Sunteți pe pagina 1din 18

DREPTUL ROMAN Semestru I, anul I Facultatea de drept 1. OBIECTUL SI IMPORTANTA DREPTULUI ROMAN.

DREPTUL ROMAN expresia juridica generala si abstracta a relatiilor dintr-o societate intemeiata pe proprietatea privata si pe productia de marfuri. Sistemul de drept roman a avut o importanta pe care nu a putut-o banui vreodata. Si aceasta deoarece dreptul roman nu a ramas un simplu document arheologic ca alte legislatii din antichitate, ci a depasit limitele societatii care l-a creat, exercitind o influenta majora asupra dreptului de mai tirziu. Fenomenul juridic roman s-a creat in cadrul procesului de trecere a societatii romane, de la societatea gentilica la cea politica. Acest proces se caracterizeaza prin confuzia dintre diferitele categorii de norme sociale: - juridice; -religioase; - morale, confuzie care cu timpul va fi depasita, dovada constituind-o faptul ca normele de drept erau desemnate prin termenul IUS; - normele religioase erau desemnate prin termenul FAS. Dreptul roman s-a constituit ca un sistem de norme juridice instituite si sanctionate de statul roman. In conceptia romanilor, dreptul cunoaste 2 diviziuni fundamentale: - DREPTUL PUBLIC = reglementeaza atit formele de organizare ale statului cit si raportul creat intre stat si particulari; - DREPTUL PRIVAT = reglementeaza numai raporturile dintre particulari. DREPTUL PRIVAT la rindul sau este format din 3 parti: DREPTUL CIVIL IUS CIVILE = dreptul cetacenilor romani extrem de rigid, de formalist si profund exclusivist, fiind inconjurat de forme solemne si simboluri de natura sa-l faca inaccesibil strainilor. DREPTUL GINTILOR IUS GENTIUM = cuprindea normele juridice care se aplicau in raporturile dintre cetateni si straini, aparind ca o replica la dreptul civil, fiind mult mai evoluata decit aceasta, deoarece nu presupune forme solemne si gesturi rituale, intemeindu-se pe libera manifestare a vointei persoanelor. DREPTUL NATURAL IUS NATURAE = era un sistem de principii juridice valabil pentru toate popoarele si pentru toate timpurile. Documentele dreptului roman sint: - texte epigrafice imbraca forma unor inscriptii gravate pe table de marmura sau bronz; -imbraca forma unor inscrisuri particulare, pe tablite de lemn, acoperite cu ceara TRIPTICELE din TRANSILVANIA. - papyrii; - texte istorice si literare. Cele 3 epoci ale dreptului privat roman sint: epoca veche = incepe odata cu fondarea statului (mijl. sec. al VI-lea) si dureaza pina la fondarea principatului, ceea ce inseamna ca pe planul organizarii politice ii corespunde regalitatea in forma statala si republica. epoca clasica = incepe cu fondarea principatului si se incheie cu fondarea dominatului. Este perioada in care doctrina juridica atinge culmea dezvoltarii sale. epoca postclasica = corespunde dominatului, si reprezinta perioada in care din cauza decaderii generale a societatii romane, dreptul privat cunoaste si el un proces de decadere.

2. EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN. Izvoarele dreptului in sens formal desemneaza totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice. In societatea romana izvoarele dreptului in sens formal au evoluat sub influenta factorilor economici, sociali si politici. In epoca veche ca izvoare de drept avem: - obiceiul; - legea ; - edictele pretorului; jurisprudenta. In epoca clasica, la vechile izvoare s-au adaugat: - senatusconsultele; - constitutiunile imperiale. In epoca postclasica, odata cu instaurarea monarhiei absolute, norme de drept devin: constitutiunile imperiale; - obiceiurile. Obiceiul = a fost prima forma de exprimare a dreptului roman si pina in sec. al V-lea a fost primul izvor al acestuia. Obiceiurile erau tinute in secret de catre pontifi conducatorii religiosi care pretindeau ca le-au fost incredintate de catre zei, in scopul de a acredita originea divina a sistemului de drept. Este perioada in care nici nu exista o delimitare stricta intre normele de drept (ius) si cele religioase (fas). La sfirsitul epocii vechi, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, obiceiul este inlocuit de actul normativ. In epoca postclasicain situatia decaderii productiei si a reinvierii unor practici ale economiei naturale, importanta obiceiului creste. Legea = ca izvor de drept, a aparut pe terenul luptei dintre patricieni si plebei. La romani, cuvintul LEX avea intelesul de conventie. Cind conventia intervenea intre doua persoane, lex, insemna contract, iar cind intervenea intre magistrati si popor capata intelesul de lege ca forma de explicare a dreptului. Legea cuprindea trei parti: - PRAESCRIPTIO (numele magistratului care a prezentat propunerea, al comitiilor care au votat legea si data votarii); - ROGATIO (textul legii); - SANCTIO (consecintele ce decurg din incalcarea dispozitiilor legii). In anul 449 i.e.n. normele de drept au fost sistematizate intr-o noua codificare care s-a publicat pe 12 table bronz cunoscuta sub numele de - Legea celor XII Table un adevarat cod prin sfera si natura reglementarilor sale ce cuprinde intreaga materie a dreptului public si privat. Acest lucru l-a determinat pe Cicero sa afirme ca toate legile romane care au fost adoptate mai tirziu s-au marginit sa dezvolte principiile cuprinse in aceasta, memorarea ei fiind o lectie obligatorie pentri elevi (carmen necessarium) Aceasta lege, pe care se sprijina intreg edificiul dreptului roman, nu a fost niciodata abrogata. Din punct de vedere formal, a fost in vigoare timp de 11 secole, in realitate insa, catre sfirsitul epocii vechi si in epoca clasica, in contextul evolutiei societatii romane, multe din dispozitiile sale au devenit inaplicabile. In cadrul dispozitiilor de drept privat o atentie deosebita este acordata proprietatii proprietatii quiritare (forma juridica de organizare a proprietatii private in epoca veche a dreptului roman) - , succesiuni si organizarii familiei. dispozitiile privind materia obligatiilor sint foarte putine deoarece la aceea data romanii erau un popor de agricultori, care traiau in conditiile economiei naturale. Procedura de judecata era formalista, brutala si primitiva, formele sacramentale pe care le cerea judecarea unui proces fiind destul de complicate, nerespectarea lor ducind la consecinte destul de greve. Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse inca de la inceputul sec. al IV-lea i.e.n., cind Roma a fost incendiata de gali. Totusi, gratie numeroaselor reconstituiri care sau facut, dispozitiile sale ne sint, in linii generale cunoscute.

Edictele magistratilor = magistratii romani aveau dreptul sa publice la intrarea in functie un edict IUS EDICENDI cu o valabilitate de un an, cit dura si magistratura, prin care aratau cum vor conduce domeniul lor de activitate si ce procedee vor utiliza. Pe linga edictele valabile un an de zile EDICTA PERPETUA - , se mai dadeau si edicte ocazionale, valabile un anumit numar de zile EDICTA REPENTINA -. Intre edictele date de magistratii romani, edictul pretorului ocupa un loc aparte deoarece pretorul exercita prin excelenta atributii judiciare. Edictele erau valabile un an de zile, ele pierzindu-si caracterul obligatoriu la intrarea in functie a noului pretor. In realitate insa, pretorul nou ales prelua din vechiul edict dispozitiile care se dovedisera utile. La ordinul imparatului Hadrian jurisconsultul Salvius Iulianus, a redactat edictul pretorului urban intr-o forma definitiva EDICTUM PERPETUUM -, in sensul de edict permanent, de la ale carui dispozitii pretorii nu se puteau abate. Noul edict cuprindea ca parti: - organizarea proceselor; - mijloacele procedurale de drept civil; - mijloacele procedurale predoriene; - executarea sentintei. Desi nu are dreptul de a crea drept, in realitate edictul pretorului este izvor de drept, dar cu o functionalitate specifica gasindu-si identitatea proprie numai in raport cu dreptul roman. Jurisprudenta = stiinta dreptului creata de jurisconsulti prin interpretarea dispozitiilor cuprinse in legi. In epoca clasica, avind un pronuntat caracter practic, jurisprudenta atinge culmea stralucirii sale. La inceputul epocii clasice s-au format 2 scoli de drept cu sensul de curente ale gindirii juridice preocupate de solutionarea problemelor controversate: - Scoala sabiniana ( fondata de Caius Ateius Capito, cu o orientare conservatoare, traditionista); Scoala proculiana (fondata de Marcus Antistius Labeo, cu o orientare progresista, cu preocupari pentru introducerea unor inovatii). In perioada postclasica asistam la decaderea jurisprudentei, ca urmare a descompunerii societatii sclavagiste romane. Activitatea jurisconsultilor se rezuma la compilatii sau la alcatuirea unor extrase din lucrarile jurisconsultilor clasici. Senatusconsultele = hotaririle senatului. Pina la imparatul Hadrian, hotaririle adoptate de senat nu erau izvoare de drept in sens formal. Prin reforma acestuia, senatusconsultele au devanit izvoare de drept si in sens formal. Rolul senatului crestea doar in aparenta deoarece el era o anexa a politicii imperiale, imparatul legiferind dupa bunul sau plac. Pentru adoptarea unui senatusconsult, propunerea era prezentata in fata senatului care o vota automat. Datorita acestei proceduri, senatusconsultele au fost desemnate si prin termenul de orationes (simple discursuri). Constitutiunile imperiale = reprezentau hotaririle luate de imparat prin decret, edict sau scrisoare. Acestea erau de 4 feluri: - edicte (cuprindeau dispozitii cu caracter general in domeniul dreptului puplic sau privat); - mandate (instructiuni date inaltilor functionari de stat in domenuil administrativ si penal); decrete ((hotariri judecatoresti date de catre imparat, care avea si autoritatea de a judeca procese); - rescripte (consultatii in probleme de drept date de imparati si juristi).

3. OPERA LEGISLATIVA A LUI JUSTINIAN. Din dorinta de a revitaliza societatea ramana si de a opri procesul de descompunere a sistemului sclavagist, Justinian, a realizat o opera de sistematizare a dreptului clasic si postclasic, astfel incit sa poata fi aplicat la realitatile sec. al VI-lea. Legislatia lui Justinian a avut o importanta pe care nimeni nu o putea banui. Pentru prima data a fost publicata in

anul 1489 si denumita in sec. al XVI-lea sub denumirea de Culegere de drept civil Corpus iuris civilis. Opera legislativa a lui Justinian cuprinde 4 lucrari: Codul (Codex) = cuprinde toate constitutiunile imperiale date din epoca lui Hadrian pina in anul 534, referindu-se atit la dreptul public cit si la dreptul privat. A fost publicat in 2 editii 529 si 534, redactat de catre o comisie formata din 10 membri in frunte cu Tribonian, este impartit in carti, titluri, constitutiuni (in inscriptio se arata numele imparatului care a dat actul si al persoanei careia i-a fost adresat; in subscriptio se mentioneaza data si locul emiterii actului) si uneori paragrafe. Digestele lui Justinian = apare in 533 si este cea mai importanta lucrare a intregii sale opere legislative, care ne-au parvenit pe cale directa, sint o culegere de texte extrase din lucrarile jurisconsultilor clasici si adaptate noilor realitati pentru a putea fi puse in practica. Textele au fost selectionate din 2 000 de lucrari clasice de catre o comisie formata din 15 membri sub conducerea lui Tribonian, si sistematizate in 50 de carti care la rindul lor au fost impartite in titluri, fragmente, si paragrafe. Fragmentele pot fi grupate in 4 categorii, dupa criteriul operei si al autorilor din care au fost extrase, la inceputul fiecarui fragment se afla o inscriptio in care este mentionat numele autorului si opera din care a fost extras textul. Pentru a cita un text din Digeste se utilizeaza 4 cifre in ordinea: nr. cartii, al titlului, al fragmentului si al paragrafului (numerotarea incepe cu paragraful 2, deoarece primul numit principium nu este numerotat). Cele mai valoroase editii ale Digestelor au fost publicate de Th. Mommsen 1870 si de catre P. Bonfante (si colectiv) 1931. Institutele = publicate in anul 533 si cuprind texte extrase din Institutele clasice de catre Tribonian, Teofil si Doroteu si sint adresate studentilor. Ele cuprind 4 carti impartite in titluri si paragrafe. Novelele reprezinta o sistematizare a constitutiunilor date de Justinian dupa anul 534, fiind alcatuite de persoane particulare dupa moartea imparatului, numinduse astfel nu pentru ca ar introduce noi principii de drept, ci pentru ca dispozitiile sale sint noi din punct de vedere cronologic, fata de cele cuprinse in Cod. Interpolatiunile = sint modificari pe care juristii lui Justinian le-au adus cu buna stiinta, lucrarilor jurisconsultilor clasici si constitutiunilor imperiale, cu prilejul intocmirii operei de sistematizare a legislatiei pentru a putea fi aplicata in practica. Acestea sint greu de identificat deoarece nu se face nici o mentiune cu privire la textul caruia ii apartin. Glosele = altercatiuni de texte facute din eroare, cu ocazia copierii manuscriselor clasice si nu trebuie confundate cu notitele prin care juristii de la inceputul evului mediu explicau textele din opera lui Justinian. 4. PROCEDURA LEGISACTIUNILOR. Procedura civila romana - cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, prioritate, mostenire si valorificarea drepturilor de creanta. In evolutia dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procesurale: - procedura legisactiunilor (epoca veche); - procedura formulara (epoca clasica); - procedura extraordinara (epoca postclasica). Justitia. In epoca prestatala conflictele dintre persoane erau solutionate conform legii talionului (razbunarea singelui) sau invocarea divinitatii pe calea unor ritualuri. Odata cu organizarea politica a societatii, din dorinta de a impune cit mai repede justitia in solutionarea litigiilor dintre persoane, statul roman a introdus o procedura de judecata caracterizata printr-un

formalism excesiv, in cadrul caruia reprezentantii cultului religios aveau un rol important. Evolutia organizarii instantelor de judecata la romani ne arata ca rolul statului in infaptuirea justitiei a crescut necontenit. In intreaga istorie a statului roman alaturi de justitia publica (infaptuita de organele de specialitate ale statului) s-a practicat si justitia privata (caracterizata prin valorificarea drepturilor subiective prin mijloace proprii). Justitia privata poate fi agresiva (cind o persoana ia initiativa in vederea pretentiilor sale prin mijloace proprii) si defensiva (cind se apara impotriva pretentiilor cuiva prin aceleasi mijloace).deoarece realizarea pretentiilor unei persoane prin mijloace proprii era de natura sa aduca atingere intereselor generale ale clasei dominante s-au luat masuri de reprimare a justitiei private ca: - Legea Iulia cu privire la violenta publica si privata, a fost data in vremea lui August si pedepsea cu pedeapsa publica fapta creditorului care prin violenta ia un bun din patrimoniul debitorului sau; - Decretum Marci, dat de catre Marc Aurelian, pedepsea cu pierderea creantei, pe creditorul care, chiar fara folosirea violentei, ia un bun debitorului sau; - Constitutiunea din anul 389 e. n., pedepsea cu pierderea dreptului de proprietatepe propritarul care intra in stapinirea lucrului sau prin mijloace violente. Prin LEGISACTIUNE se intelege ca orice actiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se intemeiaza pe lege. Exista cinci procedee recunoscute de lege: - sacrementum; indicis postulatio; - condictio manus; - inictio; - pignoris capio. CARACTERELE legisactiunilor reflecta in mod fidel conditiile care le-au generat, precum si rolul pe care l-au indeplinit in infaptuirea politicii clasei dominante, si sint: -caracterul judiciar consta in faptul ca partile erau obligate sa se prezinte in fata magistratului si sa pronunte anumiti termeni solemni (formule); -caracterul legal impunerea partilor care doreau sa-si valorifice anumite drepturi subiective, folosirea unor termeni luati din legea pe care se intemeia legisactiunea corespunzatoare.; -caracterul formalist este dat de faptul ca atit partile cit si magistratul pronuntau formule si termeni solemni, care trebuiau respectate cu strictete. Procedura legisactiunilor se caracterizeaza prin judecarea procesului in doua faze: - in iure si in iudicio, folosindu-se expresia ordo iudiciorum privatorum. Instanta se organiza doar in zilele faste, de catre pretor, principalul magistrat judiciar. FAZA IN IURE. Citarea piritului se facea prin utilizarea unuia din cele trei procedee recunoscute: in ius vocatio = consta in chemarea piritului in fata magistratului prin rostirea unor cuvinte solemne in ius te voco te chem in fata magistratului; vadimonium extrajudiciar = era o conventie prin care partile stabileau data la care urmau sa se prezinte in fata magistratului; conditio = era somatia prin care reclamantul chema in iura pe pirit. In fata magistratului, fata de pretentiile formulate de reclamant, piritul putea adopta una din atitudinile: - confessio in iure (recunoasterea vinei il asimila cu cel condamnat, potrivit principiului confessus pro iudicato est); - infitiatio (piritul participa la proces, dar nega pretentiile reclamantului, ceea ce ducea procesul in cea de-a doua faza si se incheia cu pronuntarea sentintei); - non defensio uti oportet (daca piritul nu se apara temeinic era asimilat cu cel condamnat). Competenta magistratilor judiciari era desemnata prin termenii de: - iurisdictio (era dreptul magistratului de a supraveghea indeplinirea formelor proprii legisactiunilor prin care partile urmareau sa-si modifice pretentiile) si imperium (era puterea de comanda a magistratului). In sens larg, imperium cuprinde si iurisdictio. In sensul acestei competente, pretorul putea solutiona anumite litigii fara a trimite partile in fata judecatorului prin una din urmatoarele mijloace procedurale: - stipulations praetoriae (contracte verbale, incheiate din ordinul pretorului); - missio in possessionem (trimiterea reclamantului in detentiunea sau in posesiunea bunurilor piritului se lua impotriva piritului care refuza sa se prezinte in fata magistratului -); - restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara era ordinul pretorului prin care

desfiinta actul juridic pagubitor pentru reclamant, repunind partile in situatia pe care o aveau inainte de formarea acelui act). Cel mai vechi caz este restitutio in integrum ob absentiam daca un cetatean lipsea vreme indelungata din Roma, in interesul serviciului, si in acest timp cineva ii uzucapa un bun, pretorul poate acorda restitutio in integrum prin care desfiinta uzucapiunea. Alte cazuri in care se mai poate aplica restitutio in integrum au fost: - restitutio in integrum ob metum (din cauza violentei); - restitutio in integrum ob dolum (din cauza inselaciunii); - restitutio in integrum ob capitis deminutionem (din cauza desfiintarii personalitatii). In procedura legisactiunilor activitatea pretorului, principalul magistrat judiciar, se rezuma la a observa daca partile pronuntau corect formulele proprii legisactiunilor la care s-a recus, dupa care pronunta, in functie de datele cazului, unul din urmatoarele cuvinte solemne: - do = numea pe judecatorul ales de partile in litigiu; - dico = atribuia obiectul aflat in litigiu, cu titlu provizoriu, uneia dintre parti; - addico = ratifica declaratia unei parti recunoscind dreptul acesteia. FAZA IN IUDICIO. Dupa ultimul act al fazei in iure ~ litis contestatio (luarea de martori)procesul trecea in cea de-a doua faza, numita in iudicio. Din acest moment partile se exprimau in fata judecatorului intr-un limbaj comun sau puteau recurge la serviciile unui avocat patronus causarum care nu avea insa calitatea de reprezentant in justitie, ci venea doar in sprijinul partii respective, prin pledarea cazului. In urma administrarii probelor, judecatorul se pronunta potrivit liberei sale convingeri. In situatia absentei adversarului, judecatorul astepta pina la amiaza, dupa care dadea cistig de cauza, partii care s-a prezentat la proces post meridiem praesentilitem addicito-. Judecatorul era o persoana particulara aleasa de catre parti si confirmata de catre magistrat. Nu existau judecatori de profesie, acest lucru revenind doar senatorilor si mai tirziu si cavalerilor. ~~ Legisactiunile de judecata~~ erau: 1. Sacramentum este actiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la = proprietate ~ sacramentum in rem ~ (in acest caz nu se folosesc termenii de reclamant si pirit, deoarece ambele parti revendicau acelasi lucru); = creantele avind ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri ~ sacramentum in personam ~. 2. Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecator sau arbitru, imbraca forma unei dezbateri contradictorii in fata magistratului, urmata de cererea de a se numi un judecator sau arbitru) aceasta procedura de judecata era folosita in scopul valorificarii creantelor izvorite din sponsio (contract solemn) in scopul iesirii din indiviziune, precum si in scopul valorificarii drepturilor, al caror obiect trebuie sa fie evaluat de catre judecator printr-o litis aestimatio. 3. Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam si se aplica in 2 cazuri: - in materie de certa pecunia (suma de bani determinata); - in materie de alia certa res (alt lucru determinat). ~~Legisactiunile de executare~~ 1. Manus inictio aceasta era procedura utilizata in scopul executarii sentintei de condamnare, care avea ca obiect o suma de bani si avea 3 forme: - manus iniectio indicate (care presupunea o sentinta prealabila); - manus iniectio pro indicato (care poate avea loc chiar si in lipsa unei sentinte de condamnare, ca si cind ar fi avut loc un proces); - manus iniectio pura (care dadea debitoruluio posibilitatea sa conteste singur temeinicia drepturilor creditorului, devenind vindex pentru insusi el). 2. Pignoris capio (luarea de gaj) era considerata o legisactiune de ezecutare chiar daca ii lipsea caracterul judiciar si nu presupunea prezenta magistratului sau a debitorului. 5. PROCEDURA FORMULARA. Introducerea procedurii formulare a fost urmarea adaptarii vechilor dispozitii ale dreptului roman la cerintele vietii sociale si economice de la sfirsitul republicii. Aversiunea romanilor fata de legisactiuni a fost in realitate expresia intereselor economice ale cavalerilor, care incepusera se ocupe un loc central in rindurile clasei dominante. Procedura

formala a fost introdusa prin legea AEBUTIA, data intre anii 149 126 i.e.n. prin introducerea procedurii formulare, legea Aebutia, nu a suprimat legisactiunile, ci a dat partilor posibilitatea de a opta pentru una din cele 2 proceduri. Intrucit, noua procedura sa dovedit a fi net superioara, imparatul August, prin legile Iuliae Judeciarae, cu unele exceptii, abroga legisactiunile. In procedura formala, pentru valorificarea fiecarui drept subiectiv exista cite o actiune care avea o formula proprie. FORMULA era un mic program de judecata prin care pretorul arata judecatorului cum sa solutioneze litigiul. Prin utilizarea acestui mijloc procedural, pretorul putea sanctiona pretentiile reclamantului. In procedura formulara nu exista drept fara actiune, iar actiunea nu era altceva decit cererea reclamantului catre magistrat de a i se elibera o formula si avea rolul de a extinde sfera de reglementare juridica. Redactarea oricarei formule incepea cu numirea judecatorului: Cains Iulius Iudex Esto. Formula cuprindea 4 parti principale: - Intentio (cuprindea afirmarea pretentiilor reclamantului) care era la rindul ei certa= cind obiectul pretentiilor reclamantului era precis determinat; si incerta= cind dreptul reclamantului urma sa fie apreciat de judecator; - Demonstratio = cuprindea cauza juridica (izvorul) a pretentiilor reclamantului (contract, testament, etc); - Adiudicatio =figura numai in formula actiunilor in partaj, judecatorul fiind imputernicit sa atribuie celor aflati in proces dreptul de proprietate asupra partii de lucru ce le revenea prin iesirea din indiviziune. - Condemnatio = este faza in care judecatorul, simplu particular, era investit de catre pretor cu dreptul de a pronunta o sentinta de condamnatre sau de absolvire. In cuprinsul formulei puteau intra si 2 parti accesorii, introduse numai la cererea partilor. Acestea erau reprezentate de: - Exceptiunile erau mijloace de aparare prin care piritul nu nega in mod direct pretentiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii; - Prescriptiunile erau introduse in formula pentru a veni in ajutorul unei partii, numindu-se: =pro actore =cind veneau in sprijinul reclamantului; =pro reo =cind veneau in sprijinul piritului. 6. PROCEDURA EXTRAORDINARA. In sistemul procedurii extraordinare, procesul era condus numai de catre magistratul judecator. Totodata dispar cele doua faze ale procesului, de unde si denumirea noii proceduri extra ordinem care se desfasoara in afara lui ordo. Procedura extraordinara a fost genetralizata abia in epoca postclasica, dar ea a functionat in anumite cazuri chiar si in epoca clasica. Din punct de vedere formal, procedura extraordinara isi are originea in activitatea magistratilor care solutionau anumite litigii in virtutea lui imperium, fara a mai trimite partile in fata judecatorului. Pe de alta parte, procedura extraordinara a aparut ca o consecinta a politicii de centralizare, in virtutea careia judecarea proceselor a fost incredintata unor magistrati judecatori aflati la dispozitia imparatului, investiti cu atributii administrative si jurisdictionale in cadrul unor subdiviziuni teritoriale. In desfasurarea procesului, o data cu disparitia celor 2 faze ale procesului, a disparut si formula, deoarece magistratul era in acelasi timp si judecator. Citarea partilor a capatat un caracter oficial sau cel putin semioficial. Partile se prezentau in fata magistratului personal sau isi constituiau reprezentantii, dupa care avea loc expunerea contradictorie in urma careia magistratul le adresa anumite intrebari si le cerea sa depuna un juramint. In cadrul procedurii extraordinare incepe sa se contureze o anumita ierarhie a probelor, inscrisurile avind o putere probatorie mai mare decit probele orale. In sistemul proceduri extraordinare s-a generalizat condamnarea in natura ad ipsam rem -. Sentinta de condamnare nu se mai purta asupra unei sume de bani, ci chiar asupra obiectului cererii reclamantului. In cadrul acestei procedurii, judecatorul avea posibilitatea sa-l condamne pe

pirit, la o suma de bani mai mica decit cea pretinsa de catre reclamant, daca pe cale de exceptie piritul dovedea acest lucru. Forta executorie a sentintei era asigurata prin interventia oprganeloe de specialitate ale statului manu militari ceea ce a contribuit la perfectionarea sistemului de valorificare a drepturilor subiective pe calea justitiei. 7. CATEGORII DE PERSOANE. Ca si in dreptul actual dreptul roman a cunoscut conceptele de persoana fizica si persoana juridica dar sub o alta terminologie. Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice, fie individual (persoane fizice), fie organizati in anumite colective, in calitate de persoane juridice. Potrivit dreptului roman, pentru ca o persoana sa poata participa la viata juridica (sa dobindeasca bunuri si sa-si asume obligatii) trebuia sa aiba capacitate sau personalitate caput completa sau limitata. De personalitate completa se bucurau numai numai cei care erau: - cetateni (status civitatis); - liberi (status libertatis); - sefi ai unor familii civile (status familiae). Personalitatea incepea inainte de nastere infans conceptus pro nato habetus quotiens de commodis eius agitus (copilul conceput se considera nascut atunci cind este vorba de interesele sale) si inceteaza in momentul mortii. Potrivit textelor din opera legislativa a lui Justinian oamenii se impart in 2 categorii: - liberi; si sclavi. Intre cele 2 categorii se aflau: - colonii; - oamenii liberi cu o conditie juridica speciala. a). Oamenii liberi erau cetateni si necetateni, acestia din urma erau latini si peregrini. Si unii si altii puteau fi la rindul lor: - ingenui (cei nascuti din parinti care au fost liberi intotdeauna, precum si cei nascuti din parinti care au fost sclavi dar apoi au fost dezrobiti); - dezrobiti. Cetatenii se bucurau de toate drepturile politice si juridice reprezentate de: -ius commercii dreptul de a incheia acte juridice, potrivit dreptului civil roman; -ius connubii dreptul de a incheia o casatorie valabila, conform dreptului civil roman; -ius militiae dreptul de a fi soldat in legiunile romane; -ius suffragii dreptul de a alege; -ius honorum dreptul de a candida la o magistratura in colonii. Numele cetateanului era compus din 5 elemente tria nomina care continea: praenomen =individualizarea in cadrul societatii; - nomen gentili cum = ginta caruia ii apartine; - cognomem (porecla data de familie); - indicatiunea filiatiunii (prenumele tatalui); - indicatiunea tribala (tribul in care isi exercita dreptul de vot. Cetatenia se dobindea: -prin nastere cel nascut in cadrul casatoriei lua cetatenia tatalui, iar cel nascut in afara casatoriei, cetatenia mamei; -prin beneficiul legii strainul care indeplinea conditiile cerute de lege devenea cetatean roman; -sclavul dezrobit de un cetatean dobindea si el cetatenia. Cetatenia se putea pierde in urmatoarele conditii: -pierderea libertatii; -cetateanul roman ce devenea cetatean al altui stat; -exilarea din Roma; -comiterea unui delict fata de un alt stat. Latinii - cei mai vechi latini se numeau veteres. Ei erau locuitorii Latiumului rude de singe cu romanii si se bucurau de urmatoarele drepturi: - ius commercii; - ius connubii; ius sufragii. La inceput acestia traiau in cadrul unor confederatii cu romanii dar mai tirziu au fost supusi de catre acestia. Cei ce locuiau in coloniile fondate in Italia dupa anul 268 se numeau latini coloniari aveau un regim juridic inferior cetatenilor, bucurindu-se de regula doar de ius commercii.. Latinii fictivi erau cei care aveau aceeasi conditie juridica cu cea a latinilor coloniari dar nu erau rude de singe cu romanii, asa incit nu erau latini si in sens etnic, si erau reprezentati de locuitorii din provincii.

Peregrinii erau strainii, oameni liberi, care nu erau nici cetateni, nici latini. Erau de 2 feluri: - peregrini obisnuiti (ius gentium), puteau uza de dreptul cetatii in care locuiau, Roma tolerind dreptul din provincii in masura in care aceasta nu venea in contradictie cu principiile dreptului roman; - peregrini dediticii care erau locuitori ai cetatilor distruse de romani, deoarece au opus rezistenta, avind o conditie juridica inferioara, in sensul ca nu puteau merge la Roma si nu puteau dobindi cetatenia romana. b). Sclavii erau considerati simple lucruri res si din punct de vedere juridic proveneau: - din razboaie prizonierii intrau in proprietatea statului roman, apoi erau vinduti persoanelor particulare; - din comiterea unor fapte pedepsite cu pierderea libertatii acestia puteau fi vinduti ca sclavi dar nu in Roma, ci peste hotare, potrivit principiului ca un catatean roman nu poate fi sclav in cetatea sa; - prin nastere. Neavind personalitate, sclavul nu putea participa la viata juridica in nume propriu, nu putea deveni titular de drepturi si nu-si putea asuma obligatii. El facea parte din patrimoniul stapinului, care il putea vinde sau dona, putea fi pedepsit sub orice forma sau putea fi chiar ucis, neavind dreptul de a se plinge in justitie, nu putea incheia o casatorie valabila, deci nu putea intemeia o familie in sensul dreptului roman, nu putea dobindi nimic pentru sine deoarece nu avea patrimoniu dat, insa cu aprobarea stapinului putea stapini anumite bunuri cu titlu de peculium (bani, mobile, imobile sau chiar alti sclavi), care se aflau in proprietatea stapinului. c). Dezrobitii erau sclavi eliberati prin utilizarea anumitor forme: -vindicta = declaratie solemna, insotita de gesturi rituale, facuta de stapin in fata magistratului hunc hominem liberum esse volo (vreau ca acest sclav sa fie liber); -censu = trecerea sclavului intre oamenii liberi cu ocazia efectuarii recensamintului; -testamento: - direct (eliberarea sclavului in momentul acceptarii mostenirii); - indirect (mostenitorul primea sarcina de a dezrobi un sclav printr-un act ulterior si distinc de testament). Obligatiile pe care dezrobitul le avea fata de patron erau reprezentate de: - bona dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului; - obsequium respectul pe care dezrobitul il datora patronului; - operae serviciile datorate de dezrobit patronului. d). Colonii la origine fusesera oameni liberi, care impovarati de datorii renuntau la pamintul lor in folosul marilor proprietari. Colonii erau: - voluntari (tarani ruinati care de buna voie arendau o suprafata de pamint; - partiali (acei coloni care plateau in schimbul pamintului primit in folosinta, o parte din recolta); - siliti (prizonierii de razboi care nu mai cadeau in sclavie, ci erau repartizati marilor proprietari pentru a munci pe paminturile lor). Cu timpul toti au devenit coloni servi fiind legati de pamintul pe care-l lucrau, neputind sa-l paraseasca niciodata, proprietarul exercitind asupra lor un drept de corectie. Printre drepturile pe care le avea colonul ca om liber, adica nu era sclav intra: - dreptul de a incheia o casatorie valabila; - dreptul de a stapini anumite bunuri; - dreptul de a-si lasa bunurile mostenire. e). Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala constituiau o categorie cu un regim juridic special, creata in scopul de a exploata munca acelora care din punct de vedere formal nu puteau fi adusi in stare de sclavie. -persoane in mancio erau fiii de familie vinduti de catre parintii lor in scopul realizarii unui cistig (vinzarea era valabila 5 ani, iar dupa a 3-a vinzare, fiul iesea definitiv de sub puterea parinteasca) precum si fiii de familie delincventi, abandonati in miinile victimei delictului; -addicti debitorii insolvabili, atribuiti creditorilor lor; -auctorati oamenii liberi ce se angajau ca gladiatori; -redempti ab hostibus cei rascumparati de la dusmani, care ramineau in aceasta stare pina la achitarea sumei platite pentru rascumpararea lor.

8. FAMILIA ROMANA. Familia romana era privita ca o comunitate de persoane si bunuri, fiind intemeiata pe puterea exercitata de pater familias asupra bunurilor si asupra unui grup de persoane in care intrau sotia, copii, nepotii. Cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau in categoria persoanelor sui iuris. Pater familias era persoana sui iuris, iar sotia, copii, nepotii erau persoane alieni iuris. La moartea lui pater familias, sotia si copii deveneau sui iuris. Rudenia. Rudenia civila era numita agnatiune. Dreptul roman cunostea trei categorii de agnati; - cei aflati la un moment dat sub puterea lui pater familias (sotia, copii, nepotii); cei care in trecut au fost sub aceeasi putere dar care apoi au devenit sui iuris (fratii dupa moartea tatalui lor); - cei care nu s-au aflat vreodata sub aceeasi putere, dar s-ar fi putut afla daca pater familias ar fi trait in momentul nasterii lor (verii primari nascuti dupa moartea bunicului). Gentilii erau cei care nu puteau dovedi cu certitudine ca se trag din acelasi pater familias, desi existau anumite certitudini in acest sens. Ei se mosteneau intre ei, dar numai in absenta agnatilor. Rudenia de singe, numita cognatiune, era legatura dintre cei care aveau un autor comun, indiferent daca se gaseau sub aceeasi putere (sora trece prin casatorie sub puterea barbatului si inceteaza sa mai fie agnata cu fratele ei ramas sub puterea tatalui, dar continua sa fie cognata cu el). 9. CASATORIA. Casatoria era un mod natural de dobindire a puterii parintesti. Casatoria romana se realiza, la origini, prin trecerea femeii sub puterea barbatului casatoria cu manus. La sfirsitul republicii, insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, structurile sociale s-au schimbat, astfel casatoria cu manus a cazut treptat in desuetudine, locul sau fiind luat de casatoria fara manus (in care femeia nu mai cadea sub puterea barbatului, ci raminea sub puterea lui pater familias de origine). Casatoria cu manus caderea femeii in puterea barbatului se realiza in trei forme: confarreatio =era rezervata patricienilor si presupunea prezenta viitoarei soti, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter si a 10 martori; - usus =consta in coabitarea vreme de un an a viitoarei soti plebei, dupa care femeia cadea in puterea barbatului; - coemptio =se realiza printr-o autovindere fictiva a viitoarei sotii catre viitorul sot. Casatoria fara manus se forma prin instalarea femeii in casa barbatului cu care ocazie se organiza o petrecere. Conditiile de fond ale casatoriei erau: - connubium =dreptul de a incheia o casatorie valabila dreptului civil roman, piedici fiind rudenia, alianta, conditia sociala; consimtamintul viitorilor soti sau al celor 2 sefi de familie daca acestia se aflau sub puterea parinteasca; - virsta legala pentru incheierea casatoriei era fixata la 12 ani pentru fete si la 14 ani pentru baieti. Ca efect ale casatoriei cu manus sotia era considerata fiica a barbatului sub puterea caruia intra, bunurile dotale intrind in proprietatea acestuia, iar fata de copiii ei era considerata sora (loco sorolis) venind la mostenire in aceasta familie. Ca efect ale casatoriei fara manus, femeia raminea sub puterea tatalui ei, astfel incit din punct de vedere civil era considerata straina fata de barbatul ei, cit si fata de copii, ea neavind drepturi succesorale in noua familie, dar venea la mastenire in familia de origine. 10. ADOPTIUNEA. Adoptiunea era un mod artificial de creare a puterii parintesti. Adoptiunea a fost creata prin interpretarea dispozitiilor din Legea celor XII Table, privind vinzarea fiului de catre familie. Ea consta in trecerea unui fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea altui tater familias. Actul adoptiunii presupune existenta consimtamintului celor

doua parti si o diferenta de virsta intre adoptant si adoptat de cel putin 18 ani. Adoptiunea se realiza in doua faze: - aveau loc 3 vinzari si 2 dezrobiri succesive, in aceeasi zi, in urma carora fiul de familie iesea definitiv de sub puterea lui pater familias si raminea sub puterea cumparatorului; - avea loc un proces fictiv (in iure cessio) la sfirsitul caruia magistratul isi exprima acordul rostind addico. Cel adoptat dobindea dreptul la mostenire in noua familie, dar il pierdea fata de familia originala. In sens larg, actul adoptiunii cuprindea si adrogatiunea, actul prin care o persoana sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris.

11. TUTELA. Tutela = era institutia judiciara creata in scopul protejarii incapabililor de fapt, adica a celor care aveau personalitate, aveau capacitate de drept dar nu aveau reprezentarea urmarilor faptelor lor. In functie de persoanele puse sub protectie, tutela era : - tutela impuberului sui iuris (acesta daca se afla sub puterea parinteasca era pus sub tutela pina la virsta de 14 ani); - tutela femeii sui iuris (sub pretextul incapacitatii intelectuale a femeii). In anul 410 a fost desfiintata tutela pentru femei. Dupa modul de deferire tutela era: - legitima =acordata agnatilor; testamentara =era instituita prin testament de catre pater familias pentru eventualitatea ca ar deceda inainte ca fiul sa ajunga la virsta pubertatii; - dativa =magistratul instituie un tutore impuberului care nu are rude civile. Procedele de administrare a tutelei erau; - negotiorum gestio =procedeul de administrare utilizat pentru perioada de timp in care copilul pus sub tutela (pupiul) era mai mic de 7 ani (infans) perioada in care tutorele devenea proprietar, creditor sau debitor intrucit copilul nu avea capacitate de fapt si nu putea fi reprezentant; - auctoritatis interposition =procedeul folosit pentru administrarea bunurilor copilului mai mare de 7 ani, care se presupunea ca se putea exprima corect, tutorele avind rolul de a-l asista pentru a-i completa personalitatea. Actele astfel incheiate produceau efect asupra copilului. 12. CLASIFICAREA LUCRURILOR. Bunurile res sint lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate. PATRIMONIU totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor, susceptibile de o valoare pecuniara. Diviziunea fundamentala a lucrurilor era data de distinctia intre: - res in patrimonio (lucruri patrimoniale care faceau obiectul proprietatii private); - res extra patrimonium (lucruri in afara patrimoniului care nu sint susceptibile de apropiere sub aceasta forma, constituind diviziunea fundamentala a lucrurilor. Res in patrimonio erau clasificate dupa mai multe criterii: -dupa criteriul naturii economice: - lucruri mancipi (erau considerate mai pretioase pamintul, sclavii, vitele); - nec mancipi (bani, drepturile de creanta). -dupa criteriul formei materiale: - lucruri corporale (care puteau fi atinse cu mina); lucruri incorporale (care nu puteau fi atnse cu mina drepturile subiective). -dupa criteriul mecanismului unor figuri juridice: - lucruri mobile (se pot misca prin putere proprie sau printr-o forta exterioara lor, fara a-si pierde identitatea); - lucruri imobile (isi schimba forma daca sint mutate). -dupa criteriul de identificare, dar in functie de conventia partilor: - lucruri de gen (au trasaturi ce apartin categoriei din care fac parte: sclavii sau vite); - lucruri individual determinate (au trasaturi proprii lor). Aceasta clasificare avea o mare importanta in materia riscurilor, deoarece daca bunul datorat disparea printr-un caz fortuit, debitorul continua sa fie obligat, potrivit principilui genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier), iar daca lucrul era individual determinat, debitorul era exonerat de raspundere; -dupa criteriul modului de producere: - fructe (sint create de un alt lucru, in mod periodic, fara a-i consuma substanta); - produse (sint lucruri carora le lipseste caracterul periodicitatii);

-lucruri care prin natura lor pot fi inlocuiteunele prin altele (res que pondere numero mensurave constant). 13. FORMA DE PROPRIETATE. In literatura juridica proprietatea apare fie ca: - drept subiectiv (posibilitatea de a stapini un lucru prin putere proprie si in interes propriu); - drept obiectiv (cuprizind totalitatea normelor juridice care reglementeaza modul de repartitie a mijloacelor de productie si a produselor). Astfel normele dreptului obiectiv stabilesc atributele dreptului de proprietate. Ca forme de proprietate avem: -proprietatea colectiva a gintii a fost demonstrata prin urmele lasate asupra: mancipatiunii =modul originar de transmitere a proprietatii, care presupunea tinerea cu mina de catre dobinditor a lucrului transmis; - formelor cerute pentru revendicarea unui lucru (sacramentum in rem) =presupunea prezenta lucrului in fata magistratului; sistemului succesiunii legale care era atribuita sui herendes-ilor, in lipsa acestora agnatilor, iar daca lipseau si acestia, gintilor (membrii gintii). -proprietatea familiala - a aparut prin atribuirea fiecarui cetatean a cite 2 iugare de pamint (bina jugera), prin reforma lui Romulus, proces ce se presupune ca s-a desfasurat pe parcursul intregi epoci. Terenurile aflate in proprietate familiala (locul de casa si gradina) erau desemnate prin termenul heredium - . Caracterele proprietatii familiale erau: inalienabil =confirmat de modul original de transmitere al proprietatii (mancipatiunea); invizibil =in virtutea caruia sui herendes traiau intr-o stare de indiviziune, dupa moartea lui pater familias, urmare a acestui fapt era ca heredium desemna pe linga forma de proprietate si o forma de mostenire; - coproprietate =care insemna ca sui herendes se mosteneau pe ei insisi, adica veneau la mostenirea unui lucru pe care-l stapineau si inainte de moartea lui pater familias. Ca forma de proprietate in dreptul clasic avem: - Proprietatea quiritara. In epoca veche, proprietatea quiritara 9a cetatenilor romani), numita dominum ex iure quiritium, era reglementata in mod expres, fiind foarte clar conturata, exclusivista si formalista. Ea se crea in mod solemn, se transmitea prin formule solemne si tot prin formule solemne se reclama in justitie. Caracterele proprietatii quiritare erau: - trasatura definitorie a proprietatii quiritare era data de catacterul ei exclusivist, in virtutea caruia ea apartinea doar cetatenilor; - dreptul de proprietate quiritara nu cunostea nici o ingradire fiind un drept absolut; - proprietatea quiritara nu se pierdea prin trecerea timpului si nici nu putea fi revocata, avind un caracter perpetuu. S-a exercitat si in epoca clasica, pastrindu-si unele din vechile caractere si dobindind altele noi transmiterea proprietatii se facea si prin traditiune. - Proprietatea pretoriana = s-a aplicat la origine intr-un singur caz transmiterea proprietatii asupra unui res mancipi prin traditiune. Potrivit reformei pretorului, dobinditorul unui res mancipi prin traditiune, avea un drept de proprietate aparte, lucrul considerindu-se a fi in bonus, adica in patrimoniul dobinditorului, dar si cel ce-l transmitea pastra in continuare un drept de proprietate goala de continut nudum ius ex iure quiritium -. In cazul unui conflict intre 2 proprietari, proprietatea pretoriana paraliza efectele proprietatii quiritare. - Proprietatea provinciala. Potrivit unei reguli stravechi, toate paminturile cucerite treceau in proprietatea statului roman, sub titlul de ager publicus, dar in realitate ele erau stapinite de autohtoni, cu titlu de folosinta, pentru care plateau impozit tributum. Ei exercitau asupra pamintului un drept de posesie si uzufruct, iar la moartea proprietarului provincial, acest drept trecea asupra urmasilor. Pe de alta parte pamintul putea fi transmis si intre vii, prin simpla traditiune (act de drept al gintilor). Proprietarii provinciali se bucurau de prescriptio longi temporis ce reprezinta o forma a uzucapiunii, aplicata in acest

caz cu unele deosebiri in ceea ce priveste: - termenul (10 ani pentru prezenti si 20 de ani pentru absenti); - efectul (actiunea intentata de reclamant dupa trecerea celor 10, respectiv 20 de ani, este respinsa de posesor). Proprietarul provincial beneficia si de o actiune in rem speciala, pe care o putea intenta in vederea redobindirii posesiunii asupra lucrului. In epoca post clasica, ca urmare a faptului ca solul italic a fost supus si el impozitelor, proprietatea provinciala a disparut. - Proprietatea peregrina =nu a putut fi protejata prin mijloace de drept civil, intrucit acestea erau accesibile numai cetatenilor romani. Romanii au recunoscut totusi peregrinilor un drept de proprietate distinct, aparat prin procedee juridice, dupa modelul celor aplicabile proprietatii civile, dar obtinute prin introducerea unor fictiuni. Dupa anul 212, prin Edictul lui Caracalla s-a acordat cetatenie aproape tuturor strainilor si in acest mod proprietatea peregrina a disparut. In epoca lui Justinian, prin unificarea proprietatii quiritare cu proprietatea pretoriana, a rezultat o forma de proprietate unica numita dominium, prin care proprietarul putea dispune de lucrul respectiv printr-o simpla manifestare de vointa. 14. SUCCESIUNEA. Materia succesiunilor cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza transmiterea patrimoniului defunctului catre mostenitorii sai. Intrucit dreptul defunctului se stingea odata cu personalitatea sa, romanii considerau ca mostenitorii dobindeac un drept nou, de proprietate-putere. La origine, succesiunea s-a intemeiat pe stapinirea dobindita de mostenitori asupra bunurilor defunctului si nu pe transmiterea unui patrimoniu. In acest mod se explica faptul ca cel mai vechi termen care desemna succesorul a fost heres, care provenea din herus stapin. Termenii de succesiune si succesor au aparut in momentul in care romanii au recunoscut principiul continuitatii persoanei defunctului. Romanii au recunoscut 3 sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauza de moarte: mostenirea ab intestat (legala); mostenirea testamentara; mostenirea deferita contra testamentului. A. Succesiunea ab intestat se deschide atunci cind nu exista mostenitori testamentari si asta datorita faptului ca fie defunctul nu a lasat testament fie testamentul nu a fost valabil intocmit. Mai este numita si mostenire legala deoarece normele care o reglementeaza sint cuprinse in Legea celor XII Table. Categorii de mostenitori avem: -sui heredes sint persoanele, care prin moartea lui pater familias devin ius iuris si vin la mostenire cu prioritate fata de celelalte rude civile ale defunctului, formind prima categorie de mostenitori legali. In aceasta categorie intra: - fiii; - fiicele; - sotia casatorita cu manus (in calitate de fiica); - nepotii din fii =daca tatal lor a predecedat bunicului (veneau prin reprezentare si primeau cit i s-ar fi cuvenit tatalui lor daca ar fi trait); - adoptatul; adrogatul. Sotia casatorita fara manus si fiul emancipat nu sint sui heredes deoareca intre ei si pater familias nu existau legaturi civile in momentul mortii acestuia. -adgnatus proximus reprezinta persoanele aflate in cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul si vin la mostenire in lipsa lui sui heredes-ilor: - frati; - veri; - nepoti de frate sau de var. Daca cel mai apropiat agnat refuza mostenirea, aceasta devenea vacanta. -gentiles formeaza cea de-a treia categorie de mostenitori legali, care vin la mostenire, in parti egale, in lipsa celor din sui heredes si adgnatus proximus. Reformele pretorului au avut ca scop ocrotirea rudelor de singe si consolidarea relatiei dintre soti in cadrul casatoriei fara manus. Mostenirea pretoriana era desemnata prin termenul bononum possessio. Categoriile de mostenitori pretorieni erau:

- unde liberi sui heredes si alte rude de singe, care suferind o capitis deminutio au pierdut drepturile succesorale (fiul emancipat si descedentii sai); - unde legitimi: - agnatii; - gentilii. Daca cel mai apropiat agnat refuza mostenirea, aceasta nu mai devenea vacanta ci trecea la urmatoarea categorie de mostenitori cognatii; - unde cognatii acei cognati, rude de singe, care nu sint in acelasi timp si agnati (copii fata de mama lor in cadrul casatoriei fara manus) care vor veni la mostenire numai in lipsa rudelor civile; - unde vir et uxor sotul si sotia (in cadrul casatoriei fara manus). Dreptul imperial, prin reforma lui Justinian, cunoaste ca categorii de mostenitori: descendentii; - ascendentii, fratii si surorile bune si copii lor; - fratii si surorile consangvini sau uterini si copii lor; - ceilalalti colaterali. B. Succesiunea testamentara. Testamentul = act solemn prin care o persoana testator instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima sa dorinta. Vechiul drept roman a cunoscut ca forme de testament: - testamentul calatis comitiis =imbraca forma unei legi votate de catre comitia curiata, la care participau doar patricienii si avea ca inconveniente; - era accesibil doar patricienilor; se putea face de 2 ori/an, cind era convocata adunarea patricienilor; - testamentul in procinctu =a aparut pentru a inlatura inconvenientele testamentului calatis comitiis. Acesta se facea in fata armatei gata de lupta, fiind accesibil si plebeilor. Prezenta dezavantajul ca era accesibil numai soldatilor, adica cetatenilor cu virsta cuprinsa intre 17 46 ani; - testamentul per aes et libram =reprezinta una din aplicatiile mancipatiunii fiduciare. Testatorul transmitea patrimoniul sau unui testamentar (emptor familiae), caruia prin pacte fiduciare ii indica numele mostenitorului si felul in care sa fie impartite bunurile. Desi acest testament era accesibil oricarui cetatean roman, avea inconvenientul ca pactele fiduciare nu erau sanctionate, executarea testamentara raminind la latitudinea executorului testamentar. In dreptul roman clasic apar noi forme de testament: - testamentul nuncupativ (se facea in forma orala, in prezenta a 7 martori); - testamentul pretorian (era intocmit in forma scrisa, purtind sigiliile a 7 martori); - testamentul militar (putea fi intocmit numai doar cu respectarea vointei testatorului, care trebuia clar exprimata). Testamentul factio desemna capacitatea unei persoane de: - a-si intocmi testamentul; a fi martora la intocmirea unui alt testament; - a veni la succesiune in calitate de mostenitor sau legatar. Capacitatea de a-si face testamentul testamenti factio activa o aveau cetatenii romani sui iuris si peregrinii care se bucurau de ius comercii. Capacitatea de a veni la succesiune testamenti factio pasiva nu o aveau incapabilii de drept si de fapt si perpoanele incerte. Instituirea de mostenitor = se facea la inceputul testamentului si constituia temeiul existentei judiciare a actului. Conditiile de fond ale instituirii erau exprimate in 2 principii care guverneaza materia succesiunii testamentare: -nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi (nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament); -semel heres simper heres (o data herede pentru totdeauna herede). Concluzia nu era permisa instituirea de mostenitor numai pentru o parte de mostenire; daca totusi testatorul facea o asemenea instituire, heredele dobindea si partea pentru care nu a fost instituit. Substituirea de mostenitor era o instituire conditionata, de gradul doi, fiind posibila doar daca testatorul introducea in testament o clauza prin care dispunea ca o persoana, numita substituit, sa ia locul mostenitorului, in situatia in care acesta nu dobindea mostenirea substituirea se putea face sub 3 forme:

- substituirea vulgara consta in instituirea unuia sau mai multi mostenitori in locul mostenitorului instituit; - substituirea pupilara consta in instituirea unei persoane care sa vina la mostenire in locul mostenitorului instituit, daca acesta ar muri inaintea pubertatii; - substituirea quasi-pupilara consta in numirea unui mostenitor de catre testator, pentru descedentul sau lipsit de minte (mente captus). C. Succesiunea deferita contra testamentului potrivit vechiului drept roman dezmostenirea se facea cu respectarea formulelor solemne. Nerespectarea formelor solemne de dezmostenire ale unui fiu, atragea nulitatea testamentului (ruptum). In cazul dezmostenirii fiicelor sau nepotilor era necesara doar rectificarea testamentului in asa fel incit acestia sa dobindeasca o parte din mostenire. Testamentul inoficios este o creatie a tribunalului centumvirilor, prin care se acorda unor categorii de rude posibilitatea de a ataca testamentul, chiar si in cazul in care au fost dezmostenite cu respectarea formelor solemne. Plecindu-se de la ideea ca testatorul si-a incalcat datoria de iubire (officium)pentru rudele dezmostenite pe nedrept, s-a pus la dispozitia acestora o actiune prin care puteau ataca testamentul querela inofficiosi testamenti pornindu-se de la pretextul ca testatorul nu a fost in deplinatatea facultatilor mintale in momentul intocmirii testamentului. 15. CLASIFICAREA OBLIGATIILOR. Clasificarea obligatiilor a fost facuta dupa mai multe criterii astfel: A) Dupa izvoarele lor, obligatiile se impart in: a. Obligatii contractuale: - dupa sanctiune contractele pot fi: = de drept strict; = de buna credinta. - dupa efecte contractele pot fi: = unilaterale; = bilaterale. - dupa modul de formare contractele pot fi: = solemne; = nesolemne reale; - consensuale; - nenumite. Contractele nesolemne cele care nu necesita o forma speciala. Contracte reale MUTUUM sint: - imprumutul de consumatie; - fiducia; - gajul; comodatul; - depozitul. Contractele consensuale (se formeaza prin simplul acord al partilor) sint reprezentate de: - vinzarea; - locatiunea; - societatea; - mandatul. Contractele nenumite se formeaza printr-o conventie insotita de executarea obligatiei de catre una dintre parti. b) Obligatii delictuale; c) Obligatii quasicontractuale; d) Obligatii quasidelictuale. B) Dupa sanctiune obligatiile se impart in: - obligatii civile: sint sanctionate printr-o actiune; - obligatii naturale: nu sint sanctionate printr-o actiune dar creditorul dispune totusi de o sanctiune care este exceptiunea. C) Dupa pluritatea de subiecte sanctiunile pot fi: - debitorii sau creditorii se gasesc pe picior de egalitate: a. obligatii conjuncte (la care functioneaza principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor fiecare dintre creditori sau debitori poate pretinde doar partea sa); b. obligatii coreale (oricare dintre creditori poate pretinde intreaga creanta sau oricare dintre debitori poate fi tinut pentru intreaga datorie).

debitorii sau creditorii nu se gasesc pe picior de egalitate: a. adstipulatio actul prin care un creditor accesor se alatura creditorului principal, b. adpromissio actul in baza caruia un debitor accesor se alatura debitorului principal.

1. Care dintre urmatoarele delicte sunt considerate delicte noi: a) injuria b) dolus c) demnum injuria datum 2. Care dintre urmatoarele elemente ale contractelor sunt accidentale: a) obiectul b) consimtamantul c) termenul 3. Care dintre urmatoarele moduri de stingere a obligatiilor sunt voluntare: a) plata b) confuziunea c) moartea 4. Care dintre urmatoarele moduri de stingere a obligatiilor sunt nevoluntare: a) novatiunea b) compensatiunea c) imposibilitatea de executare 5. Care dintre urmatoarele garantii enumerate mai jos sunt considerate garantii reale: a) gajul b) sponsio c) fidepomissio 6. In Legea celor XII Table regasim impartirea actiunilor in: a) actiuni private si actiuni populare b) actiuni directe si actiuni utile c) ambele d) niciuna 7. Cea mai reusita sistematizare a normelor juridice romane s-a concretizat in: a) Codex Gregorianus b) Opera legislativa a imparatului Justinian c) ambele d) niciuna 8. Procedura extraordinara in dreptul roman se caracteriza prin: a) lipsa etapelor "in iure" si "in iudicio" b) desfasurarea procesului in fata unei persoane c) ambele d) niciuna 9. Expresia "legis actiones" semnifica: a) orice actiune se intemeiaza pe lege b) orice lege presupune actiune c) ambele

d) niciuna 10. Conditiile in care apar legisactiunile sunt evidentiate de: a) caracterul legal, formalist si judiciar b) caracterul administrativ si rigid c) caracterul formal si material 11. Din textele jurisconsultului Ulpian rezulta ca dreptul roman se divide in: a) dr. clasic si postclasic b) drept public si privat c) ius civile, ius gentium si ius naturale 12. Din punct de vedere cronologic, istoria statului roman a cunoscut urmatoarele perioade: a) perioada statala si perioada nestatala b) perioada regalitatii, perioada republicii si a monarhiei c) perioada dominatului si a principatului 13. Admiterea reprezentarii in sistemul juridic roman: a) s-a datorat transformarilor economice si sociale b) a aparut in epoca clasica c) a debutat cu reprezentarea imperfecta d) toate 14. Etapele succesive ale perioadei imperiului roman se refera la: a) monarhia simpla si monarhia absoluta b) regalitatea si republica c) principatul si dominatul 15. Epocile dreptului roman se delimiteaza astfel: a) epoca veche, epoca clasica si epoca postclasica b) epoca preclasica , epoca clasica si epoca moderna c) epoca republicii si epoca monarhiei 16. Litis contestatio in procedura legisactiunilor insemna: a) sentinta de condamnare b) un litigiu contestat c) luarea de martori 17. Caracteristicile etapei "in iure" specifice procedurii formulare erau: a) reclamantul expunea oral obiectul cererii sale b) procesul se desfasura in fata magistratului c) paratul avea trei posibilitati fata de pretentiile reclamantului d) toate 18. Litis contestatio in cadrul procedurii formulare consta in: a) remiterea unei copii de pe formula b) contestarea sentintei c) imposibilitatea de executare 19. Din punct de vedere cronologic, putem diferentia stiinta dreptului creata de jurisconsulti astfel: a) jurisprudenta sacrala si jurisprudenta populara b) jurisprudenta religiaosa si jurisprudenta laica c) jurisprudenta clasica si jurisprudenta postclasica 20. Partile constitutive ale legii romane erau: a) praescriptio

b) textul de lege c) sanctio d) toate