ACADEMIA DE POLIŢIE „A. I.

CUZA” BUCUREŞTI

MASTERAT „ARHIVISTICĂ CONTEMPORANĂ”

ANUL I, SEMESTRUL II

TURCIA - DE LA CORAN
LA CONSTITUŢIE

Coordonator: Prof. Univ. Dr. Costica Voicu

Masterand: Cristina Bulfan

1
 CUPRINS

1. Caracteristicile sistemului de drept musulman..............................3

2. Caracteristici ale sistemului de drept romano-germanic...............5

3. Înlocuirea sistemului de drept musulman cu cel romano-germanic

în Turcia..................................................................................................7

4. BIBLIOGRAFIE.................................................................................13

2. Caracteristicile sistemului de drept musulman

2
 Islamul porneste de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah, care
într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin proorocul său
Mohamed. Acest drept este dat omenirii odata si pentru totdeauna, de aceea
societatea trebuie sa se conduca prin el si să nu creeze altul sub influenţa
condiţiilor sociale ce se schimbă. Este adevarat ca teoria dreptului musulman
recunoaste faptul că revelaţia divina necesită explicaţie, interpretare pentru care au
trecut veacuri de munca asidua a juristilor musulmani. Insa aceste eforturi n-au
fost indreptate spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o
întrebuinţare practică.

Izvorul principal de drept islamic este Coranul, cartea sfântă a religiei

musulmane. Coranul cuprinde în versetele sale reguli de drept ce se referă, în cea
mai mare parte la relaţiile de familie, la condiţia femeii, succesiuni, drept penal,
drept comercial1.

Deoarece dreptul musulman reflecta voinţa lui Allah, el cuprinde toate

sferele vieţii sociale, dar nu numai acele care de regulă intră sub incidenţa
dreptului. Dreptul musulman ,in sensul larg, determina motivele pe care trebuie
să le ştie un musulman, posturile care trebuiesc respectate, pomana care trebuie
data. In acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare social-
normativa, care cuprinde atât norme juridice, cât si nejuridice religioase si
obiceiuri.

Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acorda

sistemului statornicie. Juriştii musulmani condamnă tot ce este intimplator si
nedeterminat. Motivele si intenţiile persoanei niciodata nu se iau in consideratie.

La examinarea dosarului judecatorul nu apeleaza la cărţile religioase ci la

autorul care le-a interpretat, autoritatea căruia este unanim recunoscuta.

Dreptul ca o totalitate de norme s-a format în primele două secole ale

existenţei Islamului. Secolele urmatoare, practice, nu au admis nimic nou.
1 Costică Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009,
p.66.

3
 În cadrul dreptului musulman lipseste divizarea clasică in dreptul public si
drept privat; din numarul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal,
dreptul judiciar si dreptul familiei.

Dreptul musuman, care a suportat numeroase influenţe străine, ramâne o

familie juridică independentă, care acţionează asupra a milioane de oameni.

1. Caracteristici ale sistemului de drept romano-germanic

Familia (Sistemul) juridică romano-germanică sau continentală (Franţa,

Germania, Italia, Spania şi alte ţări) are o istorie îndelungată. Ea s-a format în
Europa în baza studierii dreptului roman la universităţile italiene, franceze şi
germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian
o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene. A avut loc procesul de preluare şi
adaptare a dreptului roman.

Pentru familia romano-germanică sînt caracteristice existenţa dreptului

scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public şi privat,
precum şi divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din

4
familia juridică romano-germanică este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni
comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun al participiilor juridice.

În toate aceste ţări există constituţii scrise, normele cărora au o autoritate

juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui
control juriciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia delimitează
competenţa elaborării dreptului a diferitelor organe de stat şi în corespundere cu
această competenţă înfăptuiesc diferenţierea diferitelor izvoare ale dreptului.

Doctrina juridică romano-germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare:

codurile, legile speciale (legislaţia curentă) şi culegerile de norme.

În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile, penale,

procesual civile, procesual penale şi altele.

Izvoarele dreptului romano-germanic

Sistemul legislaţiei curente este de asemenea destul de ramificat. Legile

reglementează sfere distincte ale vieţii sociale, numărul lor în fiecare ţară este
semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul
actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc.

Situaţia obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este

specifică, neobişnuită, el poate acţiona nu numai în completarea legii dar şi pe
lîngă lege.

În sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupă doctrina ce a

elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joacă
un rol important în activitatea de elaborare, pregătire a legilor, precum şi în
activitatea de aplicare a actelor normative.

5
 Odată cu dezvoltarea legăturilor internaţionale capătă o mare importanţă
pentru sistemele juridice naţionale dreptul internaţional. În unele ţări convenţiile
internaţionale au o putere juridică mai mare decît legile naţionale.

În toate ţările familiei romano-geranice este cunoscută divizarea dreptului

în public şi privat..În linii generale se poate spune că dreptului public i se atribuie
acele ramuri care determină statul, activitatea organelor de stat, şi relaţiile
individului cu organele statului; iar dreptului privat – ramurile ce reglementează
relaţiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre
ţările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleaşi ramuri.

Din punct de vedere al structurii sale, marel sistem de drept romano-

germanic cuprinde : sistemul juridic francez, cel german şi scandinav.

3. Înlocuirea sistemului de drept musulman cu cel

romano-germanic în Turcia

Sistemul legislativ şi instituţiile sociale ale Turciei au evoluat în trei mari

faze, radical diferite, încă de la începuturile Imperiului Otoman în 12992:

- în perioada timpurie a imperiului, întregul sistem avea la bază legea şi

practicile sociale islamice (sistemul de drept musulman);

- începând cu Tanzimatul (Carta de Libertăţi) adoptat în 1839,

instituţiile tradiţionale au coexistat cu unele noi, după model european (îmbinarea
celor doua sisteme de drept);

2 Apud Jacob M. Landau, Atatürk and The Modernization of Turkey, Westview Press,
Colorado, 1983, p. 427.

6
 - a treia etapă începe o data cu proclamarea Republicii în 1923 şi se
caracterizează prin inlăturarea legilor si instituţiilor tradiţionale şi înlocuirea
acestora cu altele pe model european (înlocuirea sistemului de drept musulman cu
cel germanic);

Modelele legislative şi sociale islamice, pe care chiar Imperiul Otoman le-

a perfectat, au funcţionat foarte eficient în perioada ascensiunii Imperiului otoman,
asigurând o sursa de echilibru şi stabilitate în viaţa socială şi politică. Imperiul a
supravieţuit timp de 600 de ani cu un sistem guvernamental monarhic de factură
teocratică . Separaţia puterilor şi funcţiilor nu exista, trunchiul guvernării
derivându-şi autoritatea din puterea absolută a monarhului, care nu răspundea în
faţa nimănui şi era liber să acţioneze aşa cum dorea, atâta timp cât nu încălca
principiile Coranului.

Această stare de fapt a continuat până în 1808, când se consemnează prima

încercare de impunere a unor restrângeri constituţionale, iar sultanul Mahmud al
II-leaa fost forţat să semneze Actul de Convenţie (Sened-i Ittfak) cu marii feudali
din imperiu, denumiţi „aiani”. Din păcate, Actul nu a fost aplicat niciodată. Din
punct de vedere teoretic, acest act simboliza scimbarea însăşi a concepţiei asupra
„originii divine”3 a monarhiei, sultanii văzându-se de acum îngrădiţi în exercitarea
autorităţii lor asupra unor categorii sociale care cer, dar şi obţin, asigurarea
privilegiilor lor. Aristocraţia funciară otomană accepta să sprijine monarhia doar în
schimbul recunoaşterii privilegiilor ei de clasă şi al fixării statutului ei faţă de tron
nu pe baza Şeriatului musulman, ci pe baza raportului de forţă.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aparatul de stat

otoman se va adapta tot mai mult la situaţia existentă în Europa,mai cu seamă prin
crearea unui corp de tehnocraţi carea înţelegeau tot mai bine mecanismele de
funcţionare a politicii şi adminstraţiei de stat de tip european.

3 Mustafa Ali Mehmed, Istoria Turcilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976, p. 302

7
 Ele marcau deja semnele acceptării tiparelor juridice şi politice ale
Occidentului, deşi acest proces se va desfăşura în condiţiile unei subordonări
crescânde a societăţii otomane faţă de economia , cultura şi politica statelor din
Europa Occidentală.

Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în

1876. Hatt-i –Hümanyun-ul de la Gülhane, adoptat la 3 nov. 1839, reprezintă un
fel de „Magna Charta” ale cărui principale prevederi se referau la necesitatea
întocmirii şi aplicării unor legi noi în domeniul organizării politice, sociale şi
militare, dar cu condiţia respectării principiului general al „siguranţei averii, vieţii
şi cinstei supuşilor” – indiferent dacă erau musulmani sau creştini. De asemenea,
sultanul promitea : „Musulmani şi celelalte neamuri se vor bucura, fără excepţie,
de această învoire a noastră”.4 Pentru prima oară în istoria Islamului se puneau
astfel bazele unei regelmentări juridice a egalităţii islamo-creştine în cadrul unei
societăţi musulmane. Aceasta echivala cu declaraţia de recunoaştere a drepturilor
omului în cadrul societăţii otomane, spre deosebire de spriritul islamic de separare
a supuşilor în două mari categorii: musulmani şi creştini; cu toate consecinţele
juridice şi sociale ce puteau decurge din această situaţie. De aceea actul în sine
apare ca una din devierile cele mai importante de la principiile Şeriatului, care
împărţea în mod absolut pe supuşi după criterii religioase. Sultanul însuşi se
autoobliga pentru respectarea acestor drepturi cetăţeneşti, renunţând astfel la
exercitarea puterii sale absolute nu atât din considerente religioase cât datorită
dezvoltării interne a societăţi otomane.

Prima constituţie a Turciei a fost promulgată în 1876 şi repromulgată în

1908.

O caracteristică importantă a aceste perioade a fost dualitatea sistemelor

instituţionale, când modelele instituţionale occidentale au început să funcţioneze
alături de instituţiile tradiţionale islamice. De exemplu, codurile comerciale şi

4 Apud Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 319

8
penale adoptate din Vest existau alături de codurile civile de origine islamică;
vechiul sistem de tribunale religioase (instituţia califatului) era suplimentat prin
tribunale create dupa concepte occidentale.

După ce Atatürk a declanşat mişcarea naţională de independenţă, în 1921 a

fost proclamată Constituţia. Aceasta a devenit noua bază legislativă pentru
guvernarea Marii Adunări Naţionale, ce a condus la succesul războiului de
independenţă. Sensul legislativ al acestei constituţii a fost dispoziţiile sale privind
un sistem de guvernământ conventional, în care puterea legislativă si cea executivă
erau exercitate de către Adunarea Naţională. Această Constituţie a pus bazele
pentru o guvernare stabilă şi puternică în Turcia, lucru imperativ pentru deyvoltrea
rapidă a statului in domeniul social, cultural şi economic.

„Atatürk avea credinţa că doar o Constituţie creată pe principiul

democraţiei, al drepturilor omului si pe cel al libertăţii putea să asigure
supravieţuirea Republicii Turce.”5 Aceasta implica un nou cadru legal care să
inlăture sistemul legislativ otoman prin care musulmanii, nemusulmanii şi străinii
erau fiecare subiecţi ai unor legi diferite (sau tradiţii cu putere de lege), aşa cum
prevedea sistemul de drept musulman, bazat pe învăţăturile Coranului.

Noua Constituţie laică a asigurat controlul legislativ şi judiciar asupra

administraţiei şi ca mijloc legal de protecţie a individului. Prima consecinţă a
promulgării sale a fost secularizarea tutror legilor şi instituţiilor existente şi
abrogarea obligativităţii ca acestea să se conformeze legii islamice. Instituţia
califatului a fost abolită, împreună cu celelalte instituţii religioase - şcoli şi
tribunale.

Noua legislaţie era inspirată din sistemele legislative ale ţărilor europene.
Atatürk considera că: „Legile tuturor ţărilor civilizate ale lumii sunt
asemănătoare. Poporul turc nu este inferior niciunui popor civilizat in ceea ce
priveşte ideea şi conceptul de justiţie. Nu putem accepta, deci, ca prevederile
5 Jacob M. Landau, op. cit., p.428

9
existente ale legislaţiei Turciei să fie mai prejos de legile tuturor ţărilor
civilizate.”6

Codul civil a fost constituit după codul civil elveţian; codul comercial a fost
inspirat din cele ale Franţei, Germaniei şi Elveţiei, în timp ce codul penal este de
construcţie italiană. Toate acestea au fost adaptate in încercarea de a se plia pe
realităţile acelor vremuri şi locuri.

O nouă şcoală de drept înfiinţată în Ankara a completat pe cea deja

existentă în Istanbul. Ambele aveau ca scop instruirea magistraţilor şi avocaţilor
conform noului sistem de drept pentru inlocuirea celor ce serviseră sub vechiul
regim legislativ traditional (califii).

Noul cod civil a avut un impact puternic asupra poporului turc, chiar dacă
unele dintre prevederile sale erau contrazise, ignorate sau niciodată puse în
aplicare, mai ales în zonele rurale. Codul civil emancipa femeia, prin acordarea
drepturilor egale cu barbatul şi scoaterea poligamiei în afara legii, iar introducerea
căsătoriei civile a făcut ca divorţul sau separarea să fie mult mai dificilă.

Dreptul de proprietate şi de moştenire erau reglementate conform

principiilor legislaţiei occidentale iar sistemul de inregistrare a proprietăţilor
funciare s-a modernizat.

Modificările aduse codului civil elveţian se refereau la freducerea vârstei

majoratului de la 20 la 18 ani, cu menţiunea că oricine avea 15 ani impliniţi putea
fi declarat adult de către tribunalŞ vârsta legală pentru căsătorie era de 18 la
barbaţi şi 17 la femei. Cu privire la proprietate, noul cod turc recunoştea păstrarea
separarii bunurilor după căsătorie şi acorda un drept limitat la moştenire soţului în
viaţă, faţă de legea elveţiană.

6 Apud Jacob M. Landau, op. cit., p.429

10
 Dar modificările aduse codurlor occidentale, cu intenţia de a le adapta
realităţilor turce nu le făcea totdeauna aplicabile. Curţile dejudecată au început să
fie luate cu asalt de zeci de mii de cupluri logodite care cereau ca vârsta de
căsătorie să fie diminuată, aşa încât, în 1938, aceasta a fost redusă la 17 pentru
bărbaţi şi 15 pentru femei, cu prevederea ca aceasta sa poata fi diminuată pana la
15 si 14 în cazuri extraordinare.

Dintre toate noile prevederi legislative, obligativitatea căsătoriei civile a

fost cel mai greu de implementat. Ţărănimea, în special, înţelegea greu
formalităţile ce trebuiau indeplinite; nu puteau accepta depunerea fişelor medicale
şi completarea unor formulare diverse. Efectuarea examenului medical al viitoarei
mirese era un alt impediment major. Bărbaţii au ezitat în ceea ce privea necesitatea
obţinerii unui divorţ în justiţie, in schimbul separării unilaterale, aşa cum
prevedea legea islamică. Astfel, multi bărbaţi şi femei au continuat să se
căsătorească conform tradiţiilor islamice, chiar daca astfel de casătorii au fost
declarate prin lege în 1926 ca fiind nule, iar copiii născuţi din aceste uniuni ca
ilegitimi. Datorita numărului mare de copii ilegitimi, această lege este abrogată în
1933. Faptul ca a fost necesara o astfel de măsură arată primatul cutumei asupra
legii.

În sfera dreptului de proprietate, cele mai mari dificultăţi au fost

întâmpinate in aplicarea prevederilor legate de proprietatea asupra pământului. Cu
toate că înregistrarea proprietăţii era obligatorie atât la dobandirea cât şi în caz de
transfer al dreptului asupra pământului, aceste tranzacţii se făceau în continuare
fără aviz. Acest lucru a forţat instituţiile de judecată să creeze noi reguli şi
câteodată chiar să înlăture unele prevederi ale codului civil.

Scopul reformei legislative a lui Atatürk a fost îndepărtarea Turciei de

conceptul de societate orientală, care, in concepţia sa, ar fi împiedicat dezvoltarea
şi prosperitatea statului turc. In acest scop a transplantat principii şi standarde
occidentale în societatea si legislaţia turcă. Dar, in timp ce multe dintre noile legi

11
serveau ca instrumente pentru conturarea Turciei moderne, unele dintre ele au
generat noi probleme sociale si de drept, mai ales în zonele rurale. Cu toate
acestea, istoria recentă arată că această superstructură de origine străină va fi
adaptată gradual infrastructurii Turciei, care, in ciuda tuturor transformarilor, este
stabilizată de o continuitate istorică inevitabilă şi dezirabilă.

BIBLIOGRAFIE

Ceterchi,I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului,

Bucureşti , 1993.

Landau,Jacob M., Atatürk and The Modernization of Turkey,

Westview Press, Colorado, 1983

Mehmed, Mustafa Ali, Istoria Turcilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1976.

Voicu,Costică, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2009.

Voicu, Costică, Moinescu, Gabriel, Voicu, Adriana Camelia,

Fundamente de drept, Ed. Sitech, Craiova, 2008.

12