IZVOARELE

DREPTULUI
PRIVAT ROMAN
 PLAN:
1. EVOLUŢIA FORMELOR DE EXPRIMARE
ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
2. OBICEIUL
3. LEGEA
4. EDICTELE MAGISTRAŢILOR
5. JURISPRUDENŢA
6. SENATUSCONSULTELE
7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE
8. OPERA LEGISLATIVĂ A LUI JUSTINIAN
 1. EVOLUŢIA FORMELOR DE EXPRIMARE
ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

DEFINIŢIE

Izvoarele, dreptului în sens formal desemnează totalitatea formelor necesare pentru

exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să devină normă de drept
sînt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de la o societate la
alta. Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformării normelor
sociale în norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.

În societatea romană

Izvoarele dreptului în sens formal au evoluat sub influenţa nemijlocită a factorilor economici,
sociali şi politici.

În epoca veche, imediat după fondarea statului, principalul izvor de drept a fost obiceiul,
corespunzător cerinţelor economiei naturale închise. începând din secolul al V-lea până la
sfârşitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precădere, în forma legii.

În epoca clasică, la vechile izvoare s-au adăugat altele noi : senatusconsultele şi constituţiunile
imperiale.

În epoca postclasică, odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept îmbracă, în

exclusivitate, forma constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.
 5

2. OBICEIUL

OBICEIUL JURIDIC

S-a format în procesul tranziţiei de la societatea gentilică la societatea politică.

În epoca prestatală viaţa societăţii romane era reglementată de obiceiuri
ne juridice, formate prin repetarea unor comportări conform cerinţelor
economiei primitive. Obiceiurile nejuridice erau întemeiate pe vechi tradiţii şi
exprimau interesele tuturor membrilor societăţii, aşa încât erau respectate
de bună voie.

Odată cu dezvoltarea vieţii economice, asistăm la un început de stratificare

socială şi la apariţia primelor elemente ale organizării politice. În cadrul acestei
evoluţii generale fizionomia, obiceiului se schimbă, în sensul că obiceiurile
convenabile şi utile minorităţii dominante încep să fie impuse întregii societăţi.
După apariţia statului această tendinţă se cristalizează definitiv. Alături de
unele obiceiuri, preluate din epoca primitivă, care au devenit obligatorii prin
sancţionarea lor de către stat, au apărut şi obiceiuri juridice noi, generate de
noile realităţi economice, sociale şi politice.
 5

2. OBICEIUL

OBICEIUL JURIDIC

La sfârşitul epocii vechi

Odată cu dezvoltarea alertă a economiei de schimb, obiceiul juridic
simplu, ca şi viaţa care l-a generat, rigid şi formalist, şi-a pierdut importanţa
originară, locul său fiind luat de acte normative mai bine adaptate la noile
împrejurări de viaţă. Cu toate acestea, chiar şi în epoca clasică, momentul
înfloririi maxime a dreptului, roman, obiceiul este menţionat prin izvoarele de
drept. Astfel, jurisconsultul Salvius lulianus, care a trăit la începutul secolului
al II-lea e.n., spune că obiceiul exprimă voinţa comună a poporului şi că are o
funcţie abrogatoare. În epoca veche şi clasică, obiceiurile popoarelor din provincii
erau recunoscute, numai în măsura în care nu veneau în contradicţie eu
principiile şi legile romane.

În epoca postclasică
În epoca postclasică, odată cu decăderea producţiei şi cu reînvierea unor
practici ale economiei naturale, importanţa obiceiului creşte. Deşi politica imperială
urmărea să asigure o conducere centralizată, economia şi statul se descompun,
iar marii proprietari îşi asumă întreaga putere pa domeniile lor. în aceste condiţii,
când normele de drept emanate de la puterea centrală nu se mai aplicau,
obiceiurile juridice purtând amprenta realităţilor specifice diferitelor provincii,
şi-au recăpătat vechea importanţă.
 5

3. LEGEA

LEGEA

Ca izvor de drept, a apărut pe terenul luptei dintre patricieni şi plebei. Întrucât

la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret, în cazul unui conflict părţile
erau nevoite să se adreseze pontifilor pentru a afla de partea cui este
dreptatea. Întrucât pontifii erau aleşi în exclusivitate dintre patricieni, este de
presupus că răspunsurile lor îi favorizau pe patricieni.

La romani, cuvântul lex avea înţelesul de convenţie. Când convenţia

intervenea între două persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci când
intervenea între magistrat şi popor, căpăta înţelesul de lege ca formă de
exprimare a dreptului.

Textul legii era depus în tezaurul statului după ce era aprobat de către senat.
Un număr de copii de pe lege erau difuzate pentru ca textul să fie cunoscut de
către cetăţeni. Legea romană purta numele magistratului care prezenta
propunerea în faţa poporului.
În epoca republicii, legea a fost cel mai important izvor de drept. După fondarea
imperiului, ca urmare a înlăturării poporului de pe scena vieţii politice, legea şi-a pierdut
importanţa de odinioară. Tirania imperială, incompatibilă cu procedeele democratice de
adoptare a legilor, a consacrat noi izvoare de drept, corespunzătoare noii fizionomii a statului.
 5

3. LEGEA

Structura Legii

Legea cuprinde trei părţi :

era trecut numele magistratului care a prezentat

praescriptio propunerea, numele comitiilor care au votat legea şi data
votării, precum şi ordinea votării în cadrul comitiilor.

cuprindea textul legii care, după caz, putea fi împărţit în

rogatio
capitole şi paragrafe.

se arăta ce consecinţe decurg din încălcarea dispoziţiilor

sanctio cuprinse în rogatio.
 5

3. LEGEA

Structura Legii

După natura sancţiunii, legile se clasifică în trei categorii :

leges în sancţiunea legilor perfecte se prevedea că orice act

perfectae făcut prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.

în cazul legilor mai puţin perfecte, actul întocmit cu

minus quam încălcarea dis­poziţiilor din rogatio nu este anulat, dar
perjectae autorul său urmează a fi sancţio­nat, de regulă, cu plata
unei amenzi.

Legile imperfecte au o sancţiune prin care se interzice

imperjectae încălcarea, prevederilor lor, dar nu arată ce consecinţe
ar decurge în cazul unei ase­menea încălcări.
 5

3.1. LEGEA CELOR XII TABLE

Prin sfera şi natura reglementărilor sale, Legea celor XII Table este un
adevărat cod. Prevederile legii sînt foarte variate, ele cuprinzând întreaga
materie a dreptului public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile
romane care au fost adoptate mai târziu, s-au mărginit să dezvolte principiile
cuprinse în Legea celor XII Table.

Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost

distruse încă de la începutul secolului al IV-lea î.e.n., când Roma a fost
incendiată de către gali. Totuşi, graţie numeroaselor reconstituiri care s-au
făcut, dispoziţiile sale ne sânt, în linii generale, cunoscute. În scopul
reconstituirii codului decemviral, cercetătorii au folosit numeroase opere
juridice şi literare, elaborate la sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică.

Această lege, pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului roman,

nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare
vreme de 11 secole. În realitate, către sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică,
în contextul evoluţiei generale a societăţii romane, când ideile şi instituţiile
juridice cunosc o radicală abstractizare şi subiectivizare, multe din dispoziţiile
sale au devenit inaplicabile. Astfel, în vremea lui Cicero, edictul pretorului luase
locul vechiului drept quiritar.
 4. EDICTELE MAGISTRAŢILOR

Magistraţii romani

Aveau dreptul să publice, la intrarea în funcţie, un edict (ius edicendi),

valabil pe timp de un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul lor
de activitate şi ce procedee juridice vor utiliza.
La origine, edictele erau date în formă orală, ceea ce explică etimologia
cuvântului edict (ex dicere), pentru ca, începând din secolul al III-lea î.e.n.,
să fie afişate pe table de lemn vopsite în alb (album). Pe lingă edictele
valabile timp de un an, cât dura şi magistratura, se dădeau şi edicte
ocazionale, valabile pentru un număr de zile (ex., cu ocazia unor sărbători).
Edictele valabile pe durata întregului an se numeau perpetue (edicta
perpetua), iar celelalte, neprevăzute (edicta repentina).
Întrucât edictele erau valabile pe un singur an, ele îşi pierdeau caracterul
obligatoriu la intrarea în funcţie a noului pretor. În practică însă, pretorul nou
ales prelua din vechiul edict dispoziţiile care se dovediseră utile. Aşa se
explică faptul că, prin preluarea succesivă de la un pretor la altul, anumite
dispoziţii s-au statornicit definitiv în edict. Datorită acestor practici, partea
veche a edictului, moştenită de la predecesori, se numea edictum vetus
sau translaticium, iar noile dispoziţii purtau numele de pars nova
sau edictum novum.
 5. JURISPRUDENŢA

Jurisprudenţa

Este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi (iuris consulti), prin

interpretarea dispoziţiilor cuprinse în legi.

Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă în măsură să interpreteze cu

ingeniozitate şi subtilitate, normele de drept, pe baza cărora se judecau
diferite cazuri concrete, dar nu aveau un statut de jurişti, în sensul tehnic al
cuvântului. Cu toate acestea, activitatea lor avea un rol important în
procesul de aplicare şi de creare a dreptului.

În epoca clasică, ştiinţa dreptului ocupa locul central în cadrul ideologiei,

ceea ce conferă un profil aparte culturii spirituale a romanilor. Înclinaţi în
mod vădit către aspectele practice ale vieţii sociale, cărturarii romani,
aproape fără excepţie, au fost, mai mult sau mai puţin, cunoscători ai
dreptului. Ducând până la ultimele consecinţe resursele oferite de tehnica
juridică, jurisconsulţii au creat un drept nou, corespunzător noii fizionomii a
societăţii romane, sub aparenţa că interpretează vechile reglementări.
 5.1. JURISPRUDENŢA ÎN EPOCA VECHE

Jurisprudenţa

În ciuda progreselor realizate, jurisprudenţa veche avea un caracter empiric,

de speţă; jurisconsulţii nu se preocupau de extragerea unor principii
generale sau de elaborarea unor lucrări sistematice. Soluţiile de speţă,
la care ajungeau jurisconsulţii erau difuzate fie prin scrieri, fie prin
prelegeri oferite celor care doreau să le asculte.

Pe lingă munca de cercetare propriu-zisă, jurisconsulţii desfăşuraţi o

activitate cu implicaţii practice. Această formă de activitate era desemnată
prin termenii:

respondere cavere agere

intră, consultaţiile juridice date cetăţenilor în

desemnează explicaţiile se referă la îndrumările
cele mai variate domenii. Ele erau atât de
date cetăţenilor în date judecătorilor
apreciate încât Cicero spunea că locuinţa
legătură cu forma cu privire la felul în care
jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi
actelor juridice trebuie condus un
(domus iuris consulti totius oraculum civitatis).
proces.
 5.1. JURISPRUDENŢA ÎN EPOCA VECHE

Jurisprudenţa

Cei mai de seamă jurisconsulţi în epoca veche:

Sextus Aelius Paetus Catus a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table,
intitulat Tripertita, pe care jurisconsulţii de mai târziu l-au socotit leagănul dreptului.

Quintus Mucius Seaevola este considerat cel mai mare jurisconsult al vremii sale
(sfâşitul secolului al Il-lea şi începutul secolului I î.e.n.). Dintre lucrările sale
menţionăm liber singularis si ius civile, adevărate modele pentru jurisconsulţii
de mai târziu. El face primele cercetări cu caracter ştiinţific (definiţii, sinteze)
în istoria jurisprudenţei romane.

Aquilius Gallus, contemporan şi prieten cu Cicero, a creat, în spiri­tul echităţii,

acţiunea de doi (adio de dolo).

Servius Sulpicius Rufus este un remarcabil comentator al edictului pretorului,

apreciat şi pentru spiritul său didactic.

Alfenus Varro a scris o lucrare intitulată Digeste. El s-a remarcat prin iscusinţa
cu care soluţiona cazurile practice.
 5.2. JURISPRUDENŢA ÎN EPOCA CLASICĂ

Jurisprudenţa

În epoca clasică, jurisprudenţa a atins culmea strălucirii sale. Spre deosebire

de ştiinţa juridică modernă, caracterizată între altele, prin incursiuni istorice
şi consideraţii de ordin teoretic, ştiinţa dreptului clasic roman are un
pronunţat caracter practic. Pornind de la anumite speţe, jurisconsulţii au
constatat existenţa unor elemente comune în baza cărora,
printr-o puternică sinteză, au formulat reguli şi principii juridice.

Jurisconsulţii clasici combinau diferite cazuri creând speţe dintre cele mai
complicate. Aşadar, o regulă de drept era recunoscută ca atare numai
dacă, oferea soluţii pentru toate cazurile imaginabile într-un domeniu.
 5.2. JURISPRUDENŢA ÎN EPOCA CLASICĂ

Jurisprudenţa

La începutul epocii clasice s-au format două şcoli de drept, cu sensul de

curente ale gândirii juridice, preocupate de soluţionarea problemelor
controversate.

Şcoala sabiniană Şcoala proculiană

A fost fondată de către Marcus

A fost fondată de către Caras Ateius
Antistius Labeo.
Capito.
Numită după Proculus, un celebru
Şi-a luat numele de la Massurius
reprezentant al ei, avea o orientare
Sabinus, succesor al lui Capito la
progresistă, cu preocupări pentru
conducerea sa şi avea o orientare
introducerea unor inovaţii, pentru
conservatoare, tradiţionalistă.
generalizare şi sistematizare.
 5.2. JURISPRUDENŢA ÎN EPOCA CLASICĂ

Jurisprudenţa

Cei mai de seamă jurisconsulţi au fost:

Între jurisconsulţii clasici se situează la loc de frunte Capito şi Labeo,

fondatorii celor două şcoli de drept.

Massurius Sabinus a scris o lucrare foarte apreciată, intitulată

libri tres iuris civilis, asupra căreia jurisconsulţii de mai târziu au făcut
comentarii valoroase, anumite libri ad Sabinum.

Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massurius Sabinus şi s-a

bucurat de un mare prestigiu, dovadă că, la un moment dat
şcoala sabiniană era cunoscută şi sub numele de şcoala casiană.
Salyius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a codificat, din
ordinul acestuia, edictul pretorului.

Pomponius a trăit în vremea lui Antonin Piui şi a scris liber singularis

enchiridii, foarte importantă pentru cunoaşterea jurisprudenţei vechi
şi a unei părţi din jurisprudenţa clasică.
 5.2. JURISPRUDENŢA ÎN EPOCA CLASICĂ

Jurisprudenţa

Cei mai de seamă jurisconsulţi au fost:

Aemilius Papinianus a trăit la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului

al III-lea, epocă în care jurisprudenţa a ajuns la apogeu. Papinianus a fost
considerat de către contemporani ca cel mai mare jurisconsult (primus omnium),
părere însuşită şi de către cercetătorii moderni. Rigurozitatea gândirii şi precizia
metodei sale de cercetare se afirmă cu rezultate strălucite în lucrările cu caracter
cazuistic (Questiones şi Responsa).

Iulius Paulus, contemporan cu Papinian, este cel mai productiv dintre

jurisconsulţi. Peste 2000 de fragmente din lucrările sale (libri ad edictum
şi libri ad Sabinum) an fost utilizate la alcătuirea Digestelor lui Justinian.

Ulpius Domitius, contemporanul şi rivalul lui Paul, se remarcă printr-un stil

concis şi accesibil, motiv pentru care lucrările lui sînt utilizate la întocmirea
Digestelor lui Justinian, chiar mai mult decât cele ale lui Paul.

Ultimul mare jurisconsult clasic a fost Modctinus, care a trăit în secolul al III-lea.
 5.3. LUCRĂRILE JURISCONSULŢILOR CLASICI

Aceste lucrări pot fi clasificate pe anumite categorii:

sînt manuale elementare de drept în cuprinsul cărora

Institutiones sînt expuse instituţiile dreptului civil şi pretorian
(Caius, Ulpian).

sînt lucrări utilizate atât în învăţământ cât şi în practică

Sententiae
(Papinianus, Paulus, Ulpianus).

Comentariile
ad edictum cercetează edictul pretorilor şi al edililor curuli.

sînt lucrări cu caracter enciclopedic cuprinzând dreptul

Digestele civil şi dreptul pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius
Marcellus).
5.4. JURISPRUDENŢA ÎN EPOCA POSTCLASICĂ

În epoca postclasică asistăm la decăderea jurisprudenţei ca urmare

a descompunerii societăţii sclavagiste romane. Odată cu introducerea
sistemului politic de tip despotic în care voinţa împăratului constituia
singurul izvor de drept, ştiinţa dreptului este împinsă la periferia vieţii
juridice.

Activitatea jurisconsulţilor se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea

unor extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici.
 5

6. SENATUSCONSULTELE

Hotărârile adoptate de senat nu erau izvoare de drept în sens

Până la formal. Practic, încă din epoca foarte veche, senatul a influenţat
împăratul procesul de legiferare. Se ştie că în epoca veche legile nu
Hadrian intrau în vigoare fără aprobarea senatului. Prin urmare, atunci
când o lege venea în contradicţie cu interesele proprietarilor de
sclavi, senatul refuza să o ratifice.

Hotărârile senatului (senatusconsulte) au devenit izvoare de drept

şi în sens formal. Această reformă este oarecum în, contradicţie
cu locul pe care senatul îl ocupa în statul roman la acea epocă.
Aparent, competenţa senatului sporea în fapt, senatul era o
Prin simplă anexă a politicii imperiale, iar împăratul legifera conform
reforma lui bunului său plac, sub aparenţa că instituţiile tradiţionale continuă
Hadrian să-şi desfăşoare activitatea.

în vederea adoptării unui senatusconsult, împăratul sau un

reprezentant al său prezentau propunerea în faţa senatului, după
care senatul vota automat.
 5

7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE

Edictele afişate de către împăraţi aveau un regim oarecum

La începutul similar cu cel al edictelor altor magistraţi în sensul că erau valabile
epocii numai pe timpul vieţii autorilor lor. Începând cu epoca lui Hadrian,
principatului constituţiile imperiale au căpătat putere de lege. Potrivit unui text
din Gaius, constituio principis est quod imperator decreto vel
edicto vel epistula constituit (constituţia imperială este ceea ce
împăratul hotărăşte prin decret, plin edict sau prin scrisoare).

Constituţiunile imperiale sînt de patru feluri:

edicte mandate decrete rescripte

 5

7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE

Constituţiunile
imperiale

cuprindeau dispoziţii cu caracter general, pe care împăratul le

edicte dădea fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului
privat.

erau instrucţiuni date uniţilor funcţionari de stat atât în domeniul

mandate administrativ, cât şi în cel penal. În unele cazuri, asemenea
instrucţiuni căpătau un caracter permanent, dobândind valoare
de norme sau principii de drept.

Decretele erau hotărâri judecătoreşti date de către împărat,

împăratul avea şi atribuţia de a judeca procese, iar hotărârile sale
decrete se bucurau de o mare autoritate, datorită poziţiei pe care împăratul
o deţinea în stat şi, pe de altă parte, datorită faptului că erau date
după consultarea unor jurisconsulţi eminenţi.

Împăraţii, ca şi jurisconsulţii, puteau da consultaţii în probleme de

drept. Răspunsurile date magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori
(epistula). Cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul
rescripte cererii. Anumite rescripte cuprindeau şi reguli cu caracter general.
Aceste rescripte, întrucât aveau o valoare aparte, erau
sistematizate şi publicate (liber rescriptorum ).
 5

8. OPERA LEGISLATIVĂ A LUI JUSTINIAN

Justinian era încredinţat că prin reintroducerea dreptului clasic va

reuşi să transfigureze viaţa economică şi socială a imperiului
roman şi va stăvili procesul de descompunere a sistemului
sclavagist.
Importanţa
operei legislaţia lui Justinian a avut o im­portanţă inestimabilă pe care
legislative a nimeni n-o putea bănui la acea epocă.
lui Justinian
consituţiuniie imperiale, cuprinse în Codul lui Justinian ne dau
posibilitatea să cunoaştem evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice
atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel al dreptului privat.
 5

8. OPERA LEGISLATIVĂ A LUI JUSTINIAN

Legislaţia
lui Opera legislativă a lui Justinian cuprindea 4 lucrări:
Justinian

Codul Digestele Institutiones Novelae

Sînt o culegere de
Lucrarea este
fragmente extrase din
împărţită în Lucrarea
lucrările Se intitulează astfel
cărţi, cărţile în cuprinde
jurisconsulţilor pentru că dispoziţiile
titluri, iar titlurile extrase din
clasici, adaptate de sale sânt “noi” din
în constituţiuni; Institutele
aşa manieră încă să punct de vedere
unele clasice şi se
poată fi utilizate în cronologic.
constituţiuni adresează
scopul soluţionării
sânt împărţite studenţilor.
diferitelor cazuri ivite
în paragrafe.
în practică.
 BIBLIOGRAFIE:

1. Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, p.19;

2. S. G. Longinescu, Elemente de drept roman, Partea

generală, vol. I, 1929, p. 89 - 91;

3. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I,

p. 163 – 300;

4. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p.

854;