Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti puse in
practica interbelica;
să intelegi notiunile generale privind institutiile politice ;
să evaluezi justetea capacitatilor juridice ale regimului comunist;
să recunosti importanta revenirii la standardele democratice europene.
Sarcina de lucru 1
Aprofundeaza principalele momente ale constituirii statului national unitar
roman. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor
tutoriale. Consultati Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului
Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice Danubius, 2002, p 45- 120
Sarcina de lucru 2
Aprofundeaza cunostintele referitoare la Constitutia de la 1923. Sarcina de
lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Consultati
Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Universitara,
Bucuresti, 2008 p 65-145
Sarcina de lucru 3
Aprofundeaza cunostintele despre modul în care Dreptul penal si
Dreptul civil au reusit sa confirme Romaniei statutul de democratie
interbelica. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul
intalnirilor tutoriale. . Dan Top, Istoria dreptului si statului romanesc,
Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale Bucuresti, 2007, p20-90
de apel în recurs.
c) Curţile de apel au crescut ca număr de la 4 la 12, nominalizându-se în Legea
tribunalelor care făceau parte din circumscripţia fiecărei Curţi. Aceasta se
compunea din una sau mai multe secţii, fiecare dintre ele având un preşedinte
şi cinci consilieri, plus alţi trei (cel puţin) pentru inspecţiile judecătoreşti.
Curtea de Apel judeca în complet de trei consilieri, luând decizii cu majoritatea
de doi, în cazurile apelurilor la procesele judecate de judecător şi în apelurile
penale. În cazuri mai complicate, Curtea de Apel era obligată să judece cu cinci
consilieri
d) Curţile cu juraţi. Legea din 1924 stabilea că în fiecare judeţ să funcţioneze
câte o Curte cu juraţi, cu competenţa de a judeca ,,în toate materiile criminale
şi delicte de presă”. Judecau în sesiuni ordinare, stabilite prin regulament
special pentru funcţionarea lor, cu deosebire faţă de trecut când şedinţa nu mai
era prezidată de un consilier de la Curte, ci de prim-preşedintele tribunalului
sau preşedintele tribunalului nedivizat.
e) Curtea de Casaţie. Pentru România exista o singură Curte de Casaţie şi
Justiţie, fapt stabilit prin Constituţia din 1923. În 1925 va fi elaborată legea
pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, având ca bază elemente din vechea lege a
lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanţă se înfăţişa ca un puternic element al
Unirii. Legea Curţii de Casaţie, elaborată în decembrie 1925, preciza, ca şi
Constituţia, unicitatea celei mai înalte instanţe judecătoreşti (art. 1), lucru nu
uşor de realizat, dată fiind pluritatea sistemelor juridice aplicate pe teritoriul
ţării după Unire. Curtea de Casaţie rămânea formată tot din trei secţii, ca în
trecut, şi se compunea dintr-un prim-preşedinte şi trei preşedinţi de secţie, însă
numărul consilierilor s-a ridicat la 42, iar după anul 1932 la 50 etc. Au fost
introduse două amendamente apreciate ca deosebit de importante, stabilite prin
constituţie şi adoptate de legea de organizare a Curţii şi anume:
1) dreptul de recurs în casare, era de ordin constituţional, ceea ce dădea o
garanţie în plus pentru justiţiabili;
2) numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite, avea dreptul de a judeca
Constituţionalitatea legilor.
Curtea de Casaţie avea şi competenţe ca Înaltă Curte de Justiţie ca şi mai
înainte. În cazuri excepţionale şi în cauze politice Curtea de Casaţie judeca în
calitate de Înaltă Curte de Justiţie în secţiuni unite. Într-o formulare nouă
aceasta îşi menţinea prerogative de a judeca miniştrii deferiţi justiţiei. Unele
modificări s-au înregistrat şi în timpul dictaturii Carliste, când s-a generalizat şi
permanentizat starea de asediu şi a crescut competenţa instanţelor militare.
Toate acestea din cauza pregătirilor de război din Europa şi a ameninţărilor din
afară la integritatea teritorială a României. Legea organizării judecătoreşti din
august 1938 nu a mai inclus între instanţele de judecată Curţile cu Juraţi, şi a
creat două feluri de judecătorii: Urbane (existente) şi Comunale.
atribute necesare unei existente cel putin decente in cadrul unui stat cu adevarat
de drept.
Contextul geopolitic în care se afla România la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial va permite Uniunii Sovietice să aibă puterea de decizie
nemijlocită prin intermediul Comisiei Aliate de Control înfiinţată potrivit
Convenţiei de Armistiţiu de către Aliaţi. Acest fapt, a permis precipitarea
procesului de instaurare a unor regimuri de “democraţie populară” la
frontierele U.R.S.S.-ului, în consecinţă României i se va impune schimbarea
regimului politic şi în cele din urmă chiar a formei de guvernământ. Una dintre
metodele comuniştilor care vizau slăbirea încrederii cetăţenilor în instituţiile
statului o reprezenta declanşarea demonstraţiilor antiguvernamentele, în paralel
cu sabotarea guvernului din interiorul acestuia, forţând astfel, demisia
cabinetului (Sănătescu şi Rădescu, după caz).
Acutizarea conflictului politic în interiorul guvernului dintre reprezentanţii
partidului comunist şi cei ai partidelor istorice, va determina Uniunea Sovietică
să impună aducerea la putere a unui guvern dominat de comunişti pe motivul
că, precedentele cabinete politice nu respectă prevederile Convenţiei de
Armistiţiu, protejându-i pe colaboratorii regimului antonescian, fără a fi în
măsură să facă faţă “importantelor manifestări politice antifasciste ale
populaţiei”. La sfârşitul războiului refuzul Statelor Unite şi al Marii Britanii, de
a-l recunoaşte, îl vor determina pe Regele Mihai să ceară demisia cabinetului,
dar premierul având sprijinul Uniunii Sovietice, nu va lua în considerare
cererea suveranului. Sistarea raporturilor dintre rege şi guvern va constitui
astfel o consecinţă firească, un impas politic şi constituţional greu de depăşit,
concretizat în final prin refuzul regelui de a colabora cu un guvern considerat
pe drept acum neconstituţional.
Greva regală v-a trezi opoziţia politică la acţiune şi va avea drept efect
intervenţia Marilor Puteri care vor impune intrarea în guvern a reprezentanţilor
partidelor istorice. La 15 octombrie 1946 cabinetul va fixa data definitivă
pentru ţinerea alegerilor la 19 noiembrie, prin Decretul 2219 privitor la
alegerile pentru Adunarea Deputaţilor. Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea
lui a fost viciat de nenumărate ingerinţe ale guvernului, care spera să-şi asigure
astfel câştigarea alegerilor. Rezultatul real al votului a fost trucat prin
intermediul forţelor de poliţie şi al consilierilor sovietici care vor inversa
practic, rezultatul votului acordând Blocului Partidelor Democratice 71% din
voturi, iar opoziţiei restul. Ţinând cont de falsul electoral înregistrat, partidele
istorice vor decide boicotarea lucrărilor Adunării Deputaţilor, considerând că
dreptul electoral a fost refuzat unei mari părţi a populaţiei şi în consecinţă,
alegerile nu sunt constituţionale. Opoziţia îl va încuraja pe rege să nu deschidă
lucrările Adunării Deputaţilor, întrucât acest lucru ar constitui o validare a
alegerilor electorale, câştigate prin fraudă electorală de partidul comunist.
Experienţa grevei regale, îl va determina pe monarh să nu întrerupă punţile de
legătură cu guvernul, conştient că risca astfel abdicarea. La 1 decembrie 1946,
regele potrivit prevederilor constituţionale deschide lucrările parlamentului,
acordând guvernului Groza mult aşteptata legitimitate constituţională.
Încheierea Conferinţei de Pace de la Paris va permite guvernului încheierea
Tratatului de Pace dintre România şi puterile aliate la data de 10 februarie
1947. Tratatul conţinea importante prevederi ce afectau suveranitatea statală
Istoria dreptului românesc 111
Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX
Sarcina de lucru 4
Aprofundeaza cunostintele referitoare la modul în care dinamica puterii
politice intre anii 1945-1948 a respectat prevederile constitutionale. Sarcina
de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Dan Top,
Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice
Nationale Bucuresti, 2007 p 40-84
îmbrăcat forma unei duble titulaturii şi anume: hotărâri ale Comitetului Politic
Executiv al PCR şi ale Consiliului de Miniştri. De altfel, orice act normativ
trebuia avizat în prealabil de organismele politice.
Prin Constituţia din 1952 s-a legiferat o nouă împărţire administrativ ––
teritorială a României, începută încă din 1950. Principalele unităţi teritoriale au
devenit pentru mai mulţi ani (până în 1968) regiunea, raionul şi comuna. Au
fost organizate mai întâi 28 de regiuni (Legea nr.5 din 8 septembrie 1950), apoi
numărul acestora au fost reduse la 16 Potrivit acestei constituţii statul a căpătat
largi competenţe şi atribuţii în toate domeniile vieţii sociale, economice şi
culturale. El (statul) organiza şi planifica economia naţională, deţinea
monopolul organizării sistemului bancar, bănesc şi de credite, precum şi al
conducerii întreprinderilor şi instituţiilor de stat, industriale, agricole şi
comerciale. Tot statului îi revenea sarcina conducerii învăţământului de toate
gradele, asigura dezvoltarea culturii etc.
Perioada în cauză a fost caracterizată de nuanţarea raportului dintre individ şi
stat în favoarea statului. Dacă în constituţiile din perioada interbelică şi cea din
1948 drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor erau prevăzute în
primele capitole, imediat după cele privind teritoriul ţării, în aşezământul din
1952 ele sunt denumite „drepturi şi îndatoriri fundamentale” şi plasate abia în
capitolul al optulea. Cetăţenilor le erau garantate (în mod demagogic) libertatea
cuvântului, a presei, întrunirilor şi mitingurilor, cortegiilor şi demonstraţiilor de
stradă, însă cu condiţia ca ele să fie exercitate „în conformitate cu interesele
celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară”.
În perioada 1947 – 1974 România a fost republică parlamentară, întrucât nu
avea un şef de stat, fie el monarh sau preşedinte de republică. Potrivit
modificărilor din martie 1974 a ultimei Constituţii, cea din 1965, s-a introdus
funcţia de preşedinte. Această funcţie cumula o multitudine de atribuţii
transferate din domeniul legislativului suprem si de la cel administrativ central.
Preşedintele republicii devenea şeful statului şi reprezenta puterea de stat în
relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România, fiind ales
de M.A.N. .Avea dreptul de a numi şi revoca (la propunerea primului-ministru)
pe viceprim–miniştrii, miniştrii şi conducătorii altor organe ale administraţiei
de stat, precum şi pe membrii Tribunalului Suprem. Preşedintele statului putea
emite norme cu putere de lege sub formă de decrete prezidenţiale şi decizii şi
cumula dreptul de promulgare a legilor şi decretelor normative elaborate de
forul legislativ suprem.
Constituţia din 1965 a menţinut, în general, aceeaşi structură de organizare şi
funcţionare a organelor de stat prevăzute şi în constituţiile anterioare. Astfel,
organismele supreme ale puterii de stat erau: Marea Adunare Naţională şi
Consiliul de Stat. Principalul element al noii constituţii era acela că se abolea
termenul de Republică Populară, acesta fiind înlocuit cu Republica Socialistă.
Consiliul de Miniştri rămânea organismul administraţiei de stat, care exercita
conducerea activităţii pe întreg teritoriul ţării, stabilea măsurile pentru aducerea
la îndeplinire a politicii interne şi externe, conducea activitatea ministerelor,
elabora proiectele planului şi bugetului de stat de nivel republican, adopta
măsuri pentru apărarea ordinii publice, exercita atribuţii de conducere şi
control.
Istoria dreptului românesc 114
Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX
sau in timp ce economia de piata favorizeaza mai mult piata si regiunile locale.
Ca si minusuri, statul nu poate identifica preferintele consumatorului, excesele,
deficitele in materie de productie, fapt ce contribuie la lipsa de produse sau
alimente de pe piata. Impactul in viata personala este unul foarte mare in
sensul ca oportunitatile de angajare sunt limitate. Din punct de vedere social,
autoritatile comuniste s-au preocupat de cresterea gradului de alfabetizare a
populatiei astfel incat,peste 95% din populatie in 1989 stia sa scrie si sa
citeasca, iar prin intermediul unitatilor scolare de profil se crea forta de munca
specializata in special pentru domeniile de mare importanta (ind siderurgica,
metalurgica).
Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 dintre România şi
URSS prevedea, în art. 14, că „Guvernul şi Înaltul Comandament Aliat (a se
citi sovietic) vor colabora la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de
crime de război ”. pregătindu-se astfel posibilitatea legală de imixtiune a părţii
sovietice în sistemul juridic românesc, ceea ce contravenea constituţiei care
stipula faptul că nici o lege nu putea înfiinţa pedeapsa confiscării averilor,
respectiv interzicea crearea de „comisii şi tribunale extraordinare” în vederea
anumitor procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor anume
procese.
Crearea instanţei extraordinare Tribunalul poporului a constituit, de
asemenea, o violare gravă a Constituţiei. Legea prevedea înfiinţarea instituţiei
acuzatorului public care nu făcea parte din instanţele judecătoreşti, acuzatorii
fiind numiţi de către Consiliul de Miniştri şi investiţi cu largi atribuţii
procedurale şi de instrumentare a cazurilor. Astfel, Legea 312 din 21 aprilie
1945 crea o gravă imixtiune a executivului în domeniul juridic. De asemenea,
prin această lege – 312 – se introducea arbitrariul şi abuzul în materie
judecătorească, Consiliul de Miniştri putând emite mandate de arestare care nu
erau supuse confirmării judecătoreşti.
Prin Constituţia din martie 1948 s-a creat posibilitatea de imixtiune a
executivului în realizarea justiţiei şi legalităţii. A fost înfiinţată instituţia
asesorului popular, care funcţiona pe lângă toate instanţele (cu excepţia Curţii
Supreme). Asesorii populari erau aleşi de către colectivele de muncă unde
lucrau sau erau numiţi nemijlocit de către organizaţii ale partidului comunist –
devenit partid de guvernământ. Prin prezenţa acestora în completul de judecată
se urmărea „aplicarea justiţiei şi înfăptuirea legalităţii populare”.
În acelaşi context şi spirit constituţional, din 1948, a fost abandonată
reglementarea de drept prin contenciosul administrativ. Astfel, persoanele
prejudiciate în drepturile lor printr-un act administrativ ilegal sau abuziv nu se
puteau adresa justiţiei în vederea reparaţiilor morale sau materiale
deschizându-se calea arbitrariului şi abuzurilor împotriva cetăţenilor din partea
autorităţilor administrative.
Începând cu anul 1952 s-a o „justiţie nouă”, prin înlocuirea vechii structuri
judecătoreşti tradiţionale. Au fost adoptate legi noi de organizare
judecătorească şi a procuraturii, într-un spirit „constituţional” de data aceasta.
Constituţia din 1952 a reconfirmat instituţia asesorilor populari. Asesorii
populari funcţionau la toate nivelurile sistemului judecătoresc (inclusiv la
Tribunalul Suprem), având toate drepturile judecătoreşti, iar, uneori, în
judecarea proceselor de fond, cei doi asesori populari puteau stabili hotărârea
Istoria dreptului românesc 117
Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX
Sarcina de lucru 5
Aprofundeaza drepturile şi libertăţile politice anulate aplicabile in
timpul regimului comunist. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore
cu prilejul intalnirilor tutoriale. Voicu, Costică, Istoria statului şi
Istoria dreptului românesc 118
Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX
Rezumat
Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen
singular dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat de altfel la scara întegii Europe
Centrale şi de Sud-Est, în cadrul unui vast scenariu de “finlandizare” a zonei de
către sovietici cu acordul tacit al aliatilor sai. Implicarea directă ,brutală în
politica internî şi impunerea de “guverne prietene”reprezenta prin definiţie o
încalcare a principiilor constituţionale de suveranitate, invalidând din start
regimurile de “democraţie populară”. Partidul a concentrat întreaga putere,
deoarece respingea principiul burghez al separării puterilor în stat. Această
atitudine era motivată de faptul că respectivul partid se erija în reprezentantul
(a se citi conducătorul) poporului muncitor. În asemenea condiţii, P.C.R. a
acţionat pentru reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia
intereselor sale politice. Abdicarea Regelui Mihai, nu presupunea în condiţiile
constituţionale date, răsturnarea ordinei constituţionale sau schimbarea formei
de stat, cu atât mai mult cu cât în astfel de situaţii, monarhul nu-i putea lăsa
poporului român o astfel de diligenţă, întrucât acesta deţinea deja prin
Constituţie (conform art. 33). Condiţiile Convenţiei de Armistiţiu, corelate cu
introducerea unui regim tranzitoriu de organizare judecătoreasca au generat
grave şi dureroase disfuncţionalităţi în sistemul juridic românesc şi a condus la
eliminarea a numeroşi magistraţi de valoare din rândurile justiţiei române, cei
rămaşi fiind obligaţi să se supună puterii executive şi celei politice.
Constituţiile postbelice ale României, de inspiraţie comunistă, nu vor
recunoaşte nici una din tradiţiile constituţionale româneşti în ceea ce privea
legislaţia şi aplicarea acesteia în funcţie de organele şi instituţiile desemnate
legal şi legitim să o facă. În multe privinţe rolul legiuitor al Marii Adunări
Naţionale era preluat de consiliul de stat până la dispariţia acestuia în 1989.
Teste de autoevaluare
1. Precizati momentul realizarii statului national unitar roman:
a) 24 martie 1918;
b) 27 noiembrie 1918;
c) 1 decembrie 1918.
Istoria dreptului românesc 119
Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX
Bibliografie minimală
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului românesc. Galaţi:
Editura Nitnelav.
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura
Istoria dreptului românesc 122
Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX
Şansa.
Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc. Galaţi: Editura
Fundaţiei Academice Danubius.
Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei
Chemarea.
Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea.
Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina Lex.
Voicu, Costică (2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura Universul
Juridic.