliza, unele edicte
ale magistraţilor erau valabile pe termen de 1 an şi erau denumite edicta perpetua, iar alte edicte erau ocazionale,
erau valabile pe câteva zile şi erau denumite edicta repentina.
Dintre edictele magistraţilor cele mai importante sunt edictele pretorului, deoarece pretorul era acela
care organiza judecarea proceselor private.
În felul acesta, romanii au reuşit să extindă sfera de reglementare juridică pe cale procedurală, de
vreme ce o pretenţie care este valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv. Prin urmare, romanii au creat
drepturi subiective şi prin legi, şi prin mijloace procedurale cu ocazia judecării proceselor. Totodată, pretorul
a reuşit să creeze noi instituţii juridice, care spre sfârşitul republicii s-au constituit în dreptul pretorian.
În sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de 1 an, atât cât dura şi magistratura, dar în fapt
anumite dispoziţii, acelea care se dovedeau utile, erau preluate şi de pretorii următori, iar prin preluări succesive
acele dispoziţii se fixau definitiv în corpul edictului.
De aceea, Cicero spunea că pe vremea sa edictul pretorului era format din 2 părţi: edictum vetus şi
edictum novum.
 În edictum vetus erau cuprinse acele dispoziţii care treceau de la un pretor la altul.
 În edictum novum erau cuprinse noile dispoziţii introduse de fiecare pretor în parte.

Sistematizarea edictului pretorului

Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu în vremea lui Cicero, mai târziu însă împăratul
Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus să codifice edictul pretorului şi să-i dea o formă definitivă, formă de
la care viitorii pretori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar
edictul codificat de Salvius Iulianus este denumit edictum perpetuum, ca şi edictul valabil pe termen de 1 an.
Edictum perpetuum a lui Iulian nu s-a păstrat nici el, fiind distrus de barbari. De aceea, în epoca modernă
s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe baza fragmentelor din lucrările

4
jurisconsulților care au comentat edictum perpetuum, fragmente ce au ajuns la noi prin Digestele împăratului
Justinian. Cea mai bună reconstituire a fost făcută de profesorul german Otto Lenel prin lucrarea intitulată tot
Edictum Perpetuum.
Potrivit acestei reconstituiri, Edictum Perpetuum era împărţită în 4 părţi:
 Despre organizarea proceselor
 Mijloace procedurale de drept civil
 Mijloace procedurale de drept pretorian
 Despre executarea sentinţei

Raportul dintre dreptul civil și dreptul pretorian

Faţă de faptul că dreptul pretorian s-a constituit în opoziţie cu dreptul civil s-a pus problema definirii
raportului dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. În vederea definirii acestui raport s-au avut în vedere două
principii:
 Potrivit primului principiu, pretorul nu poate crea drept.
 Potrivit celui de-al doilea principiu, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil.
În aparenţă, cele două principii se contrazic, dar în realitate ele se completează reciproc, deoarece
afirmaţia că pretorul nu poate crea drept trebuie înţeleasă în sensul că pretorul nu poate crea drept civil, întrucât
acesta este creat numai de către popor în forma legii, însă pretorul poate influenţa linia de evoluţie a dreptului
civil, aşa cum rezultă din definiţia dreptului pretorian conform căreia: Ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam (,
Dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni în sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa şi pentru
a-l corecta, în conformitate cu binele public”).
Din această definiţie rezultă că pretorul influenţează evoluţia dreptului civil pe trei căi pe care le
denumim adiuvandi iuris civilis gratia, supplendi iuris civilis gratia, corrigendi iuris civilis gratia.
 În primul caz, pretorul interpretează de aşa manieră dispozițiile dreptului civil, încât să extindă
sfera lor de aplicare.
 În al doilea caz, pretorul completează dispoziţiile dreptului civil cu noi dispoziţii, astfel încât să
poată fi soluţionate şi noile cazuri ivite în practică juridică.
 În al treilea caz, atunci când constată că anumite dispoziţii ale dreptului civil sunt depăşite
pretorul le desfiinţează.
În epoca postclasică, distincţia dintre dreptul civil şi dreptul pretorian s-a menţinut, dar în vremea lui
Justinian cele două rânduieli juridice s-au contopit, în sensul că nu mai dispunem de criterii pentru a distinge
între instituţiile dreptului civil şi instituţiile dreptului pretorian.

5
 5. Jurisprudența
În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin jurisprudenţă.
Jurisprudența este ştiinţa dreptului roman, creată de jurisconsulți prin interpretarea textelor din vechile
legi.
Jurisconsulții romani erau oameni de ştiinţă, cercetători în domeniul dreptului, dar nu erau
funcţionari publici, nu practicau şi nu erau remuneraţi. Ei desfăşurau activitatea de cercetare juridică din
proprie iniţiativă şi pe cont propriu. Această activitate era atât de apreciată încât Cicero spunea: domus iuris
consulti totius oraculum civitatis - Casa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi.

Jurisprudența sacrală
Până în anul 201 î.Hr., jurisprudenţa a avut un caracter religios, deoarece atunci când s-a adoptat Legea
celor 12 table nu au fost publicate toate dispoziţiile de drept procesual sau de procedură civilă, adică nu au fost
publicate zilele faste şi formulele solemne ale proceselor, având în vedere faptul că la romani procesele puteau
fi judecate numai în anumite zile denumite zile faste, iar procesele presupuneau pronunţarea unor formule
solemne şi greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului. Întrucât atât zilele faste, cât şi formulele
solemne ale proceselor au rămas şi pe mai departe un monopol al pontifilor, numai aceştia se puteau dedica
cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului. În anul 301 un libret, un dezrobit a lui Apius Claudius Cehus pe nume
Gneus Flavius a divulgat şi zilele faste, şi formulele solemne ale proceselor, avansându-le în forum.

Jurisprudența laică în epoca veche

Din acel moment, jurisprudenţa a devenit laică, în sensul că orice persoană se putea dedica cercetării
ştiinţifice în domeniul dreptului. Totuşi, până în sec. 1 î.Hr., jurisprudenţa laică a avut un caracter empiric de
speţă, întrucât jurisconsulţii se mărgineau să ofere consultaţii în legătură cu textele din legi care se aplică la
anumite cazuri, precum şi în legătură cu formulele solemne pe care părțile trebuie să le pronunţe cu ocazia
judecării proceselor.
Începând din sec. I, jurisprudenţa dobândeşte un caracter ştiinţific, de vreme ce jurisconsulţii se
preocupau de formularea unor principii juridice şi sistematizau întreaga materie supusă cercetării pe baza
acelor principii.
Cu toate că jurisconsulţii nu erau practicieni, totuşi activitatea lor de cercetare avea implicaţii practice,
implicaţii care îşi găseau expresia în cuvintele: respondere, cavere şi agere.

6
  Respondere desemnează consultaţiile pe care le ofereau jurisconsulţii în cele mai diverse
probleme de drept.
 Cavere desemnează consultaţiile oferite în legătură cu forma actelor juridice.
 Agere desemnează consultaţiile oferite judecătorilor în legătură cu judecarea unor procese.

Jurisprudența în epoca clasică

În epoca clasică, jurisprudenţa a ajuns la apogeu, căci în această epocă au trăit şi s-au afirmat cei mai
mari jurisconsulți, şi au fost elaborate cele mai valoroase lucrări. Totodată, jurisconsulţii clasici au creat
terminologia juridică, au formulat principiile dreptului şi au creat acele instituţii juridice care se aplică şi în
zilele noastre.
De altfel, încă din epoca lui Octavianus Augustus s-au fondat 2 şcoli de drept:
1. Școala sabiniană - a fost fondată de Caius Ateius Capito
2. Școala proculiană - a fost fondată de Marcus Antistius Labio
În linii generale, școala sabiniană avea orientare conservatoare, căci promova soluţiile legilor celor 12
table, iar școala proculiană avea orientare novatoare, progresistă, întrucât ea urma linia de gândire a edictului
pretorului.
Denumirile celor două şcoli provin de la numele celor mai valoroşi discipoli ai fondatorilor: Sabinus şi
Proculus. Massurius Sabinus a scris un tratat celebru de drept civil pe care l-au comentat toţi jurisconsulţii
clasici, comentarii denumite libri ad Sabinum. Îl menţionam de asemenea pe Caius Cassius Longinus, care era
atât de apreciat încât la un moment dat școala sabiniană era denumită şi şcoala casiană. Deosebit de valoros a
fost şi Salvius Iulianus care a codificat edictul pretorului şi a scris o lucrare enciclopedică denumită Digesta
(ceea ce cuprinde totul).
În vremea lui Antonin Piul s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o istorie a jurisprudenţei
romane. Lucrarea s-a pierdut, dar un lung fragment din această lucrare a ajuns până la noi în Digestele lui
Justinian.
O enigmă a dreptului roman este jurisconsultul Gaius, deoarece bănuim că ar fi trăit la jumătatea sec.
II, dar nici un contemporan nu îl menţionează. Pentru a constata că în sec. VI lucrările sale se bucurau de o mare
faimă. S-a afirmat de anumiţi autori că ar fi fost un sclav grec dezrobit sau că ar fi de origine dacă. Cert este ca
în legătură cu Gaius s-au scris cele mai multe lucrări în toate universităţile din lume şi nu pentru că Gaius ar fi
fost deosebit de original, ci pentru că una din lucrările sale denumită Institutiones a ajuns până la noi pe cale
directă sub forma unui manuscris palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a şters textul iniţial, iar
în locul acestuia s-a scris un alt text. În cazul nostru, prin sec. VI, un călugăr a şters textul institutelor lui Gaius
şi în locul lui a scris un imn religios. Peste sute de ani, cercetând biblioteca episcopală de la Verona prof. Niebuhr
a descoperit la 1816 acest papirus. Profesorul Niebuhr şi-a dat seama imediat că este vorba despre un palimpsest,
şi-a aplicat anumiţi reactivi chimici pentru a descifra textul iniţial, constatând că a descoperit institutele lui Gaius.
La vremea aceea, reactivi chimici erau primitivi, încât papirusul s-a carbonizat, iar unele cuvinte, mai ales în
partea finală, nu au putut fi citite, astfel încât manuscrisul de la Verona este lacunar. Întâmplarea a făcut ca la
1933 în Egipt să se descopere un nou papirus care cuprinde chiar partea finală a institutelor lui Gaius, astfel încât

7
lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate. Papirusul descoperit în Egipt este denumit Noul
Gaius sau Gaius din Egipt.
Institutele lui Gaius sunt un manual de şcoală adresat studenţilor în drept, astfel încât materia este tratată
sistematic pe baza unor principii şi oferă posibilitatea reconstituirii fizionomiei instituţiilor juridice romane
din epoca veche și de la începutul epocii clasice, însă cei mai mari jurisconsulţi ai Romei au trăit la sfârşitul sec.
II și la începutul sec. III. Este vorba despre Papinian, Paul şi Ulpian.
Aemilius Papinianus a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei şi de contemporani, şi de
posteritate. De altfel, el era denumit primus omnium. A oferit soluţii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare.
Paul şi Ulpian au fost discipolii săi.
Iulius Paulus a fost extrem de original şi foarte productiv, dar avea un stil ermetic, pe când
contemporanul şi rivalul său, Ulpius Domitius, nu a fost atât de original, dar era foarte accesibil. De aceea, o
treime din Digestele Împăratului Justinian este formată din fragmente care au fost extrase din lucrările lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult clasic care a desfăşurat o activitate creatoare este Modestin sau Herenius
Modestinus. Datorită rolului său excepţional în evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice, în dreptul clasic
jurisprudenţa este confirmată în mod oficial ca izvor al dreptului roman.

Jurisprudența în epoca postclasică

În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, a decăzut şi jurisprudenţa, încât
jurisconsulţii postclasici nu au mai desfăşurat o activitate creatoare, ci s-au mărginit să rezume sau să comenteze
lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări care au fost elaborate cu secole în urmă şi erau atât de numeroase încât
nu puteau fi cunoscute integral de o singură persoană.
Profitând de această situaţie, unii avocaţi sau chiar părţile aflate în proces au început să falsifice textele
jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii pe care nu le făcuseră cu scopul de a
câştiga procesele.

Ius publice respondendi

Aşa cum am precizat, jurisconsulţii puteau oferi consultaţii juridice judecătorilor încă din epoca veche,
dar acele consultaţii nu erau obligatorii pentru judecători, însă împăratul Octavian Augustus a creat un drept
special denumit jus publice respondendi est autoritatae principis/dreptul de a oferi consultaţiuni cu caracter
oficial întărite cu autoritatea principelui.
Acest drept special nu era acordat tuturor jurisconsulţilor, ci numai unora, care erau mai valoroşi şi erau
în graţiile împăratului, iar consultaţiile oferite de acei jurisconsulţi (care se bucurau de jus publice respondendi)
erau obligatorii pentru judecători, dar numai în cazul respectiv, nu şi în cazurile similare, iar împăratul
Hadrian a făcut un pas mai departe şi a decis că toate consultaţiile oferite de jurisconsulţii investiţi cu jus
publice respondendi să fie obligatorii nu numai pentru cazul respectiv, ci şi pentru toate cazurile similare. Din
acel moment, jurisprudenţa a dobândit putere de lege şi a devenit izvor formal de drept.

Legea citațiunilor
Pentru a se pune capăt acestei practici(Profitând de această situaţie unii avocaţi sau chiar părţile aflate
în proces au început să falsifice textele jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii

8
pe care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga procesele.) în anul 426 s-a dat o constituţiune imperială denumită
legea citaţiunilor, prin care s-a prevăzut că în fața judecătorilor pot fi citaţi numai 5 jurisconsulţi clasici, care
erau celebri, lucrările lor erau cunoscute şi nu puteau fi falsificate fără ca judecătorul să depisteze falsul. Este
vorba despre Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii
în diverse probleme de drept, dar uneori părerile lor erau controversate (diferite). În asemenea cazuri, legea
spune că se va urma părerea majorităţii. Uneori apărea şi paritatea. În acest caz, când doi jurisconsulţi aveau o
părere, doi o altă părere, iar al cincilea nu se pronunţa în acea problemă de drept, judecătorul trebuia să urmeze
părerea lui Papinian şi dacă tocmai Papilian era acela care nu se pronunţa, judecătorul trebuia să opteze, să
aleagă între cele două soluţii.
La sfârşitul acestei legi s-a republicat o constituţiune imperială data de împăratul Constantin cel Mare
în anul 321 prin care împăratul Constantin desfiinţase toate notele critice pe care Paul şi Ulpian le făcuseră la
adresa operei lui Papilian, deoarece, în concepţia împăratului Constantin, Papilian era în afara criticii.

6 – SENATUSCONSULTELE SI CONSTITUTIUNILE IMPERIALE

1. Până la împăratul Hadrian
În epoca veche, Senatul nu avea atribuţiuni nemijlocite de legiferare, dar putea influenţa procesul
legiferării astfel:
 În primul rând, prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate
de Senat.
 În al doilea rând, Senatul influența procesul de legiferare prin sugestii făcute pretorului care, la
recomandarea Senatului, introducea în edictul său anumite dispoziţii, care pe această cale
deveneau obligatorii, dar începând din vremea lui Hadrian, senatusconsultele au devenit izvoare
formale de drept şi s-a creat impresia că puterile Senatului au sporit, deşi în fapt, Senatul era un
simplu instrument în mâinile împăratului, dovadă că principele citea proiectul de senatusconsult
după care părăsea incinta Senatului, de aceea, în documentele vremii senatusconsultele erau
denumite orationes, adică simple discursuri imperiale.

2. Prin reforma lui Hadrian

În epoca clasică au dobândit putere de lege şi hotărârile senatului, căci împăratul Hadrian a
decis ca senatusconsultele să fie obligatorii.

CONSTITUȚIUNILE IMPERIALE
1. La începutul epocii principatului
Hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor magistraţilor, în sensul că erau valabile numai pe
durata magistraturii imperiale.

9
 2. Constituțiunile imperiale-edicte, mandate, decrete, rescripte
Tot în vremea lui Hadrian, au devenit izvoare de drept şi hotărârile principelui denumite constituţiuni
imperiale care erau de 4 feluri: edicta, mandata, decreta, rescripta.
 Edictele imperiale cuprindeau dispoziţii de maximă generalitate atât în domeniul public, cât şi
în cel privat.
 Mandatele cuprindeau, de regulă, instrucţiuni cu caracter administrativ adresate înalţilor
funcţionari imperiali, mai cu seamă guvernatorilor de provincie.
 Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat, deoarece împăratul putea fi ales şi
el judecător, iar cu ocazia pronunţării sentinţei, uneori, împăratul formula o nouă regulă de drept
precizând că pe viitor toate cazurile similare trebuie să fie soluţionate în conformitate cu acea
regulă. Astfel, s-a născut în istoria dreptului, ideea de precedent judiciar.
 Rescriptele sunt consultaţii juridice oferite de unii împăraţi, fiindcă unii împăraţi aveau pregătire
juridică şi erau consultaţi în diverse probleme de drept, iar consultaţiile lor aveau putere de lege.

7 OPERA LEGISLATIVA A LUI JUSTINIAN

Importanța operei legislative a lui Justinian

Tot la materia izvoarelor trebuie să vorbim şi despre opera legislativă a împăratului Justinian, căci acesta,
un om de vastă cultura, evlavios, un spirit puternic, era conştient de faptul că societatea sclavagistă romană se
afla în ultimul stadiu al descompunerii. De aceea, a ordonat unor comisii formate din profesori şi avocaţi să
sistematizeze textele dreptului clasic şi să le repună în vigoare în speranţa că prin repunerea în vigoare a textelor
clasice, sistemul sclavagist roman va fi revitalizat, ceea ce nu s-a întâmplat, întrucât legile istoriei nu pot fi
influenţate de voinţa umană.
Cu toate acestea, opera legislativă elaborată din ordinul împăratului Justinian prezintă o uriaşă
importanţă istorică. Este, de departe, cel mai important document din istoria lumii, însă această importanță
decurge dintr-un factor conjunctural şi anume din întâmplarea că textele juridice clasice au fost distruse de
barbari, pe când opera legislativă a împăratului Justinian, tot din întâmplare, s-a păstrat, a ajuns până la noi, astfel
încât, pe baza operei legislative a împăratului Justinian noi, modernii, am putut reconstitui şi valorifica tezaurul
gândirii juridice romane, iar dacă împăratul Justinian nu ar fi avut inspiraţia genială de a ordona elaborarea
acestei opere, omenirea ar fi evoluat în cu totul altă direcţie.
Această operă legislativă cuprinde 4 lucrări:
 Codul (codex)
 Digestele (digesta)
 Institutele (institutiones)
 Novelele (novellae constitutiones)

10
 Legislația lui justinian
1. Codul(Codex)
Codul lui Justinian a fost publicat în 2 ediţii. Prima ediţie a apărut la 529, iar cea de a doua la 534. Prima
ediţie s-a pierdut, pe când ediţia a doua a ajuns până la noi şi este denumită Codex Repetitae Praelectionis.
Această lucrare a fost elaborată de o comisie formată din 10 profesori şi avocaţi, în frunte cu Tribonian,
cel mai mare jurist al acelei vremi şi cuprinde constituţiunile imperiale care au fost date în vremea lui Hadrian
până la 534.
Codul a fost structurat în 12 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele
constituţiuni, acelea care cuprindeau mai multe dispoziţii, au fost împărţite şi în paragrafe.
În Cod sunt cuprinse atât dispoziţii de drept public, cât şi dispoziţii de drept privat, iar în 2 cărţi au fost
introduse şi dispoziţii de drept canonic, dar întrucât codul urma să fie aplicat în practică instanţelor judecătoreşti,
o serie de texte au fost adaptate de membrii comisiei ca să poate fi aplicate la noile realităţi.

2. Digestele(Digesta)
În anul 533, s-au publicat Digestele împăratului Justinian care sunt o culegere de fragmente extrase din
lucrările jurisconsulţilor clasici. Lucrarea a fost elaborată de o comisie formată din 15 profesori şi avocaţi de la
Constantinopole şi Beirut, în frunte cu acelaşi Tribonian. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilită chiar de
împărat prin 3 constituţiuni imperiale, care ulterior au devenit prefeţe ale Digestelor.
Prin acele constituţiuni, împăratul a precizat că fragmentele extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici
urmează să fie aplicate în practică. Trecând la cercetarea lucrărilor clasice, membrii comisiei au constatat că o
serie de instituţii sunt depăşite şi că o serie de soluţii juridice sunt controversate, încât împăratul a fost pus la
curent cu această stare de lucru. Drept urmare, împăratul Justinian a mai dat încă 50 de constituţiuni imperiale
prin care a desfiinţat toate instituţiile depăşite şi a pus capăt tuturor controverselor.
În vederea elaborării Digestelor, membrii comisiei au extras cele mai valoroase fragmente din 2000 de
lucrări clasice, iar textele extrase au fost sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile
în fragmente, iar fragmentele în paragrafe. În fruntea fiecărui fragment se afla o inscriptio prin care se precizează
din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv şi cine este autorul acelei lucrări. Spre exemplu, dacă
fragmentul era extras din lucrarea lui Paul denumită Sententiae, în inscriptio se menţiona Sententiae Pauli.
Pornind de la inscriptio, romaniştii moderni au reuşit să reconstituie în linii mari lucrările jurisconsulţilor
clasici.

Multă vreme s-a afirmat, în mod greşit, ca fragmentele au fost aşezate în titluri la întâmplare, fără vreo
metodă, ceea ce nu este adevărat, căci în sec. XIX, profesorul Blume a constatat că fragmentele sunt aşezate în
cadrul titlurilor într-o anumită ordine, ordine decurgând din metoda de lucru a comisiei, întrucât comisia lui
Tribonian a fost împărţită în 3 subcomisii conduse de profesorii Teofil, Constantin şi Doroteu, fiecare
subcomisie fiind împuternicită de Tribonian să extragă cele mai valoroase fragmente din anumite lucrări.

11
  Prima subcomisie a lui Teofil, a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Sabinus din
comentariile la adresa operei lui Sabinus (din ad Sabinum) şi din Digestele lui Salvius Iulianus,
fragmente care sunt denumite masa sabiniană.
 A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrările care au comentat edictul
pretorului, fragmente care sunt denumite masa edictală.
 A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian, fragmente
denumite masa papiniană. Întrucât, a treia subcomisie a avut mai mult de lucru, ea a extras şi
fragmente din alte lucrări considerate mai puţin importante, fragmente denumite apendix.

După care, comisia s-a reunit în plen în frunte cu Papinian şi s-a trecut la redactarea titlurilor. Cu
ocazia redactării fiecărui titlu în parte, a venit mai întâi prima subcomisie şi a extras din masa sabiniană toate
fragmentele care se refereau la titlul respectiv aşezându-le unele sub altele care într-un colaj. Spre exemplu, când
s-a elaborat titlul despre dota, Tribonian l-a întrebat pe Teofil câte fragmente din masa sabiniană sunt referitoare
la dota. (s-au găsit 7). După care, a venit a doua subcomisie şi a făcut aceeaşi operaţie, adică a extras din masa
edictală toate fragmentele referitoare la dotă aşezându-le în continuare unele sub altele. În fine, avem a treia
subcomisie, făcând aceeaşi operațiunile cu masa papiniană şi din apendix.
De aceea, când citim un titlu din digeste constatăm că la început apar fragmente din Sabinus, din
comentariile la adresa operei lui Sabinus şi din digestele lui Salvius Iulianus, apoi încep să apară fragmente din
lucrările jurisconsulţilor care au comentat edictul pretorului, iar la sfârşit apar fragmente din Papinian şi din alţi
autori mai puţin importanţi.

3. Institutiones
Tot în anul 533 s-au publicat şi institutele lui Justinian care sunt un manual de şcoală adresat studenţilor,
dar, spre deosebire de institutele lui Gaius, cele ale lui Justinian au putere de lege.
În vederea elaborării acestei lucrări membrii comisiei au extras texte din institutele clasice în special din
Gaius, Marcian, Florentin. Acele texte au fost sistematizate în 4 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, iar
titlurile în paragrafe. Aşadar, în cazul institutelor, nu există fragmente aşa cum există în cazul digestelor, iar dacă
nu există fragmente, nu există nici inscriptio, iar dacă nu exista inscriptio, la prima vedere, nu ştim din ce autor
au fost extrase acele texte şi nici nu se putea să existe fragmente, deoarece într-un manual de şcoală ideile se
succed într-o ordine logică, decurgând unele din altele.

4. Novelae
Novelele cuprind constituţiunile imperiale pe care împăratul Justinian le-a dat între anii 534 şi 565, încât
Novelele sunt o continuare a Codului. Această colecţie de constituţiuni nu a fost făcută chiar de Justinian, el a
dat constituţiunile, dar nu el le-a sistematizat, ci au fost puse împreună de persoane particulare după moartă
împăratului.
De aceea, în Novele sunt incluse şi constituțiunile imperiale rămase în vigoare şi constituţiunile
abrogate şi de aceea, în mod frecvente, textele din Novele se contrazic, iar lucrarea este denumită novele nu
pentru că ar cuprinde instituţii juridice noi, ci pentru că materialul cuprins în Novele este mai recent decât
materialul cuprins în celelalte lucrări.

12
 5. Opera legislativă a lui Justinian
Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în anul 1489. Începând din secolul al
XVI-lea a fost denumită “Corpus iuris civilis” (culegere a dreptului civil), denumire ce este folosită şi astăzi.

Alternațiuni de texte
1. Interpolațiuni
Aşa cum spuneam, opera legislativă a lui Justinian a avut o finalitate practică, urma să fie aplicat în
practică instanţelor judecătoreşti şi de aceea, la recomandarea împăratului, membrii comisiilor au adus la zi unele
texte clasice, le-au adaptat, modificat, iar modificările aduse textelor clasice de către comisarii lui Justinian cu
intenţie sunt denumite interpolări/interpolaţiuni.

2. Cercetătorii
Romaniştii moderni s-au preocupat foarte serios privind starea acelor interpolări ca să poată reconstitui
cât mai fidel lucrările jurisconsulților clasici. Însă această operaţiune este foarte dificilă deoarece membrii
comisiilor nu au făcut nici o precizare în legătură cu faptul că au modificat textele clasice, astfel încât noi,
modernii, trăim cu impresia că redactarea fragmentelor din digestele lui Justinian aparţine integral chiar
jurisconsulţilor clasici.
În vederea depistării acelor interpolări au fost utilizate mai multe metode, spre exemplu s-a utilizat metoda
comparării textelor, dar această metodă poate fi utilizată numai dacă o lucrare clasică ne-a parvenit pe cale
directă, cum este cazul Institutelor lui Gaius, şi în acelaşi timp, în Digeste figurează fragmente din aceea lucrare
şi într-o asemenea situaţie luăm un fragment oarecare din lucrarea care ne-a parvenit pe cale directă şi îl
comparăm cu fragmentul corespunzător care figurează în Digeste. Dacă cele 2 fragmente nu sunt identice,
înseamnă că fragmentul din Digeste a fost interpolat.
De asemenea, s-a utilizat şi metoda denumită leges geminatae, căci anumite fragmente din anumite
lucrări clasice sunt reproduse în Digeste de mai multe ori, adică figurează la mai multe titluri deoarece sunt
relevante pentru mai multe materii şi dacă acele fragmente reproduse de mai multe ori nu au peste tot aceeaşi
redactare, iarăşi înseamnă că s-a făcut o interpolare.
Metoda cea mai sigură şi productiva este aceea a depistării unor substituiri de termeni, deoarece uneori
o instituţie clasică ieşită din uz este desemnată prin termenul utilizat în epoca postclasică pentru a denumi
instituţia care i-a preluat funcţiile. Spre exemplu, în dreptul clasic proprietatea se transmitea prin mancipaţiune,
dar în dreptul postclasic mancipaţiunea a ieşit din uz, funcţiile sale fiind preluate de tradiţiune. Dacă într-un text
clasic ni se descriu condiţiile de forma ale mancipaţiunii, dar instituţia este denumită tradiţiune, înseamnă că s-a
operat o substituire de termeni după cum s-a utilizat şi criteriul filologic, deoarece atunci când într-un text clasic
apare o expresie juridică postclasică iarăşi înseamnă că s-a operat o modificare.

3. Glose
Însă, pe lângă modificările făcute cu intenţie, unele texte clasice au fost modificate din greşeală cu ocazia
multiplicării lucrărilor juridice clasice, şi nu cu ocazia elaborării operei legislative a împăratului Justinian, căci

13
în Antichitate, pe când nu exista tiparul, lucrările se multiplicau prin dictare şi scriere, dar sclavul care dicta utiliza
lucrări pe care în prealabil le consultaseră judecători, avocaţi sau alte persoane şi care, aşa cum se face şi astăzi,
făceau anumite comentarii (note marginale), iar sclavul care dicta, neavând pregătire juridică, dicta şi acele
comentarii marginale care sunt denumite glose, iar glosele sunt şi mai greu de depistat decât interpolările. Însă,
nu confundăm modificările textelor clasice făcute din eroare cu comentariile glosatorilor.

8 CARACTERELE PROCEDURII LEGISACȚIUNILOR

Aşa cum spuneam, cel mai vechi sistem procedural roman e procedura legisacțiunilor. Cuvântul
legisacțiune vine de la legis actio, adică acţiune a legii, întrucât legisacțiunile erau anumite tipuri de procese
create prin legi.

Unele tipuri de procese erau utilizate în vederea recunoaşterii unor drepturi subiective pe cale judiciară
sau prin proces şi erau denumite legisacțiuni de judecată, iar alte tipuri de procese erau utilizate în vederea
valorificării acelor drepturi subiective care au fost recunoscute pe cale judiciară şi erau denumite legisacțiuni
de executare.
 Legisacțiunile de judecată erau în număr de trei - sacramentum, judicis arbitrive postulatio,
condictio.
 Legisacțiunile de executare erau două - manus inectio, pignoris capio.
Toate aceste tipuri de procese prezintă anumite caractere:

Caracterul judiciar
În procedura legisacțiunilor procesul se desfășoară în două faze distincte - faza in iure, faza in iudicio.
Faza în iure - avea loc în faţa magistratului care organiza judecarea procesului,
Faza în iudicio - se desfășura în faţa judecătorului
Procesul în prima fază nu putea fi organizat de orice magistrat, ci numai de acei magister care erau
investiţi cu atribuţiuni de ordin judiciar şi erau denumiţi magistraţi judiciari.

Caracterul legal
Legisacțiunile prezintă un caracter legal întrucât ele au fost create prin legi, iar formulele solemne
corespunzătoare fiecărui tip de proces au fost create de pontifi pe baza unor texte din legi.

14
 Caracterul formalist
În al treilea rând, avea un caracter formalist, de vreme ce fiecărui tip de proces îi corespund anumite
formule solemne, iar greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului.

Caracter consensual
În fine, legisacțiunile au caracter consensual, deoarece procesul în prima fază-in iure-nu se putea organiza
în lipsă, ci era necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului, însă la acea epocă, statul roman nu
avea atribuţiuni de citare. Astfel încât pârâtul trebuia să fie citat chiar de reclamant, care avea la dispoziţie trei
procedee pe care le denumim procedee de citare.

9 PROCEDEE DE CITARE SI ACTIVITATEA PARTILOR

IN FAZA IN IURE

PROCEDEE DE CITARE
Cel mai vechi procedeu de citare cunoscut în istoria dreptului este in jus vocatio şi constă într-o somaţie
pe care reclamantul i-o face pârâtului prin cuvintele solemne in jus te voco, aceste cuvinte nu puteau fi rostite
la domiciliul pârâtului, întrucât la romani domiciliul era considerat un templu, inviolabil, astfel încât formula
solemnă se pronunța într-un loc public, de faţă cu martori, iar dacă reclamantul constata cu martori refuzul
pârâtului de a veni la proces îl putea aduce cu forţa, de aceea Gaius spunea că cel mai vechi procedeu de citare
e primitiv şi brutal.
Al doilea procedeu de citare, vadimonium extrajudiciar, este mult mai evoluat şi constă într-o
convenţie, o înţelegere prin care părţile stabilesc de comun acord o anumită dată la care să se prezinte în faţa
magistratului.
Al treilea procedeu de citare este condictio, despre care ştim numai că se aplică atunci când pârâtul
era peregrin. Dacă ambele părţi se prezentau în fața magistratului, începeau dezbaterile contradictorii.

ACTIVITATEA PĂRȚILOR ÎN FAȚA MAGISTRATULUI 

Utilizarea formulelor solemne corespunzătoare procesului care se organizează, iar faţă de pretenţiile pe
care le formula reclamantul pârâtul putea adopta trei atitudini:
15
  În primul rând, el putea recunoaște pretenţiile formulate de reclamant, recunoaștere denumită
confesio in jure. Acela care recunoştea era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului confesus
pro iudicato est. Cel ce recunoaşte este considerat ca şi condamnat. Fireşte, în acest caz, procesul
nu mai trecea în faza a doua.
 În al doilea rând, pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu îşi dea concursul la
desfășurarea procesului, şi în acest caz, pârâtul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu
mai trecea în faza a doua.
 În al treilea rând, pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului, dându-şi în același timp
concursul la desfășurarea procesului. În acest caz procesul trecea în faza a doua in iudicio şi se
finaliza cu pronunţarea unei sentinţe fie de condamnare, fie de absolvire.

10 - FAZA DE IUDICIO ÎN PROCEDURA

LEGISACȚIUNILOR

1. Activitatea părților
Faza a doua procesul nu mai prezintă un caracter consensual, ceea ce înseamnă că era permisă judecarea
în lipsă, întrucât potrivit Legii celor 12 table, judecătorul aștepta până la amiază, şi dacă una dintre părţi nu se
prezenta la proces, el dădea câştig de cauză părţii care s-a prezentat. Dacă însă ambele părți se prezentau în fața
judecătorului, începeau dezbaterile contradictorii în limbajul cotidian. În fața judecătorului părţile nu se exprimau
în cuvinte solemne. Prima dată vorbea reclamantul, care îşi afirma pretenţiile şi administra probele de care
dispunea, fie înscrisuri, fie proba cu martori, dar la acea epocă nu exista o ierarhie a probelor, astfel încât
înscrisurile puteau fi combătute prin proba cu martori. La rândul lui, pârâtul îşi formula apărarea, administrând
şi el probele de care dispunea.
Eventual, în sprijinul părţilor, puteau interveni şi avocaţii prin pledoariile lor, însă avocaţii romani nu erau
reprezentanţi în justiţie, căci nu participau la proces în locul părţilor, ci veneau în sprijinul acestora, prin
pledoariile lor, prin cunoștințele juridice pe care le aveau.
După ce judecătorul asculta afirmaţiile părţilor, eventual şi pledoariile avocaţilor, după ce aprecia probele
administrate îşi forma o convingere intimă şi pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire.

Totuşi, judecătorul roman putea refuza să pronunţe sentinţa, afirmând că pentru el lucrurile nu sunt clare.
În acest caz, părţile reveneau în fața pretorului în vederea alegerii altui judecător.

16
 2. Judecătorii
La romani nu exista profesia de judecător, căci judecătorul era o persoană particulară aleasă de părţi şi
confirmată de magistrat, însă judecătorul era un simplu particular, nu în sensul că oricine putea fi ales judecător,
ci în sensul că nu existau judecători de profesie. Practic, la origine, puteau fi aleşi judecători numai senatorii,
iar începând din sec. II, puteau fi aleşi judecători şi cavalerii.
Dacă interesele părţilor în proces erau opuse, dacă părţile îşi contestau reciproc existența unor drepturi,
judecătorul era denumit iudex privatus, iudex unus.
Dacă însă părţile nu îşi contestau existența drepturilor, ci numai întinderea lor, cum este cazul procesului
de partaj, atunci judecătorul era denumit arbiter.
Pe lângă judecătorul unic, vechii romani au cunoscu şi tribunale. Unele erau nepermanente, iar altele
permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate din recuperatori - recuratores- aleși în număr impar şi judecau
procese dintre cetățeni şi peregrini, precum şi abuzurile guvernatorilor de provincie.
Tribunalele permanente erau două:

 decemviri litibus iudicandis - cei zece bărbaţi care să judece

procesele
 centumviri - o sută de bărbați
Decemvirii judecau procesele cu privire la libertate, iar centumvirii procesele cu privire la proprietate
şi succesiuni.

11 ROLUL FORMULEI si STRUCTURA FORMULEI

A fost introdus un nou mijloc procedural pe care îl vom denumi formulă.
Formula este un mic program de judecată prin care magistratul (pretorul) îi arată judecătorului cum să
judece procesul, să soluționeze cauza. În practică, ori de câte ori pretorul constata că pretențiile reclamantului
sunt legitime, îi eliberă o formulă, astfel încât reclamantul se putea judeca și își putea valorifica pretențiile prin

17
proces, pe cale judiciară, ceea ce înseamnă că în procedura formulară orice pretenție legitimă poate fi
valorificată prin proces.

Formula are o structură formată din patru părți principale și două părți accesorii/secundare.

1. Părțile principale
 Intentio
 Demonstratio
 Adiudicatio
 Condemnatio
În intentio a formulei se precizează care sunt pretențiile reclamantului.

În demonstratio se menționează care este actul sau faptul juridic din care izvorăsc pretențiile
reclamantului (temeiul juridic).
Adiudicatio este partea formulei prin care pretorul împuternicește pe judecător să facă un partaj, adică
să pronunțe ieșirea din indiviziune, ceea ce înseamnă că adiudicatio nu figurează în formulele tuturor acțiunilor,
ci numai în formulele acțiunilor prin care reclamantul cere să se facă ieșirea din indiviziune.
Prin condemnatio, pretorul îl împuternicește pe judecător să pronunțe o sentință, fie de condamnare,
fie de absolvire.

2. Părțile accesorii
 Prescriptiones (prescripțiunile)
 Exceptiones (excepțiunile)
Prescripțiunile sunt anumite precizări făcute în fruntea formulei prin care magistratul vine fie în
sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului. Precizările făcute în favoarea reclamantului sunt denumite
prescriptiones pro actore, iar precizările făcute în favoarea pârâtului sunt denumite prescriptiones pro reo.
Excepțiunile sunt mijloace de apărare prin care pârâtul nu neagă pretențiile reclamantului, dar invocă
anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenții. Spre exemplu, pârâtul nu neagă că a primit o sumă de bani
de la reclamant, dar afirmă că ulterior a plătit sau că a fost iertat de datorie. Pentru ca excepțiunea să poată fi
propusă în fața judecătorului, ea trebuie să figureze în formulă și este introdusă în formulă de către magistrat
la cererea expresă a pârâtului. Excepțiunea trebuie să figureze în formulă deoarece, așa cum spune Gaius, în
procedura formulară judecătorul este sclavul formulei și trebuie să judece procesul în strictă conformitate cu
indicațiile pe care le-a primit prin formulă.
De aceea, în procedura formulară, excepțiunile au un caracter absolutoriu, ceea ce înseamnă că ori de
câte ori o excepțiune se dovedește întemeiată, judecătorul nu poate pronunța sentința de condamnare la mai puțin,
ci trebuie să pronunțe sentința de absolvire.
Spre exemplu, dacă reclamantul afirmă că are o creanță de 100, iar pârâtul dovedește pe cale de excepțiune
că datorează numai 50, adică mai puțin decât a pretins reclamantul, judecătorul nu-l poate condamna la 50, ci
trebuie să pronunțe sentința de absolvire, deoarece în acest caz, pretorul a menționat în formulă: „Judecătorule,

18
verifică dacă pârâtul datorează 100. Dacă da, să-l condamni, dacă nu, să-l absolvi.” De aceea, judecătorul trebuie
să-l absolve.

Pe de altă parte, odată cu introducerea excepțiunilor în proces au fost depășite toate inconvenientele care
decurgeau în procedura legisacțiunilor din principiul unității de chestiune, căci în procedura legisacțiunilor,
pe când nu existau excepțiuni, în același proces numai reclamantul putea să-și formuleze pretențiile, iar, dacă
pârâtul avea și el de formulat anumite pretenții față de reclamant, nu le putea formula în același proces, ci trebuia
să declanșeze un nou proces.

12 LITIS CONTESTATIO

1. Activitatea părților
În procedura formulară, ambele părți își puteau formula pretențiile în același proces, căci reclamantul
și le formula pe cale de acțiune, iar pârâtul și le formula pe cale de excepțiune.
O altă inovație a procedurii formulare a fost în legătură cu înțelesul, sensul conceptului de litis
contestatio.

2. Litis contestatio + Efecte-extinctiv, creator, fixator

În procedura legisacțiunilor, litis contestatio înseamnă luare de martori care să constate voința părților
de a se judeca.

În procedura formulară, litis contestatio constă în dictarea formulei de către reclamant pârâtului sau în
remiterea unei copii de pe formulă de către reclamant pârâtului, astfel încât pârâtul să știe cum să se apere în
fața judecătorului.
Litis contestatio prezintă o importanță deosebită deoarece, prin valorificarea efectelor sale, jurisconsulții
au creat noi instituții juridice, mai cu seamă în materia obligațiilor, căci litis contestatio produce trei efecte:
efectul extinctiv, efectul creator și efectul reglator sau fixator.

19
 Efectului extinctiv
În virtutea efectului extinctiv, în momentul lui litis contestatio, dreptul inițial al reclamantului, adică
dreptul pe care reclamantul l-a depus în justiție, se stinge.

Efectului creator
Spre exemplu, dacă reclamantul afirmă în fața pretorului că este proprietarul unui teren, în momentul lui
litis contestatio, dreptul său de proprietate se stinge, dar, potrivit efectului creator, în locul dreptului inițial care
s-a stins, ia naștere un drept nou, pe care îl denumim dreptul nou creat și care poartă întotdeauna asupra unei
sume de bani, astfel încât ori de câte ori reclamantul câștigă procesul, urmează să primească o sumă de bani,
indiferent de obiectul pretențiilor sale.
De aceea, Gaius spunea că în procedura formulară sentința de condamnare are caracter tribuniar. Tot de
aceea, între dreptul inițial și dreptul nou creat există o serie de deosebiri în funcție de natura juridică și de
obiectul dreptului inițial.
Astfel, dacă dreptul inițial a fost un drept real, cele două drepturi subiective se vor deosebi și în privința
naturii juridice, și în privința obiectului, și în privința temeiului juridic. Cele două drepturi se vor deosebi în
privința naturii juridice deoarece dreptul inițial a fost un drept real, iar dreptul nou creat este un drept de creanță,
cu o altă natură juridică. Ele se vor deosebi și în privința obiectului, căci dreptul inițial a purtat asupra unui lucru,
pe când dreptul nou creat are alt obiect, căci poartă asupra unei sume de bani. Cele două drepturi se vor deosebi
și în privința temeiului juridic, deoarece dreptul inițial a putut izvorî dintr-un act oarecare, cum ar fi un mod de
dobândire a proprietății, pe când dreptul nou creat izvorăște din litis contestatio. Dacă dreptul inițial a fost un
drept de creanță, care purta asupra unui lucru, cele două drepturi subiective se deosebeau în privința obiectului
și în privința temeiului juridic. Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță care purta asupra unei sume de
bani, cele două drepturi se deosebeau numai în privința temeiului juridic. În concluzie, indiferent de natura
juridică și de obiectul dreptului inițial, cele două drepturi subiective se deosebeau întotdeauna în privința
temeiului juridic.

Efectului reglator sau fixator

În virtutea efectului reglator sau fixator, în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât
elementele reale, cât și elementele personale ale procesului.
Prin elemente reale ale procesului înțelegem pretențiile pe care reclamantul le-a formulat în fața
magistratului și care erau menționate în formulă. De aceea, în fața judecătorului, reclamantul trebuia să
formuleze aceleași pretenții, întrucât, dacă formula altele, judecătorul nu le putea lua în considerare, de vreme ce
trebuia să judece procesul în conformitate cu indicațiile primite în formulă.
Prin elemente personale ale procesului înțelegem identitatea judecătorului și identitatea părților, ceea
ce înseamnă că procesul trebuia să fie judecat de acel judecător care era menționat în fruntea formulei și că trebuia
să se desfășoare între persoanele care erau menționate în formulă.

13 CATEGORII DE ACȚIUNI
Textele romane ne înfățișează numeroase criterii de clasificare a acțiunilor în justiție.

20
 Acțiuni in rem și acțiuni in personam 
Cea mai veche este clasificarea în acțiuni in rem și acțiuni in personam sau acțiuni reale și acțiuni
personale. Prin acțiunile reale erau sancționate drepturile reale, iar prin acțiunile personale erau sancționate
drepturile personale sau de creanță.
Întrucât fizionomia drepturilor reale diferă față de fizionomia drepturilor personale, și formulele
acțiunilor reale vor avea o redactare diferită față de formulele acțiunilor personale, căci drepturile reale
izvorăsc din raportul juridic stabilit între o persoană determinată și toți ceilalți membrii ai societății, ceea ce
înseamnă că drepturile reale sunt opozabile erga omnes, adică sunt față de toți, în sensul că toți membrii societății
au îndatorirea (nu obligația) să respecte exercitarea drepturilor reale.
Spre exemplu, toți membrii societății au îndatorirea să respecte exercitarea drepturilor proprietarilor, care
sunt titulari de drepturi reale. De aceea, în intentio a formulei acțiunilor reale se va menționa numai numele
reclamantului, nu și numele pârâtului, deoarece pârâtul poate fi oricine încalcă un anumit drept real. Spre
exemplu, dreptul de proprietatea este sancționat prin acțiunea de revendicare, care e înaintată de proprietarul
posesor împotriva proprietarului neposesor.

Drepturile de creanță izvorăsc din raportul juridic stabilit între două persoane determinate pe care le
denumim creditor și debitor, ceea ce înseamnă că drepturile de creanță nu sunt opozabile față de toți, ci numai
față de debitor, care este o persoană determinată. Iată de ce în intentio a formulei acțiunilor personale se vor
menționa și numele creditorului și numele debitorului, de vreme ce pârât poate fi numai debitorul, care este o
persoană determinată.

Acțiuni civile și acțiuni pretoriene

De asemenea, textele menționează clasificarea în acțiuni civile și acțiuni pretoriene/honorarii.
Acțiunile civile nu sunt originale, nu sunt create de pretor, ci au un model în legisacțiuni. Spre exemplu,
acțiunea în revendicare prin care era sancționată proprietatea civilă în procedura formulară are un model în
legisacțiunea denumită sacramentul in rem.
Acțiunile honorarii/pretoriene sunt originale, create de pretor, și la rândul lor se clasifică în trei
categorii:

 Acțiuni in factum
 Acțiuni ficticii
 Acțiuni cu formula cu transpozițiune
În cazul acțiunilor în factum, pretorul îi înfățișează judecătorului faptele care au generat conflictul
dintre părți, urmând ca judecătorul să verifice dacă acele fapte au avut loc în realitate. Dacă se convingea că au
avut loc, el pronunța în funcție de împrejurări fie sentința de condamnare, fie cea de absolvire.
În cazul acţiunilor ficticii se introduce o formulă cu scopul de a se extinde sfera de aplicare a unor
acţiuni, spre exemplu: Acţiunea în revendicare este o acţiune civilă, accesibilă numai cetăţenilor romani, dacă
însă în formula acţiunii în revendicare se introduce ficţiunea ca peregrinul este cetăţean roman, atunci acţiunea
în revendicare poate fi intentată şi de acel peregrin.

21
 Tot din categoria acţiunilor pretoriene, fac parte şi acţiunile cu formulă cu transpozițiune, care, prin
redactare se abat de la regula generală, de vreme ce potrivit regulii generale şi în intentio, şi în condemnatio
figurează acelaşi nume, pe când la formula cu transpozitiune, în intentio figurează un nume, iar în condemnatio
figurează alt nume. Prin intermediul acestei formule s-au putut realiza o serie de operaţiuni juridice, cum ar fi
reprezentarea în justiţie şi reprezentarea contractului.

Acțiuni directe și acțiuni utile

Directe = create pentru anumite cazuri.

Utile = sunt cele extinse de la cazurile pentru care au fost create la cazuri similare.

Acţiuni populare şi acţiuni private

Textele menţionează acţiuni populare şi acţiuni private.
Acţiunile populare putea fi intentate de oricine, întrucât prin intermediul lor erau protejate interese
generale ale societăţii; iar acţiunile private puteau fi intentate numai de titularii unor drepturi subiective
determinate.

Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii

În cazul acţiunilor penale, pârâtul era supus unei amenzi bănești.
În cazul acțiunilor persecutorii, pârâtul era condamnat fie la restituirea unui lucru, fie la repararea
prejudiciului cauzat.

Acţiuni drept strict şi acţiuni de bună-credinţă

Foarte importantă este clasificarea de drept strict şi acţiuni de bună credinţă, clasificare întemeiată pe
criteriul interpretării actului juridic din care izvorăsc pretenţiile reclamantului, astfel:
La acţiunile de drept strict, judecătorul interpretează actul juridic din care izvorăsc pretenţiile
reclamantului ad litteram, adică fără să ia în considerare intenţia pe care au avut o părţile atunci când au încheiat
actul juridic.

La acţiunile de bună-credinţă, judecătorul interpretează actul juridic din care izvoraş pretenţiile
reclamantului cu scopul de a stabili care au fost intenţiile părţilor.

22
 Acţiunile arbitrarii
Acţiunile arbitrare au fost create cu scopul de a se atenua caracterul pecuniar al sentinţei de
condamnare, având în vedere faptul că la procedura formulă, ori de câte ori câştiga procesul, reclamantul urma
să primească o sumă de bani, indiferent de obiectul pretenţiilor sale, deşi în unele cazuri, chiar destul de frecvent,
reclamantul avea interesul să obţină o condamnare în natură, spre exemplu: Acela care revendica un anumit
lucru (ex: casa părintească) are tot interesul să fie pus în posesia acelui lucru şi nu în posesia unei sume de bani.
De aceea s-au creat acţiunile arbitrarii, în cazul cărora judecătorul are o dublă calitate: cea de arbitru şi calitatea
de judecător propriu-zis.
În calitatea de arbitru: După ce se convinge de justeţea pretenţiilor reclamantului, judecătorul îi ordonă
pârâtului să dea satisfacţie acelor pretenţii, spre exemplu: să-i remită un anumit lucru. Dacă pârâtul execută
ordinul, litigiul se stinge, iar reclamantul intra în posesia lucrului. Însă pârâtul nu era obligat să execute acel ordin,
iar dacă nu-l executa, arbitrul se transforma în judecător propriu-zis şi pronunţa potrivit regulii generale sentinţa
de condamnare la plata sumei de bani. Dar, în mod excepţional, în cazul acţiunilor arbitrare, acea sumă de bani
nu era stabilită de judecător, ci de reclamant, iar reclamantul avea tot interesul să supraevalueze obiectul litigios.
De aceea, pârâtul prefera să execute ordinul pronunţat de judecător în calitate de arbitru, căci altminteri, risca să
plătească o sume de bani mult mai mare decât valoare obiectului litigios şi astfel se ajungea pe cale indirectă la
condamnarea în natură, în sensul că reclamantul intra în posesia lucrului revendicat.

14 - EFECTELE SENTINTEI
Forța executorie a sentinței
Aşa cum spuneam, judecătorul putea pronunţa fie o sentinţă de condamnare, fie o sentinţă de absolvire,
iar sentinţa genera anumite efecte juridice. Astfel, sentinţa de condamnare producea 2 efecte pe care le denumim
forţa executorie şi forţa juridică, iar sentinţa de absolvire producea un singur efect (numai forţa juridică).

1. Forța executorie a sentinței

Prin forţa executorie a sentinţei înţelegem posibilitatea reclamantului de a-l constrânge pe pârât să
plătească suma de bani, pentru că în drept nu e important să câştigi procesul, ci să pui în executare sentinţa. De
aceea, ori de câte ori pârâtul nu plăteşte suma de bani la care a fost condamnat, reclamantul devine creditor, iar
pârâtul devine debitor.
Dacă debitorul nu plăteşte, creditorul îl cheamă în faţa magistratului înfăţişându-i starea de lucru, iar
dacă debitorul recunoaşte că nu a plătit suma de bani la care a fost condamnat, magistratul da un decret de
executare silită, care poartă fie asupra persoanei debitorului insolvabil, fie asupra bunurilor sale. În cazul
executării silite asupra persoanei, debitorul insolvabil era ţinut timp de 60 de zile în închisoarea personală a
creditorului. Iar dacă totuşi nu plătea, era vândut ca sclav în străinătate.

2. Executarea asupra bunurilor

Executarea silită asupra bunurilor se realiza prin 2 procedee:

23
 Venditio bonorum - vânzarea în bloc a bunurilor debitorului insolvabil, astfel încât toţi creditorii să-şi
poată valorifica drepturile de creanţă, însă acest procedeu de executare prezintă dezavantajul că cel supus
executării silite devenea infam.
Distractio bonorum - un procedeu de executare silită constând în vânzarea bunurilor debitorului
insolvabil cu amănuntul, până când toţi creditorii îşi valorificau drepturile de creanţă şi, în plus, acest procedeu
de executare silită nu atrăgea infamia.

Forța juridică a sentinței

Prin forţa juridică a sentinţei înţelegem autoritatea lucrului judecat, conform căreia un proces între
aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori.
Fireşte, acest principiu nu a fost cunoscut în epoca foarte veche. De aceea, multă vreme procesele între
aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect erau judecate de mai multe ori şi astfel se ajungea în mod fatal la
sentinţe contradictorii de natură să compromită justiţia. De aceea, încă din epoca veche s-a formulat regula
conform căreia o acţiune a legii nu poate fi intentată de mai multe ori. Prin această regulă s-a asigurat autoritatea
lucrului judecat, dar numai faţă de reclamant, întrucât numai reclamantul a intentat o acţiune în justiţie, nu s-a
asigurat şi faţă de pârât, de vreme ce pârâtul nu intentase vreo acţiune, aşadar pârâtul putea redeschide procesul.
În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant s-a asigurat prin efectul extinctiv a
lui litis contestatio, de vreme ce în virtutea acestui efect, dreptul dedus de reclamant se stinge. Iar dacă dreptul
se stinge, reclamantul nu poate redeschide procesul căci acolo unde nu exista drept, nu exista nici acţiune în
justiţie. Pe când pârâtul poate redeschide procesul şi în procedura formulară, fiindcă pârâtul nu a depus în
justiţie niciun drept. De aceea, au intervenit jurisconsulţii şi au formulat o nouă regulă conform căreia res
iudicata pro veritate accipitur - lucru judecat se considera adevărat. Această regulă a fost sancţionată pe cale
de excepţiune, prin exceptio rei iudicatae sau excepţiunea lucrului judecat, excepţiune care putea fi opusă atât
de reclamant, cât şi de pârât. Astfel, dacă reclamantul încerca să redeschidă procesul, excepţia era opusă de
pârât. Iar dacă pârâtul era acela care încerca să redeschidă procesul, excepţiunea era opusă de reclamant, şi astfel
s-a asigurat autoritatea lucrului judecat faţă de ambele părţi.

15NOȚIUNEA DE PERSOANĂ

„Persoane” desemnează subiectele de drept sau subiectele raporturilor juridice, căci oamenii participă
la viaţa juridică, în calitate de persoane fizice, ori în cadrul unor colectivităţi, în calitate de persoane juridice.
Aptitudinea fiinţei umane de a participa la viaţa juridică este denumită personalitate sau capacitate
juridică. Romanii utilizau cuvântul caput.
Dacă în zilele noastre, orice fiinţă umană este persoană, şi prin urmare are capacitate juridică, la romani
aveau caput numai oamenii liberi, căci sclavii erau asimilaţi cu lucrurile şi nu erau subiecte, ci obiecte de drept.

24
 Pe de altă parte, capacitatea oamenilor liberi nu erau unitară, ci era foarte diversificată, astfel oamenii
liberi erau clasificaţi în cetăţeni şi necetăţeni (erau clasificaţi în latini şi peregrini). Şi cetăţenii şi necetăţenii
puteau fi ingenui sau dezrobiţi. Se numeau ingenui aceia care au fost mereu oameni liberi, iar dezrobiţii erau
sclavii eliberaţi.

1. Conținutul personalității
Pentru ca o persoană să aibă capacitate juridică deplină, erau necesare 3 condiţii:
 Status libertatis (calitatea de om liber)
 Status civitatis (calitatea de cetăţean)
 Status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane)
Aveau capacitate deplină numai cetăţenii romani care erau şefi de familii. Toate celelalte categorii de
persoane aveau o capacitate juridică limitată.

2. Începutul și sfârșitul personalității

Personalitatea începea în momentul naşterii, însă, de la această regulă exista o excepţie, conform căreia
infans conceptus pro nato habetur quotines de commodis eius agitur (copilul conceput se considera născut ori
de câte ori este vorba despre interesele sale), astfel încât copilul care se naşte după moartea tatălui său vine totuşi
la succesiunea tatălui, deoarece este în interesul său să fie considerat născut.

În mod simetric, personalitatea încetează în momentul morţii, însă şi de la această regulă exista o excepţie
conform căreia hereditas iacens sustinet personam defuncti (moştenirea deschisă dar neaşteptată încă
prelungeşte personalitatea defunctului). Aceasta excepţie a fost admisă deoarece se aplică un principiu de
maximă generalitate, conform căruia nu există patrimoniu fără titular, încât se pune întrebarea „cine este
titularul patrimoniului în intervalul de timp cuprins între momentul morţii unei persoane şi momentul acceptării
succesiunii acelei persoane?”. Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu mai este în viaţă, nici
moştenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu a acceptat încă succesiunea. De aceea s-a admis că
titularul patrimoniului este în acest interval de timp chiar defunctul a cărui personalitate se prelungeşte până în
momentul acceptării moştenirii.

16 – CETĂȚENIA ROMANA
1. Drepturile cetățenilor romani
Cu toate acestea, multă vreme (aproximativ 5 secole), romanii au păstrat numai pentru ei avantajele
decurgând din calitatea de cetăţean, căci numai cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile,
căci aveau ius commercii, ius connubii, ius militiae, ius suffragii şi ius honorum.

2. Numele cetățeanului
Pe de altă parte, cetăţenii romani se bucurau de anumite semne distinctive. Spre exemplu:
Numai ei puteau purta toga.
Numele cetăţeanului roman era atât de bine elaborat încât ţinea loc şi de adresă.

25
 Numele cetăţeanului este compus din 5 elemente:

 Tria nomina
 Praenomen (se utiliza pentru a individualiza cetăţeanul în societate)
 Nomen gentilicium (arată din ce ginta face parte cetăţeanul)
 Cognomen (porecla)
 Indicaţiunea filiaţiunii (care este prenumele tatălui)
 Indicaţiunea tribală (ne arată în ce cartier locuieşte cetăţeanul roman)

Spre exemplu, cel mai mare avocat se numea:

Marcus (prenumele) Tullius (nomen gentilicium) Marci filius (indicaţiunea filiaţiunii) Cornelia tribu
(indicaţiunea tribală) Cicero (cognomen).
Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero

3. Dobândirea cetățeniei
 Cetăţenia romană se dobândea în primul rând prin naştere. Noul născut din sânul familiei
dobândea statutul juridic al tatălui său, din momentul din care l-a conceput, iar cel născut în afara
căsătoriei dobândea statutul juridic al mamei sale, din momentul în care l-a născut.
 Cetăţenia se dobândea prin lege, căci romanii votau frecvent legi speciale prin care acordau
cetăţenia unei persoane sau unor persoane determinate.
 Cetăţenia se dobândea prin beneficiul legii, întrucât unele legi, ca de exemplu Legea celor XII
Table prevedeau care sunt condiţiile necesare pentru dobândirea cetăţeniei, iar aceia care
întruneau condiţiile legii deveneau cetăţeni.
 Cetăţenia se dobândea prin efectul dezrobirii, căci dezrobitul urma statutul juridic al patronului
său, încât dezrobitul unui cetăţean devenea şi el cetăţean roman.

4. Pierderea cetățeniei
 Prin pierderea libertăţii, de vreme ce libertatea era cea dintâi premisa a cetăţeniei.
 Prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei cetăţenii, aşa încât acela care dobândea
cetăţenia altui stat pierdea automat cetăţenia romana, după cum pierdeau cetăţenia cei exilaţi din
Roma.

5. Legile de acordare a cetățeniei

Romanii au păstrat pentru ei avantajele cetăţeniei şi nu aveau de gând să le cedeze, dar la începutul
secolului I î.Hr., pe când romanii erau în război, toţi latinii din Italia s-au răsculat cerând să li se acorde şi lor
în bloc cetăţenia romană.
Cum Roma nu putea lupta pe două fronturi, prin două legi succesive – Iulia şi Plautia Papiria – s-a
acordat cetăţenia romană tuturor latinilor din Italia (“Se atribuia cetăţenia romană tuturor aliaţilor (latinilor) care
depuneau armele în decurs de două luni”). În anul 212, împăratul Antonin Caracalla (fiul lui Septimius Severus)
a generalizat cetăţenia romană. De notat este faptul că în acea perioadă prefect al pretoriului era chiar Papinian.
Din acel moment, toţi locuitorii liberi ai Imperiului au devenit cetăţeni romani, cu două excepţii: latinii iuniani

26
şi peregrinii dediticii. Măsura a fost luată din considerente economice şi financiare. Pe această cale, toţi locuitorii
urmau a plăti un impozit de 5% pe devoluţiunea succesorală.

17 NECETĂȚENII
Latinii 
Termenul de “latin” avea două înţelesuri:
 În sens etnic se numeau latini toţi cei care erau rude de sânge cu romanii.
 În sens juridic se numeau latini cei care aveau un statut juridic inferior celui al cetăţenilor, dar
mai bun decât cel al peregrinilor.
La rândul lor, latinii se împart în patru categorii:

 latinii veteres (latinii vechi) sau priscus

 latinii coloniari
 latinii iuniani
 latinii fictivi
Latinii veteres erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei), rude de sânge cu romanii.

Se bucurau de:

 ius commercii
 ius connubii
 ius suffragii
Acelaşi statut juridic îl aveau şi locuitorii cetăţilor din Italia fondate până în anul 268 î.Hr.
Latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î.Hr. Se bucurau numai de
ius commercii.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Despre aceştia, Legea Iunia
Norbana din anul 19 î.Hr. spunea că “trăiau liberi, dar mureau ca sclavi”, în sensul că puteau încheia acte între
vii, dar nu îşi puteau face testamentul.
Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius commercii. Se numeau
fictivi deoarece ei erau latini numai din punct de vedere juridic, nu şi din punct de vedere etnic, pentru că nu
erau rude de sânge cu romanii. Erau asimilaţi cu latinii coloniari.

27
 Peregrinii 
Se împart în două categorii:

 peregrini obişnuiţi
 peregrini dediticii

Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu Roma (în realitate,
de subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei potrivit dreptului local (cutumei locale), iar
cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice potrivit dreptului ginţilor.

Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor de dominaţie ale
Romei. Cetăţile acestora erau distruse (spre exemplu, Cartagina, Ierusalim, Sarmizegetusa, etc.). Deci, peregrinii
dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi, care nu aveau cetate. Ei nu puteau dobândi cetăţenia
romană, nefiindu-le permis nici să vină la Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.

18 - AGNAŢIUNEA ȘI COGNAŢIUNEA

Agnaţiunea:

Se întemeia pe ideea de putere şi existau 3 categorii de agnaţi sau 3 cercuri ale agnaţiunii:

I. Din prima categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care la un moment dat se aflau sub puterea
aceluiaşi pater familias. Spre exemplu, fraţii, câtă vreme trăia tatăl lor, se aflau în prima categorie de
agnaţi.
II. Din a doua categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care s-au aflat în trecut sub aceeaşi putere,
dar ulterior, au devenit persoane sui iuris, ca de exemplu fraţii după moartea tatălui lor.

28
 III. Din a treia categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă pater
familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor, spre exemplu verii primari care s-au născut după
moartea bunicului lor şi care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă bunicul ar mai fi trăit.
Însă, cele 3 categorii de agnaţi, cele 3 cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile, în sensul că 2
persoane ideale (2 fraţi) în funcţie de anumite împrejurări, pot face parte din orice categorie de agnaţi, spre
exemplu 2 fraţi cât timp tatăl lor trăieşte, fac parte din prima categorie; tot 2 fraţi după moartea tatălui lor, trec în
a doua categorie iar dacă unul dintre fraţi se naşte după moartea tatălui, ei fac parte din a 3a categorie.

Cognaţiunea

Este legătura dintre persoanele care au un autor comun şi este de 2 feluri:

 rudenie de sânge în linie directă
 rudenie de sânge în linie colaterală
Rudenia de sânge în linie directă este legătura dintre persoanele care descind una din alta, iar rudenia
în linie colaterală este legătura dintre persoanele care nu descind una din cealaltă, dar au un autor comun,
spre exemplu fratele şi soră
Gradul de rudenie la rudenia în linie colaterală se stabileşte numărând generaţiile de la prima persoană
care ne interesează până la autorul comun şi coborând apoi până la cealaltă persoană care ne interesează; prin
urmare fratele şi sora-colaterali de gradul 2. Verii primar - colaterali de gradul 4.

Pe lângă cognaţiunea reală, care izvorăşte din natura umană, romanii au cunoscut şi cognaţiunea fictivă
care izvorăşte dintr-un text al Legii celor 12 table, conform căruia toţi agnații sunt cognați. Iar dacă admitem că
toţi agnații sunt cognati, trebuie să mai admitem şi faptul că nu toţi cognații sunt rude de sânge. Spre exemplu,
fiul de familie adoptat trece sub puterea adoptantului, trecând sub puterea adoptantului devine agnat. Fiind agnat,
devine cognat, dar nu este rudă de sânge cu adoptantul. Prin urmare, sunt denumiţi cognati fictivi toţi acei agnaţi
care nu sunt rude de sânge, cu alte cuvinte ei devin cognati nu pentru că sunt rude de sânge, ci pentru că sunt
agnaţi.

19 - PUTEREA PARINTEASCA

Puterea pe care pater familias o exercită asupra descendenţilor este denumită patria potestas, şi se
exercită asupra fiilor, fiicelor şi asupra nepoţilor din fii, nu şi asupra nepoţilor din fiice întrucât acei nepoţi se
află sub altă putere în familia tatălui lor.

Caracterele puterii părintești

Această putere prezintă 2 caractere:

29
 În primul rând, ea are un caracter perpetuu, în sensul că durează până la moartea lui pater familias,
indiferent de vârstă şi de statutul social al fiului de familie. Spre exemplu, fiul de familie poate să fie consul,
pretor, să conducă legiunile romane; cât timp trăieşte pater este persoană alieni iuris, şi are o capacitate limitată
în domeniul dreptului privat, în sensul că nu are patrimoniu propriu şi nu poate încheia acte juridice de drept
privat în nume propriu. De unde rezultă că la romani raportul de forţe stat - familie = familia e mai puternică
decât statul.

În al doilea rând, puterea părintească are un caracter nelimitat care se manifestă atât asupra
persoanelor, cât şi asupra bunurilor. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti asupra persoanelor îşi găseşte
expresia în dreptul de viaţă şi de moarte, dreptul de expoziţiune şi dreptul de a vinde, căci potrivit Legii celor
12 table pater familias are asupra fiilor de familie ius vitae necisque, adică drept de viaţă şi de moarte. Aveau
dreptul de a-l abandona pe noul născut în primele zile după naştere, căci noul născut fie era recunoscut (ridicat
pe braţe în fața martorilor) sau abandonat într-un loc special amenajat de anumiţi funcţionari. În al treilea rând,
pater familias îl putea vinde pe fiul de familie de trei ori, fiecare vânzare e valabilă pe termen de 5 ani iar după
a treia vânzare fiul de familie ieşea de sub puterea părintească. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se
manifestă şi asupra bunurilor, în sensul că fiul de familie nu aveau patrimoniu (bunuri proprii), astfel încât tot
ce dobândea prin munca proprie trecea în patrimonial lui pater familias. De asemenea, fiul de familie nu putea
încheia acte juridice de drept privat în nume propriu, ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu
condiţia ca prin efectul acelor acte situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial,
adică să devină proprietar sau creditor şi nu debitor, pentru că atunci situaţia lui pater ar fi mai rea.

Transformările puterii părintești

Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie, şi pe cale artificială, prin adopţiune
şi prin legitimare.

20. CĂSĂTORIA
- Romanii aveau 2 forme ale căsătoriei
- Căsătorie cu manus – soțul îi devine femeii pater familias, prin urmare, femeia rupe
rudenia civilă cu familia de origine, se desființează agnațiunea cu familia ei și se
înființează o nouă rudenie civilă cu noua ei familie -) ea nu-l va mai moșteni pe tată ci pe
soț
- Căsătorie fără manus – căsătoria prin care femeia rămâne sub puterea familiei sale -)
rămâne agnată a tatălui ei dar din punct de vedere juridic este o străină față de soțul ei,
aceasta nu vine la moștenirea soțului său
- Căsătoria cu manus se încheie sub 3 forme:

30
 - Confarreatio – forma solemnă de încheiere a căsătoriei accesibilă doar patricienilor, Se
realiza în fața soților, unui pontifex maximus (preoții ce-l slujeau pe Jupiter) și cel puțin
10 martori. În fața preotului se oferea lui Jupiter o pâine (fareus panis) specială ca să
atragă binecuvântarea zeului
- Usus – este accesibilă și plebeilor. Se realiza prin coabitarea timp de un an neîntrerupt și
dacă acel cuplu a stat timp de un an fără să stea despărțiți mai mult de 3 zile atunci
femeia intra sub puterea viitorului soț
- Coemptio – prin actul autovânzării fictive al femeii

- Căsătoria fără manus se realiza prin instalarea femeii în casa bărbatului, prilej cu care se
organiza o petrecere

Condițiile de fond ale căsătoriei

- Connubium – în sens obiectiv, însemna aptitudinea unei persoane de a încheia o

căsătorie civilă. În sens subiectiv înțelegem aptitudinea a două persoane determinate de a
se căsători una cu cealaltă. Existau anumite piedici
Rudenia – în linie directă (în linie verticală, se nasc din același sânge) era piedică
la căsătorie la infinit, în linie colaterală interdicția mergea până la rudele de gradul
4
Alianța – legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț. Alianța în linie directă era
piedică la căsătorie, nu și cea în linie colaterală (Ex: soțul văduv nu se va putea
căsători cu fiica fostei soții în schimb se putea căsători cu sora fostei soții)
Condiția socială – patricenii și plebeii (până în imperiu), ingenui și dezrobiții
- Consimțământul – în epoca veche consimțământul viitorilor soți se cerea doar când erau
sui iuris. Abia din republică se cere consimțământul viitorilor soți chiar dacă sunt alieni
iuris
- Vârsta – vârsta minimă era de 14 ani la băieți și de 12 ani la fete

Exista și conceptul de desfacere al căsătoriei iar această desfacere putea să fie:

1) voluntară (echivalent cu divorțul, putea fi și unilaterală adică soția repudiază)

2) forțată (se realizează prin decesul unuia dintre soți fie prin capitis deminutio
maxima suferită de către unul dintre soți, pierzi elementele personalității)
Nu le era interzis foștilor soți să se recăsătorească dar femeilor le era interzis să se
recăsătorească, așteptând minim 10 luni doar ca să arate doliu față de societate însă cădea
în infamie dacă se recăsătorea în mai puțin de 10 luni

21. ADOPȚIUNEA

31
 Toate cele trei instituții constituie procedee de creare a puterii părintești pe cale artificială.

Adopțiunea

Adopțiunea era actul prin care o persoană alieni iuris trecea de sub puterea unui pater familias
sub puterea unui alt pater familias.

 Condiții de formă. Adopțiunea se realiza prin parcurgerea a două etape:

 Prima etapă presupunea 3 vânzări și 2 dezrobiri succesive ale fiului, încheiate între pater
familias și o persoană în care el are încredere. Vânzările și dezrobirile specifice adopțiunii
aveau un caracter fictiv, reprezentând doar o condiție de formă a actului de adopție, condiție
pe care părțile o îndeplineau în aceeași zi.
 A doua etapă consta în deschiderea unei acțiuni fictive in iure cessio. În cadrul acestui
proces fictiv apare și adoptantul, care se va înfățișa în calitate de reclamant. El îl va aduce
pe cumpărătorul fiului ca pârât în fața magistratului, unde va pretinde că în realitate fiul
este al său, iar pârâtul în mod injust îl ține sub stăpânirea sa. Față de pretenția reclamantului
că bunul (fiul) este al său, pârâtul nu se apără. Magistratul va rosti cuvântul addico, prin
care declarația reclamantului adoptant va fi ratificată și din acel moment, alieni iurisul
revendicat va dobândi statutul de fiu adoptat al reclamantului.

 Condiții de fond

 adoptantul să fie deja pater familias. Mai exact, cei care puteau adopta puteau fi doar
bărbații, cetățeni romani, care dețineau deja un patrimoniu;
 între adoptant și adoptat să existe o diferență de vârstă de minim 18 ani.
 adoptantul să își acorde consimțământul la îndeplinirea formalităților.
 sub domnia împăratului Iustinian se solicita și neîmpotrivirea fiului la adopțiune.

32
  Efecte

Principalul efect al adopțiunii era intrarea adoptatului sub patria potestas a adoptantului. Prin
aceasta, între cei doi se înființa o relație de agnațiune, cei doi putându-se moșteni unul pe celălalt
în aceleași condiții în care o făceau și copiii legitimi ai lui pater familias.
Adoptatul nu devenea agnat doar cu pater familias, ci cu întreaga famile a lui. Dar concomitent
cu crearea agnațiunii dintre el și noua familie, agnațiunea cu familia de origine se stingea, el
nemaiavând drepturi succesorale în raport cu ei.

22. Legitimarea și emanciparea

Legitimarea era actul prin care copilul natural era asimilat copilului legitim și intra astfel sub
patria potestas a tatălui său, cu care devenea agnat. Acest mod artificial de înființare a puterii
părintești se putea realiza în 3 moduri:
 Per subsequens matrimonium, adică prin căsătoria subsecventă a părinților. Legitimarea
copilului natural prin încheierea ulterioară a unei matrimonium iustum între părinții săi era
valabilă doar dacă erau îndeplinite în mod cumulativ 3 condiții.
 Per rescriptum principis. Prin rescript imperial se putea dobândi legitimarea în acele
cazuri în care o căsătorie subsecventă era imposibilă.
 Per oblationem curiae. Era acea înființare artificială a puterii părintești obținută ca
recompensă de tatăl care își oferea fiul consiliului municipal pentru a deveni decurion.

Emanciparea era un mod specific de eliberare de sub patria potestas.

 Legea celor XII Table preciza că fiul vândut de 3 ori prin mancipațiune era eliberat de sub
puterea părintească a șefului de familie. Așadar, prin emancipatio fiul de familie alieni
iuris devenea persoană sui iuris.
 Forma actului de emancipare era aproape identică primei etape a actului de adopțiune, care
consta în 3 vânzări și 2 dezrobiri succesive. Spre deosebire de acea etapă, la emancipare,
după ultima vânzare, cumpărătorul nu îl păstra pe fiul de familie în puterea sa, ci îi transfera
tatălui dreptul de mancipium pe care îl avea el asupra fiului.
 Împăratul Iustinian a generalizat emanciparea prin simpla declarație făcută de pater
familias în fața magistratului.

33
  Efectul esențial al emancipării era desființarea rudeniei civile dintre emancipat și familia
de origine. Asta însemna pe de o parte că fiul de familie își pierdea drepturile succesorale
în cadrul familiei, dar pe de altă parte el avea capacitatea de a stăpâni pentru sine orice
bunuri dobândite ulterior emancipării.

23.T UTELA ȘI CURATELA

Incapabili de fapt erau acele persoane care deși poate întruneau toate elementele lui
caput, dintr-un motiv sau altul, nu aveau reprezentarea urmărilor acțiunilor lor, lipsindu-le
discernământul.

Pentru a-i proteja pe incapabili de efectele devastatoare pe care propriile acțiuni le

puteau avea asupra lor, dar și asupra celor din jur, romanii au creat instituția tutelei și
instituția curatelei.

Cauzele incapacității puteau ține de vârsta, sexul, sau starea mentală a persoanei.
Pe acest criteriu al cauzelor incapacității, romanii distingeau între:
 Incapacități firești – cauze naturale ale lipsei discernământului. Incapabili firești erau
considerați impuberii sui iuris și femeile sui iuris. Aceștia erau puși sub tutelă;
 Incapacități accidentale (sau artificiale) – persoanele lovite de incapacități accidentale
erau protejate prin curatelă.
Tutela-

 Tipuri de tutelă. În funcție de modul de formare (instituire) a tutelei, aceasta era de 3

feluri:
 Tutela testamentară - prin care pater familas hotăra în testamentul său pe cine
numește să fie tutorele impuberului și al femeii.
 Tutela legitimă - În lipsa unui testament prin care pater să dispună cine va ocupa
rolul de tutore al femeii și impuberilor, opera tutela legitimă.Tutela acordată prin
lege se supunea regulilor stabilite pentru transmiterea patrimoniului prin
succesiunea legală. Astfel, în ordinea categoriilor de succesori care ar avea dreptul
de a-l moșteni pe incapabil în cazul în care ar muri, tutori puteau fi: cei mai apropiați

34
 agnați, frații, unchii, gentilii. Nu toate rudele civile puteau fi tutori, ci doar agnații
bărbați.
 Tutela dativă - Tutela dativă era acea tutelă dată de pretor incapabililor care nici nu primiseră
un tutore prin testament și care nu aveau nici rude civile ori patroni.
 Exercitarea tutelei. Procedee de administrare. În funcție de vârsta pupilului, administrarea
patrimoniului său de către tutore se făcea prin unul din următoarele două procedee:
 Negotiorum gestio – era procedeul de administrare a averii copilului cu vârstă mai mică
de 7 ani (infans). Întrucât la o vârstă atât de fragedă, infansul nu are nici cea mai vagă
idee asupra a ceea ce vine în susținerea sau împotriva intereselor sale, tutorele are
libertate totală de a-i gestiona averea. Așadar, prin negotiorum gestio, fără a se consulta
cu pupilul, tutorele poate încheia după cum consideră de cuviință orice fel de acte cu
privire la patrimoniul administrat, inclusiv acte de dispoziție (înstrăinare/vân-
zare). Dacă a dispus în mod abuziv de averea pupilului, la finalul tutelei, putea fi tras
la răspundere.
 Auctoritatis interpositio - desemna procedeul prin care tutorele administra patrimoniul
pupilului cu vârstă cuprinsă între 7 și 14 ani. Întrucât se presupunea că la acea vârstă
copilul se putea exprima corect, tutorele nu mai dispunea de patrimoniul lui, ci coopera
cu el, asistându-l la încheierea actelor de administrare.

CURATELA

 Curatela era cel de-al doilea instrument de protejare a incapabililor de fapt. Deși servea
aceluiași scop, curatela se diferenția de tutelă prin cauza incapacității persoanei ocrotite. Astfel,
în timp ce prin tutelă erau puși la adăpost cei loviți de incapacități firești, curatela îi viza pe cei
loviți de incapacități accidentale, adică pe acei oameni care în mod normal ar fi trebuit să aibă
discernământ pentru că erau de sex masculin și aveau peste 14 ani, dar, din diverse motive, totuși
nu aveau reprezentarea consecințelor acțiunilor lor.
 Spre deosebire de tutelă, curatela se putea înființa doar prin lege și autoritatea publică
(legitimă și dativă), nu și prin testament.
 Procedeul de administrare a curatelei era doar negotiorum gestio, nu și auctoritatis tutoris.
 tipuri de curatelă:

35
  Curatela nebunului (furiosus) – curatorul nebunului (indiferent de cauza alienării
mintale sau de gradul ei) nu avea doar îndatorirea de a-i administra patrimoniul, dar
trebuia să se ocupe și de supravegherea lui.
 Curatela prodigului (risipitorului) – prodigul era acea persoană, care fără a fi nebună,
își risipea averea în mod irațional.
 Curatela minorului de 25 de ani – minorul de 25 de ani era tânărul care deși avea
vârsta de la care se considera că are suficient discernământ pentru a decide pentru
propria persoană, datorită naivității ori a lipsei de experiență, se lăsa ușor păcălit de alte
persoane și încheia acte extrem de păgubitoare pentru sine.

24. Clasificarea lucrurilor / bunurilor

Clasificarea bunurilor

Cu toate că nu le numeau bunuri, ci lucruri, totuși romanii le categoriseau în: lucruri asupra
cărora nu își pot exercita dreptul de proprietate și lucruri care pot fi stăpânite sub forma
proprietății. Astfel, cele dintâi, care nu puteau constitui obiectul unui patrimoniu se numeau res
extra patrimonium iar cele care puteau intra în patrimoniul cuiva se numeau res in patrimonio.
 Res extra patrimonium erau toate bunurile care nu puteau fi supuse unei stăpâniri
individual. Ele erau extrapatrimoniale fie prin natura lor, fie prin destinația lor. Astfel, romanii
distingeau între lucruri divine pe care nu le poate stăpâni nimeni și lucruri umane, laice pe care nu
le poate stăpâni niciun particular.
 Lucrurile de drept divin pe care nu le putea stăpâni nimeni erau: lucrurile consacrate
zeilor superiori, lucrurile consacrate zeilor inferiori, adică persoanelor decedate
(locurile de veci) și lucrurile sacrosancte precum legile, domiciliul, porțile și zidurile
cetăților etc.
 Lucrurile de drept uman pe care nu le puteau stăpâni persoanele particulare erau acele
lucruri care trebuie să rămână la dispoziția tuturor (precum: aerul, apele curgătoare,
marea, țărmul) și lucrurile care alcătuiesc proprietatea publică.
 Res in patrimonio – Lucruri care puteau face obiectul proprietății private erau, la rândul
lor, de mai multe feluri:

36
 Res mancipi și res nec mancipi. Cele dintâi erau bunurile considerate a fi cele mai de
preț, a căror stăpânire se transmitea prin mancipațiune (sau in iure cessio). Bunurile
nec mancipi erau cele mai puțin valoroase, care se puteau transmite și prin alte acte
juridice. Cele mai prețioase lucruri ale vremii erau cele legate asigurarea supraviețuirii
prin valorificarea pământului (pământ, case, sclavi, animalele de muncă). Banii intrau
în categoria lucrurilor mai puțin prețioase (nec mancipi).
 Res corporales și res incorporales - acele bunuri care pot fi atinse cu mâna și acelea
care nu pot fi atinse, deci cele care îmbracă forma unor drepturi.
 Res mobiles și res soli. Mobile erau bunurile care se puteau deplasa sau care puteau fi
transportate fără a-și pierde din valoare, precum: sclavii, animalele și majoritatea
obiectelor, iar imobile erau acele bunuri fixe, netransportabile. În această categorie se
regăsesc pământurile precum și tot ceea ce se edifică ori se plantează pe acestea.
 Bunuri fungibile și bunuri nefungibile (genera și species) - Bunurile fungibile sunt
cele care fac parte dintr-un gen. Ele nefiind individual determinate, se pot înlocui prin
altele de aceeași cantitate și calitate. Nefungibile (species) erau acele bunuri
individualizate, care în caz de dispariție nu mai puteau fi înlocuite prin altele. Spre
exemplu: sclavul Flavius.
 Fructe și producte - Adesea bunurile produceau la rândul lor alte bunuri. Atât fructele
cât și productele constituiau bunuri rezultate din alte asemenea bunuri. Diferența
principală dintre cele două categorii de produse ale unui bun era dată de caracterul
periodicității. Astfel, în timp ce fructele erau produse directe și periodice ale unui bun,
rezultate fără diminuarea substanței respectivului bun, productelor le lipsea trăsătura
periodicității. Fructele erau și ele de 3 feluri:
 Fructe naturale se numeau acele produse ale unui bun rezultate din forța naturii,
precum sporul animalelor ori roadele pământului neobținute prin intervenția
omului.
 Fructe industriale - roadele pământului datorate intervenției umane (prin munci
agricole).
 fructe civile se numeau foloasele obținute dintr-un bun ca urmare a unor raporturi
juridice, precum arenda, chiria ori plata serviciilor unui sclav.

37
25. Posesiunea

NOȚIUNE . POSESIUNEA DESEMNEAZĂ STĂPÂNIREA DE FAPT A UNUI BUN. DEȘI ACEASTĂ

STĂPÂNIRE MATERIALĂ A UNUI BUN CONSTITUIE MIJLOCUL MANIFESTĂRII EXTERIOARE A

DREPTULUI DE PROPRIETATE, TOTUȘI CELE DOUĂ TITLURI JURIDICE NU TREBUIE

CONFUNDATE. CHIAR ȘI ROMANII DISTINGEAU ÎNTRE POSESIE ȘI PROPRIETATE ,

RECUNOSCÂND CĂ ÎN TIMP CE PRIMA ESTE UN FAPT , CEA DE A DOUA ESTE UN DREPT

2.1. Elementele posesiunii. Existența posesiunii este dependentă de cele două elemente care o
compun: animus și corpus. Așa cum ea se dobândește prin întrunirea lor, tot așa se poate stinge
prin pierderea unuia dintre elemente.
 Animus era elementul volițional al posesiunii și desemna intenția de a păstra un bun
pentru sine. Această intenție de a stăpâni un bun pentru propria persoană se exprima
prin faptul că posesorul se comportă față de bun întocmai ca un proprietar.
 Corpus constituia elementul material al posesiunii întrucât desemna totalitatea actelor
materiale prin care posesorul se folosea de un bun.Așadar, prin corpus nu se înțelegea
numai luarea în posesie a bunului, ci și stabilirea faptelor în virtutea cărora posesorul
era îndreptățit a se comporta ca un proprietar față de acel lucru.

Romanii numeau posesiunea care întrunea cele două elemente possessio civilis și se refereau
la ea ca fiind adevărata posesiune. Dar pe lângă posesiunea civilă exista și posesiunea naturală
(possessio naturalis), cunoscută ca detențiune. Deși similară posesiunii civile, întrucât și ea
desemna o stare de fapt compusă din animus și corpus, detențiunea se diferenția de posesiunea
adevărată prin faptul că animus desemna intenția de a păstra un lucru nu pentru sine, ci pentru
altul.
Principalul efect care decurge din acest gen de stăpânire este cel al imposibilității detentorului
de a uzucapa bunul aflat în păstrarea sa. Astfel, indiferent de durata păstrării unui bun, nu curgea
un termen de prescripție achizitivă în favoarea detentorului, care era obligat a returna bunul la

38
scadență.Posesiunea civilă în schimb, putea duce cu ușurință la dobândirea proprietății prin
uzucapiune.

2.2. Categorii de posesiune

Posesiunea este de mai multe feluri:
 Possessio ad uzucapionem ducea la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
 Possessio ad interdicta este posesiunea protejată juridic prin interdictele posesorii.
 Possesio viciosa sau possessio iniusta era o posesiune vicioasă. Viciile posesiei erau violenţa,
clandestinitatea şi precaritatea. Acela care dobândea un lucru prin violenţă sau îl poseda
clandestin, pe ascuns, nu se bucura de protecţie posesorie.
 Possessio iuris (posesiunea unui drept) sau quasipossessio desemna posesiunea unui
drept subiectiv.

2.3.Efectele posesiunii
Posesiunea produce aceleaşi efecte juridice, indiferent dacă posesorul este sau nu
proprietar:
 posesorul se bucură de protecţie juridică prin intermediul interdictelor;
 posesorul are posibilitatea de a deveni proprietar prin uzucapiune;
 în cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea avantajoasă de pârât, pentru că
onus probandi incubit actor (sarcina probei apasă asupra reclamantului), pe când pârâtul,
în ipoteza noastră, se va apăra spunând possisdeo, quia possideo (posed, fiindcă posed).
Dacă reclamantul dorea să îl deposedeze pe pârât de lucru, trebuia să facă dovada faptului
că este proprietar. Prin urmare, persoana poate fi deposedată de lucru numai dacă
reclamantul dovedeşte în justiţie că este adevăratul proprietar al lucrului, altel deposedarea
nefiind posibilă.

39
2.4. Interdictele posesorii

Mijloacele juridice prin care posesiunea ca stare de fapt era ocrotită se numeau interdicte
posesorii. În funcție de scopul urmărit, interdictele posesorii erau de 3 feluri: de a obține, a reține
sau a redobândi o posesiune.
 Interdictele retinendae possessionis causa – prin care se urmărea conservarea unei
posesiuni existente. Acestea erau de două feluri:
 Interdictul uti possidetis (după cum posedați). Utilizat în materie imobiliară, prin
interdictul uti possidetis se ordona părților menținerea stării posesiunii de la momentul
acordării lui. Astfel, cel care posedă un bun la momentul la care pretorul dă interdictul își
conservă posesiunea, iar cel care nu posedă continuă (până la soluționarea procesului în
revendicare) să nu aibă în posesie bunul.
 Interdictul utrubi.Spre deosebire de interdictul uti possidetis, interdictul utrubi proteja
posesiunea exercitată asupra bunurilor mobile. O altă diferență între cele două interdicte
era momentul la care se raporta posesiunea. Astfel, deși în ambele interdicte se menține
condiția posesiei neviciate, interdictul utrubi nu ocrotește neapărat posesorul de la mo-
mentul emiterii interdictului, ci pe acela care a avut în posesiunea sa bunul pentru cea mai
lungă perioadă în anul anterior eliberării interdictului. În acest context, bunul putea fi
atribuit atât celui care poseda bunul la momentul eliberării interdictului (ultimului posesor),
cât și posesorului anterior.
 Interdictele recuperandae possessionis causa – prin care se urmărea recuperarea unei
posesiuni pierdute. Se eliberau în cazurile în care posesia era una viciată (obținută prin violență,
cu titlu precar, sau în mod clandestin). Din acest motiv ele erau de 3 feluri:
 Interdictele unde vi - erau instrumentele juridice prin care cel care fusese deposedat de
bun prin violență urmărea redobândirea imobilului din care fusese alungat, precum și a
accesoriilor sale.În funcție de natura actelor de violență prin care s-a înfăptuit deposedarea,
interdictele unde vi erau de 2 feluri:
 Unde vi cottidiana – utilizate atunci când deposedarea se realizase prin
mijloace obișnuite de violență.

40
  Unde vi armata – interdicte prin care cel deposedat de bun solicita
redobândirea posesiei pierdute ca urmare a actelor de violență săvârșite de
o bandă de oameni înarmați.
 Interdictul de precario era interdictul prin care proprietarul recupera posesia bunului său
de la detentorul precar. Detentorul precar era acela care primise de la proprietar cu titlu de
împrumut, un anume bun. Specific detențiunii precare este că detentorul are obligația de
a-i returna proprietarului bunul de îndată ce acesta i-l cere. În cazul în care detentorul precar
refuză să îi restituie bunul, proprietarul are la îndemână interdictul de precario, prin care
pretorul îi ordonă celui dintâi să predea bunul.
 Interdictul de clandestina possessione sancționa posesiunea clandestină, adică acea
posesiune dobândită pe ascuns, fără ca proprietarul să știe.
 Interdictele adipiscendae possessionis causa – prin care se dorea dobândirea unei
posesiuni.
 Principalul interdict adipiscendae era interdictul quorum bonorum prin care moștenitorul
pretorian intra în posesiunea bunurilor succesorale corporale.
 Alte asemenea interdicte erau interdictul sectorium, pus la dispoziția cumpărătorului unor
bunuri publice supuse confiscării și interdictul Salvianum, cu ajutorul căruia proprietarul
unei moșii putea dobândi posesiunea lucrurilor lăsate de colon drept gaj pentru plata
arendei.

26. Formele primitive de proprietate

• ** Romanii priveau dreptul de proprietate ca fiind stăpânirea completă și exclusivă a unei

persoane asupra unui lucru corporal. Deplina stăpânire pe care o exercita proprietarul
(plenum dominium, plena in re potestas) se exprima și atunci prin drepturile care o
alcătuiau, și anume: ius utendi, ius fruendi și ius abutendi.
• Ius utendi (usus) desemna dreptul, respectiv prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a întrebuința, uza, folosi bunul aflat în stăpânirea sa.
• Ius fruendi (fructus) desemna dreptul de a culege fructele respectivului bun.

41
 • Ius abutendi (abusus) conferă proprietarului dreptul de a dispune de bun așa cum
consideră de cuviință (îl poate înstrăina, transforma, distruge etc.). Dreptul de dispoziție
reprezintă prerogativa cea mai importantă dintre cele trei, prerogativă prin care dreptului
de proprietate i se garantează supremația în rândul drepturilor reale

Formele de proprietate

 Proprietatea în epoca gentilică (prestatală)

Vreme de mai multe secole romanii au cunoscut numai proprietatea colectivă, fie sub forma
proprietății colective a ginții, fie sub forma proprietății familiale. Proprietatea privată a apărut abia
în epoca veche, ulterior întemeierii statului roman. În epoca gentilică singurele forme de
proprietate au fost:

 Proprietatea colectivă a ginții. În perioada în care societatea romană era împărțită în

triburi, curii și ginți, ideea stăpânirii individuale a unui pământ era de
neconceput. Pământul a fost prin excelență, principala resursă a societății iar sporirea
nivelului de trai al întregii societății presupunea un efort colectiv de valorificare a
pământului.
 Proprietatea familială. Singura stăpânire (mai) restrânsă era cea exercitată de membrii
unei familii asupra locuinței și grădinii. Nici această formă de proprietate nu poate fi
numită proprietate privată, întrucât nu era deținută de o singură persoană, ci de toate
persoanele care trăiau în aceeași casă.Proprietatea familială era inalienabilă și
indivizibilă. Asta însemna că ea nu se putea înstrăina și nici divide. Singurul mod de
transmitere a proprietății familiale era prin moștenire.

27. Proprietatea quiritară

42
  Proprietatea în epoca veche
 Proprietatea colectivă a statului. Bunurile care intrau în proprietatea statului se
numeau res extrapatrimonium deoarece nu puteau forma obiectul proprietății private.
 Proprietatea quiritară. Inițial, ea purta numai asupra lucrurilor mobile, dovadă că
mancipațiunea, modul originar de dobândire a proprietății, presupunea aducerea lucrului
în fața martorilor, condiție de formă care nu se putea aplica la imobile. Începând din
epoca Legii celor XII Table, romanii au cunoscut și proprietatea privată asupra
imobilelor, căci o parte din ager publicus se atribuia cetățenilor. Însă, o parte din
pământurile dobândite de la cei învinși a rămas în proprietatea statului, care le atribuia
în folosință patricienilor, în schimbul unei redevențe. Către sfârșitul republicii, simpla
folosință s-a transformat în proprietate privată, și astfel s-au format latifundiile și s-au
declanșat conflictele care au dus la instaurarea imperiului. Caracterele proprietății
quiritare erau:
 Caracterul exclusiv - proprietatea quiritară era accesibilă numai cetățenilor
romani, purta numai asupra unor lucruri romane, se transmitea numai prin acte
de drept civil și putea fi reclamată în justiție numai prin acțiuni civile.
 Caracterul absolut - proprietarul quiritar putea dispune de lucru fără vreo
îngrădire, având inclusiv dreptul de a-l distruge.
 caracterul perpetuu - proprietatea nu se putea stinge prin trecerea timpului și
nu putea fi revocată.

28. Proprietatea prietoriană

 Proprietatea în epoca clasică

 Proprietatea pretoriană - denumită in bonis, proprietatea pretoriană a fost creată
pe cale procedurală. Primul caz de proprietate pretoriană a fost cel al transmiterii
unui lucru mancipi prin tradițiune. Dar, întrucât multă vreme lucrurile mancipi nu
puteau fi transmise prin tradițiune, dacă tradens era de rea credință, îl putea chema
în justiție pe accipiens și câștiga procesul, deposedându-l de lucru, cu toate că
accipiens fusese de bună-credință și plătise prețul. O asemenea relație venea în
conflict cu spiritul juridic al epocii, care promova ideile de echitate și de bună
credință. Acționând în acest spirit, pretorul a pus la dispoziția lui accipiens două

43
 mijloace procedurale: acțiunea Publiciană și excepțiunea lucrului vândut și
transmis. Astfel, indiferent de calitatea procesuală pe care o avea, întrucât era de
bună credință, accipiens câștiga întotdeauna procesul, rămânând în posesia
lucrului.

29. Proprietatea provincială și proprietatea peregrină

 Proprietatea provincială și proprietatea peregrină. Tot prin utilizarea unor

mijloace procedurale au fost create proprietatea provincială și proprietatea
peregrină. În această perioadă puterea proprietate s-a desprins din sfera lui manus,
și a fost denumită dominium. Prin mijloace procedurale (proprietatea provincială a
fost sancționată printr-o acțiune in rem specială, prin care se putea redobândi
posesiunea, iar proprietatea peregrină a fost sancționată printr-o acțiune în
revendicare cu ficțiune) locuitorilor din provincii li s-a permis să dețină pământuri
cucerite, iar peregrinilor, recunoscându-li-se meritele de parteneri în dezvoltarea
economiei de schimb, nu le-a mai fost interzis a deține proprietăți pe teritoriul
statului roman. Așa au apărut proprietatea provincială și proprietatea peregrină.
Apariția proprietății provinciale și a proprietății peregrine a fost o reacție împotriva
exclusivismului. Prin fizionomia lor, noile forme de proprietate au marcat trecerea
la o reglementare juridică evoluată, în care proprietatea era accesibilă tuturor
persoanelor.

30. Mancipațiunea

Moduri civile de dobândire a proprietății

 Mancipațiunea (vânzarea prin balanță și aramă) - principal mod civil de dobândire a

proprietății, mancipațiunea a reprezentat, în funcție de epocă, forma de exprimare a mai multor
operațiuni juridice. Astfel, la început, în vremea în care romanii nu admiteau ideea de transmitere
a proprietății, prin mancipațiune de înțelegea principalul mod de creare a puterii (stăpânirii în sens
de proprietate). Apoi, ea s-a transformat în operațiunea juridică prin care se transmit lucrurile
mancipi (de valoare), devenind în timp cel mai cunoscut mod de a încheia o vânzare. În dreptul
clasic, mancipațiunea a cunoscut numeroase aplicațiuni, prin intermediul cărora se puteau realiza

44
operațiuni juridice distincte, în varii domenii, ajungând a fi cunoscută în vremea lui Gaius ca o
vânzare oarecum simbolică.

31. Uzucapiunea

 Uzucapiunea. Romanii au definit uzucapiunea ca fiind dobândirea dreptului de

proprietate printr-o posesiune exercitată în timpul și condițiile prevăzute de lege. Îndelunga
folosință care conduce la dobândirea proprietății trebuie să fie exercitată cu respectarea anumitor
condiții legale. Aceste condiții erau:
 lucrul să fie susceptibil de a fi uzucapat (res habilis) – nu erau susceptibile de dobândire
prin uzucapiune lucrurile extra patrimonium, bunurile inalienabile, lucrurile furate sau
obținute prin violență.
 posesiunea lucrului (possessio) - uzucapantul trebuie să exercite asupra bunului o posesie
efectivă și neîntreruptă pe toată durata termenului de prescripție achizitivă.
 iusta cauză (titulus, iusta causa) - Posesiunea neîntreruptă a bunului trebuia să se
întemeieze pe un titlu juridic legitim. Asemănător justei cauze a tradițiunii, intenția de a
dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune îmbrăca de regulă forma actului juridic din
care izvora.
 buna-credință (bona fides) - pe lângă condiția caracterului efectiv și neîntrerupt,
posesiunea întemeiată pe o justă cauză trebuia să respecte și condiția bunei-credințe a
uzucapantului. Prin aceasta se înțelegea convingerea uzucapantului că bunul aflat în
posesiunea sa a fost primit cu iustus titulus de la un proprietar real.
 termenul (tempus) - termenul prescripției achizitive (uzucapiunii) desemna intervalul de
timp pe durata căruia trebuia exercitată posesiunea neîntreruptă asupra bunului dobândit
cu bună-credință în temeiul unui just titlu. Legea celor XII Table prevedea un termen de 1
an pentru bunurile mobile și un termen de 2 ani pentru imobile.Aceste termene legale
priveau exclusiv uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietății, nu și excepțiunile
posesiunii de îndelungă durată, care aveau cu totul alte termene.

32. In iure cessio și tradițiunea

45
  In iure cessio desemna un mod de dobândire a proprietății pe cale procesuală, înaintea
magistratului judiciar. Procesul fictiv translativ de proprietate se desfășura în felul următor:
vânzătorul și cumpărătorul se prezentau în fața magistratului în calitatea simulată de pârât și
reclamant. Reclamantul pretindea că imobilul este proprietatea sa iar pârâtul nu îl contrazicea. În
final, constatând activitatea părților, magistratul pronunța cuvântul addico, prin care ratifica
declarația reclamantului și din acel moment, cumpărătorul reclamant dobândea dreptul de
proprietate asupra imobilului.
Tradițiunea – un mod voluntar de dobândire a proprietății, care consta în remiterea posesiunii
unui lucru. Era un mod de dobândire de iure gentium. În epoca clasică apar forme noi de traditiune:
tradition Ionga manu – transmiterea cu mâna întinsă constituia transmiterea realizată de către
tradens prin indicarea cu mâna întinsă de pe o înălțime a hotarelor fondului respective; tradition
brevi manu era realizată în situația în care chiriașul cumpăra casa în care locuia; tradition simbolica
– transmiterea să se realizeze prin remiterea cheilor unei case, uni deposit de către tradens
dobânditorului și constitum possessorium era realizat în situația când proprietarul își vindea casa
urmând să locuiască mai departe în ea, dar în calitate de chiriaș. Simpla remitere material nu
transfera proprietatea ( nudo tradition).

33. Sancțiunea proprietății

• ** Romanii priveau dreptul de proprietate ca fiind stăpânirea completă și exclusivă a unei

persoane asupra unui lucru corporal. Deplina stăpânire pe care o exercita proprietarul
(plenum dominium, plena in re potestas) se exprima și atunci prin drepturile care o
alcătuiau, și anume: ius utendi, ius fruendi și ius abutendi.
• Ius utendi (usus) desemna dreptul, respectiv prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a întrebuința, uza, folosi bunul aflat în stăpânirea sa.
• Ius fruendi (fructus) desemna dreptul de a culege fructele respectivului bun.
• Ius abutendi (abusus) conferă proprietarului dreptul de a dispune de bun așa cum
consideră de cuviință (îl poate înstrăina, transforma, distruge etc.). Dreptul de dispoziție
reprezintă prerogativa cea mai importantă dintre cele trei, prerogativă prin care dreptului
de proprietate i se garantează supremația în rândul drepturilor reale

46
Sancțiunea proprietății quiritare

Proprietatea quiritarea era protejată prin acțiunea în revendicare – rei vindication. În

cazul în care proprietarul a pierdut posesiunea lucrului, el putea cu ajutorul acestei acțiuni să
ceară restituirea lucrului/bunului dobândindu-și dreptul său de proprietate. În procedura legii
sancșiunilor, acțiunea în revendicare era intentată în forma lui sacramentum in rem. În procedura
extraordinară, restituirea era asigurată prin forța de constrângere a statului – manu militari.
Pentru exercitarea acțiunii de revendicare era necesar ca:

-Reclamantul să fie proprietar quiritar și să nu posede lucrul pe care ăl revendica;

-Pârâtul trebuia să posede lucrul respective;

-Obiectul litigiului trebuia să fie susceptibil de proprietate quiritară, un lucru corporal și

individual determinat.

Excepțiile ce puteau fi invocate de pârât, care puteau duce la respingerea acțiunii

reclamantului erau:

-Exception rai vendite el traditae- excepțiunea lucrului vândut și predate se opunea în

cazul în care ar deține lucrul în baza unei vânzări, iar reclamantul ar fi ținut de obligația de
garanție;

-Exception doli- excepțiunea de dol se opunea în diferite situații, mai ales cu privire la
unele cheltuieli făcute de către posesor;

-Exception usus fructus- se opunea în cazul în care se invoca un drept real, ce să permit
păstrarea posesiunii;

Sancțiunea proprietății pretoriene

Se realiza prin acțiunea publiciană. Era o acțiune reală a cărei formula era adoptată după
formula acțiunii în revendicare. Ea cerea împlinirea tuturor condițiilor uzucapiunii. Reclamantul
trebuia să facă dovada că a dobândit proprietatea prin uzucapiune, fiind scutit de condiția
termenului și tot odată să fi avut lucrul respective în posesiune, măcar un moment. Judecătorul
dădea câștig de cauză reclamantului, care avea lucrul respective în plus/bonus printre/ de
lucrurile sale și care se afla pe cale de a uzucapia. Putea aparține pe de-o parte proprietarului
praetorian, iar pe de altă parte posesorului de bună credință.

Sancțiunea proprietății provinciale

47
 Proprietatea provincial era sancționată printr-o acțiune reală care semâna cu acțiunea de
revendicare și condițiile de exercitare erau similar. Aceastăa acțiune se modela și după acțiunea
publiciană.

Sancțiunea proprietății peregrine

Proprietatea peregrine nu putea fi ocrotită de dreptul roman prin acțiuni de drept civil
pentru că acestea presupuneau un proprietar roman. S-a extins acțiunea de revendicare cu
ajutorul ficțiunii că peregrinii ar fi cetățeni romani. Deci, peregrinul putea fi acum și
reclamant.

48