Protectia juridica a dreptului la viata

Considerații generale privind dreptul la viață

Dreptul la viață, ”drept suprem al ființei umane”, ”cel mai fundamental drept”, este primul dintre
drepturile omului și sesizează prerogativa oricărei ființe umane de a exista ca atare, concomitent cu geneza
sa în lume.
Dreptul la viață este un principiu fundamental, constituind izvorul tuturor celorlalte drepturi.
Însemnătatea majoră pe care acest drept o poartă se regăsește și în reglementarea prin art. 2 al
Convenției europene a drepturilor omului 14 , fiind primul drept substanțial reglementat de aceasta.
Prevederile art. 2 se întregesc cu cele cuprinse în Protocolul nr. 6 la Convenție privitor la abolirea
pedepsei cu moartea și în Protocolul nr.13 privitor la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe.
Importanța pe care o are acest drept în ansamblul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
este relevată și prin poziționarea dreptului la viață în structura Titlului I - Drepturi și libertăți. În acest sens,
se vorbește de “sacralizarea dreptului la viață” Însoțit de interdicția torturii și a tratamentelor inumane sau
degradante (art. 3), interdicția sclaviei și a muncii forțate (art. 4), și neretroactivitatea legii penale (art. 7),
dreptul la viață

14
Art.2 ”Dreptul la viață” 1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea n u poate fi cauzată
cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care
infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta
dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
 este inclus de literatura de specialitate în categoria așa-numitelor drepturi intangibile, apărate prin Convenția
europeană25 .
Dreptul la viață, în sensul art. 2 al Conveției nu este altceva decât dreptul de a trăi, în sensul uzual
al termenului, și nu dreptul la o viață decentă. Altfel spus, textul articolului 2 proteguiește viața în sine, și
nu dreptul la anumite condiții de viață26 .
Potrivit Curții de casație belgiene, dreptul la viață, prevăzut în art. 2 din Convenția europeană, nu
este decât dreptul la viață fizică în sensul obișnuit al termenului, iar acest drept nu trebuie confundat cu
dreptul la un nivel de viață sigur, ce este un drept economic și social 27 .
Existența persoanei fizice este determinată de cele două evenimentele biologice: nașterea și
moartea, implicând componentele biologice: corpul uman și viața.
Pe de altă parte, art. 2 prevede și împrejurările în care provocarea morții se poate îndreptăți.
Dispozițiile acestui articol din Convenție se clasifică printre textele fundamentale din Convenție care nu
poate cunoaște derogări pe timp de pace în condițiile art. 15 28 .
Posibilitatea restrângerilor aduse dreptului la viață prevăzute de art. 2 paragraful 2 nu transformă
natura acestuia, dreptul la viață nu este condițional, el rămâne un drept natural și o valoare fundamentală
pentru toate țările semnatare ale Convenției. Cu toate acestea, principiul enunțat poate să cunoască anumite
excepții atunci când anumite situații impun statelor apărarea altor valori sociale foarte importante 29.

Patrick Lazăr, "Nașterea și moartea în dreptul civil”, Editura Europolis, Constanța, 2011, p.76-77; J.-F. Renucci, „Tratat de drept european al
drepturilor omului”, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 89; J.-B. Lelandais, “L'article 2 de la Convention europeenne des droits de l 'homme
face a la lutte contre le terrorisme ”, în Les annales de droit nr. 2/2008, Publications des Universites de Rouen et du Havre, Rouen, 2008, p. 29.

C. Bîrsan, "Protecția dreptului la viață în Convenția europeană a drepturilor omului ”, în Curierul Judiciar, 9/2002, p. 11;
26
27M. Udroiu, O. Predescu, ”Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român. Tratat”,

Editura C. H. Beck, București, 2008, p. 63;

28Art. 15 ”Derogarea în caz de stare de urgență ”

1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile
prevăzute de prezenta convenție, în măsura strictă în care situația o impune și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații
care decurg din dreptulinternațional.
2. Dispoziția precedentă nu permite nicio derogare de la art. 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la art. 3,
4 § 1 și 7.

3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei despre
măsurile luate și motivele determinante. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei și asupra datei la
care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și dispozițiile convenției redevin aplicabile.
29
G. N. Coca, ”Interesul general și drepturile fundamentale ale omului”, Editura Universul Juridic, București, 2009, p.260;

Dreptul la viață este ocrotit în raport cu orice persoană, astfel că nu interesează dacă este tânără sau
bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat ori femeie sau dacă era viabilă sau nu. Chiar și un muribund are
dreptul la ocrotirea vieții15 16 .
Începutul și sfârșitul dreptului la viață
Convenția Europeană protejează dreptul la viață, dar nu definește viața și nici persoana, ceea ce

15
M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 64 ;
16
J-Fr. Renucci, op. cit., , p. 100-102;
îngreunează stabilirea momentului de început al acestuia. Convenția americană a drepturilor omului, prin
art. 4, este singura care precizează în mod expres că dreptul la viață trebuie să fie apărat în general cu
începere de la data concepției.
Tăcerea textelor a devenit o problemă cu atât mai îngrijorătoare cu cât consecințele manipulărilor
genetice, ale experimentelor pe embrioni umani sau ale reproducerii medical asistate pot fi foarte grave, iar
protejarea minorului care urmează să se nască este la fel de importantă ca cea a celui care este născut deja.
Consiliul Europei s-a preocupat de aceste chestiuni, însă incertitudinile rămân, mai ales că în Convenția
privind drepturile omului și biomedicina, care afirmă necesitatea de a proteja demnitatea și identitatea ființei
umane, nu se definește persoana și viața. Problema este delicată întrucât privește”acapararea corpului uman
în scopuri de interes general”, astfel încât ”raportul persoanei juridice abstracte cu sinele său carnal” trebuie
reinventat. Dificultatea vine și din faptul că este foarte dificil de a se prevedea progresele viitorului, astfel
încât va fi cu siguranță mai înțelept de se urma Recomandarea europeană care îndeamnă la recunoașterea
dreptului la viață încă de la 31
concepție .
Recomandarea nr. 1064/1986 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu privire la utilizarea
embrionului și fătului uman în scopuri de diagnosticare, terapeutice, științifice, industriale și comerciale,
din 24 septembrie 1986, instituie principiul potrivit cu care o intervenție chirurgicală nu este legitimă asupra
fătului uman decât dacă ea are ca scop protejarea existenței copilului care urmează să se nască 17 .S-ar putea
spune, jurisprudențial, sa stabilit că momentul în care începe protecția internațională a acestui drept este
nașterea, deoarece reglementările vorbesc despre dreptul oricărei persoane, ori embrionul nu este o ființă cu
existență de sine stătătoare, nu este
persoană. Această jurisprudență reflectă divergența de opinii la nivel internațional, întrucât statele au avut
și au încă reacții diferite față de probleme precum avortul 33.
Statele care interzic avortul sau doresc acest lucru folosesc, în principal argumentul conform căruia
ele protejează viața umană, deoarece fetusul este o persoană care beneficiază de dreptul la viață, iar statul
are dreptul și este totodată obligat să protejeze acest drept 34 .
Însă dreptul la viață, astfel cum este protejat prin art. 2, poate și trebuie să se aplice embrionului și
fetusului: faptul că există viață înainte de naștere este o realitate care trebuie protejată prin lege, și care nu
împiedică eventualele derogări, stipulate în mod strict de către legiuitor, mai cu seamă în domeniul avortului
sau al cercetării. Embrionul uman nu poate fi redus, oricare ar fi circumstanțele și motivele, la a fi un fel de
”lucru” definit în mod defectuos. Este o ființă umană. Pot exista unele îndoieli, deoarece această realitate
biologică nu este unanim admisă, însă nu este mai puțin adevărat că in dubio, pro vitae. Aceasta este o
garanție a justiției și o consecință a principiului precauției corect înțeles. Aplicabilitatea art. 2 înainte de
naștere se impune cu atât mai mult cu cât, dincolo de problema întreruperii voluntare a sarcinii, toată
dezbaterea privind modificările genetice sau interzicerea clonării reproductive a ființelor umane are la bază
faptul că protecția vieții se întinde până în faza inițială a ființei umane. Convenția europeană a drepturilor

17
C. Bîrsan, "Protecția dreptului la viață în Convenția Europeană a drepturilor omuluiu”, în op. cit., p. 7;
 omului, fiind ”un instrument viu”, și deci receptiv evoluțiilor sociale, nu ar trebui să nu ia în considerare o
astfel de dezvoltare35 .
Constituția Irlandei este printre puținele care proclamă dreptul la viață al copilului conceput, dar
nenăscut.
În ceea ce privește sfârșitul vieții, acesta este inevitabil, căci negreșit ”viața vine pe căile morții”
(A. Comte).
Sfârșitul dreptului la viață garantat de art. 2 din Convenție rămâne o problemă controversată. Se
pune întrebarea dacă există un drept de a muri.
Legislațiile statelor abordează diferit problema eutanasiei, deși toate sunt părți ale Convenției. În
Elveția, eutanasia activă (moartea este accelerată printr-un act pozitiv) este interzisă de Constituție și de
legea penală. Unele cantoane elvețiene permit însă eutanasia pasivă, adică dreptul de a refuza anticipat
îngrijiri medicale sau prelungirea artificială vieții. În Franța, legea din 22 aprilie 2005 recunoaște pentru
prima dată o astfel de formă a
33
R. Miga Beșteliu, C. Brumar, "Protecția juridică a drepturilor omului. Note de curs. Ediția a IV-a, revizuită”,
Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 111;
34
R. Chiriță, "Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2 ", Editura C. H. Beck,
Bucurețti, 2008, p. 53;
35
J-Fr. Renucci, op. cit., p. 103-105; F. Sudre, "Drept european și internațional al drepturilor omului", Editura
eutanasie, care a mai fost admisă și în Germania, Danemarca și Marea Britanie. Doar legislația Olandeză permite eutanasia
de orice fel, din anul 2001 prin Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat36.
Recomandarea nr. 1418/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei încurajează statele
memebre ale Consiliului să respecte și să încurajeze demnitatea bolnavilor incurabili sau muribunzi prin
menținerea interdicției absolute de a pune capăt de o manieră intențională a vieții acestora, deoarece dreptul
lor la viață este garantat de statele membre ale Consiliului Europei, în conformitate cu dispozițiile art. 2 al
Convenției Europene, care dispune că moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat 37 .
În cauza Pretty c. Regatul Unit, din 29 aprilie 2009, judecătorul European s-a pronunțat în mod
tranșant, considerând că este imposibil ca art. 2, care garantează dreptul la viață, să fie interpretat în sensul
că ar conferi un drept diametral opus, și anume un drept la moarte, indiferent dacă aceasta ar surveni printr-
un terț sau cu asistența unei autorități publice. Respectarea dreptului la viață este condiția necesară pentru
exercitarea tuturor celorlalte drepturi. Dreptul la viață trebuie protejat prin lege, iar statul trebuie nu numai
să se abțină de la a lua viața în mod intenționat, dar el trebuie și să ia măsurile necesare protejării
38
vieții .
36
B. Selejan-Guțan, "Protecția europeană a drepturilor omului. Ediția 3”, Editura C. H. Beck, București, 2008, p.
86; pentru o abordare mai detaliată a se vedea și: O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drept civil. Persoanele în
regelementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 102-103; J-Fr. Renucci, op. cit., p. 109-112;
C. Bîrsan, ”Protecția dreptului la viață în Convenția Europeană a drepturilor omuluiu”, op. cit., p. 811; P. Lazăr, op.
cit., p. 182-198;
37
P. Lazăr, op., cit., p. 196-197; C. Bârsan, ”Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articiole. Vol.
I. Drepturi și libertăți”, supra cit., p. 174;
38
F. Sudre, op. cit., p. 214-215; Speța cu care a fost confruntată Curtea în Cauza Pretty c. Regatul Unit, a fost
următoarea: reclamanta, în vârstă de 43 de ani, suferea de o boală neurodegenerativă progrsivă incurabilă, având starea
de sănătate deteriorată rapid în ultima perioadă, paralizată complet, nu se mai putea exprima coerent și se alimenta cu
ajutorul unui tub; în ciuda stării sale, capacitățile sale intelectuale erau intacte. Având în vedere starea sa de sănătate
complet degradată, ea a dorit să se sinucidă, însă, incapabilă să acționeze singură în îndeplinirea acestui act, ar fi trebuit
să fie ajutată în îndeplinirea actului suicidal de soțul ei. Numai că, potrivit art. 2 parag. 1 din Legea engleză din anul
1961 privitoare la sinucidere, oricine ajută o persoană să comită un asemenea act săvârșește o infracțiune și se expune
pedepsei prevăzute de acest act normativ. În data de 27 iulie 2001, reclamanta s-a adresat, prin avocatul ei, procuraturii,
solicitând ca aceasta să se angajeze că nu va începe urmărirea penală împotriva soțului ei, dacă el o va ajuta să se
sinucidă. Printr-o scrisoare din 8 august 2001, procuratura a refuzat să-și asume un asemenea angajament, cu motivarea
că oricât de neobișnuite ar fi circumstanțele, nu poate autoriza comiterea unei infracțiuni. Reclamanta s-a plâns
împotriva acestei decizii instanței competente și a cerut acesteia să anuleze decizia procuraturii și să constate că
dispozițiile legii britanice în materie de sinucidere din anul 1961 sunt incompatibile cu diferite texte ale Convenției
europene a drepturilor omului, în primul rând cu cele ale articolului 2. Cererea i-a fost respinsă de instanță, astfel încât
reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Camerei Lorzilor. În recursul astfel formulat și admis
spre examinare de înalta jurisdicție britanică, reclamanta a susținut că art. 2 al Convenției europene apără nu numai
viața însăși, ci și dreptul la viață, ceea ce înseamnă că textul protejează individul împotriva evntualelor atingeri aduse
de autoritățile publice dreptului său la viață, pe de o parte, iar pe de alta, îi recunoaște acestuia dreptul de a alege între
a trăi sau de a nu trăi. Aceasta înseamnă că o persoană ar putea să refuze un tratament medical de natură să -i salveze
viața sau să i-o prelungească, după cum ea ar putea să aleagă, în mod legal, să se sinucidă.
 Alături de problema controversată a începutului vieții, se situează și cea a sfârșitului.
Nu se poate stabili cu exactitate nici momentul începutului vieții și nici momentul sfârșitului vieții.
Determinarea momentulul morții a variat de-a lungul istoriei. Doctrina medicală face referire la
moartea cerebrală, moartea clinică, moartea biologică sau reală și moartea aparentă.
Cu excepția unor cazuri foarte rare, moartea nu constituie un fapt instantaneu, astfel că viața nu
părăsește brusc întreaga emisferă cerebrală sau celelalte organe și țesuturi. Direct legată de stabilirea cu
exactitate a instalării ireversibile a morții reale, este problema prelevării de organe în vederea transplantului.
Moartea, deși este chiar opusul vieții, poate servi de multe ori acesteia. Aportul pe care în prezent,
moartea îl aduce salvării vieții este considerabil. Pare că se afirmă din ce în ce mai pregnant, rolul morții în
salvarea și conservarea vieții prin transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, ceea ce implică
în mod necesar și prealabil prelevarea de la o persoană decedată.
Atunci când discutăm despre prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la o
persoană decedată, problemele ce apar se dovedesc a fi deosebit de complicate întrucât aduc în discuție
momentele hotărâtoare existenței pământene și anume, nașterea și

Dacă majoritatea persoanelor doresc să trăiască, a susținut reclamanta, altele pot dori să moară, iar art. 2 ar garanta
ambele drepturi; dreptul de a muri nu ar apărea ca antiteza dreptului la viață, ci contrarul acestuia, iar statul ar avea
obligația pozitivă să le protejeze pe amândouă. Camera a reținut că, analizând jurisprudența în materie a fostei Comisii
și a Curții, nu găsește un sprijin pentru cererea reclamantei în raport cu art. 2 din Convenție. Camera Lorzilor s-a referit
în acest sens și la cauza X c. Germania (1984), declarată inadmisibilă, reținând că fosta Comisie a stabilit că, din
moment ce statele sunt obligate să apere dreptul la viață al oricărei persoane, ele trebuie ca, in anumite situații, să
adopte măsuri concrete pentru salvarea unei persoane aflate în pericol de moarte, atunci când aceasta este sub controlul
autorităților statului38. De aceea, dacă o persoană deținută este în greva foamei, se poate ajunge la un conflict inevitabil
între dreptul la integritate fizică al persoanei și obligația impusă de art. 2 statului sub a cărui jurisdicție autoritatea se
află, conflict pe care de altfel Convenția nu îl rezolvă. Dreptul german soluționează acest conflict în sensul că permite
hrănirea cu forța a acelei persoane, iar dacă viața deținutului este în pericol, o asemenea hrănire este obligatorie. Prin
decizia sa, Camera Lorzilor a respins recursul reclamantei și a confirmat soluția primei instanțe, cu motivarea, în
esență, că dreptul englez face o distincție netă între întreruperea cursului vieții prin actul personal al celui în cauză -
sinuciderea - și săvârșirea aceleași fapte, prin intervenția unui terț sau cu asistența acestuia. Potrivit legii din 1961
amintite, sinuciderea nu este pedepsită de lege, pe când participarea unui terț la actul suicidal nu poate scăpa
sancționării lui pe cale penală. Așa fiind, nu se poate admite că neautorizând sinuciderea asistată, s-ar încălca
dispozițiile Convenției, pentru că aceasta protejează dreptul la viață, nu și dreptul la sinucidere asistată.

După exercitarea căilor interne de atac, reclamanta s-a adresat Curții europene a drepturilor omului, la 21 decembrie
2001, motivând că refuzul autorităților engleze de a acorda soțului ei imunitate de urmărire penală în cazul în care ar
ajuta-o să se sinucidă reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 2 din Convenție. În motivarea cererii sale adresate Curții
europene, au fost reiterate argumentele susținute și în fața instanțelor naționale. (P. Lazăr, op. cit., p. 192-196);
 După cum bine se cunoaște, nu există niciun punct de vedere unitar în ceea ce privește stabilirea cu
exactitate a începutului vieții și a morții 39
Diagnosticarea momentului morții a constituit de-a lungul timpului obiect de dezbatere. Multă
vreme s-a spus că oprirea inimii și a circulației sangvine este momentul morții, însă datele medicale au
relevat faptul că masajul cardiac permite readucerea la viață a bolnavilor a căror inimă era oprită. Pe de altă
parte, supraviețuirea anumitor organe ale unor bolnavi, în special ansamblul inimă-plămâni se poate realiza
cu ajutorul unor dispozitive artificiale, chiar dacă alte organe esențiale ale vieții, cum ar fi sistemul nervos
ar fi deja moarte ireversibil40 .
Doctrina medicală distinge între moartea cerebrală, moartea clinică, moartea biologică sau reală și
moartea aparentă.
Potrivit descrierii acestui fenomen de către reputatul profesor doctor Vladimir Beliș, moartea
organismului nu este un moment, ci este un proces care evoluează în timp, un fenomen cu executare
succesivă. Primele celule care mor sunt neuronii, celulele cele mai diferențiate și cele mai sensibile la anoxie
(tulburare patologică provocată de scăderea, sub valorile normale, a oxigenului din țesuturile organismului,
de diminuarea circulației sangvine). Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcție de
vechimea lor filogenetică; cei mai sensibili sunt neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie circa 3
minute, încetarea funcțiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariția conștienței. O rezistența
ceva mai mare, 5-10 minute, o au neuronii subcorticali și mezencefalici, pentru ca neuronii pontini să reziste
la anoxie 10-30 minute. Încetarea activității acestora din urmă este urmată de dispariția reflexelor corneene
și pupilare. Elementele figurate ale sângelui și minociții cardiaci pot rezista la anoxie chiar câteva ore 41 .
Moartea clinică se caracterizează prin dispariția funcțiilor vitale (cardiacă și respiratorie), dispariția
activității reflexe, vederea panoramică a vieții, liniște electrică. În funcție de personalitatea și structura
psihică a muribundului, precum și de metodele utilizate pentru obținerea informațiilor de la acesta, se obțin
date provenite din percepții extrasenzoriale (senzații asupra unor fapte petrecute la distanță de puterea
obișnuită de

39
Pentru o abordare mai complexă, a se vedea H. Diaconescu, S. Cercel, R. D. Diță, G. Gazdovici, ’’Răspunderea
juridică în domeniul prelevării și transplantului în dreptul român”, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 133
și urm.;
40
O. Ungureanu, C. Jugastru, ”Drept civil. Persoanele. Ediția a 2-a revăzută”, Editura Hamangiu, București, 2007,
p. 78;
41
Vladimir Beliș, ”Tratat de medicină legaă. Vol. I”, Editura Medicală, 1995, p.48-49;

percepere a organismului). În condițiile aplicării intense a metodelor de terapie intensivă în primele 3-5
minute de la instalarea morții clinice, aceasta poate fi ireversibilă32 .
Moartea cerebrală sau corticală reprezintă moartea ariilor corticale care conduc funcțiile psihice.
Se caracterizează prin încetarea oricărei activități și prin liniște izoelectrică.

32
P. Lazăr, op. cit., , p. 273;
 Moartea reală sau biologică se carcterizează prin stop cardiac ireversibil, apariția semnelor morții
reale, pentru un timp persistând manifestările postvitale33 .
Moartea aparentă denumită și letargie sau catalepsie se caracterizează prin reducerea la minim a
funcțiilor vitale, anestezie și comă. Zgomotele cardiace sunt slabe, pulsul imperceptibil, respirația nu poate
fi percepută. Un caz celebru de moarte aparentă a fost acela al lui Petrarca cel care, după o moarte aparentă
de 20 de ore, și-a revenit și a mai trăit încă 30 de ani. Această stare poate opera în caz de înec, electrocutare,
intoxicare cu monoxid de carbon, epilepsie, comă alcoolică sau narcotică34 .
Dezvoltarea științei și practicii medicale a influențat concepțiile morale și juridice, dar și apriția și
evoluția reglementărilor legislative. Astfel, în prezent, în legislația României, noul Cod civil, Legea nr.
95/2006, Legea nr. 104/ 27 martie 2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și
țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului reglementează domeniul prelevării de organe, țesuturi și
celule de la o persoană decedată35 .
Potrivit art. 1 din Legea nr. 104/2003, cadavrele umane sunt definite ca ”persoanele care nu mai
prezintă niciun semn de activitate cerebrală, cardiacă sau respiratorie și care sunt declarate decedate din
punct de vedere medical, potrivit legii”. Aliniatul 2 al aceluiași articol stipulează faptul confirmării medicale
a morții cerebrale pe baza criteriilor de diagnostic stabilite conform legii.
Doctrina a adus critici exprimării prin noțiunea de ”persoană” a termenului ”cadavru”, argumentând
prin faptul că persoana este numai ființa umană vie; cadavrele fiind corpuri ale fostelor persoane care au
încetat din viață și din punct de vedere medical sunt calificate drept deceadate.
Însă, în această situație, problema terminologică nu pare a fi foarte importantă, deoarece legiutorul
nu a avut în vedere accepțiunea specifică dreptului civil a noțiunii de
’’persoană”, ci accepțiunea comună a termenului, căutând o formulare cât mai inspirată din punct de
vedere lingvistic pentru a defini cadavrul 46 .
Pe de altă parte, deși în alin. 1 al art. 1 se menționează absența activității cerebrale, cardiace sau
respiratorii, alin. 2 se referă exclusiv la moartea cerebrală, ignorând existența a două accepțiuni ale morții,
pe care le prezintă diferențiat art. 147 din Legea nr. 95/2006.
Declararea morții cerebrale se face potrivit art. 147 din Legea nr. 95/2006, de către medici care nu
fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită, cu excluderea tuturor altor
cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic și un traseu EEG, asemănătoare cu cele din moartea
cerebrală, cum ar fi hipotermia mai mică de 35°C, medicamente depresoare ale sistemului nervos central,
hipertensiune arterială-presiune arterială medie mai mică de 55 mm Hg47 .
Stabilirea de către lege a momentului morții ca fiind acela în care survine moartea cerebrală este

33
Vladimir Beliș op. cit., , p. 50-53;
34
P. Lazăr, op. cit., , p. 274;
35
Legea nr. 104 din 27 martie 2003 publicată în Monitorul Oficial Nr. 222 din 3 aprilie 2003, cu modificări aduse
până în 14 septembrie 2011;
privită cu rezerve în doctrină. În cazul morții cerebrale, așa cum am văzut mai sus, nu există încă o moarte
reală, astfel este posibil ca activitatea cardiacă să mai funcționeze. În acest sens, o parte a doctrinarilor, din
considerente deontologice, dar și din respect pentru corpul uman, consideră că prelevarea de organe, țesuturi
și celule nu ar trebui admisă decât în prezența morții cardiace alături de moartea cerebrală48 .
Pe de altă parte, dacă se dorește succesul grefei, prelevarea de organe de la un cadavru trebuie
efectuată într-un termen foarte scrurt49.
Cu alte cuvinte, teama omului izvorâtă din faptul că”moartea se află într-o neîntreruptă alternanță
cu viață” (H. Broch), de a fixa cele două frontiere ale existenței umane, duce la concluzia că acestea rămân
fără a fi determinate cu rigurozitate și precizie de lege.
De un lucru suntem siguri, și anume că omul este o frontieră nedeterminată, o ființă dublă, care
marcheză limita între două lumi. Dincoace de el, e creația materială, dicolo misterul 50.
46
P. Lazăr, op. cit., p. 206;
47
I. Turcu, ’’Dreptul sănătății. Frontul comun al medicului și al juristului ”, Editura Wolters Kluwer, București,
2010, p. 511;
48
O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drept civil. Persoanele în regelementarea noului Cod civil”, supra cit., p. 32; C.
Jugastru, ”Repararea prejudiciilor nepatrimoniale”, Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 247;
49
V. Duculescu, ”Protecția juridică a drepturilor omului. Ediția a III-a, revăzută și completată”, Editura
Lumina Lex, București, 2008, p.318;
50
C. Bădescu, "Reflecții și maxime. Vol. II”, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 91;

Conceptul ’’dreptului la viață”

Dreptul la viață este un drept absolut, opozabil erga omnes, toți membrii societății fiind obligați să-
l respecte și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare
socială supremă51 .
De-a lungul timpului, acest drept a fost reglementat și protejat în toate legislațiile, însă nu a fost
definit. S-a omis a se defini în legislație și în doctrină chiar și nucleul dreptului la viață, și anume, noțiunea
de ”viață”.
“Ce este dreptul la viață? Mai întâi de toate, o mare incertitudine”. Acest caracter de incertitudine
al dreptului la viață se referă în special la momentul de început al vieții și implicit la momentul apariției
dreptului la viață, la conținutul concret al dreptului la viață, la raportul dintre individ și voința sa pe de o
parte și dreptul său la viață pe de altă parte, sau la conflictul dintre eventualul drept la viață al copilului
nenăscut și posibilitatea avortului nemotivat de un scop terapeutic. S-a opinat în doctrină că statutul
dreptului la viață este marcat de trei trăsături caracteristice: este primul dintre drepturile omului, prezintă un
caracter incert (în special din cauza faptului că deși textele internaționale enunță dreptul la viață, ele nu
definesc “viața”) și reprezintă condiția necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi. Cea de-a treia
trăsătură derivă din prima, astfel încât se poate discuta de două mari caractere ale dreptului la viață:
caracterul primordial și caracterul incert (cu speranța că acest caracter se va estompa cât mai curând, atât
prin tehnici de legiferare - explicitarea în textele internaționale - cît și prin jurisprudența instanțelor
internaționale în materia drepturilor omului)52.
 Așa cum s-a menționat în doctrina franceză, dreptul la viață trebuie privit totuși ca un “principiu
temperat”, chiar dacă avem de-a face, aparent, cu un paradox: se discută de temperări când în dezbatere sunt
drepturi intangibile; totuși, paradoxul nu este decât aparent, întrucât “absolutismul nucleului dur al
drepturilor omului nu împiedică un anumit realism care, fără să accepte veritabile excepții de la principiu,
permite totuși o anumită suplețe și deci, temperări”53 .
51
O. Predescu, ”Convenția Europeană a drepturilor omului și dreptul penal român”, Editura Lumina Lex, București,
2006, p. 77;
52
P. Lazăr, op. cit, p. 73, 79-80; 53Ibidem, p. 82;
Doctrina a căzut de acord asupra faptului că ceea ce se poate proteja și garanta prin dreptul la viață
este inviolabilitatea vieții fizice, față de orice atingere ilicită sau chiar față de orice încercare de atingere 54.
Dreptul la viață-obiect al preocupării internaționale în materia protecției juridice a drepturilor
omului
La 26 ianuarie 1942, s-a semnat Declarația Națiunilor Unite prin care s-a subliniat că victoria
deplină în război trebuie să conducă la luarea unor măsuri destinate să asigure apărarea vieții, libertății,
independenței și libertăților religioase, precum și garantarea drepturilor omului în țările lumii. Declarația
Universală a drepturilor omului a pus bazele protecției drepturilor omului, iar împreună cu cele două Pacte,
adoptate ulterior, privind drepturile civile și politice și privind drepturile sociale, economice și culturale,
alcătuiesc Carta internațională a drepturilor fundamentale. Dreptul la viață este unul dintre primele drepturi
consacrate în Declarația universală36 .
Potrivit art. 3 din Declarația universală a drepturilor omului “orice ființă umană are dreptul la viață,
la libertate și la securitatea persoanei sale”. Art. 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice prevede că: “Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie protejat prin lege.
Nimeni nu poate fi privat de viață în mod arbitrar”. Pactul internațional cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale, adoptat de Adunarea Generală a ONU în 16 decembrie 1966, reglementează în art. 10
pct. 2, aspecte privind necesitatea unei protecții speciale în perioada pre și post natală, iar în art. 12 pct. 2
impune obligația statelor de a asigura diminuarea mortalității și a mortalității infantile.
Virginia Bill of Rights (The Virginia Declaration of Rights - 12 iunie 1776) enumera printre
drepturile inerente ale omului “dreptul de a se bucura de viață”, iar Declarația de independență a S.U.A. (4
iulie 1776) considera că “toți oamenii sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile”,
printre acestea fiind și dreptul la viață37 .
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, adoptată la Nairobi, în Kenia, la 27 iunie 1981,
intrată în vigoare la 21 octombrie 1986, prevede în Partea I, Capitolul I, art. 4, următoarele: “Ființele umane
sunt inviolabile. Fiecare ființă umană are dreptul la respectarea
54
N. M. Vlădoiu, ’’Protecția constituțională a vieții, integrității fizice și a integrității psihice. Studiu de doctrină și

36
Ibidem, p.50-51;
37
P. Lazăr, op. cit, p. 74;
jurisprudență”, Editura Hamangiu, București, 2006, p.113;
vieții sale și a integrității persoanei sale. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de acest drept” 38 39 .
Declarația Universală a drepturilor omului din Islam de la Cairo (19 septembrie 1981), proclamă în
art. 2, dreptul la viață: “a) Viața este un dar de la Dumnezeu și dreptul la viață este garantat pentru fiecare
om. Este de datoria indivizilor, a societăților și a statelor să protejeze acest drept de la orice încălcare, și
este interzis a se lua viața cuiva, cu excepția existenței unui motiv prevăzut de Sharia. c) Ocrotirea vieții
omului pe întreaga durată de timp voită de Dumnezeu este o datorie prescrisă de către Sharia.” Conform
art. 3, în cazul folosirii forței sau a unui conflict armat, nu este permisă uciderea nonbeligeranților (bătrâni,
femei, copii); de asemenea, este interzisă mutilarea cadavrelor”. Art. 4 statuează inviolabilitatea persoanei,
precum și caracterul sacru al său, care durează în timpul vieții și după moarte; autoritățile statale trebuie să
protejeze rămășițele pământești și mormintele. Noua Cartă arabă a drepturilor omului, adoptată la Tunis în
luna mai a anului 2004, prevede în art. 5 că dreptul la viață este inerent oricărei persoane umane, iar art. 9
interzice supunerea la experimente medicale ori științifice și utilizarea organelor persoanei fără liberul
consimțământ și deplina cunoaștere a consecințelor acestora; de asemenea, procedurile medicale de natură
să garanteze securitatea personală trebuie observate cu strictețe, iar comerțul cu organe umane 58
este interzis .
Potrivit Comitetului drepturilor omului, dreptul la viață este “dreptul suprem al ființei umane”, iar
Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat că dreptul la viață este “una dintre valorile fundamentale
ale societăților democratice care formează Consiliul Europei” (cauza McCann), consacrând preemineța
dreptului la viață în cadrul dispozițiilor Convenției, pe care le consideră “primordiale” (cauza Pretty c.
Regatul Unit - 2002) și subliniind “principiul caracterului sacru al vieții, protejat de Convenție”59.
Textele internaționale pun în discuție un drept care protejează ființa vie, și nu ființa care urmează a
se naște. Declarația universală face să se prevaleze criteriul vieții spirituale asupra celui al vieții biologice
pentru adefini ființa umană60 .
Convenția americană a drepturilor omului din 1969 este singurul text internațional de prim rang
care apără explicit copilul nenăscut și stabilește că dreptul la viață trebuie protejat “în general din momentul
concepției” (art. 4, parag. 3). Asemănător, art. 6 parag. 5 partea finală din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, interzice executatea unei sentințe de condamnare la moarte asupra unei femei
însărcinate, rezultând astfel, că este protejat însuși dreptul la viață al copilului pe care femeia condamnată
îl va naște. Acestui text internațional i se adaugă și Recomandarea nr. 874 din 04 octombrie 1979 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, privind o Cartă europeană a drepturilor copilului, conform căreia
dreptul la viață al fiecărui copil ar trebui să fie recunoscut din momentul concepției 61 .
Consacrarea dreptului la viață în cadrul convențiilor sau tratatelor internaționale reprezintă numai
un standard minim de protecție, acesta urmând a fi integrat în ordinea juridică a fiecărui stat, prin intermediul
unui întreg complex de acte normative din dreptul public și privat. La nivel constituțional, se pot consacra
doar principii, ce trebuie analizate detaliat în legile subsecvente. Spre exemplu, dreptul la viață este prevăzut

38
Ibidem, p. 75;
39
Ibidem, p. 75-76;
60

12
în mod expres în Constituția Germaniei, la art.2:”Fiecare are dreptul la viață și la integritate corporală.
Libertatea persoanei este inviolabilă. Aceste drepturi nu pot fi limitate decât în baza unei legi”. Art. 13 din
Constituția Japoniei prevede că:”Toți cetățenii sunt respectați ca persoane.Dreptul cetățenilor la viață,
libertate și năzuința spre fericire, cu condiția de a nu fi folosite împotriva prosperității publice, se bucură de
cel mai mare respect din partea legii și autorității statale”. Constituția Bulgariei prevede că orice atingere
adusă vieții este pedepsită ca ”cea mai gravă crimă”62 .
Titularii dreptului la viață, în sensul art. 2 din Convenție
Art. 2 paragraful 1 vorbește despre dreptul la viață ce este recunoscut oricărei ”persoane”, fiind clar
că se referă la persoana fizică, persoana umană. Paragraful 2, referindu- se la excepții, amintește de: legitima
apărare, arestarea sau evadarea unei persoane deținute și reprimarea unei insurecții.
Așa cum deja s-a pututu observa, Convenția nu definește noțiunile de ”persoana” sau ”viață”, ceea
ce face să existe controverse cu privire la embrion și fetus, deci cu privire la momentul de început al vieții.
Urmează a se vedea dacă embrionul sau fetusul intra sau nu în componența conceptului de ”persoană”.
În realitate, embrionul sau fetusul nu sunt nici persoane, nici bunuri, aflându-se la granița dintre
cele două. Respectul ce li se datorează, face ca acestea să aparțină mai mult dreptului persoanelor. Dacă ar
fi considerate bunuri, riscul ar fi ca ele să fie tratate ca obiecte

61
P. Lazăr, op. cit., p. 80-81;
62
N. M. Vlădoiu, op, cit., p.83-84;
comerciale. Însă, legislațiile nu le conferă deocamdată, calitate de persoane, iar legislațiile penale refuză să
incrimineze ca omucidere din culpă suprimarea embrionului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
stabilit că nu poate fi considerat persoană, copilul care este pe cale a se naște, potrivit art. 2, întrucât dreptul
său la viață, dacă există, este limitat implicit prin dreptul la viață și la sănătate al mamei sale. Se poate
observa, în mod evident, faptul că principiul rezidă din respectul oricărei ființe umane încă de la începutul
vieții, iar embrionul numai cu greu și cu sacrificarea genului uman, ar putea fi considerat un lucru, deoarece
el este o ființă vie, chiar o ființă umană63 .
Spania și unele state ale Statelor Unite ale Americii au recunoscut copilului încă nenăscut, calitatea
de subiect pasiv al infracțiunilor contra persoanei. Legislatorul Californian a amendat Codul penal pentru a
include și uciderea unui făt în definția omorului, exceptând avortul voluntar. Ulterior s-a precizat că nu se
cere condiția viabilității pentru a fi subuiect pasiv al infracțiunii de omor. Cu privire la acest element se
diferențiază jurisprudența americană de cea franceză, care încă mai caută un criteriu definitiv al viabilității
fătului64 .
S-ar putea spune că deși embrionul aparține speciei umane din chiar momentul concepției, el nu
este încă persoană pentru că nu s-a dezvoltat suficient pentru a ajunge la acest nivel; a început să existe, dar
nu este încă terminat. În timpul vieții intrauterine, embrionul sau fătul au calitatea de ființe umane, dar nu
au o existență autonomă. Dreptul la viață al acestora ar putea să înceapă numai din momentul în care are o
viață autonomă, adică după ce s-a născut.
În opinia unor autori, embrionul este proteja ca ființă umană, atât timp cât nu intră în opoziție cu

13
drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea devin prioritare 40 .
Reglementarea intervențiilor științifice asupra embrionului constituie una din dilemele etice, dar și
juridice cu care se confruntă societatea și dreptul. Convenția europeană a drepturilor omului și biomedicinei
stabilește principiile de bază în acest domeniu: demnitatea și identitatea genetică a ființei umane trebuie
protejate împotriva derapajelor științei; însă nu definește termeni precum ființe umane, embrioni, viitori
copii. Din analiza legislațiilor europene și a Convenției, în ceea ce privește protecția embrionului sunt
interzise modificările genetice ale embrionului, precum și crearea oricăror hibrizi între animale și om.
Cercetările și intervențiile de orice fel sunt permise doar până la 14 zile din momentul fecundării și cu
63
O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil”, Editura Universul Juridic,
București, 2010, p. 56-57;
64
N. M. Vlădoiu, op. cit., p.134;

consimțământul liber și informat al cuplului care donează embrionul. Este interzisă implantarea in utero a
embrionilor supuși cercetării 66 .
În legislația noastră, potrivit art. 61 alin. 2 din noul Cod civil, interesul și binele ființei umane
trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei, iar art. 62 prevede că: ”(1) Nimeni nu
poate aduce atingere speciei umane. (2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la
organizarea selecției persoanelor”. Art. 63 se referă la intervențiile asupra caracterelor genetice și prevede:
”(1) Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea
descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice. (2)
Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe
umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. (3) Utilizarea tehnicilor
de reproducere asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul
evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.”
În ceea ce privește crearea de embrioni în scopul folosirii lor în cercetare științifică, acest lucru este
interzis în majoritatea statelor. Marea Britanie este singurul stat European care permite crearea embrionilor
în scopuri științifice, dar cu o monitorizare foarte strictă, având ca scop numai studii privind combaterea
infertilității, a bolilor ereditare, îmbunătățirea contracepției. În alte state astfel de cercetări sunt premise doar
asupra embrionilor obținuți din întreruperi de sarcină, iar în unele cazuri doar dacă sunt neviabili sau morți.
Alte state interzic cu desăvârșire orice fel de cercetări științifice asupra embrionilor și incriminează
fecundarea unui ovul în alte scopuri decât reimplantarea sa în uter, cum este cazul Germaniei. În cazul
prelevării și cercetării celulelor stem embrionare se conturează trei direcții. Astfel, unele state interzic
asemenea cercetări, considerând că se încalcă ordinea etică, pe când altele interzic în baza principiului
precauției. Există și state care consideră aceste practici acceptabile în anumite scopuri și sub o strictă
supraveghere, dar numai cu privire la embrionii supranumerari proveniți ca urmare a tehnicilor de
reproducere asistată (Finlanda, Grecia, Olanda, Franța). Dezbaterile cu privire la recurgerea la diagnosticul
genetic preimplantoriu sunt justificate de riscul folosirii acestui procedeu în practicile de eugenie, mai ales

40
R. Chiriță, "Dreptul constituțional la viață și dreptul penal”, în Studii Universitatis Babeș Bolay nr. 2/2001,

14
 de selecție a persoanelor. Această practică este interzisă de Convenția europeană a drepturilor omului și
biomedicină, dar și de Carta drepturilor fundamentale ale U.E. Scopul acestui procedeu este de diagnosticare
precoce a maladiilor genetice, pentru a se lua decizia implantării sau nu în uter. La acest procedeu recurg
cuplurile care prezintă riscul transmiterii
66
N. M. Vlădoiu, op. cit., p.135-136;
unor maladii genetice grave. Camera Lorzilor din Marea Britanie, reunită în calitate de instanță supremă, s-
a pronunțat asupra problemei ’’copilului medicament”. Mama unui copil bolnav grav și în nevoie de un
transplant de măduvă, a recurs la sarcini succesive pentru a concepe un copil compatibil genetic cu
transplantul de care avea nevoie primul ei copil. Eșecuri repetate, stabilite prin recurgerea la diagnosticul
genetic preimplantoriu, s-au soldat cu avorturi succesive. În fața acestei situații, autoritățile britanice s-au
sesizat și au considerat necesară oprirea și chiar sancționarea mamei, care aborda concepția unui copil ca
pe un set de teste. Din cauza faptului că Marea Britanie are o legislație deosebit de permisivă în ceea ce
privește statutul embrionului, instanța supremă a considerat că dreptul femeii de a avorta este protejat chiar
și în aceste condiții, având în vedere că diagnosticul genetic preimplantoriu permitea depistarea precoce a
compatibilității sau necompatibilității embrionului cu copilul deja născut. Avortul putea avea loc într-o
perioadă de timp suficient de scurtă raportată la momentul fecundării, neîncălcând principiile care cer
protecția embrionului67.
Codul nostru penal incriminează provocarea ilegală a avortului, stabilind însă, și condițiile în care
întreruperea sarcinii poate avea loc. Este incriminat avortul atunci când sarcina depășește paisprezece
săptămâni. Derogări de la protecția vieții fătului sunt premise atunci când întreruperea sarcinii era necesară
pentru a salva viața, integritatea corporală și sănătatea femeii însărcinate, toate acestea primând asupra vieții
fătului.
Confruntată cu problema legitimității întreruperii voluntare de sarcină, Comisia Europeană a
Drepturilor Omului, a evitat, într-o primă fază să se pronunțe dacă aceasta cade sau nu sub incindența
dispozițiilor art. 2 din Convenție, cu motivarea că, în speță, cererea a fost introdusă de o persoană care nu
putea pretinde că are calitatea de victimă directă a legislației naționale puse în discuție. În speță,
reclamantul, căsătorit și tată a trei copii, s-a plâns în anul 1975 că adoptarea de către legislativul austriac, la
data de 29 ianuarie 1974, a unei legi care permitea, în anumite condiții întreruperea voluntară de sarcină,
este de natură să încalce art. 2 al Convenției, care protejează dreptul la viață. Comisia a statuat că nu este
competentă să examineze compatibilitatea unei legi naționale cu dispozițiile Convenției decât cu privire la
o situație concretă, nu in abstracto68 .
Într-o a doua fază, în decizia X c. Anglia, fosta Comisie a examinat fondul problemei puse în
discuție în următoarele împrejurări: reclamantul s-a plâns împotriva autorizării date soției sale de instanțele
engleze de a practica o întrerupere de sarcină, fără a i se cere și consimțământul lui. Cu toate că acesta a
cerut acelorași instanțe să dispună interzicerea
67
N. M. Vlădoiu, op. cit., p.135-138;
68
C. Bîrsan, op. cit., p. 160;
practicării întreruperii de sarcină de către soția sa, acestea i-au respins acțiunea, pe motiv că legislația engleză

15
nu acordă un asemenea drept soțului. El a susținut că, prin autorizarea întreruperii de sarcină, legislația engleză
este contrară dispozițiilor art. 2 din Convenție, deoarece se neagă, astfel, dreptul la viață al copilului conceput
dar nenăscut încă. În speță, Comisia a ajuns la concluzia că dorința reclamantului de a deveni tată a fost afectată
de autorizarea practicării întreruperii de sarcină, ceea ce este de natură să-i confere calitatea de victimă, astfel
că cererea sa a fost declarată admisibilă. Comisia a constatat mai întâi, că noțiunea de orice persoană nu este
definită de Convenție, dar că este utilizată în mai multe texte ale acesteia. În concepția Comisiei, Convenția
folosește noțiunea discutată în sensul de persoană născută. Nimic nu indică faptul că dispozițiile Convenției ar
putea să se aplice unui subiect de drept înainte de nașterea sa. Comisia a ajuns la o primă concluzie, în sensul
că, art.2 nu se aplică în privința copilului care se va naște41 .
Recent, într-o cauză împotriva Franței, Marea Cameră a Curții a reafirmat poziția conform căreia
”problema începutului dreptului la viață este una ce trebuie decisă la nivel național: în primul rând, pentru că
această chestiune nu a fost decisă în majoritatea statelor care au ratificat convenția; în al doilea rând, pentru că
nu există un consens european asupra definiției științifice și legale a începutului vieții” 42 .
Limitări aduse dreptului la viață, în sensul Convenției
Articolul 2 alin. 2 din Convenția europeană statuează că moartea nu poate fi provocată niciodată cu
intenție.
În partea finală a paragrafelor 1 și 2 ale art. 2 din Convenție este prevăzut faptul că, în anumite situații
strict determinate, cauzarea morții nu poate fi considerată ca reprezentând o încălcare a dreptului la viață, fie
că este vorba despre executarea pedepsei capitale legal pronunțate, fie că ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesară la forță43 .
Termenului ”intenționat” nu trebuie să i se aplice o interpretare strict literală. În contextul limitărilor
impuse dreptului la viață, cauzarea morții ar trebui să fie întotdeauna neintenționată. Poziția fostei Comisii
Europene, în faza incipientă, a fost în sensul aplicării interpretării literale a ideii de provocare intenționată a
morții. Apoi, Curtea Europeană a trebuit să accepte și uciderea din culpă ca reprezentând o încălcare a dreptului
la viață, astfel că nu mai este necesar a se demonstra intenția forțelor de ordine de a ucide, în cazul în care
recurgerea la forță a acestora s-a soldat cu victime. Jurisprudența ulterioară a Curții Europene s-a concentrat
asupra verificării dacă statul și-a luat toate măsurile de precauție pentru protejarea vieții și dacă decesul unei
persoane s-a datorat lipsei acestor măsuri44 .
Potrivit art.2 alin. 2 din Convenție, pedeapsa cu moartea este prima ipoteză în care provocarea
morții nu este considerată o încălcare.
În varianta originală a Convenției Europene, pedeapsa cu moartea nu este interzisă, cu condiția
respectării principiului legalității. Abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată prin ratificarea
cvasiunanimă a Protocolului nr.6, care interzice pedeapsa cu moartea în timp de pace și prin Protocolul nr.
13, semnat la Vilnius în 2002 și intrat în vigoare la 1 iulie 2003, care prevede abolirea pedepsei cu moartea

41
Ibidem, p. 161-162;
42
B. Selejan-Guțan, 2008, op. cit., p. 85;
43
C. Bîrsan, op. cit., p.188;
44
N. M. Vlădoiu, op. cit., p.121-122;

16
în orice circumstanțe45 .
În cauza Oqalan c. Turciei din 2003, Curtea Europeană s-a pronunțat asupra pedepsei cu moartea.
Aceasta refuzând să constate în speță o violare a art. 2, a subliniat că executarea unui condamnat la moarte
care nu a beneficiat de un proces echitabil nu este autorizată de art. 3 din Convenție. Instanța europeană a
deschis astfel calea unei interpretări originale a Convenției, mai precis a interpretării art.3 “în lumina
art.2”. 46
Situațiile reglementate de art. 2 paragraful 2 al Convenției privesc trei ipoteze în care moartea un
este considerată ca fiind provocată cu încălcarea acestui articol: recursul la forță considerat ca absolut
necesar, pentru a asigura apărarea persoanei împotriva oricărei violențe ilegale; recursul la forță absolut
necesar pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deținute;
recursul la forță absolut necesar pentru a reprima, în conformitate cu legea, o revoltă sau insurecție.
Prima ipoteză este o aplicare a principiului legitimei apărări, însă privește numai persoana, un și
bunurile sale.După cum se poate observa, textul legal al acestor excepții de strictă interpretare, ne arată
faptul că recursul la forță trebuie să fie absolut necesar, toate celelalte mijloace disponibile fiind epuizate.
În acest context, criteriul necesității este și mai strict și imperios decât cadrul obișnuit al ”ingerinței
statului”, iar forța utilizată trebuie să fie strict proporțională cu realizarea scopului autorizat.
Proporționalitatea cu privire la pericolul pentru viețile umane și integritatea corporală, se apreciază în raport
cu natura scopului urmărit și a situației. Se ridică această problemă în contextul luptei împotriva
terorismului, recurgerea la forță fiind justificată atunci când se fondează pe o convingere sinceră, considerată
valabilă în mod întemeiat, chiar dacă ulterior se descoperă că a fost eronată 75 .
Utilizarea armelor pentru efectuarea sau evitarea unei arestări un trebuie niciodată să pornească de
la intenția de a ucide și că moartea un poate fi decât o consecință involuntară a acestei utilizări. Relativitatea
în ceea ce privește controlul proporționalității, la care se ajunge în urma recurgerii la forța cauzatoare de
moarte, a fost confirmată, Curtea concluzionând că un a fost încălcat art. 2 în timpul unei operațiuni a poliției
desfășurată pentru eliberarea unei tinere femei ținută ostatică de logodnicul său, care a antrenat moartea a
doi tineri, ciuruiți de gloanțe76 .
Problema proporționalității recursului la forță apare ca relevantă într-unul din cazurile judecate
recent de Curte. În spetă, reclamanta locuiește în satul Katyr-Yourt, din Cecenia. În urma ocupării orașului
Grozny, de către trupele ruse, în februarie 2000, un important grup de combatanți ceceni au intrat în sat,
unde, în acel moment, din cauza afluxului de refugiați, populația era de aproximativ 25.000 de persoane.
Combatanții ceceni au apărut fără a anunța, locuitorii fiind nevoiți să suporte bombardamentele puternice
din partea armatei ruse. Reclamanta, împreună cu familia sa și alți săteni au încercat să fuga din sat, însă în
momentul în care vehiculul reclamantei a ieșit din sat, acesta a fost atacat. Fiul acesteia a fost ucis, trei
persoane au fost rănite, iar reclamanta a rămas cu un handicap fizic sever. Curtea a admis că situația existentă
în Cecenia obligă statul la luarea unor măsuri excepționale, însă a admis că recursul la forță este

45
B. Selejan-Guțan, 2008, op. cit., p. 87;
46
Ibidem, p. 87;

17
 disproporționat, existând o violare a art. 2, sub aspectul provocării morții de către agenți ai statului pârât.
Motivarea a fost că, deși prezența unui număr important de combatanți ceceni în sat și rezistența activă opusă
de aceștia pot justifica recursul la forță capabilă să provoace moartea, totuți un echilbru trebuie să existe
între scopul vizat și mijloacele utilizate pentru a-l atinge. Utilizarea de bombe grele, ce provoacă pagube pe
rază de sute de metri dintr-o zonă de conflict, din care un s-au evacuat în prealabil civilii, este inconciliabilă
cu nivelul de precauție pe care orice organ de aplicare al legii trebuie să-l aibă într-o societate democratică77.
Potrivit art. 15 din Convenție ("Derogarea în caz de stare de urgență ”), în caz de război sau de alt
pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la
obligațiile prevăzute de prezenta convenție, în măsura 75 J-Fr. Renucci, op. cit., p. 115;
76
Ibidem, p. 116;
77
R. Chiriță , op. cit., p. 74;
strictă în care situația o impune și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care
decurg din dreptul internațional. Alin. 2 ala cesui articol, prevede că dispoziția precedentă nu permite nicio
derogare de la art. 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război.

18
19