Drept roman

Tipurile de drept roman, în perioada romană

Dreptul roman este sistemul de legi ale Republicii Romane, Imperiului Roman și
Imperiului Roman de Răsărit. Normele dreptului roman au reglementat condiția juridică a
persoanei, relațiile personale patrimoniale, precum și activitatea de soluționare a litigiilor
dintre persoane.
Această definiție a lui Ulpian nu este științifică, este criticabilă deoarece în concepția
lui Ulpian ar exista anumite norme de drept care exprimă interese generale ale societății,
alături de alte norme de drept care dau expresie unor interese individuale.
Principala diviziune a dreptului roman, aparține juristului ULPIAN, care a fost
considerat unul dintre marile autorități juridice din timpul său și a fost unul dintre cei cinci
juriști, cu influențe asupra clasificărilor din sistemul de drept actual și anume:
 Ius publicum – normele dreptului public reglementează relațiile
sociale care formează în legătură cu organizarea statului, precum și relațiile
dintre stat și cetățeni.
 Ius privatum – dreptul privat roman cuprinde ansamblul
normelor juridice instituite sau sancționate de statul roman, norme care
reglementează statutul juridic al persoanelor, relațiile dintre persoane cu
conținut patrimonial, precum și relațiile care iau naștere între persoane cu
ocazia soluționării proceselor private.
La rândul lui Ius privatum (dreptul privat) se divide în trei ramuri distincte:
1. Drept civil (ius civile)
2. Dreptul ginților (ius gentium)
3. Dreptul natural (ius nature)
1. Conceptul de drept civil este utilizat în textele juridice romane cu trei
sensuri
În primul sens și cel mai vechi, dreptul civil cuprinde ansamblul normelor juridice
care reglementează relațiile dintre cetățenii romani. Întrucât cetățenii romani erau denumiți
quiriți, dreptul civil mai este denumit si dreptul quiriților. Actele juridice ale dreptului civil
presupuneau respectarea unor condiții de formă extrem de complicate, iar formalismul rigid al
actelor de drept civil se explică în primul rând prin faptul că la origini romanii nu aveau încă
experiența vieții juridice, iar condițiile de formă aveau menirea de a le atrage atenția asupra
gravitații consecințelor acelor acte juridice.
Romanii au condiționat încheierea actelor de drept civil de respectarea unor forme
solemne pentru ca acele acte să nu fie accesibile și străinilor. De altfel, în epoca foarte veche
nici nu se punea problema unor relații juridice între cetățenii romani și străini, întrucât la acea
epoca funcționa principiul conform căruia orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie.
Cu timpul, odată cu dezvoltarea economiei de schimb, romanii au început sa îi tolereze
pe străini, fie în calitate de oaspeți, fie clienți, iar începând din secolul III î. de Hr. străinii care
aparțineau unor cetăți cu care romanii aveau tratate de alianță, puteau veni la Roma fără a
cădea în sclavie și erau denumiți peregrini. Însă relațiile juridice dintre cetățeni și peregrini nu
erau reglementate prin normele dreptului civil, astfel încât relațiile dintre cetățeni și peregrini
erau reglementate de dreptul ginților.
În al doilea sens (mai recent), dreptul civil se confundă cu activitatea de cercetare
științifică a jurisconsulților pe care o denumim jurisprudența.
În al treilea sens, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman, cu excepția
dreptului pretorian, creat de magistrații judiciari (pretori) prin utilizarea unor mijloace
procedurale.
2. Conceptul de drept al ginților este utilizat cu trei sensuri
În primul sens, dreptul ginților cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează relațiile dintre cetățenii romani și peregrini. Față de faptul că dreptul ginților s-
a format în legătură cu dezvoltarea comerțului, actele sale nu presupun respectarea unor
condiții de formă, căci de regulă ele se încheiau prin simpla manifestare de voință a părților, și
de aceea jurisconsulții clasici spuneau că apariția dreptului ginților a marcat momentul
maximei abstractizări a gândirii juridice romane.
Față de avantajele pe care le prezintă, cu timpul, dreptul ginților a preluat funcțiile
dreptului civil, în sensul că cele mai multe operațiuni juridice se realizau prin acte de drept al
ginților. În vremea împăratului Iustinian, dreptul ginților a devenit un drept general,
confundând-se cu întregul drept privat roman.
În doilea sens, întâlnit la Titus Livius, dreptul ginților cuprinde acele norme de
drept care reglementează relațiile dintre statele cetăți ale antichității, ceea ce astăzi ar
corespunde dreptului internațional public.
În al treilea sens, dreptul ginților se confunda cu dreptul natural, caci în
concepția unor jurisconsulți clasici, există reguli și principii de drept privat care se
aplică la toate popoarele, din toate timpurile și care sunt valori juridice universale.
3. Dreptul natural are doar valoare teoretic, întrucât romanii vedeau în el
un sistem de principii valabile pentru toate popoarele și pentru toate timpurile.

Legea celor 12 table

În Roma Antică, nu exista egalitate, societatea fiind divizată între oameni liberi
și sclavi. Nu toți oamenii liberi aveau drepturi politice deoarece numai aristocrația
putea conduce. Legea celor 12 table a fost prima lege scrisă din Roma Antică și a
apărut pe fondul conflictului dintre patricieni și plebei. Acest conflict pentru egalitate
politică și pentru egalitate în drepturi între patricieni (nobilimea) și plebei (oamenii de
rând) a durat aproximativ 200 de ani (500 î.e.n. – 286 î.e.n.). În zorii Republicii
Romane, puterea era deținută de patricieni. Până la adoptarea legii celor 12 table,
dreptul nu era scris, ci era bazat pe cutumă (obicei). Deoarece dreptul nu era scris,
plebeii erau nemulțumiți că nu își cunoșteau drepturile și că legea era aplicată în mod
arbitrar și discriminatoriu, așadar în anul 462 î.e.n., aceștia au solicitat ca dreptul
cutumiar să fie scris și făcut public. În acea perioadă dreptul era nescris și cunoscut
doar de către patricieni. Având în vedere că magistrații erau formați în exclusivitate
din patricieni, acuzațiile plebeilor cu privire la aplicarea arbitrară a legii puteau fi
considerate întemeiate.
În cele din urmă, patriciatul a fost de acord să desemneze o comisie însărcinată
cu elaborarea dreptului scris. Plebea a protestat deoarece în comisie nu a fost inclus
nici un plebeu, așadar a fost instituită o nouă comisie în care au fost incluși și cinci
plebei, iar această comisie a publicat, în anul 449 î.e.n., o nouă lege, pe douăsprezece
table de bronz. Textul nu mai există astăzi deoarece tablele de bronz au fost distruse în
anul 390 î.e.n, an în care Roma a fost incendiată de către gali.
Legea celor 12 table nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de 11
secole, însă a devenit inaplicabilă la sfârșitul Republicii și începutul Imperiului.
Ulterior legii, au fost adoptate multe alte legi scrise, însă legislația scrisă a Romei a
rămas relativ nedezvoltată în comparație cu legislația Greciei Antice. Această lege a
constituit și o piatră de hotar în aplanarea conflictului dintre patricieni și plebei,
deoarece la aproximativ 100 de ani de la adoptarea legii, patricienii și plebeii au
devenit egali din punct de vedere politic.
În a doua perioadă a Republicii (sec. II-I î.e.n.), datorită noilor cuceriri militare
au avut loc o serie de schimbări importante în dreptul roman. În primul rând se separa
dreptul civil (jus civile) de „dreptul popoarelor” (jus gentium), valabil pt. țările supuse.
Totodată s-a stabilit o distincție clară între posesiune și proprietate, s-a introdus clauza
„bunei credințe” (bona fides), autoritatea tatălui a scăzut și s-a înregistrat o emancipare
a femeii, divorțul devenind posibil nu numai dacă ambii soți erau de acord, ci și prin
hotărârea unilaterală a unuia dintre ei. În această perioada Roma a adoptat uneori și
elemente din sistemele juridice ale altor popoare.
O altă schimbare importantă a avut loc în plan juridic- jurisprudența, ansamblul
soluțiilor date de judecător într-o anumită chestiune, iese de sub competența pontifilor
pentru a fi transformată într-o disciplină specială, aplicată de magistrați.
Lex hortensia – poza cu om haina roșie
În anul 287 s-a promulgat Lex Hortensia, cunoscută și ca legile hortensiene,
care este rezultatul unui conflict între patricieni (cetățeni care aparțineau, prin naștere,
clasei superioare vechi și tradiționale, ceea ce-i făcea să dețină, prin acest rang, diverse
prerogative politice și religioase) și plebei (o parte din populus-poporul roman, adică
cetățeni romani, distincți însă de sclavi. Acestea mai erau numite și conflicte de ordine.
Plebeii s-au retras pe colina Janiculum, situată pe malul drept la Tibrului, la
sud de Vatican, considerată a opta colină a Romei, confundată adesea cu Mons
Vaticanus. Înălțimea maximă a colinei este de 85 de metri, în apropiere de Porta
Aurelia, care face parte din zidul fortificat al lui Aurelian, construit între 271 și 282
sub domnia împăraților Aurelian și Probus (născut la Sirmium, în Pannonia), care
proteja Cetatea Eternă.
Ei doreau să obțină citațiile pe terenurile nou cucerite ale sabinilor (populație
italică din grupul osco-ombrian, stabilită la nord-est de Roma. Quintus Hortensius,
numit dictator și susținut de Manius Curius Dentatus, a promulgat legile hortensiene
care i-au încurajat pe plebei să se întoarcă în oraș. Ele au amnistiat și atenuat totodată
datoriile decise de cocilia plebis forțând legea pentru întregul popor (suprimarea
ratificării senatoriale tradiționale, auctoritas patrum). Puterea opoziției democratice era
sporită.
Lex canuleia
Prima rogație a lui Canuleius
Lex Canuleia, sau lex de conubio patrum et plebis, a fost o lege a Republicii
Romane, adoptată în anul 445 î.Hr., restabilind dreptul de conubium între patricieni și
plebei.
Cu cinci ani mai devreme, ca parte a procesului de înființare cele douăsprezece
tabele ale dreptului roman, al doilea decemvirat a impus restricții severe ordinului
plebeu, inclusiv interzicerea căsătoriilor mixte a patricienilor și plebei.
Gaius Canuleius, unul dintre tribunii plebei, a propus o rogație de abrogare a
acestei legi. Consulii, Marcus Genucius Augurinus și Gaius Curtius Philo, s-au opus
vehement lui Canuleius, argumentând că tribunul era propunând nimic mai puțin decât
prăbușirea țesăturii sociale și morale a Romei, într-un moment în care orașul era
confruntat cu amenințări externe.
Nedescurajat, Canuleius le-a amintit oamenilor de multe contribuții ale
romanilor de naștere umilă, inclusiv mai multe a regilor și a subliniat că Senatul a avut
de bunăvoie dat cetăţenia romană duşmanilor învinşi, chiar şi în timp ce susţinând că
căsătoria patricienilor şi plebeilor ar fi în detrimentul statului. Apoi a propus ca, pe
lângă restabilirea dreptului de connubium, Legea ar trebui schimbată pentru a permite
plebeilor să dețină consulatul; toți ceilalți tribuni, cu excepția unuia, au susținut acest
lucru măsura. ar trebui schimbat pentru a permite plebeilor să dețină consulatul; toți,
cu excepția unuia dintre ceilalți tribuni, au susținut-o.
O remarcă prost aleasă de consulul Curtius, în acest sens pentru că copiii
căsătoriilor mixte să provoace nemulțumirea zeilor, împiedicând astfel luarea corectă
de auspicii, a inflamat poporul în măsura în care consulii au cedat cererilor lor,
permițând un vot asupra rogatio inițială a lui Canuleius. Interdicția căsătoriilor mixte
între patricieni și plebei a fost astfel abrogată.
A doua propunere
A doua întrebare, totuși, permite plebeilor să candideze pentru consulat, nu a
fost supus la vot. senatorul Gaius Claudius Sabinus, fratele unuia dintre cei decemvirii,
au argumentat vehement împotriva ei și au îndemnat acest lucru forța să fie folosită
împotriva tribunelor atunci când acestea au obstrucționat adunarea de trupe, cu
excepția cazului în care Senatul a fost de acord să ia în considerare lege. Această
escaladare radicală a fost împiedicată de coleg Lucius Quinctius Cincinatus, și fratele
lui Titus Quinctius Capitolinus Barbatus.
Claudius a sugerat apoi că tribunii militari cu putere consulară ar putea fi aleși
din oricare ordine, în schimb a consulilor; dar nu a fost dispus să aducă problema el
însuși, delegând problema dezgustătoare lui Titus Genucius, fratele consulului, care
era de gând să compromis cu plebeii. Această propunere a fost bine primită și pentru
primii tribuni consulari au fost aleși în anul următor, 444 î.Hr.
Acordarea cetățeniei (ius civitatis) după obținerea lui ius Latii adică
recunoașterea lui ius comercii şi ius conubii.
 Calitatea de cetățean (status civitatis) constituie după libertate, cel de-al doilea
element al capacitații de drept sau de folosință. În cetate numai cetățeanul roman (civis
romanus) se bucura de toate drepturile, element hotărâtor în adunările populare, el era
elementul politic central al cetății, iar cetatea, până la instaurarea imperiului, statul
însuși. Toţi cei care locuiau în afara cetății erau străini.
În epoca imperială deosebirea dintre cetățenii români și peregrini continuă să
se mențină până în sec. al III-lea e.n. Locuitorii imperiului care nu aveau calitatea de
cetățeni sau pe cea de latini - erau peregrini. În anul 212 e. n. împăratul Caracalla
acorda, cu unele excepții, dreptul de cetățean tuturor locuitorilor Imperiului Roman.
Cât privește cei care locuiau în afara fruntariilor imperiului, aceștia erau numiți
„barbari adică străini, în afara ordinii juridice romane. Calitatea de cetățean roman se
putea dobândi în următoarele moduri:
a). prin naștere. Copii născuți din părinți cetățeni romani aveau calitatea de
cetățean roman. Dacă unul din părinți era străin, copilul era socotit, în temeiul
dispozițiilor Legii Minicia, străin.
În cazul în care se născuse dintr-o relație întâmplătoare (vulgo conceptus), se
bucura de calitatea de cetățean numai când mama avusese, în momentul nașterii,
cetățenie romană.
b). printr-un fapt posterior nașterii. Așa este cazul dezrobirii când sclavul
dezrobit primește, odată cu libertatea și cetăţenia sau când calitatea de cetățean se
acorda ca o favoare fie unei persoane, fie unei colectivități.
Cetățeanul roman se bucura de toate drepturile publice și private prevăzute de
către Constituția romană. Dintre cele dintâi menționăm dreptul de a vota în adunările
populare (ius sufragii), de a fi ales magistrat (ius honorum), de a sluji la oaste (ius
militiae) și de a participa la exercițiul cultului public.
Prin drepturile private amintim dreptul de a se casatori după legea romană (ius
conubii), de a dobândi și transmite proprietatea civilă, de a deveni debitor și creditor
(ius comercii), de a intenta o acțiune în justiție etc.
Calitatea de cetățean roman se pierdea în următoarele situații:
a). odată cu pierderea libertății, în cazul când cetățeanul roman devenea sclav.
Dacă acesta devenise sclav prin căderea în prizonierat, el își recăpăta libertatea și
cetățenia îndată ce se întorcea în patrie, fiind socotit, în temeiul ficțiunii „dreptului de
reîntoarcere (ius post luminii) că nu a fost sclav niciodată.
b). prin renunțarea la calitate de cetățean, ca de pildă în cazul naturalizării într-
o cetate străină. În asemenea situații, pierderea cetățeniei nu rezulta dintr-o declarație
unilaterală de voință, ci din incompatibilitatea de a poseda conform legii romane două
cetățenii.
c). ca o consecință a unor condamnări penale, cum este cazul în epoca
republicană, a celui condamnat pentru trecere la inamic (perduellio), iar în timpul
imperiului a celor condamnați pentru infracțiuni grave la munci silnice.
Lex frumentaria ce stabilea dreptul plebeilor de a primi lunar o anumită
cantitate de grâu la un preț diminuat la jumătate în raport cu cel mai scăzut preț
 Lex Sempronia frumentaria a fost emisă în 123 î.Hr. la propunerea tribunului
Caio Sempronio Gracco. Trezoreria s-a ocupat de cumpărarea cerealelor în Sicilia și s-
a ocupat de transportul acestuia în portul Ostia. Grâul a fost apoi vândut la un preț
foarte mic. Măsura a fost luată pe fondul entuziasmului popularilor, în timp ce optimii
au acuzat tribuna că a luat o măsură pur demagogică pentru a aspira la tiranie.
Lex Sempronia frumentaria a fost o prevedere propusă de tribună care a avut
implementare practică și a rămas în sistemul roman, reamintită în vigoare la inițiativa
tribunei Lucio Apuleio Saturnino (un adept al lui Mario ) chiar dacă mai târziu sub
Silla frumentațiile au fost suspendate.
Lex Clodia frumentaria
A fost promulgată în 58 î.Hr., la propunerea tribunului Clodius, un patrician
care, fiind adoptat de ramura plebeiană a familiei, devenise tribun al plebei și care
fusese de partea lui Cezar. Lex Clodia frumentaria a stabilit că cerealele distribuite
împreună cu frumentațiile ar trebui să fie oferite gratuit populației mai puțin bogate. A
fost avută în vedere numirea unui curator Annonae, care era responsabil cu gestionarea
listelor celor îndreptățiți la aceasta. Clodius a fost însă primul care a propus distribuții
complet gratuite și a evitat să stabilească un număr limitat de beneficiari care ar putea
profita de distribuții. El a fost, de asemenea, primul care a încredințat îngrijirea
annonei unui liber, Sesto Clelio.
Prevederea Clodian a avut repercusiuni importante asupra economiei romane:
pentru finanțarea acesteia , era necesară cheltuiala anuală a unei cincimi din veniturile
pe care Roma le-a primit din impozite, pentru o cifră de 64 de milioane de sestercere.
Cu toate acestea, cheltuielile au trebuit compensate de noile venituri prevăzute
în urma legii privind anexarea Ciprului și au garantat lui Clodius sprijinul
necondiționat al plebei urbane. În urma aprobării lex frumentaria , numărul
emancipărilor a înregistrat, de asemenea, o creștere accentuată, deoarece noii eliberați
puteau fi înscriși cu ușurință pe listele beneficiarilor distribuțiilor; aceste liste, de fapt,
au fost editate de Clodius însuși sau de colegiul pe care îl restabilise și au devenit în
curând un factor prin care era ușor să controlezi toți membrii claselor inferioare.

Două categorii de legii ( în funcție de organul de la care emană):

a) legi rogatae – sunt votate de popor în cadrul adunărilor cu funcții legislative
la inițiativa unui magistrat (rogat), purtau denumirea magistratului;
b) legi datae – sunt legile ce exprimă doar voința magistratului ca urmare a
delegăriii unor atribuții legislative în persoana sa.
Dreptul de proprietate are trei elemente:
- Jus utendi (usus) dreptul de folosință nelimitată a bunului;
Jus fruendi (fructus) dreptul de a culege fructele naturale, civile și industriale;
Jus abutendi (abusus) dreptul de dispoziție materială și juridică asupra bunului.