Tgo Id

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE DREPT
DREPT CIVIL.
TEORIA OBLIGAŢIILOR CIVILE
Note de curs pentru învățământul la distanță

Anul II, semestrul II
Prof. univ. dr. IOSIF URS

Conf. univ. dr. PETRUȚA ELENA ISPAS
București,
2021
Teoria obligațiilor civile
2
CUPRINS
Unitatea nr. 1: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OBLIGAŢIILE CIVILE

A. Raportul juridic obligațional
1. Noțiune
2. Elementele raportului juridic obligațional
B. Obligația civilă
1. Definiția obligațiilor civile
2. Clasificarea obligațiilor
C. Izvoarele obligațiilor civile
1. Considerații generale
2. Clasificare
Unitatea nr. 2: CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

1. Noțiunea de contract
2. Clasificarea contractelor
3. Încheierea contractelor
4. Efectele contractelor
a. Principiul forței obligatorii a contractului. Excepții
b. Principiul relativității efectelor contractului. Excepții
5. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
a. Excepția de neexecutare a contractului
b. Rezoluțiunea si rezilierea
c. Riscul in contractele translative de proprietate
Unitatea nr. 3: ACTUL JURIDIC UNILATERAL. FAPTUL JURIDIC LICIT

A. Actul juridic unilateral ca izvor de obligații
B. Faptul juridic licit ca izvor de obligații
1. Gestiunea intereselor altei persoane
2. Plata lucrului nedatorat
3. Îmbogățirea fără justă cauză
Unitatea nr. 4: FAPTUL JURIDIC ILICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
A. Considerații generale privind răspunderea civilă
1. Noțiunea de răspundere civilă
2. Formele răspunderii civile
3. Răspunderea civilă delictuală
4. Delimitarea răspunderii civile delictuale de răspunderea contractuală
B. Răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie
2. Condițiile răspunderii
3. Răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice
C. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane
1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție
2. Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor
D. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau
pentru ruina edificiului
1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
3. Răspunderea pentru ruina edificiului
3
Unitatea nr. 5: EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

1. Executarea directă (în natură) a obligațiilor
a. Principiul executării în natură a obligaţiilor
b. Plata
c. Executarea silită în natură a obligaţiilor
2. Executarea indirectă a obligațiilor (executarea prin echivalent)
Unitatea nr. 6: TRANSMISIUNEA, TRANSFORMAREA ŞI STINGEREA OBLIGŢIILOR

A. Modurile de transmitere a obligaţiilor
1. Cesiunea de creanţă
2. Subrogaţia
3. Preluarea datoriei
B. Modurile de transformare a obligaţiilor. Novaţia
C. Modurile de stingere a obligaţiilor
1. Reglementare şi clasificare
2. Modurile de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului
a. Compensaţia
b. Confuziunea
3. Modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului
a. Remiterea de datorie
b. Imposibilitatea fortuită de executare
Unitatea nr. 7: GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

1. Consideraţii generale privind garanţiile
2. Garanţiile generale ale executării obligaţiilor
§ 1. Gajul general al creditorilor chirografari
§ 2. Mijloace de prevenire şi de conservare a patrimoniului debitorului
§ 3. Mijloace reparatorii a patrimoniului debitorului
3. Garantii speciale ale executării obligaţiilor
§ 1. Garanţiile personale
a. Fideiusiunea
b. Garanțiile autonome
§ 2. Garanţiile reale
a. Ipoteca
b. Gajul
c. Dreptul de retenţie
d. Privilegiile
4
BIBLIOGRAFIE
Bibliografie obligatorie:
1. Codul civil (Legea nr. 287/2009, M. Of. nr. 55 din 5.07.2011);
2. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of. nr.
409 din 10.06.2011;
3. Iosif Robi Urs, Petruța Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Ed. Hamangiu, București,
2015.
Bibliografie facultativă:
1. L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Teoria generală a obligațiilor, ed. Universul Juridic, București, 2015;
2. G. Boroi, M.M. Pivniceru, C.A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, T.V. Rădulescu, Fișe de drept
civil, ed. Hamangiu, București, 2018;
3. P.E. Ispas, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Sinteze, jurisprudență, grile, ed. Hamangiu,
București, 2019.
5
INTRODUCERE
Modulul intitulat Drept civil. Teoria obligațiilor civile este o disciplină fundamentală care se studiază
în anul II semestrul II şi vizează dobândirea de competențe în domeniul dreptului civil român.
Obiectul cursului Drept civil. Teoria obligațiilor civile îl constituie analiza obligațiilor civile, instituția
cea mai vastă și complexă a dreptului privat, căreia noul Cod civil le dedică întreaga Carte a V-a Despre
obligații, de la Titlul I la Titlul XI, art. 1164-2499.
Competențele specifice disciplinei Drept civil. Teoria obligațiilor civile sunt:

• cunoașterea și utilizarea adecvată a noțiunilor specifice disciplinei, precum noțiunea de obligație,
clasificarea obligațiilor, izvoarele obligațiilor (contractul, actul juridic unilateral, faptul juridic
licit, faptul juridic ilicit), regimul juridic general al obligațiilor, precum si garantarea executării
obligațiilor;
• explicarea şi interpretarea normelor juridice care reglementează regimul juridic actual al
obligațiilor;
• înţelegerea importanței regimului juridic general al obligațiilor civile, ca dreptul comun pentru
obligațiile comerciale şi premisă indispensabilă a unei economii de piață funcționale;
• dezvoltarea abilității de a aplica în practică elementele teoretice dobândite.
Conținutul cursului este structurat în 7 unităţi de învăţare care necesită minim 28 de ore de studiu
individual, respectiv:
1. Consideraţii generale privind obligaţiile civile – 2 ore;
2. Contractul ca izvor de obligaţii civile – 6 ore;
3. Actul juridic unilateral. Faptul juridic licit – 4 ore;
4. Faptul juridic ilicit ca izvor de obligaţii. Răspunderea civilă delictuală – 6 ore;
5. Executarea obligaţiilor civile – 4 ore;
6. Transmisiunea, transformarea şi stingerea obligţiilor – 4 ore;
7. Garantarea obligaţiilor – 2 ore.
Importanța înțelegerii si aprofundării acestei discipline de studiu constă în faptul că aceasta este
cuprinsă în tematica obligatorie pentru pregătirea tuturor examenelor de admitere într-o profesie
juridică (exemplificativ, dar nu limitativ: admiterea în barou în vederea dobândirii calității de avocat,
admiterea la Institutul National al Magistraturii în vederea dobândirii calității de judecător sau de
procuror, admiterea la Institutul Notarial Român în vederea dobândirii calității de notar public,
admiterea în Colegiul Consilierilor Juridici în vederea dobândirii calității de consilier juridic, admiterea
la Camera Executorilor Judecătorești în vederea dobândirii calității de executor judecătoresc etc.)
Modalitatea practică de evaluare finală constă într-o lucrare scrisă alcătuită din 14 întrebări tip „grilă
deschisă” (unul sau două răspunsuri corecte din trei posibile) și o speță.
Pentru pregătirea examenului este necesară completarea cunoștințelor dobândite prin parcurgerea
prezentului material didactic cu bibliografia recomandată.
6
Unitatea de învățare 1: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OBLIGAŢIILE CIVILE

1. Noțiune
2. Elementele raportului juridic obligațional
B. Obligația civila
1. Definiția obligațiilor civile
2. Clasificarea obligațiilor
2. Clasificare
Obiective specifice:
La sfârșitul unității de învățare, vei putea:
• să definești noțiunile de raport juridic obligațional, obligație civilă și izvor
de obligații civile;
• să delimitezi elementele raportului juridic obligațional;
• să clasifici obligațiile civile;
• să clasifici izvoarele obligațiilor civile.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore
7
1. Noțiune Codul civil definește conținutul raportului juridic obligațional în art. 1164 ca fiind „o
legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului,
iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.
Astfel, putem defini obligația civilă ca fiind acel raport juridic în baza căruia debitorul
este ținut să îndeplinească o prestație concretă față de creditor, în caz de neîndeplinire
creditorul putând face apel la forța coercitivă a statului.
2.Elementele Ca orice raport juridic civil, raportul juridic obligaţional are în structura sa următoarele
raportului elemente esențiale:
juridic a. subiecte,
obligațional b. conținut,
c. obiect şi
d. sancțiune.
2.a Subiectele Pot fi subiecte ale raportului juridic obligaţional toate persoanele fizice şi juridice; în
raportului cazuri excepţionale, şi statul poate apărea ca subiect al raportului de obligaţie.
juridic de
obligații Raportul juridic obligaţional presupune două subiecte:
• subiectul activ şi
• subiectul pasiv.
Generic, subiectul activ este denumit creditor (reus credendi), adică persoana care are
încredere în cel care se obligă, iar subiectul pasiv se numeşte debitor (reus debendi),
respectiv persoana care datorează creditorului o prestaţie determinată. Aceste denumiri
generice se particularizează în funcţie de denumirile raportului juridic obligaţional la care
participă. Astfel, într-un contract de vânzare, părţile se numesc vânzător şi cumpărător;
într-un contract de donaţie, donator şi donatar; în contractul de depozit, deponent şi
depozitar.
2.b Conținutul Raportul juridic de obligaţie cuprinde dreptul de creanţă aparţinând creditorului şi
raportului de obligaţia corelativă, care incumbă debitorului. Cu alte cuvinte, conţinutul raportului
obligații juridic obligaţional este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde şi datoria debitorului
de a executa prestaţia.
De esenţa conţinutului raportului obligaţional este natura sa patrimonială – dreptul de

creanţă se înscrie în activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul patrimonial.
De regulă, conţinutul se stabileşte prin voinţa părţilor, dar există şi situaţii când poate fi
determinat de lege, de exemplu, în cazul raporturilor obligaţionale născute din fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii.
2.c Obiectul Obiectul raportului juridic obligaţional constă în conduita concretă a subiectului –
raportului acţiunea sau inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi este obligat subiectul
juridic de pasiv.
obligații
8
Obiectul se concretizează în însăşi acţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde
debitorului, acesta din urmă fiind ţinut fie a le săvârşi, fie a se abţine de la săvârşirea lor.
Obiectul raportului juridic obligaţional poate consta în fi o prestaţie pozitivă – a da sau a

face ceva – sau într-o prestaţie negativă, inacţiune – a nu face ceva din tot ceea ce debitorul
ar fi fost îndreptăţit să facă în lipsa obligaţiei asumate.
2.d Sancţiunea Ca orice raport juridic, şi raportul obligaţional trebuie să aibă o sancţiune. Astfel, în caz
obligațiilor de neexecutare a obligaţiei de către debitor, legea a pus la dispoziţia creditorului o serie
de mijloace juridice în vederea realizării dreptului său de creanţă, cele mai importante
fiind acţiunea în justiţie şi executarea silită. Cu alte cuvinte, legea permite creditorului
să recurgă la forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său dacă debitorul
nu-şi execută voluntar prestaţia la care s-a obligat.
Sancţiunea raportului obligaţional constă atât în mijloacele juridice ofensive pe care

creditorul le poate exercita, prin intermediul forţei de constrângere a statului, pentru a
obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, cât şi în mijlocul juridic defensiv, respectiv
în posibilitatea legală a creditorului de a refuza restituirea prestaţiei executată voluntar
de către debitor.
Din definiţie rezultă că mijloacele juridice prin care se asigură realizarea dreptului de
creanţă într-un raport de obligație sunt de două feluri:
i. mijloacele • acţiunea în justiţie – posibilitatea creditorului de a solicita şi obţine o hotărâre

juridice judecătorească prin care debitorul să fie obligat la executarea prestaţiei datorate;
ofensive sau • daune interese moratorii – despăgubiri băneşti pe care debitorul este obligat să le
directe plătească creditorului pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării
prestaţiei. Daunele se stabilesc fie prin acordul de voinţă al părţilor, incluzând în
contract o clauză penală, fie printr-o hotărâre judecătorească;
• executarea silită – procedura executării silite se declanşează dacă, după obţinerea
hotărârii judecătoreşti, debitorul continuă să nu-şi execute prestaţia. Executarea silită
poate fi directă, în natură, prin predarea bunurilor de la debitor la creditor cu ajutorul
executorului judecătoresc, şi indirectă, prin echivalent bănesc, recurgându-se la
vânzarea bunurilor debitorului sau la poprirea sumelor pe care acesta urma să le
primească de la terţi.
ii. mijloacele • excepţia pe care o poate invoca creditorul în faţa instanţei în cazul în care debitorul ar
juridice pretinde restituirea prestaţiei executate de către el voluntar. În cazul obligaţiilor
defensive sau imperfecte, creditorul nu poate recurge nici la acţiunea în justiţie şi nici la procedura
indirecte executării silite, dar dacă debitorul îşi execută voluntar obligaţia, el nu poate solicita
creditorului restituirea prestaţiei pe motiv că nu a cunoscut că acesta din urmă este
lipsit de dreptul la acţiune şi la executare silită.
9
B. O B.Obligația civilă
1. Definiţia Obligaţia civilă trebuie privită ca latură pasivă a raportului obligaţional, respectiv ca
obligaţiei civile îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o conduită corespunzătoare
dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, la
nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
2. Clasificarea Obligațiile civile pot fi clasificate în funcție de diverse criterii de clasificare.

obligaţiilor
civile
după obiect 2.a obligaţii de a da, a face şi a nu face

• obligaţia de a da (aut dare) constă în a constitui sau a a transmite un drept real în
patrimoniul creditorului
Spre exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra
lucrului vândut, obligaţia debitorului gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj,
respectiv de ipotecă în favoarea creditorului.
Codul civil actual a consacrat o soluție diferită față de Codul civil de la 1864 în virtutea
căruia prestația de a da era diferită de prestația de predare a bunului înstrăinat. Codul
civil anterior trata obligația de predare drept o obligație de a face autonomă.
Soluția actualului Cod civil constă în aceea că potrivit art. 1483 alin. (1), prestația de a
strămuta proprietatea implică și prestația de predare a bunului și atunci când este cazul
și prestația de a conserva bunul până la predare. Această regulă este aplicabilă
înstrăinării de bunuri individual determinate.
În ceea ce privește bunurile de gen care fac obiectul dreptului real, obligația de a da
implică și operațiunea de individualizare a bunului transmis și predarea bunurilor
imediat sau într-un anumit termen. Individualizarea trebuie să fie făcută pentru ca
dreptul de proprietate să fie transmit de plin drept.
• obligația de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua o prestaţie pozitivă în
favoarea creditorului, alta decât constituirea sau strămutarea drepturilor reale, având ca
obiect executarea de lucrări, prestarea de servicii sau predarea unui lucru .
Sunt obligaţii de a face: obligaţia antreprenorului de a construi un imobil; a presta
întreţinerea unei persoane în baza contractului de întreţinere; a repara un autoturism; a
executa o tehnoredactare, plata chiriei, realizarea unui tablou de către un artist plastic și
predarea lui etc.
• obligația de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a nu face ceva din ceea ce ar
fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat la inacţiune.
Spre exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit
bun până când nu va efectua plata către împrumutător; obligaţia depozitarului de a nu se
folosi de lucrul depozitat, obligaţia de a nu vinde un lucru până la un anumit termen etc
2.b obligaţii pozitive şi negative

• obligaţiile pozitive sunt acelea care presupun o acţiune, respectiv obligaţiile de a da şi
a face.
• obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, o inacţiune, adică
obligaţiile de a nu face.
2.c Obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de mijloace (de diligenţă)

10
- obligaţia de rezultat (determinată) constă în îndatorirea debitorului de a obţine un
rezultat anume, determinat (art. 1481 alin. (1) Cod civil).
Obligaţia se consideră executată în momentul în care s-a obţinut rezultatul urmărit.
Astfel, debitorul se obligă şi garantează că, prin acţiunea sau inacţiunea sa, va obţine un
rezultat în favoarea creditorului.
Sunt obligaţii de rezultat toate obligaţiile de a da şi a nu face. Spre exemplu: obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate, obligaţia autorului unei lucrări ce a
încheiat un contract de publicitate cu o editură, de a nu încheia, într-un termen stabilit,
un asemenea contract cu o altă editură.
Intră în această categorie şi marea majoritate a obligaţiilor de a face: obligaţia cărăuşului
de a transporta lucrul la destinaţie; obligaţia antreprenorului de a preda clientului
lucrarea efectuată; obligaţia depozitarului de a restitui lucrul depozitat.
- obligaţia de mijloace (de diligenţă) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată
stăruinţa pentru a obţine un anumit rezultat, fără însă ca realizarea lui să constituie
obiectul obligaţiei (art. 1481 alin. (2) Cod civil).
Obligaţia se consideră executată chiar dacă nu s-a obţinut rezultatul urmărit, dacă
debitorul a depus toată stăruinţa, toate eforturile în acest sens. Debitorul nu se obligă şi
nici nu garantează obţinerea rezultatului urmărit, prestaţia sa se consideră a fi executată
în măsura în care a întreprins tot ceea ce era necesar pentru atingerea scopului propus.
Intră în această categorie obligaţii de a face, precum: obligația avocatului de a-și pune
în valoare toate cunoștințele juridice pentru ca procesul clientului său să fie căștigat,
obligaţia medicului de a trata un bolnav; obligaţia profesorului de a pregăti un elev în
vederea promovării examenului etc.
Clasificarea În caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor, creditorul este îndreptăţit să obţină
obligaţiilor executarea silită, pe calea constrângerii de stat. În funcţie de cum pot fi sau nu pot fi
după executate silit, obligaţiile se împart în civile sau perfecte şi naturale sau imperfecte.
sancţiunea lor a. Obligaţiile civile sau perfecte sunt acele obligaţii a căror executare este asigurată în
caz de neexecutare voluntară a debitorului, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui
titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită.
Pentru executarea lor, creditorul are, ca principal mijloc ofensiv, dreptul la acţiune în
justiţie, motiv pentru care ele se mai numesc şi obligaţii înzestrate cu acţiune în justiţie.
Marea majoritate a obligaţiilor se includ în această categorie.
b. Obligaţiile naturale sau imperfecte sunt acele obligaţii a căror executare nu se poate
obţine pe cale silită dar, în măsura în care sunt executate de bună voie de către debitor,
acesta nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei.
Creditorul nu are la dispoziţie mijloace juridice ofensive pentru a obţine executarea
acestor obligaţii, fiind lipsit de dreptul la acţiune în sens material, de aceea ele sunt
numite şi obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie.
La rândul lor, obligaţiile naturale se împart în:
i. obligaţii degenerate – obligaţii iniţial perfecte, care şi-au pierdut dreptul la acţiune
în sens material, ca efect al neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă;
ii. obligaţii avortate – obligaţii care ab initio s-au născut fără a fi însoţite de dreptul la
acţiune în justiţie.
Spre exemplu: obligaţiile născute dintr-un testament nevalabil (verbal, nedatat,
nesemnat de testator); obligaţia de întreţinere între rude care nu au o asemenea
îndatorire legală
Clasificarea Ţinând cont de acest criteriu, obligaţiile se împart în:

obligaţiilor în a. Obligaţii pure şi simple – obligaţii care au cea mai simplă formă structurală: un
funcţie de creditor, un debitor, un obiect constând într-o singură prestaţie şi nu sunt afectate de
structură modalităţi;
b. Obligaţii complexe – obligaţii care au în structura lor fie mai multe subiecte (obligaţii
cu pluralitate de subiecte), fie mai multe obiecte (obligaţii cu pluralitate de obiecte), fie
11
elemente suplimentare privind existenţa şi executarea lor – termenul şi condiţia
(cunoscute ca obligaţii afectate de modalităţi).
12
1.Considerații În sistemul noului Cod civil, sunt izvoare ale obligațiilor, potrivit art. 1165: contractul,
generale actul juridic unilateral, faptul juridic licit și fapta ilicită, precum și orice alt act sau fapt de
care legea leagă nașterea unei obligații.
2.Clasificare Contractul este potrivit art. 1166 noul Cod civil „acordul de voinţe dintre două sau mai
multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”;
contractul reprezintă un instrument deosebit de important, îndeplinind anumite funcții
esențiale în societate, fiind principalul izvor de obligații civile.
Actul juridic unilateral este definit de noul Cod civil ca fiind actul juridic care presupune
numai manifestarea de voință a autorului său. În materia supusă analizării, actul juridic
unilateral va fi studiat ca izvor al obligațiilor civile, urmând a fi analizate promisiunea
unilaterală și promisiunea publică de recompensă.
Faptele juridice licite reprezintă acele conduite cărora legea le conferă eficacitate
juridică, în sensul că dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice ca izvor de obligații
sunt: gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată, urmând ca într-
o secțiune distinctă să fie tratat fiecare fapt juridic în parte.
Fapta ilicită ca izvor de obligații presupune analizarea răspunderii civile contractuale și

a răspunderii civile delictuale (pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia și
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri). În cadrul răspunderii
civile, vor fi analizate cauzele exoneratoare de răspundere, precum și repararea
prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.
Având în vedere modificările majore intervenite în răspunderea civilă delictuală pentru

fapta altuia, vom expune atât dispozițiile relative la această formă de răspundere civilă
curpinse în Codul civil anterior, cât și noua reglementare în materie.
Sarcină de lucru:
Clasificați obligațiile civile după criteriile cunoscute
Clasificați izvoarele obligațiilor civile
Rezumatul unității de învățare
Raportul juridic obligațional implică o legătură juridică între creditor și debitor;
Debitorul este ținut la executarea prestației, iar în cazul în care obligația asumată nu se execută în mod
voluntar, creditorul are posibilitatea să solicite concursul forței coercitive a statului;
13
Raportul juridic obligațional, specie a raportului juridic civil, este un raport patrimonial, evaluabil în bani.
Dreptul de creanţă care se naşte dintr-un raport obligaţional face parte din activul patrimonial al creditorului,
iar datoria corelativă este un element al pasivului patrimonial al debitorului;
Din perspectiva creditorului, raportul obligațional apare ca un drept de creanţă, iar din punct de vedere al
debitorului, ca o datorie, el fiind ţinut să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea creditorului.
Obligația civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o conduită
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, la
nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
Obligațiile civile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, astfel cum acestea au fost prezentate în
cuprinsul unității de învățare.
Obligația civilă poate lua naștere din act juridic unilateral, din contract, din fapt juridic licit sau din fapt juridic
ilicit. Toate aceste izvoare ale obligațiilor civile sunt amplu dezvoltate în literatura de specialitate și pentru o
bună aprofundare a noțiunilor, se recomandă studierea individuală a bibliografiei indicate.
Teste de autoevaluare
1. Obligaţia de „a da” constă în:

a) îndatorirea de a preda un lucru;
b) îndatorirea de a plăti o sumă de bani;
c) îndatorirea de a transmite un drept real.
2. Obligaţia de „a da” se consideră de regulă executată astfel:
a) în momentul executării lucrării sau prestării serviciului;
b) în momentul predării efective a lucrului;
c) în momentul perfectării acordului de voinţă cu privire la un bun cert.
3. Prin obligaţia de „a face” se înţelege îndatorirea:
a) de a preda un lucru;
b) de a executa o lucrare;
c) de a transmite sau constitui un drept real.
4. În funcţie de obiect, obligaţiile civile se clasifică în:
a) obligații de a da, de a face și de a nu face;
b) obligații principale și accesorii;
c) obligații complexe și afectate de modalități.
5.Reprezintă izvor de obligații:
a) numai actul juridic bilateral;
b) și actul juridic unilateral;
c) doar promisiunea publică de recompensă ca act juridic unilateral.
Răspunsurile la testul de autorvaluare:
1. c; 2. b,c; 3. b; 4. a; 5. b.
14
Lucrare de verificare
Definiți obligația civilă și clasificați obligațiile civile și izvoarele acestora.
Lucrarea va fi încărcată în platforma Microsoft Teams, în canalul aferent disciplinei de

studiu, în termen de o zi de la data solicitării rezolvării acesteia.
Bibliografie minimală:

2. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of. nr. 409
din 10.06.2011;
3. Iosif Robi Urs, Petruța Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2015.
15
Unitatea de învățare 2: CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE
1. Noțiunea de contract
2. Clasificarea contractelor
3. Încheierea contractelor
4. Efectele contractelor
a. Principiul forței obligatorii a contractului. Excepții
b. Principiul relativității efectelor contractului. Excepții
c. Opozabilitatea contractelor. Excepții
5. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
a. Excepția de neexecutare a contractului
b. Rezoluțiunea si rezilierea
c. Riscul in contractele translative de proprietate
• să definești noțiunea de contract;
• să clasifici contratele;
• să înțelegi mecanismul de formare a unui contract;
• să diferențiezi efectele contractelor de efectele specifice ale contractelor
sinalagmatice;
• sa identifici excepțiile reale si aparente ale efectelor contratelor.
16
Unitatea de învățare 2: CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE
Contractul
1.Noțiunea de Potrivit art. 1166 C.civ., contractul este „acordul de voințe dintre două sau mai multe
contract persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Față de reglementarea Codului civil de la 1864 care definea contractul ca fiind ”acordul
între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport
juridic”, observăm că noul Cod civil a completat vechea definiție a contractului, în
sensul că alături de constituire și stingere a raportului juridic apare și modificarea
raportului juridic existent între părțile contractului. Înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil actual, definiția legală a contractului a fost criticată ca fiind incompletă,
deoarece aceasta acoperea doar nașterea sau stingerea unui raport juridic, fără a se face
vorbire despre modificarea acestuia.
2.Clasificarea a. Contracte sinalagmatice (bilaterale), care dau naştere la obligaţii în sarcina

contractelor ambelor părţi, astfel încât fiecare dintre acestea au concomitent atât calitatea de
creditor, cât şi de debitor.
după conținut Potrivit art. 1171 teza I din noul C.civ., „contractul este sinalagmatic atunci când
obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”. Spre exemplu:
în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul se obligă să transfere dreptul de
proprietate şi să predea bunul, iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul
vânzării.
b. Contracte unilaterale, care dau naştere la obligaţii în sarcina unei singure părţi,
astfel încât o parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor.
Potrivit art. 1171 teza a II-a din noul C.civ. „contractul este unilateral chiar dacă
executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”. Spre exemplu:
contractul de donaţie, de mandat neremunerat, depozitul neremunerat, comodatul.
după scopul a. Contracte cu titlu oneros, în care fiecare parte urmăreşte o contraprestaţie în
urmărit de părţi schimbul folosului patrimoniului procurat celeilalte părţi.
Potrivit art. 1172 alin.(1) noul C.civ. „contractul prin care fiecare parte urmărește
să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros”.
Spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare; de locaţiune, de rentă viageră.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în:
i. Contractele comutative sunt acelea în care, la momentul încheierii lor,
existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora
este determinată sau determinabilă [art. 1173 alin. (1) noul Cod civil]. Sunt
contracte comutative: contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, locaţiune,
antrepriză şi majoritatea contractelor în general.
ii. Contractele aleatorii sunt acele contracte care prin natura lor sau prin voința
părților oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată
la riscul unei pierderi, ce depinde de un eveniment viitor și incert. Sunt
contracte aleatorii, contractul de asigurare, de rentă viageră, de întreţinere pe
viaţă.
b. Contracte cu titlu gratuit, în care una din părţi se obligă să procure celeilalte un
folos patrimonial fără a primi ceva în schimb. Art. 1172 alin.(2) noul C.civ.
prevede: „contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte
părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”. Aşa
sunt, spre exemplu, contractul de donaţie, mandatul şi depozitul neremunerat,
comodatul.
după modul de a. Contracte consensuale sunt acelea care se încheie care se încheie prin simplul
17
formare acord de voinţă al părţilor (solo consens), fără nicio altă formalitate [art. 1174
alin.(2)].
Simpla manifestare de voinţă, neînsoţită de nicio formă este suficientă pentru
formarea valabilă a contractului. Dacă părţile consemnează manifestarea de voinţă
într-un înscris, o fac nu pentru a da valabilitate contractului (ad validitatem), ci
pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia (ad
probationem).
b. Contracte solemne sunt acelea a căror validitate este supusă îndeplinirii unor
formalități prevăzute de lege. Simplul acord de voinţă este insuficient pentru a lua
naştere în mod valabil un contract, iar nerespectarea formei sau formalităţilor
prevăzute de lege se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului.
c. Contracte reale sunt contracte pentru a căror for-mare, pe lângă acordul de voinţă
al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului. Sunt contracte reale
contractul de împrumut de consu-maţie – mutuum; contractul de împrumut de
folosinţă – comodat; contractul de depozit, contractul de transport. Aceste
contracte nu se consideră încheiate decât în mo-mentul predării lucrului. Acordul
de voinţă al părţilor, prealabil predării, are valoarea unui simplu antecontract, în
temeiul căruia părţile se obligă să încheie ulterior contractul, prin remiterea
efectivă a bunului.
după efectele pe a. Contracte constitutive de drepturi sunt acelea care dau naştere la un drept
care le produc subiectiv civil care nu a existat anterior (contractul de ipotecă, de gaj, de instituire
a unui dezmembrământ).
b. Contracte translative de drepturi sunt acelea care strămută un drept dintr-un
patrimoniu în altul (contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.).
c. Contracte declarative de drepturi au ca efect consolidarea sau definitivarea unui
drept subiectiv preexistent (contractul de tranzacţie prin care se pune capăt sau se
preîntâmpină un litigiu între părţi prin recunoaşterea unor drepturi preexistente;
contractul de împărţeală prin care se pune capăt coproprietăţii sau indiviziunii, şi
care produce efecte, nu din momentul încheierii sale, ci anterior, din momentul în
care a luat naştere coproprietatea sau indiviziunea.
după modul de a. Contracte cu executare imediată (uno ictu) sunt contracte a căror executare (o
executare singură prestaţie) se produce într-un singur moment.
b. Contracte cu executare succesivă sunt contracte ce presupun mai multe prestaţii
ale debitorului care se execută succesiv, eşalonat în timp (contractul de locaţiune,
contractul de arendare, contractul de asigurare).
Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca un contract care în mod
obişnuit se execută instantaneu, dintr-o dată să se execute în mod succesiv. Spre
exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare se poate conveni ca plata să
se facă eşalonat, la diferite intervale de timp.
după cum sunt a. Contracte numite care sunt nominalizate în legislaţia civilă, fie în Codul civil, fie
sau nu în alte legi civile (contractul de vânzare-cumpărare, locaţiunea, mandatul,
nominalizate în depozitul).
legislaţia civilă b. Contracte nenumite care nu sunt reglementate expres de lege (de exemplu
contractul de întreţinere pe viaţă).
după corelaţia a. Contracte principale, care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu
dintre ele depinde de un alt contract (marea majoritate a actelor);
18
b. Contracte accesorii, care nu au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă
depinde de un contract principal (arvuna, cauza penală, contractul de gaj,
contractul de ipotecă).
după cum sunt a. Contractele negociate sunt cele in care clauzele contractuale sunt rezultatul
sau nu negociate negocierii dintre părți. Aceasta reprezintă regula in materie contractuală.
b. Contractele de adeziune definite de art. 1175 C.civ. drept contracte ale căror
„clauze esențiale sunt impuse sau sunt redactate de una dintre părți, pentru
aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le
accepte ca atare”. Contractele de adeziune sunt prealabil redactate, caracterul
unilateral al acestora constituind singurul element invariabil, prezent în toate
contractele de adeziune. Adeziunea exprimă atât puterea de fapt a redactorului, cât
și natura standardizată a operațiunii care presupune absența discuțiilor asupra
clauzelor contractului.
Contractul- Contractul-cadru este reglementat de art. 1176 noul Cod civil și definit ca fiind
cadru ”acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi
contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta”. Mai prevede
Codul civil faptul că modalitatea de executare, în special termenul și volumul
prestațiilor, precum și prețul acestora, sunt precizate prin convenții ulterioare.
Un exemplu de contract-cadru este dat de contractul încheiat între societățile petroliere
și distribuitorii de carburanți.
3.Încheierea contractelor
Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra

Noţiune clauzelor contractuale. Acordul de voinţă presupune existenţa consimţământului
valabil exprimat a cel puţin două părţi cu privire la clauzele contractului.
Acordul de voinţă, analizat prin prisma condiţiilor de mai sus, se realizează prin
întâlnirea concordantă a ofertei de a contracta a unei persoane, cu acceptarea acestei
oferte de către o altă persoană.
Condiţiile Pentru a fi valabil, orice contract trebuie încheiat cu respectarea condițiilor de fond şi
contractului de formă cerute imperativ de legea civilă.
4.Efectele contractului
Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte,
modifica şi stinge raporturi juridice obligaționale. Astfel, efectul general al contractului
este de a naşte, modifica şi stinge o obligaţie.
Codul civil consacră două principii specifice contractului:

a. principiul forţei obligatorii a contractului ce guvernează efectele acestuia între
părţile contractante;
b. principiul relativităţii efectelor contractului ce se referă la efectele contractului
faţă de terţe persoane ce nu au participat la încheierea lui.
19
a. Principiul Potrivit art. 1270 C. civ., „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între
forţei obligatorii părțile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părților ori din cauze autorizate de lege”.
(PACTA SUNT
SERVANDA) Principiul astfel exprimat în textul legal este cunoscut şi sub expresia „contractul este
legea părţilor”.
EXCEPŢII de la
principiul forţei
obligatorii a Excepţiile de la principiul pacta sunt servanda sunt acele situaţii în care efectele
contractului contractului nu se produc astfel cum au stabilit părţile la încheierea lui, ci sunt mai
restrânse sau mai extinse, independent de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre
părţile contractante.
Categorii de excepţii de la principiul forţei obligatorii:

a. excepţii de restrângere - sunt situaţii în care contractul încetează să-şi producă
efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său.
b. excepţii de extindere - modificarea forţei obligatorii a contractului independent
de voinţa părţilor are loc în următoarele ipoteze:
- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii,
peste termenul convenit de părţi;
- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării
temporare a executării acestuia, pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;
- moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect
amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale de către o anumită
categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepţionale precum
crize economice, conflicte militare etc.
b. Principiul
relativităţii Principiul este consacrat de art. 1280 C. civ.: „contractul produce efecte numai între
efectelor părți, dacă prin lege nu se prevede altfel” şi corespunde unui vechi adagiu: „res inter
contractului alias acta, aliis neque nocere, neque prodese potest” (actul juridic încheiat între
anumite persoane nu poate nici să dăuneze, nici să profite altor persoane).
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract produce efecte

numai între părţile contractante el nu poate da naştere la obligaţii şi, în principiu, la
drepturi în sarcina, respectiv în beneficiul, altor persoane. În consecinţă, terţii nu pot
dobândi nici obligaţii şi, în principiu, nici drepturi decurgând din contracte la
încheierea cărora nu au participat.
Domeniul de
aplicare Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului are în vedere
faptul că un contract produce efecte juridice între părţi şi faţă de succesorii părţilor,
cu excluderea altor persoane (terţi).
avânzi-cauză
Categoria succesorilor (avânzilor-cauză) cuprinde:
- succesorii universali şi cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii chirografari.
EXCEPŢII de la
principiul
relativităţii Există două categorii de excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:
20
efectelor a. excepţii aparente (promisiunea faptei altuia);
contractului b. excepţii reale (stipulaţia pentru altul).
Promisiunea
faptei altuia Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă
(convenţia de faţă de cealaltă parte, numită creditorul promisiunii, să determine pe o terţă persoană
porte-fort) să-şi asume un anume angajament juridic faţă de creditor. Acest angajament poate privi
încheierea de către terţ a unui contract cu creditorul, ratificarea sau aderarea la un
contract la a cărui încheiere nu a participat, efectuarea unei anumite prestaţii către
Stipulaţia pentru creditor.
altul
Contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul este un contract
sau o clauză într-un contract, prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de
cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane,
străină de contract, numită terţ beneficiar.
5.Efectele specifice contractelor sinalagmatice
Excepția de Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în RECIPROCITATEA şi

neexecutare a INTERDEPENDENŢA obligaţiilor asumate de părţile contractante. În consecinţă,
contractului fiecare dintre părţi are faţă de cealaltă dubla calitate de creditor şi debitor, iar
obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a
celeilalte părţi.
Această reciprocitate şi interdependenţă a obligaţiilor în contractele sinalagmatice

Rezoluțiunea si generează o serie de efecte specifice:
rezilierea a. dacă una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia, dar pretinde celeilalte părţi să şi-o
execute pe a sa, aceasta din urmă poate refuza executarea propriei obligaţii
invocând excepţia de neexecutare a contractului;
b. dacă una dintre părţi nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile, cealaltă parte care
şi-a executat sau este gata să-şi execute propria obligaţie poate solicita încetarea
Riscul in contractului prin rezoluţiune/reziliere;
contractele c. dacă una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa prestaţia ce-i
translative de revine, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţia sa. Se pune
proprietate problema riscului contractual, adică de a şti care dintre părţi va suporta
consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei.
Rezumatul unității de invățare
Contractul reprezintă unul dintre cele mai răspândite izvoare ale obligațiilor civile.
Acordul de voințe al părților, încheiat cu scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge
un raport juridic civil concret trebuie să respecte toate cerințele de validitate cerute de
lege la încheierea actului juridic. În principiu, încheierea contractului este supusă
principiului consensualismului, principiu care presupune că acordul de voințe al
21
părților este suficient pentru nașterea valabilă a contractului. Cu toate acestea, există
anumite contracte pentru care legea stabilește reguli formale de incheiere, moment în
care principiul consensualismului nu mai este aplicabil deoarece contractul devine unul
solemn.
Odată încheiat, contractul are putere de lege între părți, aspect care se transpune în
principiul pacta sunt servanda. Un alt principiu care guvernează efectele contractului
este principiul relativității.
Totodată, este de reținut faptul că în materia contractelor sinalagmatice legea a stabilit
anumite efecte specifice care se produc.
1. În materia contractelor ca izvoare de obligații civile, este adevărat că:
a) părțile sunt ținute să acționeze cu bună-credință;
b) părțile au posibilitatea limitării sau înlăturării obligației de bună-credință;
c) contractele nenumite sunt supuse regulilor teoriei generale a obligațiilor iar dacă
acestea nu sunt îndestulătoare, se aplică regulile speciale din materia contractelor cu
care se aseamănă cel mai mult.
2. Contractele civile:
a) se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al
termenilor;
b) se interpretează în favoarea creditorului;
c) de adeziune se interpretează în favoarea celui care l-a propus.
3. După conținut, contractele se clasifică în:

a) contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit;
b) contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale;
c) contracte sinalagmatice și contracte unilaterale.
4. În funcție de scopul urmărit de părți, contractele se clasifică în:

a) contracte consensuale, solemne și reale;
b) contracte cu titlu oneros și cu titlu gratuit;
c) contracte sinalagmatice și unilaterale.
5. După modul de formare, distingem între:

a) contracte consensuale, solemne și reale;
b) contracte sinalagmatice și unilaterale;
c) contracte consensuale și sinalagmatice.
Răspunsurile la testul de autoevaluare
1.a,c; 2.a; 3.c;4.b); 5.a.
Redactează un eseu care să trateze efectele contractului
22
Lucrarea va fi încărcată Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent disciplinei

de studiu, în termen de 3 zile de la data solicitării rezolvării acesteia
Bibliografie minimală

din 10.06.2011;
23
Unitatea de învățare 3: ACTUL JURIDIC UNILATERAL. FAPTUL JURIDIC LICIT

1. Gestiunea intereselor altei persoane
2. Plata lucrului nedatorat
3. Îmbogățirea fără justă cauză
• să definești noțiunile act juridic unilateral si fapt juridic licit;
• să diferențiezi faptele juridice licite între ele;
• să prezinți condițiile in care faptele juridice licite dau naștere obligațiilor
civile;
• sa identifici efectele faptelor juridice licite.
24
Noţiune Potrivit art. 1324 Cod civil, „este unilateral actul juridic care presupune manifestarea de
voință a autorului său”. Altfel spus, actul juridic unilateral reprezintă acel act juridic care
este rezultatul voinței unei singure părți. Bineînțeles că pentru a constitui izvor al
obligației, manifestarea de voință trebuie să fie exprimată cu intenția de a produce efecte
juridice.
În reglementarea Codului civil, actul juridic unilateral a fost consacrat ca reprezentând o
categorie distinctă în rândul izvoarelor raporturilor juridice obligaționale, așa cum reiese
din dispozițiile art. 1165.
Așa cum s-a arătat în doctrină , Codul civil face distincție între gen - actul juridic
unilateral ca manifestare de voință a autorului său – și specie – actul juridic ca izvor
de obligații. Așadar, pot exista acte juridice unilaterale care să nu constituie izvoare
obligaționale, adică nu dau naștere, modifică sau sting un raport juridic civil concret.
În ceea ce privește regimul juridic al actului juridic unilateral, noul Cod civil prevede că
în lipsă de stipulație contrară, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică și actelor
juridice unilaterale.
Categorii de În cele ce urmează, ne vom referi la categoriile de acte juridice unilaterale care constituie
acte juridice izvoare de obligații, cu sublinierea aspectelor importante reglementate de Codul civil.
unilaterale
Spre deosebire de Codul civil de la 1864 care nu conținea o reglementare de principiu a

actului juridic unilateral, Codul civil în vigoare a consacrat că actul unilateral reprezintă
izvor de obligații în următoarele cazuri:
a. promisiunea unilaterală, reglementată de art. 1327C.Civ. și
b. promisiunea publică de recompensă, reglementată de art. 1328-1329 C.Civ.
25
Noţiunea de
fapt juridic După cum am arătat la unitatea de învățare nr.1, pot fi reținute drept izvoare ale
obligațiilor actul juridic și faptul juridic.
Clasificarea Faptele juridice constau în acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
faptelor juridice, efecte ce se produc totuşi în virtutea legii.
juridice
Faptele juridice pot fi:
a. faptele ilicite - acţiuni omeneşti săvârşite cu încălcarea normelor de drept sau a
bunelor moravuri şi care atrag răspunderea delictuală;
b. faptele licite - acţiuni omeneşti săvârşite fără a se încălca normele legale în vigoare.
Clasificarea Codul civil reglementează trei fapte juridice distincte:

faptelor 1. gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C.Civ.),
juridice 2. plata nedatorată (art. 1341-1344 C.Civ.) și
licite 3. îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C.civ.).
1.Gestiunea Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit ce constă în aceea că o persoană numită
de afaceri garant, intervine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale
sau juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără a primi mandat din partea
acestuia din urmă.
Spre exemplu: fapta unui terţ de a efectua reparaţii a unui imobil în absenţa proprietarului
edificiului care lipseşte o perioadă îndelungată de timp. În acest caz, terţa persoană a girat
interesele proprietarului.
2.Plata Potrivit art. 1341 Cod civil, „Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Nu
nedatorată este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiunea de afaceri. Se
prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie
proprie”.
Plata nedatorată este, așadar, un fapt juridic licit care constă în executarea de către o
persoană, din eroare, a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o cu intenţia
de a plăti datoria altuia. Persoana care a făcut o asemenea plată se numeşte solvens, iar
cel care a primit-o accipiens.
3.Îmbogățirea De cele mai multe ori, patrimoniul unei persoane se măreşte în detrimentul patrimoniului
fără justă altei persoane, pe baza unui temei juridic. De exemplu, donatarul îşi măreşte patrimoniul
cauză concomitent cu micşorarea patrimoniului donatorului, în temeiul contractului de donaţie;
uzucapantul dobândeşte proprietatea bunului imobil prin faptul juridic al uzucapiunii.
26
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane
este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un
temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia celui ce îşi măreşte patrimoniul de
a restitui, în limita măririi, către cel ce şi-a diminuat patrimoniul, şi dreptul acestuia din
urmă de a intenta o acţiune în justiţie prin care solicită restituirea (actio de in rem verso).

Actul juridic unilateral ca izvor al obligațiilor civile nu se bucură de o amplă reglementare
legislativă, însă, cu toate acestea, dispozițiile Codului civil stabilesc în ce măsură și în ce ipoteze obligația
civilă poate lua naștere având acest izvor.
Faptele juridice licite reprezintă izvoare ale obligațiilor civile. În această materie, dispozițiile Codului civil
au fost mai generoase, Codul stabilind că obligația poate lua naștere ca efect al gestiunii de afaceri, al plății
nedatorate sau al îmbogățirii fără justă cauză.
Aceste izvoare ale obligațiilor civile se bucură de reglementări suficiente, care le conturează natura juridică.
Așa cum s-a prezentat pe parcursul unității de învățare, faptele juridice licite conturează regimul juridic al
nașterii obligațiilor și stabilesc totodată efectele care se produc în momentul în care acestea sunt incidente.
Pentru o bună sistematizare a materiei, se recomandă parcurgerea bibliografiei indicate.
1. Reprezintă fapt juridic licit:

a) gestiunea de afaceri;
b) stipulația pentru altul;
c) simulația.
2. În cazul gestiunii de afaceri:

a) gerantul nu trebuie să aibă în nicio situație capacitate de exercițiu;
b) intervenția gerantului trebuie să fie utilă geratului;
c) geratul trebuie să fie complet străin de operațiunea pe care gerantul o săvârșește în interesul său.
3. Gestiunea de afaceri dă naștere următoarelor obligații în sarcina gerantului:

a) obligația de a continua gestiunea începută până ce geratul sau moștenitorii acestuia o vor prelua;
b) obligația să îl indemnizeze pe gerat pentru cheltuielile necesare efectuate;
c) obligația să îi aducă la cunoștință geratului despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.
4. Dacă plata nedatorată a constat într-o sumă de bani sau o cantitate de bunuri de gen:
a) accipiens-ul va restitui în toate cazurile o sumă de bani;
b) accipiens-ul va trebui să restituie aceeași sumă sau bunuri de aceeași calitate și cantitate;
c) în toate cazurile plata nedatorată trebuie să constea în a da un bun individual determinat.
27
5
. Acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză:

a) va fi admisă chiar dacă titularul putea intenta acțiune în revendicare;
b) este supusă termenului general de prescripție de 10 ani;
c) nu va fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

1. a; 2. b, c; 3. a, c; 4. b; 5. c.
Redactează un eseu în care să dezvolți condițiile în care efectele faptelor juridice licite se produc.
Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent disciplinei de

studiu, în termen de 2 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.

din 10.06.2011;
28
Unitatea de învățare 4: FAPTUL JURIDIC ILICIT. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
A. Considerații generale privind răspunderea civilă

1. Noțiunea de răspundere civilă
2. Formele răspunderii civile
3. Răspunderea civilă delictuală
4. Delimitarea răspunderii civile delictuale de răspunderea contractuală
B. Răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie
2. Condițiile răspunderii
3. Răspunderea delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice
1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție
2. Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor
D. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau
pentru ruina edificiului
1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
3. Răspunderea pentru ruina edificiului
• să definești noțiunea de răspundere civilă;
• să delimitezi răspunderea civila delictuala de răspunderea contractuală;
• să identifici aspecte specifice privind răspunderea delictuală pentru fapta
proprie a persoanei juridice;
• să prezinți condițiile fiecărui tip de răspundere delictuala.
29
Considerații generale privind răspunderea civilă
1.Noțiunea de Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă constă într-un raport de obligaţii în
răspundere temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa
civilă ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Răspunderea civilă, se concretizează într-o obligaţie de despăgubire, de reparare a unui

prejudiciu cauzat fie printr-o faptă ilicită, fie prin nerespectarea unei clauze contractuale.
2.Formele În funcţie de izvorul din care se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului, răspunderea
răspunderii civilă poate fi delictuală sau contractuală.
civile
Atunci când obligaţia de reparare este urmarea cauzării unui prejudiciu fără ca între
autorul faptei şi persoana păgubită să preexiste un contract, răspunderea este delictuală
(extracontractuală).
În măsura în care obligaţia de reparare este urmarea nerespectării unor clauze

convenţionale, răspunderea este contractuală.
În raport de răspunderea contractuală, răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul

comun al răspunderii civile, astfel încât ori de câte ori nu suntem în prezenţa răspunderii
contractuale, se vor aplica regulile răspunderii delictuale.
În schimb, ambele forme de răspundere se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii:

a. prejudiciu cauzat altuia,
b. faptă ilicită contractuală sau extracontractuală,
c. culpa sau vinovăţia autorului faptei,
d. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
3.Răspunderea După cum am arătat, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere
civilă juridică al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului astfel
delictuală cauzat. Fapta ilicită generatoare de răspundere poartă denumirea de „delict” sau
„cvasidelict”, motiv pentru care şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte
ilicite se numeşte delictuală.
Noţiune Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic în temeiul căruia se naşte
obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia printr-o faptă ilicită sau,
după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să răspundă.
Natura juridică Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă cu caracter reparator ce se aplică nu
atât în privinţa persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, cât în
considerarea patrimoniului său. Astfel, dacă autorul prejudiciului a decedat înainte de a
i se stabili întinderea răspunderii, obligaţia despăgubirii victimei, respectiv răspunderea
civilă delictuală se va transmite moştenitorilor.
Domeniu de Aşa cum am văzut, răspunderea civilă delictuală se angajează în situaţia în care unei
aplicare persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. În acest context
s-a pus întrebarea: ce se înţelege prin faptă ilicită extracontractuală ?
30
- în primul rând se are în vedere fapta prin care se aduce atingere drepturilor şi
intereselor legitime ale unei persoane.
- în al doilea rând, fapta ilicită extracontractuală presupune neexecutarea obligaţiilor
izvorâte dintr-o faptă licită (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea
de afaceri), dar şi dintr-un act juridic unilateral.
- în al treilea rând, răspunderea delictuală angajează şi atunci când prejudiciul se
cauzează de un lucru sau animal aflat sub paza noastră, precum şi în caz de ruină a
edificiului. În plus, ea poate interveni şi în situaţia prejudicierii unei persoane prin
neexecutarea unei obligaţii asumate prin contract, dacă neexecutarea constituie o
faptă sancţionată de legea penală.
În consecinţă, ori de câte ori nu suntem în prezenţa unui contract, se vor aplica regulile
răspunderii delictuale.
Formele În sistemul Codului Civil sunt reglementate trei categorii de răspundere civilă delictuală:
răspunderii a. Răspunderea directă pentru fapta proprie este instituită de art. 1357 C. civ., care
civile delictuale consacră principiul de drept comun potrivit căruia o persoană este chemată să
răspundă pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie.
b. Răspunderea pentru fapta altuia este o răspundere complementară, indirectă, care
se adaugă răspunderii pentru fapta proprie şi priveşte categorii de persoane aflate în
relaţii speciale cu autorul faptei ilicite.
În acest sens, Codul civil prevede două cazuri de răspundere pentru fapta altuia :
i. răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească (art. 1372 C.civ)
ii. răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor (art. 1373 C.civ)
c. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului
constituie o categorie a răspunderii pentru prejudiciile produse altfel decât printr-o
faptă a omului :
i. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lu-cruri (art. 1376 C.civ);
ii. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ani-male (art. 1375 C.civ);
iii. răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului (art. 1378)
În aceste situaţii, neputându-se dovedi că la originea pagubei e fapta unei anumite

persoane, victima s-ar găsi în ipostaza de a nu putea deţine repararea pagubei, astfel încât
legea civilă a instituit răspunderea pentru lucruri, animale şi ruina edificiului.
Cu toate acestea, nu ne găsim în prezenţa unei răspunderi indirecte, ci dimpotrivă este

vorba de o răspundere directă a celui care are paza juridică a lucrului, animalului sau este
proprietarul edificiului cea cauzat paguba.
4.Delimitarea Pornind de la elementele comune ale celor două forme de răspundere civilă, literatura de
răspunderii specialitate a ridicat problema dacă răspunderea delictuală şi cea contractuală pot fi
civile considerate ca formând o singură instituţie juridică sau pot fi privite ca două forme ale
delictuale de răspunderii juridice, esenţial deosebite una faţă de cealaltă. Controversele doctrinare au
răspunderea generat două curente, fiecare propunând câte o teorie, şi anume teoria dualităţii şi teoria
contractuală unităţii răspunderii civile.
a. Teoria dualităţii răspunderii civile. Conturată în vechiul drept francez, teoria

consideră că între răspunderea delictuală şi cea contractuală există deosebiri
fundamentale, şi anume: originea răspunderii delictuale este legea, iar cea a
răspunderii contractuale este acordul de voinţă al părţilor; în cazul răspunderii
delictuale, reparaţia este integrală, în ceea ce priveşte răspunderea contractuală,
întinderea daunelor-interese diferă în raport de clauzele stipulate; sfera capacităţii
delictuale este mai largă decât a capacităţii contractuale; clauzele de nerăspundere
sau de atenuare a răspunderii sunt valabile numai în materie contractuală. De
asemenea, în privinţa culpei, regulile sunt diferite. În materie delictuală, răspunderea
31
se angajează indiferent de forma culpei autorului, culpă care trebuie dovedită. În
opoziţie, răspunderea contractuală are în vedere culpa de o anumită gravitate, culpă
care se prezumă, nefiind necesară nici o dovadă.
b. Teoria unităţii răspunderii civile. Potrivit acestei teorii, între cele două forme de
răspundere nu există deosebiri esenţiale, ambele generând aceeaşi obligaţie de
reparare a prejudiciului cauzat.
Atât răspunderea delictuală cât şi cea contractuală au ca premisă existenţa unei obligaţii
încălcate printr-o conduită săvârşită cu vinovăţie şi cauzatoare a unui prejudiciu. Este
lipsită de relevanţă natura diferită a acestei obligaţii, respectiv legală în primul caz şi
contractuală în cel de-al doilea.
Majoritatea doctrinei române susţine teoria unităţii răspunderii civile, cu argumentul că

instituţia răspunderii, fiind întemeiată pe elemente esenţiale comune, este în mod cert
unitară, iar culpa contractuală are aceeaşi natură cu cea delictuală, constând, întotdeauna,
în atitudinea psihică a autorului faţă de faptă şi consecinţele ei.
Credem, totuşi, că deosebirile dintre cele două forme sunt esenţiale, cu consecinţe
practice importante, astfel încât răspunderea civilă şi cea contractuală apar ca două
instituţii distincte.
Răspunderea delictuală constituie dreptul comun în materie, iar răspunderea

contractuală are un caracter derogator, cu consecinţa că ori de câte ori nu suntem în
prezenţa răspunderii contractuale, se vor aplica normele ce guvernează răspunderea
delictuală.
Între răspunderea contractuală și cea delictuală se impune precizarea diferențelor de

regim juridic, aceste diferențe intervenind sub 3 aspecte:
- fapta generatoare de răspundere,
- consecințele răspunderii și
- aplicarea răspunderii.
Regimurile juridice distincte ale celor două forme de răspundere ne permit să apreciem
asupra comparației dintre culpa delictuală și neexecutarea contractuală, dar și asupra
admisibilității sau inadmisibilității cumulului celor două forme de răspundere.
Specificul neexecutării contractului în comparație cu culpa delictuală constă în aceea că

o culpă delictuală se caracterizează prin încălcarea unei norme de conduită, în timp ce
neexecutarea obligației contractuale nu necesită o astfel de constatare. Obligația
contractuală reprezintă de fapt interesele părților contractante, astfel încât nu se are în
vedere o regulă de conduită, o normă de comportament.
În ceea ce privește cumulul celor două forme de răspundere, s-a apreciat că aceasta nu
este admisibil având în vedere următoarele aspecte: răspunderea contractuală și cea
delictuală reprezintă instituții distincte, prima formă reglementând repararea prejudiciilor
născute din neexecutarea obligațiilor contractuale, iar a două formă de răspundere
stabilind repararea celorlalte prejudicii ,altele decât cele rezultate din răspunderea
contractuală.
32
A. Răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie
1.Considerații Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de art. 1357 C. civ.
generale Potrivit art. 1357 alin. (1) din Codul civil: „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-
o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Reglementare De asemenea, art. 1357 alin. (2) prevede faptul că: „autorul prejudiciului răspunde pentru
cea mai ușoară culpă”.
În acelaşi timp, textele instituie principiul general al răspunderii pentru prejudiciul cauzat
prin faptă ilicită. Astfel, fiind echitabil ca fiecare persoană să răspundă pentru propriile
sale fapte, răspunderea delictuală pentru fapta proprie a fost calificată drept principiu
general, dreptul comun în materia răspunderii delictuale. În opoziţie, răspunderea pentru
fapta altuia are un caracter de excepţie, limitându-se la cazurile expres prevăzute de lege
şi numai în măsura în care în persoana celui pentru care se răspunde sunt întrunite
condiţiile pentru fapta proprie
2.Condiţiile Răspunderea pentru fapta proprie şi, în general, răspunderea delictuală, presupune
răspunderii întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1. fapta ilicită,
2. prejudiciul
3. raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,
4. culpa (vinovăţia) autorului faptei ilicite.
Precizăm că, din moment ce răspunderea delictuală pentru fapta proprie constituie dreptul
comun în materie, aceste condiţii trebuie întrunite, total sau parţial, şi în celelalte forme
de răspundere, respectiv răspunderea pentru fapta altei persoane sau pentru prejudicii
cauzate de lucruri şi animale.
3.Răspunderea Art. 219 alin. (1) din Codul civil stabilește că „faptele licite și ilicite săvârșite de organele
delictuală persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu
pentru fapta atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.
proprie a
persoanei Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice trebuie să se țină cont de următoarele:
juridice - Determinarea noțiunii de organe ale persoanei juridice. Această noțiune se poate
stabili prin referire la actul constitutiv al persoanei juridice respective și la conținutul
actelor normative care reglementează anumite categorii de persoane juridice.
- Săvârșirea faptei ilicite trebuie să fie făcută, potrivit dispozițiilor Codului civil, în
legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Astfel, pentru angajarea
răspunderii, este necesar ca fapta ilicită să fie săvârșită pentru realizarea scopurilor
proprii persoanei juridice în cauză. La stabilirea vinovăției persoanei juridice, se va
analiza de fapt vinovăția persoanei fizice care a acționat pentru persoana juridică
deoarece voința persoanei juridice se concretizează prin organele sale de conducere,
organe alcătuite din persoane fizice. În cazul unei fapte ilicite, victima va trebui să
probeze existența vinovăției persoanei fizice din componența persoanei juridice.
- Răspunderea persoanei juridice se va angaja dacă sunt dovedite și celelalte elemente
ale răspunderii pentru fapta proprie, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, precum și
raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită.
În ceea ce privește efectele angajării răspunderii persoanei juridice, în cazul în care

răspunderea se angajează, victima va avea următoarele posibilități:
- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în temeiul răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie (art. 1357 Cod civil);
- să pretindă despăgubiri de la persoana fizică din organul de conducere al persoanei
juridice (art. 219 alin. (2) raportat la art. 1357 Cod civil);
- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în solidar cu persoana fizică din
organul de conducere al persoanei juridice.
33
În cazul în care persoana juridică plătește despăgubirile pentru prejudiciul cauzat, aceasta
se va putea îndrepta cu acțiune în regres împotriva persoanei fizice/persoanelor fizice din
compenența organelor de conducere.
Potrivit dispozițiilor Codului civil, faptele ilicite ale organelor persoanei juridice atrag
și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana
juridică, cât și față de terți.
Consideraţii Dacă regula în materia răspunderii civile delictuale o constituie răspunderea pentru fapta
generale proprie, răspunderea pentru fapta altei persoane are caracter de excepţie şi este posibilă
numai în măsura în care este expres prevăzută de lege.
Astfel Codul civil instituie următoarele cazuri de răspundere pentru fapta altuia, deci o
răspundere indirectă:
- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție (art. 1372 Cod
civil);
- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 Cod civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376-1377 Cod civil);
- răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).
D. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, de lucruri sau pentru ruina edificiului
1.Răspunderea Potrivit art. 1375 Cod civil, „proprietarul unui animal, sau cel care se serveşte de el,
pentru independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat
prejudiciile de sub paza sa”.
cauzate de
animale Proprietarul sau cel ce se foloseşte de animal nu beneficiază de o reglementare specială
privind probe contrarii pentru a înlătura temeiurile răspunderii instituite prin art. 1375
Cod civil.
2.Răspunderea
pentru
prejudiciile Art. 1376 alin. (1) Cod civ. dispune că „oricine este obligat să repare, independent de
cauzate de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
lucruri în
general
3.Răspunderea Art. 1378 Cod civil dispune: „proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice
pentru fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor
prejudiciile părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de
cauzate de construcție”.
ruina
edificiului Codul civil nu conţine dispoziţii speciale pentru înlăturarea prezumţiei de răspundere a
proprietarului instituită prin articolul menţionat.
Rezumatul unității de invățare
34
Răspunderea civilă delictuală, izvor al obligațiilor civile, se bucură de o amplă reglementare
în prevederile Codului civil. Ori de câte ori se săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, dacă sunt
îndeplinite și celelalte condiții cerute de lege, se angajează răspunderea civilă delictuală.
Răspunderea delictuală poate fi prezentă în două mari forme. Răspunderea civilă subiectivă și răspunderea
civilă obliectivă. În prima formă se analizează răspunderea pentru fapta proprie, iar în cadrul celei de-a doua
forme se analizează răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de animale, de lucruri și prin ruina edificiului.
Răspunderea civilă delictuală presupune analiza condițiilor esențiale care sunt cerute pentru angajarea sa. De
asemenea, Codul civil reglementează cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, dar și cauzele
exoneratoare de răspundere civilă. Astfel, pentru o corectă ințelegere și asimilare a materiei, se recomandă
parcurgerea bibliografiei indicate.
1. În cazul răspunderii civile:

a) răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată
ori diminuată decât în condițiile legii;
b) cel care cauzează un prejudiciu prin exercițiul drepturilor sale subiective va fi exonerat de la repararea
prejudiciului doar dacă exercițiul drepturilor sale nu este unul abuziv;
c) răspunderea civilă nu poate fi înlăturată în cazul în care prejudiciul este cauzat prin exercițiul drepturilor.
2. Răspunderea civilă delictuală:

a) se angajează în cazul în care sunt încălcate drepturile și interesele legitime ale unei persoane prin acțiuni
sau inacțiuni ilicite;
b) se angajează și în cazul în care o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de
lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului;
c) nu se angajează dacă persoana răspunzătoare nu are capacitate deplină de exercițiu.
3. Răspunderea civilă:
a) nu este înlăturată în cazul în care prejudiciul este cauzat de un caz fortuit;
b) delictuală se angajează dacă o persoană care are discernământ cauzează altuia un prejudiciu prin
săvârșirea unei fapte ilicite;
c) contractuală poate fi înlăturată pentru a opta în favoarea altor reguli mai favorabile.
4. Nu reprezintă cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei:

a) forța majoră;
b) starea de necesitate;
c) îndeplinirea unei activități impuse de lege.
5. Consimțământul victimei exonerează de răspundere civilă dacă este dat:

a) ulterior săvârșirii faptei;
b) pentru producerea prejudiciului;
c) pentru săvârșirea unei fapte prejudiciabile.
35

1.a,b; 2.a,b; 3. b; 4. a; 5. c.
Redactează un eseu în care să tratezi condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie
Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent disciplinei de studiu,

în termen de 2 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.

din 10.06.2011;
36
Unitatea de învățare 5: EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
1. Executarea directă (în natură) a obligațiilor

a. Principiul executării în natură a obligaţiilor
b. Plata
c. Executarea silită în natură a obligaţiilor
2. Executarea indirectă a obligațiilor (executarea prin echivalent)
• să definești noțiunea plata;
• să delimitezi executarea directa a obligațiilor de executarea indirecta;
• să definești noțiunea de daune-interese.
37
Unitatea de învățare 5: EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
Modalităţi de executare a obligaţiilor
Raportul juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a

pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, respectiv realizarea dreptului de
creanţă, iar debitorului obligaţia de a executa o prestaţie pozitivă sau negativă, în funcţie
de obiectul ei, adică liberarea lui de datorie.
Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două modalităţi:

1. Executarea directă sau în natură a obligaţiilor - are loc prin plată, făcută de
bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită, prin intermediul forţei coercitive
a statului, în cazul în care debitorul refuză executarea voluntară a obligaţiei.
2. Executarea indirectă sau prin echivalent - intervine atunci când, din diferite motive,
executarea în natură nu este posibilă. în acest caz, creditorul poate pretinde de la
debitor plata unor despăgubiri (daune-interese) pentru acoperirea prejudiciului suferit
ca urmare a neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.
1.Executarea Realizarea dreptului creditorului are loc numai atunci când debitorul execută obligaţia pe
directă (în care o datorează în natura ei specifică. De cele mai multe ori, executarea unei alte prestaţii
natură) a de către debitor prin înlocuirea celei iniţiale sau o despăgubire bănească acordată pentru
obligațiilor a substitui executarea în natură a unei obligaţii, nu prezintă interes pentru creditor,
deoarece nu satisface interesele acestuia. Pentru aceste motive, executarea în natură a
obligaţiilor civile a fost ridicată la rang de principiu.
a.Principiul Principiul executării în natură a obligaţiilor presupune executarea obligaţiei în natura

executării sa specifică, adică realizarea obiectului avut în vedere de părţi, fără posibilitatea
în natură debitorului de a înlocui acest obiect cu o altă prestaţie, fără acordul debitorului.
a obligaţiilor Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei înseşi la care s-a
obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
b.Noţiunea de Plata poate fi privită atât ca mijloc de executare voluntară a unei obligaţii, cât şi ca act
plată juridic.
Codul civil reglementează plata ca un mijloc juridic de stingere a obligaţiilor civile în art.
1469-1515 Cod civil. Art. 1469 Cod civil prevede faptul că „(1) Obligația se stinge prin
plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie. (2) Plata constă în
remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care
constituie obiectul însuși al prestației”.
c.Executarea De regulă, debitorul îşi execută voluntar obligaţia, prin efectuarea plăţii. Totuşi, dacă
silită în natură debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata, creditorul poate
a obligaţiilor recurge la executarea silită a obligaţiei debitorului.
Executarea silită presupune un ansamblu de proceduri reglementate de lege, prin

intermediul cărora se asigură, cu sprijinul forţei coercitive a statului, realizarea
dreptului creditorului, atunci când debitorul refuză să facă plata.
Executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului să execute efectiv şi real
obiectul obligaţiei. Atunci când se cere executarea silită în natură a obligaţiei se face tot
38
o plată – creditorul obţine exact obiectul obligaţiei –, dar această plată nu se execută de
bunăvoie, ci este o plată silită.
În situaţia în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la

executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru
prejudiciul datorat neexecutării în natură a obligaţiei.
2.Executarea Executarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci când, din anumite motive, executarea
indirectă a directă sau în natură nu mai este posibilă. Astfel, executarea în natură nu mai poate fi
obligațiilor obţinută:
(executarea - în cazul obligaţiilor de a face, asumate intuitu personae sau care trebuiau executate
prin într-un termen considerat esenţial de către creditor;
echivalent) - în cazul obligaţiilor de a nu face, dacă debitorul nu-şi respectă obligaţia asumată.
În aceste condiţii, creditorul poate pretinde de la debitor plata unor despăgubiri sau daune-
interese, în scopul reparării prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării culpabile sau
executării necorespunzătoare a obligaţiei.
Executarea indirectă a obligaţiei reprezintă dreptul creditorului de a pretinde şi de a

obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Pentru aceste considerente, executarea indirectă a obligaţiilor este considerată drept o
executare prin echivalent.
Noţiunea de Potrivit art. 1530 Cod civil, „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
despăgubiri prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a
(daune- neececutării fără jusitificare sau, după caz, culpabile a obligației”.
interese)
Așadar, potrivit dispozițiilor legale, despăgubirile (daunele-interese) reprezintă
echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor. Ele se pot acorda fie sub forma unei
sume globale, fie a unor sume prestate periodic.
Executarea obligațiilor civile reprezintă una dintre cele mai importante teme studiate în cadrul disciplinei.
Dacă debitorul își execută obligația asumată în mod benevol, sunt incidente dispozițiile legale privind
executarea obligației prin plată. În cazul în care debitorul nu își execută obligația de bunăvoie, creditorul are
posibilitatea să înceapă executarea silită a obligației.
Executarea silită, ca și executarea voluntară prin plată sunt forme ale executării în natură sau directe a
obligației civile.
În măsura în care executarea directă a obligațiilor civile nu este posibilă, intervine a doua mare formă de
executare și anume executarea prin echivalent sau executarea indirectă.
Fiecare dintre formele executării este supusă unor reguli proprii, motiv pentru care se recomandă studierea
bibliografiei indicate pentru analizarea și aprofundarea corespunzătoare a materiei.
39
1. Plata reprezintă:
a) un mijloc juridic de stingere a obligațiilor civile care presupune executarea de bunăvoie a prestației
datorate;
b) un mijloc de executare silită a obligațiilor civile;
c) un mijloc de transmitere și transformare a obligațiilor civile.
2. Plata poate fi făcută:

a) numai de către debitor personal;
b) și de reprezentantul debitorului;
c) numai de un terț.
3. Poate avea calitatea de accipiens:

a) persoana indicată de creditor să primească plata;
b) debitorul;
c) numai creditorul personal.
4. În ceea ce privește executarea silită în natură:

a) creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns la executarea obligației în natură, chiar
dacă executarea a devenit imposibilă;
b) dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului;
c) în cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate să execute el însuși sau să facă să fie
executată obligația.
5. În materia executării prin echivalent a obligațiilor civile:

a) la stabilirea daunelor-interese nu se va putea ține seama de prejudiciile viitoare, chiar dacă acestea sunt
certe;
b) prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de către instanța de judecată;
c) prejudiciul nepatrimonial poate fi reparat.
Răspundurile la testul de autoevaluare

1.a; 2.b; 3.a; 4.b,c; 5.b,c.
Redactează un eseu în care să analizezi condițiile executării prin echivalent a obligațiilor

40
din 10.06.2011;
41
Unitatea de învățare 6: TRANSMISIUNEA, TRANSFORMAREA ŞI STINGEREA OBLIGŢIILOR
A. Modurile de transmitere a obligaţiilor

1. Cesiunea de creanţă
2. Subrogaţia
3. Preluarea datoriei
C. Modurile de stingere a obligaţiilor
1. Reglementare şi clasificare
2. Modurile de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei
creditorului
a. Compensaţia
b. Confuziunea
3. Modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei
creditorului
a. Remiterea de datorie
b. Imposibilitatea fortuită de executare
• să identifici si să definești modurile de transmitere a obligaţiilor;
• să identifici si să definești modurile de transformare a obligaţiilor;
• să identifici si să definești modurile de stingere a obligaţiilor.

42
A. Modurile de transmitere a obligațiilor
Consideraţii Obligaţiile pot forma obiectul unei transmisiuni mortis causa, cât şi între vii (inter vivos):
generale - mortis causa (pentru cauză de moarte), obligaţiile se transmit prin decesul unei părţi,
persoana defunctului fiind continuată de moştenitorii săi. Prin deces se pot transmite
Noţiune atât creanţele cât şi datoriile ca elemente ale patrimoniului;
- prin acte între vii, poate avea loc atât o transmitere de creanţă cât şi de datorie. În
primul caz, creanţa şi datoria formează obiectul unei transmisiuni mortis causa,
universală sau cu titlu universal. În cel de-al doilea caz, transmisiunea se face inter
vivos şi cu titlu particular.
Transmisiunea obligaţiei prin acte între vii este operaţiunea juridică în temeiul căreia,
prin voinţa părţilor sau prin efectul legii, latura activă sau latura pasivă a raportului
obligaţional trece, de la părţi, la o altă persoană.
1. Cesiunea de Cesiunea de creanţă este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului
creanţă o creanță împotriva unui terț.
Deşi contractul se încheie între creditor (titular al dreptului de creanţă) şi persoana căreia
i se transmite creanţa, cesiunea implică trei persoane:
- creditorul care transmite creanţa, denumit cedent;
- terţul căruia i se transmite creanţa, denumit cesionar;
- debitorul creanţei ce se transmite, numit debitor cedat.
Prin efectul cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.
2. Subrogaţia În cazul în care o persoană plăteşte o datorie care nu-i incumbă, ea va putea fie să ceară
restituirea plăţii nedatorate, fie să acţioneze pe debitorul pentru care a plătit printr-o
acţiune derivând din mandat, îmbogăţire fără justă cauză sau gestiune de afaceri. În aceste
cazuri însă, cel care a plătit (solvensul) nu va beneficia de garanţiile şi accesoriile ce
asigurau creditorului realizarea creanţei.
De aceea, legea a prevăzut şi modalitatea ca plata să se facă prin subrogare (înlocuire),

caz în care creanţa cu toate drepturile şi accesoriile sale se va transmite de la creditor la
plătitorul creanţei (solvens). Astfel, deşi iniţial era terţ faţă de raportul dintre creditor şi
debitor, solvens, prin plata creanţei, ia locul creditorului; debitorul devenind obligat faţă
de acesta.
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei este un mijloc de transmitere

legală sau convenţională a dreptului de creanţă cu toate garanţiile şi accesoriile sale,
către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului.
Reglementare Art. 1593-1598 Cod civil reglementează două categorii de subrogații:

a. subrogaţia legală şi
b. subrogaţia convenţională. Aceasta la rândul ei poate fi:
i. subrogaţie convenţională consimţită de creditor şi
ii. subrogaţie convenţională consimţită de debitor.
3.Preluarea Codul civil reglementează preluarea de datorie în art. 1599-1608. Prima secțiune este
datoriei dedicată caracteristicilor generale și modalităților prin care această operațiune se poate
realiza în mod direct, iar secțiunea a II-a fiind dedicată preluării de datorie prin contract
încheiat cu debitorul.
43
Noțiune Preluarea datoriei reprezintă operațiunea juridică prin intermediul căreia datoria unui
debitor este preluată de un terț față de raportul juridic obligațional inițial, care va fi
obligat împreună cu debitorul inițial sau singur față de creditorul inițial.
Consideraţii După cum am văzut, obligaţia se poate transmite, dar în acelaşi timp ea se poate şi
generale transforma. Astfel, un debitor poate înlocui obiectul datoriei sale cu o altă prestaţie pe
care o are la dispoziţie, înainte ca obligaţia să ajungă la scadenţă.
Noţiune Transformarea constă în operaţiunea juridică în temeiul căreia se schimbă, prin

acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic obligaţional: subiecte, obiect,
cauză.
Codul civil actual reglementează novația în Capitolul IV, Titlul VI, Cartea a V-a.
Codul civil reglementează novația ca principalul mod de transformare a obligațiilor.
Moduri de
transformare Din analiza modurilor de transmitere a obligațiilor observarăm că în cazul preluării de
datorie avem de-a face atât cu o transmitere a obligației, dar în același timp suntem și în
prezența unei transformări, deoarece o parte, debitorul, este înlocuită cu un alt debitor,
astfel încât raportul obligațional se transformă. În același sens, putem include și cesiunea
de creanță, subrogația și cesiunea de contract în rândul mijloacelor juridice de
transformare a obligațiilor civile.
Așa cum s-a apreciat în doctrina recentă, trebuie subliniat că transformarea raportului
obligațional, în concepția legiuitorului, trebuie să se poată realiza prin toate mijloacele de
transmisiune a obligațiilor, precum și că, pe de altă parte, orice transmisiune a obligațiilor
reprezintă în același timp și o transformare a acestui raport obligațional. Înlocuirea
creditorului cedent prin creditorul cesionar ca urmare a cesiunii de creanță, are ca efect o
transformare a raportului obligațional, din moment ce atrage o schimbare a subiectului
său activ, componentă structurală a acestui raport.
Sintetizând, cu toate că actualul Cod civil reglementează novația ca mijloc juridic

principal de transformare a obligațiilor civile, nimic nu se opune aprecierea ca mijloace
de transmisiune cât și de transformare a altor instituții juridice, cum sunt: cesiunea de
creanță, subrogația în drepturile creditorului plătit, preluarea de datorie sau cesiunea de
contract.
Codul civil de la 1864 reglementa și delegația ca un mijloc de transformare a obligației.

Delegația perfectă reprezenta o convenție prin care debitorul aducea în locul său un alt
debitor. Noul Cod civil a preluat aprecierile doctrinei conform cărora delegația perfectă
reprezenta, de fapt, o novație, și a încorporat delegația perfectă novației. Delegația
imperfectă reprezenta convenția prin care debitorul aducea alături de el un codebitor.
Delegația imperfectă se regăsește în actuală reglementare sub forma preluării de datorie
cumulativă, fiind supusă reglementării art. 1599-1608 Cod civil.
44
C. Modurile de stingere a obligațiilor
1.Reglementare Art. 1615 Cod civil enumeră mijloacele de stingere a obligaţiilor stabilind „Obligaţiile
şi clasificare se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate foruită
de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege.”
În privinţa enumerării plății printre modurile de stingere a obligațiilor se impune o

precizare și anume că plata reprezintă într-adevăr un mijloc de stingere a oricărei
obligaţii, dar constă în realizarea creanţei prin executarea prestaţiei de către debitor. În
consecinţă,plata reprezintă un mod de executare de bunăvoie a obligaţiei, drept pentru
care a fost analizată ca mod de executare a obligațiilor.
Prin „alte moduri expres prevăzute de lege” apreciem că actualul Cod civil se referă la
alte instituții reglementate de cod care, deși nu sunt prevăzute printre modurile de
stingere a obligațiilor civile, totuși menționează cauze de stingere a raportului juridic
obligațional. În acest sens, amintim, cu titlu de exemplu, anumite moduri prin care
obligația se stinge: executarea silită în natură, executarea obligației prin echivalent,
rezoluțiunea sau rezilierea, prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, decăderea,
novația, îndeplinirea condiției rezolutorii etc.
Clasificarea În literatura de specialitate, modurile de stingere a obligațiilor se clasifică în funcţie de

modurilor de două criterii:
stingere a 1. după rolul voinţei părţilor, distingem:
obligațiilor i. moduri voluntare, când stingerea s-a produs prin voinţa părţilor:
a. remiterea de datorie,
b. compensaţia voluntară;
ii. moduri prin care obligația se stinge fără voința părților:
a. confuziunea,
b. imposibilitatea fortuită de executare.
4. după cum stingerea obligaţiei a dus la realizarea creanţei:
i. moduri de stingere care duc la realizarea creanţei;
a. compensatia
b. confuziunea
ii. moduri de stingere care nu duc la realizarea creanţei creditorului:
c. remiterea de datorie,
d. imposibilitatea fortuită de executare.
2.Modurile de Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce, până la

stingere a concurenţa celei mai mici dintre ele.
obligaţiilor care
duc la realizarea Compensaţia apare ca o dublă plată, realizată printr-o singură operaţiune juridică.
creanţei Astfel:
creditorului - dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se sting în întregime;
- dacă obligaţiile nu sunt egale ca valoare, datoriile se sting până la concurenţa celei
mai mici.
a. Compensaţia De regulă, compensaţia este un mod de stingere a oricăror obligaţii, indiferent de
izvorul lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri
fungibile de același fel (art. 1617 alin. (1) Cod civil).
45
b. Confuziunea Ca mod de stingere a obligaţiilor, confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi
persoană a calităţilor incompatibile de creditor şi debitor al aceleiaşi obligaţii. În
cazul confuziunii, creditorul devine propriul său debitor, calităţi incompatibile ce fac
imposibilă executarea prestaţiei.
Potrivit art. 1624 Cod civil, „Atunci când, în cadrul aceluiași raport obligațional,
calitățile de debitor și creditor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de
drept prin confuziune. Confuziunea nu operează dacă datoria și creanța se găsesc în
același patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.”
Confuziunea poate opera în cazul tuturor obligaţiilor, indiferent de natura lor

contractuală sau extracontractuală. Confuziunea intervine, spre exemplu, în cazul
moștenitorului care este debitor și prin moștenire devine și creditor al datoriei pe care
o avea față de succesiune.
3. Modurile de Remiterea de datorie este operaţiunea juridică prin intermediul căreia creditorul
stingere a îl liberează de debitor de executarea obligației sale.
obligaţiilor care
nu duc la Remiterea de datorie reprezintă un act juridic de renunțare la valorificarea unei creanțe
realizarea pe care o are împotriva debitorului de către creditor.
creanţei
creditorului Potrivit art. 1629 alin. (2) Cod civil, remiterea de datorie poate fi de două feluri:
totală sau parțială, regula instituită de Cod fiind a aceea că remiterea este totală, norma
a. Remiterea de fiind supletivă, părțile putând stabili și o remitere parțială.
datorie
Art. 1630 Cod civil prevede că remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit.
b.Imposibilitatea Obligaţia debitorului se poate stinge atunci când executarea ei a devenit imposibilă
fortuită de datorită unui caz fortuit, unui caz de forţă majoră ori a unor alte evenimente asimilate
executare acestora, produse înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere (art. 1634 Cod civil).
De asemenea, debitorul va fi liberat atunci când cu toate că se află în întârziere,

creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligației din cauza forței majore,
a cazului fortuit sau a altor evenimente asimilate acestora, exceptând situația în care
debitorul și-a asumat riscul producerii acestor eveniment.
Transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor civile sunt cunoscute, ca instituții juridice, pentru
importanța pe care o au în dinamica obligațiilor civile.
În momentul nașterii, obligația are elementele necesare cerute de lege pentru existența sa. Pe parcursul
executării obligațiilor, acestea pot suferi anumite modificări. Toate aceste modificări care pot interveni sunt
studiate pe percursul acestei unități de învățare. Fiecare dintre modurile de transmisiune, transformare sau
stingere a obligațiilor civile se bucură de reglementări proprii, motiv pentru care parcurgerea bibliografiei este
recomandată în vederea analizei și aprofundării regulilor enunțate în această unitate de învățare.
46
1. Cesiunea de creanță:
a) este un mijloc de transmisiune a obligațiilor civile și reprezintă acea convenție prin care creditorul cedent
transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț;
b) nu se poate aplica în cazul acelor creanțe care sunt declarate de lege netransmisibile;
c) cu titlu oneros este supusă dispozițiilor din materia contractului de donație.
2. Prin intermediul cesiunii de creanță se transferă cesionarului:

a) posesia bunului luat în gaj fără acordul constituitorului;
b) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată;
c) drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate.
3. Reprezintă caz de subrogație legală în drepturile creditorului:

a) subrogația consimțită de debitor;
b) cazul moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile moștenirii;
c) cazul celui care se îmbogățește fără just temei.
4. Pentru a fi în prezența novației, trebuie îndeplinită și una dintre următoarele condiții:

a) să existe o obligație veche nulă sau anulabilă;
b) noua obligație să fie valabilă;
c) noua obligație să aibă în mod obligatoriu aceleași părți ca și vechea obligație.
5. Compensația legală operează:

a) dacă o datorie este scadentă și una este nescadentă;
b) și când creanțele au ca obiect bunuri fungibile;
c) numai când creanțele au ca obiect o sumă de bani.

1.a,b; 2.b,c; 3.b; 4.b; 5.b.
Redactează un eseu în care să analizezi condițiile novației ca mijloc de transformare a
obligațiilor

47

din 10.06.2011;
48
Unitatea de învățare 7: GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
1. Consideraţii generale privind garanţiile

2. Garanţiile generale ale executării obligaţiilor
§ 1. Gajul general al creditorilor chirografari
§ 2. Mijloace de prevenire şi de conservare a patrimoniului debitorului
§ 3. Mijloace reparatorii a patrimoniului debitorului
3. Garantii speciale ale executării obligaţiilor
§ 1. Garanţiile personale
a. Fideiusiunea
b. Garanțiile autonome
§ 2. Garanţiile reale
a. Ipoteca
b. Gajul
c. Dreptul de retenţie
d. Privilegiile
• să definești noțiunea de garantare a obligațiilor;
• să identifici si să definești garanțiile generale ale executării obligațiilor;
• să identifici si să definești garanțiile speciale ale executării obligațiilor.
49
Unitatea de învățare 7: GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
1.CONSIDERAŢII GENERALE
Noţiune Garantarea executării obligaţiilor constituie o măsură de asigurare a executării

acestora. Ea cuprinde totalitatea mijloacelor juridice, respectiv drepturi şi acţiuni
recunoscute direct de lege sau născute din acordul de voinţă al părţilor raportului juridic
obligaţional, prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanţă.
Garantarea executării obligaţiilor se realizează prin 2 categorii de mijloace juridice:

Mijloace - mijloacele juridice generale, recunoscute tuturor creditorilor, în temeiul dreptului
juridice de de gaj pe care îl au asupra patrimoniului debitorului. Pentru acest motiv, ele se
garantare numesc garanţii generale ale obligaţiilor. Titularii garanţiilor generale se numesc
creditori obişnuiţi sau chirografari;
- mijloace juridice speciale recunoscute numai anumitor creditori, al căror drept de
gaj general este complinit cu alte drepturi speciale, ce le asigură realizarea creanţei.
Ele alcătuiesc categoria garanţiilor speciale ale obligaţiilor. Creditorii cu garanţii
speciale peste limitele dreptului de gaj general, se numesc creditori cu garanţii.
Garanții Garanţiile generale se întemeiază pe dreptul de gaj general asupra patrimoniului

generale debitorului. Astfel, patrimoniul debitorului constituie o garanţie generală comună pentru
creditorii săi.
Dreptultul de gaj general conferă creditorilor două categorii de mijloace privitoare la
patrimoniul debitorului şi la actele încheiate de el cu terţii, şi anume:
- mijloace preventive şi de conservare a patrimoniului debitorului;
- mijloace de reparare a patrimoniului, intentând acţiuni pentru a se apăra de actele
încheiate de debitor.
Garanții Garanţiile speciale conferă titularului drepturi şi prerogative suplimentare, faţă de cele
speciale recunoscute creditorilor obişnuiţi, respectiv dreptul de a urmări o altă persoană în caz de
neexecutare voluntară a prestaţiei de către debitor, precum şi dreptul de preferinţă şi
urmărire a unui bun.
Garanţiile speciale se clasifică în:
- garanţii personale ce constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul
principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care debitorul
principal nu o va face. Este cazul fidejusiunii denumit şi cauţiune.
- garanţii reale, ce sunt drepturi reale accesorii constituite de către debitor sau o altă
persoană asupra unor bunuri individual-determinate, ce conferă creditorului
prerogativele urmăririi şi preferinţei. Se includ în această categorie gajul, ipoteca şi
dreptul de retenţie – ca formă de garanţie reală imperfectă.
Privilegiile sunt cauze de preferință acordate de lege unor creditori în considerarea

calității creanței lor. Privilegiul conferă creditorului privilegiat numai dreptul de a fi plătit
cu prioritate din prețul obținut în urma vânzării bunului grevat, fără să asigure titularului
un drept de urmărire a bunului.
50
2.GARANŢIILE GENERALE ale executării obligaţiilor
Conform art. 2324 Cod civil, „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile
sale mobile și imobile, prezente și viitoare”. Dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari presupune definirea creditorilor chirografari și stabilirea noțiunii de gaj
general, pentru evitarea unor eventuale confuzii între gaj ca garanție reală și dreptul
§ 1. Gajul creditorilor asupra patrimoniului debitorului lor.
general al
creditorilor Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o garanție reală (ipotecă,
chirografari gaj, privilegii) care să le asigure recuperarea creanței la scadență de la debitorul lor.
Dreptul de gaj reprezintă o garanție reală mobiliară care se constituie prin deposedarea
debitorului sau a unui terț de bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de
urmărire, cât și un drept de preferință.
În absența noțiunii de patrimoniu, nu am putea face explicația noțiunii de garanție comună
a creditorilor chirografari, deoarece nu s-ar putea stabili obiectul acestui drept.
Așa cum s-a apreciat în doctrină, o funcție a patrimoniului este aceea că patrimoniul
explică și asigură dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Schimbările care au
loc în conținutul patrimoniului nu afectează existența gajului general. Deoarece creditorii
chirografari nu au o garanție fixată asupra unui anumit bun, debitorul este liber să dispună
de bunurile sale, încheind acte juridice cu privire la ele, micșorându-și activul și mărindu-
și pasivul. Creditorii chirografari pot acționa asupra patrimoniului debitorului, în scopul
conservării drepturilor lor prin acțiunile reglementate de Codul civil în favoarea lor,
respectiv acțiunea oblică atunci când debitorul nu-și exercită anumite drepturi – și
acțiunea pauliană, atunci când debitorul a încheiat cu rea-credință acte juridice pentru
fraudarea drepturilor creditorilor chirografari.
În consecință, dreptul de gaj general reprezintă prerogativa creditorilor chirografari de a

urmări bunurile debitorilor care se află în patrimoniul acestora la data scadenței datoriei,
debitorii neputând fi împiedicați să vândă anumite bunuri anterior scadenței datoriei pe
care o au față de creditorii chirografari.
§ 2. Mijloace Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari poate să nu prezinte utilitate practică în
de prevenire cazurile în care debitorul ajunge insolvabil. Aceste cazuri de insolvabilitate pot fi generate
şi de de contractarea de noi datorii, urmărirea începută de alţi creditori cu garanţii reale,
conservare a încercarea de a ascunde o parte din bunuri, neglijenţa debitorului în exercitarea unor
patrimoniului drepturi şi acţiuni.
debitorului
Pentru a evita starea de insolvabilitate la scadenţă, a debitorului, legea acordă creditorilor
Noţiune mijloace juridice de natură a conserva patrimoniul acestuia. Aceste mijloace au scopul de
a împiedica scoaterea de bunuri din patrimoniul debitorului.
Categorii de Mijloacele de conservare au în vedere:

mijloace de a. cererile de instituire a sechestrului asigurător, cererile de instituire a popririi
conservare asigurătorii, cererile de instituire a sechestrului judiciar;
b. dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului având ca obiect bunuri
din patrimoniul său. Art. 679 Cod civil stabilește dreptul creditorilor personali ai unui
coproprietar de a interveni în procesul de partaj intentat de coproprietari sau de un alt
creditor.
§ 3. Mijloace Mijloacele reparatorii reprezintă acele acţiuni pe care creditorul le poate exercita pentru a
reparatorii a se apăra de actele frauduloase sau simulate încheiate de debitor în fraudarea interesului
patrimoniului său.
debitorului
51
Aceste mijloace sunt:
a. acţiunea pauliană sau revocatorie;
b. acţiunea oblică sau subrogatorie;
c. acţiunea în simulaţie, prin care creditorul solicită înlăturarea unui act aparent,
încheiat de debitor, ce-i este defavorabil, act a cărui existenţă este contrazisă în
contraînscris.
3. GARANŢII SPECIALE
§ 1. Garanţiile
personale Fidejusiunea este un contract prin care o persoană numită fideiusor, se obligă faţă de
cealaltă parte, care are într-un raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu
a.Fideiusiunea gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o
execută.
Pentru a exista fideiusiune este necesar ca fidejusorul să se oblige personal faţă de creditor
să execute obligaţia debitorului. Astfel, creditorul poate pretinde plata creanţei de la
Reglementare fidejusor, atunci când debitorul nu o face sau a devenit insolvabil.
În consecinţă, creditorul îşi are garantată realizarea creanţei prin două gajuri generale:
patrimoniul debitorului şi patrimoniul fideiusorului.
Codul civil reglementează fideiusiunea în art. 2280-2320. În practică fidejusiunea îşi

găseşte o largă aplicabilitate, deoarece creditorii sunt interesaţi în a urmări bunurile din
două patrimonii (a debitorului şi a fideiusorului) pentru a-şi realiza creanţa.
Deşi Codul civil se referă la fideiusiunea stabilită prin lege sau de judecător, în realitate
Categorii fideiusiunea este numai contractuală. Într-adevăr, legea sau instanţa de judecată impune
aducerea unui fideiusor, dar fideiusiunea nu ia naştere decât prin contractul încheiat între
fideiusor şi creditor prin care primul îşi asumă obligaţia de garanţie.
În literatura de specialitate se consideră că fidejusiunea este de 3 feluri:

- fidejusiune convenţională, când părţile raportului juridic obligaţional convin ca
debitorul să aducă angajamentul unui fidejusor care să garanteze executarea
obligaţiei;
- fidejusiune legală, când printr-o dispoziţie a legii debitorul este obligat să aducă un
fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin;
- fidejusiune judecătorească, când într-o cauză litigioasă, instanţa judecătorească
dispune aducerea unui fidejusor care să garanteze obligaţia unei persoane.
Distincția între cele trei forme ale fideiusiunii este importantă datorită consecințelor
juridice practice ale fiecăreia dintre ele.
Astfel, conform art. 2285 alin. (1) și (2) Cod civil, dacă fideiusorul este obligat să aducă
un fideiusor, va trebui să prezinte în acest sens o persoană capabilă de a se obliga, care
are în România bunuri suficiente pentru satisfacerea creanței și care domiciliază în
România. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, debitorul va trebui să prezinte o altă
persoană ca fideiusor. Aceste dispoziții legale se aplică fideiusiunii legale și fideiusiunii
judecătorești deoarece în cadrul acestor forme ale fideiusiunii debitorul este obligat să
aducă un fideiusor.
52
Față de reglementarea articolului mai-sus amintit, apreciem că doar în cazul fideiusiunii
legale și a celei judecătorești fideiusorul trebuie să fie solvabil. În cazul în care se ivește
un conflict referitor la caracterul suficient al bunurilor fideiusorului, art. 2287 Cod civil
prevede faptul că în caz de litigiu pe acest aspect, va hotărî instanța de judecată pe cale de
ordonanță președințială.
Art. 2294 alin. (2) Cod civil prevede faptul că fideiusorul judiciar nu va putea cere
urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale altui fideiusor, adică nu va putea invoca
beneficiul de discuțiune, indiferent dacă persoana garantată este debitorul principal.
Conform art. 2316 alin. (2) Cod civil, rezilierea unilaterală a fideiusiunii date în vederea
acoperirii obligațiilor viitoare sau nedeterminate nu poate fi cerută de fideiusorul judiciar.
b.Garanțiile Potrivit art. 2321 Cod civil, scrisoarea de garanție reprezintă „angajamentul irevocabil
autonome și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei
persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar
independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită
beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.
Scrisoarea de Potrivit reglementării Codului civil, scrisoarea de confort reprezintă acel „angajament
garanție irevocabil și autonom prin care emitentul își asumă o obligație de a face sau de a nu face,
în scopul susținerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării
Scrisoarea de obligațiilor acesteia față de un creditor al său (art. 2322 Cod civil)”.
confort Asemeni scrisorii de garanție, și scrisoarea de confort reprezintă un instrument prin
intermediul căruia o instituție specializată, de regulă o instituție bancară, sprijină, prin
asumarea unor obligații proprii, o altă persoană nu care se află în relații contractuale, în
raporturile stabilite de clientul instituției cu un terț.
§ 2. Garanţiile
reale
Ipoteca este potrivit art. 2343 Cod civil acel drept real asupra bunurilor mobile și imobile
afectate executării unei obligații. Ipoteca se constituie fără deposedarea celui care o
constituie de bunul grevat. Ipoteca oferă titularului prerogativa urmăririi și prerogativa
a.Ipoteca preferinței.
Reglementare Ipoteca este reglementată de art. 2343-2479 Cod civil.
Caracterele Ipoteca se caracterizează prin următoarele:

juridice ale - ipoteca este un drept real, conferind titularului un drept de urmărire și un drept de
ipotecii preferință în privința bunului ipotecat;
- este un drept accesoriu, deoarece însoțește şi garantează un drept principal, respectiv
dreptul de creanţă al creditorului ipotecar. În consecinţă, dreptul cu ipotecă urmează
soarta dreptului principal conform principiului accesorium sequitur principale;
- este indivizibilă (art. 2344 Cod civil), în sensul că există asupra întregului bun, chiar
Bunurile care dacă a fost plătită doar o parte din datorie.
pot fi ipotecate
Spre deosebire de reglementarea anterioară potrivit cu care puteau fi ipotecate doar
bunurile imobile, Codul civil actual stabilește în art. 2350 că: „ipoteca poate avea ca
obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Ea poate greva bunuri
determinate ori determinabile sau universalități de bunuri”.
Așadar, având în vedere noua reglementare în materie, pot fi ipotecate:

- bunurile mobile;
53
- bunurile imobile;
- bunurile determinate sau determinabile;
- universalitățile de bunuri.
Art. 2351 Cod civil stabilește că bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate,
cu excepția cazului în care bunul este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate
convențională, caz în care ipotecarea acestor bunuri va fi valabilă ca ipotecă asupra unui
Întinderea bun viitor.
ipotecii
Ca regulă, ipoteca grevează bunul asupra căruia a fost constituită. Există însă situații în
care se extinde și asupra altor bunuri în afara celor asupra cărora a fost constituită. Există
și cazuri în care ipoteca se strămută altui bun decât acela asupra căruia a fost constituită.
b.Gajul
Gajul reprezintă acea garanței reală mobiliară constituită prin deposedarea debitorului de
bunul grevat, care conferă titularului său un drept de preferință și un drept de urmărire
Gajul poate garanta orice obligaţie valabilă. Pot fi date în gaj bunuri mobile corporale,
Natura juridică bunuri imobile incorporare, de exemplu: creanţe, acţiuni ale debitorului.
În consecinţă, gajul este o garanţie reală. Dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia,
garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a reţine bunul afectat garanţiei şi de a-
l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate.
Reglementare Contractul de gaj este reglementat de art. 2480-2494 Cod civil
Caractere Gajul se caracterizează prin următoarele:

juridice - gajul reprezintă o garanție reală, conferind titularului său un drept de urmărire și un
drept de preferință;
- gajul reprezintă o garanție mobiliară, deoarece poate fi constituit numai asupra
bunurilor mobile corporale sau asupra titlurilor negociabile emise în formă materială,
așa cum arată și art. 2480 Cod civil;
- este o garanție convențională, izvorul gajului fiind numai convenția părților;
- este o garanție accesorie, deoarece presupune existenţa unei obligaţii principale
valabile.
c. Dreptul de Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă deţinătorului unui bun mobil sau
retenţie imobil al altuia, posibilitatea de a refuza restituirea lui, până când creditorul titular al
lucrului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori
îmbunătăţirea acelui bun.
Reglementare Dreptul de retenție este reglementat în art. 2495-2499 Cod civil.
d.Privilegiile
Privilegiile reprezintă acele cauze de preferință pe care legea le acordă anumitor creditori,
în considerarea creanțelor acestora (art. 2333 alin. (1) Cod civil).
Reglementare Privilegiile sunt reglementate în art. 2333-2342 Cod civil.
54
Natură juridică În ceea ce privește natura juridică a privilegiilor, acestea constituie, față de reglementarea
legală, simple cauze de preferință acordate creditorilor în considerarea creanței lor, ceea
ce înseamnă că acestea acordă creditorului privilegiat dreptul de a fi plătit prioritar din
prețul obținut din vânzarea bunului. Creditorii privilegiați nu au prerogativa urmăririi
bunului debitorului.
Clasificarea Potrivit dispozițiilor Codului civil actual, privilegii sunt de două feluri:
privilegiilor - privilegii generale, stabilite asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale
debitorului în condițiile Codului de procedură civilă (art. 2338 Cod civil). Noul Cod
de procedură civilă stabilește așadar ordinea de preferință în materia privilegiilor
generale;
- privilegii speciale, stabilite asupra anumitor bunuri mobile ale debitorului. Codul
civil stabilește în art. 2339 creanțele privilegiate, fără a mai conține norme de
trimitere la Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit articolului mai sus menționat,
creanțele privilegiate asupra anumitor bunuri sunt următoarele:
i. creanța vânzătorului neplătit pentru prețul bunului mobil vândut unei persoane
fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepția cazului în care
cumpărătorul dobândește bunul pentru serviciul sau exploatarea unei
întreprinderi;
ii. creanța celui care exercită un drept de retenție este privilegiată cu privire la bunul
asupra căruia se exercită dreptul de retenție, atât timp cât acest drept subzistă;
Art. 2339 alin. (2) Cod civil prevede că în caz de concurs între creanțele privilegiate,
privilegiile se vor exercita în ordinea prevăzută de Cod, respectiv privilegiul vânzătorului
va avea prioritate față de privilegiul creditorului care exercită un drept de retenție asupra
bunului.
Garanțiile care însoțesc executarea obligațiilor civile reprezintă o importantă problematică a disciplinei teoriei
obligațiilor. Având în vedere caracterul accesoriu al garanțiilor, ele trebuie să însoțească un drept valabil
născut.
Garanțiile reale și garanțiile personale trebuie să respecte condițiile prezentate pe scurt pe parcursul unității
de învățare.
Pentru o bună înțelegere a materiei, se recomandă parcurgerea bibliografiei indicate.
1. În materia fideiusiunii:
a) creditorul îl poate urmări direct pe fideiusor dacă debitorul nu își execută obligația la scadență;
b) beneficiul de diviziune va putea fi invocat de debitor;
c) beneficiul de discuțiune se va putea face pentru prima oară în căile de atac.
2. Ipoteca se caracterizează prin aceea că este:

a) divizibilă;
b) un drept real principal;
c) un drept real.
55
3. Ipoteca se poate strămuta:
a) dacă bunul grevat a pierit;
b) în niciun caz;
c) doar în cazul bunurilor imobile.
4. Beneficiază de ipotecă legală:

a) antreprenorul asupra lucrării efectuate, pe o perioadă de 10 ani;
b) vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru prețul datorat;
c) minorii și interzișii judecătorești.
5. Contractul de fideiusiune:
a) poate fi încheiat și fără știința sau împotriva voinței debitorului principal;
b) este un contract solemn;
c) trebuie încheiat, ad probationem, printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.

1.a; 2.c; 3.a; 4.b; 5.a,b.
Redactează un eseu în care să analizezi condițiile fideiusiunii


din 10.06.2011;
56

Tgo Id

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tgo Id

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI

Note de curs pentru învățământul la distanță

Prof. univ. dr. IOSIF URS

Unitatea nr. 1: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OBLIGAŢIILE CIVILE

Unitatea nr. 2: CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

Unitatea nr. 3: ACTUL JURIDIC UNILATERAL. FAPTUL JURIDIC LICIT

Unitatea nr. 4: FAPTUL JURIDIC ILICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII.

Unitatea nr. 5: EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

Unitatea nr. 6: TRANSMISIUNEA, TRANSFORMAREA ŞI STINGEREA OBLIGŢIILOR

Unitatea nr. 7: GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

Competențele specifice disciplinei Drept civil. Teoria obligațiilor civile sunt:

A. Raportul juridic obligațional

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

A. Raportul juridic obligațional

De esenţa conţinutului raportului obligaţional este natura sa patrimonială – dreptul de

Obiectul raportului juridic obligaţional poate consta în fi o prestaţie pozitivă – a da sau a

Sancţiunea raportului obligaţional constă atât în mijloacele juridice ofensive pe care

i. mijloacele • acţiunea în justiţie – posibilitatea creditorului de a solicita şi obţine o hotărâre

2. Clasificarea Obligațiile civile pot fi clasificate în funcție de diverse criterii de clasificare.

după obiect 2.a obligaţii de a da, a face şi a nu face

2.b obligaţii pozitive şi negative

2.c Obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de mijloace (de diligenţă)

Clasificarea Ţinând cont de acest criteriu, obligaţiile se împart în:

Fapta ilicită ca izvor de obligații presupune analizarea răspunderii civile contractuale și

Având în vedere modificările majore intervenite în răspunderea civilă delictuală pentru

Rezumatul unității de învățare

Raportul juridic obligațional implică o legătură juridică între creditor și debitor;

1. Obligaţia de „a da” constă în:

Răspunsurile la testul de autorvaluare:

Definiți obligația civilă și clasificați obligațiile civile și izvoarele acestora.

Lucrarea va fi încărcată în platforma Microsoft Teams, în canalul aferent disciplinei de

1. Codul civil (Legea nr. 287/2009, M. Of. nr. 55 din 5.07.2011);

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

2.Clasificarea a. Contracte sinalagmatice (bilaterale), care dau naştere la obligaţii în sarcina

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra

Codul civil consacră două principii specifice contractului:

Categorii de excepţii de la principiul forţei obligatorii:

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract produce efecte

5.Efectele specifice contractelor sinalagmatice

Excepția de Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în RECIPROCITATEA şi

Această reciprocitate şi interdependenţă a obligaţiilor în contractele sinalagmatice

Rezumatul unității de invățare

3. După conținut, contractele se clasifică în:

4. În funcție de scopul urmărit de părți, contractele se clasifică în:

5. După modul de formare, distingem între:

Răspunsurile la testul de autoevaluare

1.a,c; 2.a; 3.c;4.b); 5.a.

Lucrarea va fi încărcată Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent disciplinei

1. Codul civil (Legea nr. 287/2009, M. Of. nr. 55 din 5.07.2011);

A. Actul juridic unilateral ca izvor de obligații

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

A. Actul juridic unilateral ca izvor de obligații

Spre deosebire de Codul civil de la 1864 care nu conținea o reglementare de principiu a

Clasificarea Codul civil reglementează trei fapte juridice distincte:

Rezumatul unității de învățare

1. Reprezintă fapt juridic licit:

2. În cazul gestiunii de afaceri:

3. Gestiunea de afaceri dă naștere următoarelor obligații în sarcina gerantului:

. Acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză:

Răspunsurile la testul de autoevaluare

Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent disciplinei de

1. Codul civil (Legea nr. 287/2009, M. Of. nr. 55 din 5.07.2011);

A. Considerații generale privind răspunderea civilă