PROGRAM DE STUDII DREPT

MASTERAT

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

-Dreptul la viață în jurisprudența CEDO-

Autori: Mitrea Sandra-Maria

Mușat Domnica-Andreea

BRAȘOV
2022
 CUPRINS

1. CAPITOLUL I - Considerații preliminare.................................................................3

2. CAPITOLUL II – Drept comparat..............................................................................4

1. Dreptul la viață în legislația europeană în și legislația română.................................4

3. CAPITOLUL III – Aspecte practice privind încălcarea dreptului la viața prin

recurgerea forței............................................................................................................5

4. CAPITOLUL IV – Jurisprudența CEDO...................................................................6

1. Cauza Vartic împotriva României.............................................................................6

2. Cauza Gagiu împotriva României.............................................................................7

3. Cauza Panaitescu împotriva României.....................................................................9

5. CONCLUZII................................................................................................................11

6. BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................12

2
 CAPITOLUL I
-Considerații preliminare-

Dreptul la viață este prevăzut în Convenția Europeană a Drepturilor omului, al cărui

text este următorul: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu aceasta pedeapsă
prin lege.” 1
Conform art.2,2 alin (2) din cadrul aceleiași Convenții: „Moartea nu este considerată
ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violenţe sau o insurecţie.”

În legătură cu momentul până la care se întinde viața ori când se sfârșește, jurisdicția
europeană a trebuit să se pronunțe cu privire la faptul dacă art. 2 din Convenția europeană
cuprinde și dreptul de a muri. În ceea ce privește eutanasierea, aceasta a beneficiat de o
abordare diferită din partea statelor europene. De exemplu, Elveția interzice eutanasia
activă, dar unele cantoane permit eutanasia pasivă, care presupune dreptul de a refuza
anticipat prelungirea artificială a vieții, iar Olanda permite eutanasia din anul 2021. 3
În cauza Pretty contra Regatului Unit, Curtea a statuat că dreptul la viață garantat de
art. 2 al Convenției nu ar putea fi interpretat ca implicând şi un aspect negativ, în sensul că ar
conferi şi un drept diametral opus, acela de a muri. Reclamanta, paralizată, se afla într‐un
stadiu avansat al unei boli neurodegenerative incurabile. Aceasta susținea că interdicția
generală privind sinuciderea asistată prevăzută de dreptul englez constituia o încălcare a
dreptului său la viață. Curtea a precizat că nu este „convinsă că art. 2 ar putea, fără o
denaturare a limbii, să fie interpretat ca acordând un drept diametral opus, şi anume dreptul
de a muri, şi că nu e posibil să se deducă din art. 2 din Convenție dreptul de a muri, fie de
mâna unei alte persoane, fie cu asistență din partea unei autorități publice. Întrucât
reclamanta nu putea să comită ea însăşi actul suicidal, l‐a convins pe soțul său să o ajute să
îşi pună capăt zilelor.” 4

1
A se vedea art. 2, alin. (1), din Convenție din 4 noiembrie 1950, pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr. 2.
2
Titlul art. 2 a fost inserat potrivit anexei la PROTOCOLUL nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificat prin LEGEA nr. 79 din 6 iulie 1995, publicată în MONITORUL
OFICIAL nr. 147 din 13 iulie 1995.
3
Legea privind controlul eutanasiei și al suicidului asistat.
4
Cauza Pretty contra Regatului Unit, nr. 2346/02, judecata din 29 aprilie 2002, în European Court of Human
Rights – Reserch Report – Bioethics and the case‐law of the Court, Council of Europe/European Court of Human
Rights, 2012, www.echr.coe.int.

3
 CAPITOLUL II
- Drept comparat-

Drepturile omului au fost definite ca fiind „ansamblul de norme juridice internaționale

prin care sunt recunoscute individului atribute și facultăți care îi asigură demnitatea, libertatea
și dezvoltarea personalității sale și care beneficiază de garanții instituționale apropiate.”5
Dreptul la viață este cel mai important drept al omului, fiind protejat prin lege aproape
în toată lumea. Acest drept este unul esențial, înscris atât în Declarația Universală a
Drepturilor Omului, cât și în reglementările interne ale fiecărui stat.

Dreptul la viață în legislația europeană și în legislația română:

Dreptul la viață presupune obligația statului de a nu provoca moartea cu intenție,

exceptând cazurile executării unei hotărâri judecătorești pentru aplicarea unei sancțiuni penale
cu pedeapsa capitală în condițiile legii. ( Pedeapsa capitală a fost abolită în toată Europa, mai
puțin în Belarus.)
Legislația europeană reglementează dreptul la viață în titlul I „Drepturi și libertăți” din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 2 „Dreptul la viață”; art. 3 „Interzicerea
torturii”, iar ca efect secundar, din punct de vedere al protecției dreptului la viață, art. 4
„Interzicerea sclaviei și a muncii forțate”, și nu în ultimul rând art. 5 „Dreptul la libertate și la
siguranță”.6
Datorită faptului că România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
legislația națională a trebuit să fie în complet acord și „armonie” cu legislația europeană.7
În legislația internă, dreptul la viață este reglementat în art. 22 din Constituția
României și tratează acest subiect, dreptul la viață fiind garantat, iar pedeapsa cu moartea
interzisă.
Noul Cod penal8, încriminează la nivel național încălcarea dreptului la viață, relevante
în acest caz fiind articole: art. 188 „Omorul”, art. 189 „Omorul calificat”, art. 190 „Uciderea
la cererea victimei”, art. 192 „Uciderea din culpă”, art. 282 care interzice supunerea la tortură
a unei persoane, iar cât despre art. 22 din Noul Cod penal, acesta se aplică asupra situațiilor în
care victima unei infracțiuni și-ar da consimțământul pentru a fi omorâtă, iar acest articol
exclude efectul justificativ al consimțământului victimei în cazul infracțiunilor contra vieții,
respectiv infracțiunii de omor.

5
Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București,
2005 p. 14.
6
Convenția din 4 noiembrie 1950 actualizată, amendată de Protocoalele nr. 11, 14 și 15 și completată de
Protocolul nr. 4, 6, 7, 12, 13 și 16.
7
România a aderat la Consiliul Europei la data de 7 octombrie 1993, când a semnat documente statutare şi
Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului Summit al CoE
(Viena, 1993).
8
Mihail Udroiu, Drept Penal, Partea Generală, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 111.

4
 CAPITOLUL III
-Aspecte practice privind încălcarea dreptului la viața prin recurgerea forței-

Elementele constitutive ale dreptului la viață sunt formate din condițiile imperative
de protecție și excepțiile de la beneficiul dreptului la viață sau cauzele care
justifică provocarea morții unei persoane.
Pentru întelegerea cauzelor care justifică provocarea morții unei persoane, este necesară
întelegerea noțiunii esențiale de „recurgere absolut necesară la forță”, care a fost explicata de
jurisprudența CEDO.
Primul criteriu precizat de Curte în acest sens este acela potrivit căruia, pentru existența
unei recurgeri justificate la forță, necesitatea utilizării forței trebuie analizată în mod strict și
imperativ în raport de împrejurările care determina în mod normal statul să apeleze la
mijloace coercitive că „o condiție necesară într-o societate democratică”.
Prin urmare, o asemenea cauză de justificare este acceptata doar în situația în care toate
celelalte mijloace s-au dovedit ineficiente, iar analiza Curții este cu atât mai atenta, cu cat
utilizarea fortei de catre stat este deliberata si sistematica.9
Al doilea criteriu este cel al proporționalității dintre mijloacele utilizate si scopul
urmarit prin recurgerea la forta. În hotărârea pronunțată in cazul Güleç contra Turciei din 27
iulie199810,respingând teza Guvernului potrivit căruia responsabilitatea decesului petentului
revine organizației PKK, Curtea a statuat că în raport de situația existența în sud-estul Turciei,
autoritățile naționale nu au efectuat o anchetă oficială și eficientă în legătură curecurgerea la
forță care a cauzat moartea unei persoane, și a constatat în consecință că mijloacele utilizate
au fost disproporționate față de scopul urmărit. Un raționament asemănător a fost folosit de
Curte și în hotărârea McCann, precitata.
In hotararea din 28 iulie 1998 data in cazul Ergi contra Turciei11, pentru a ajunge la
concluzia încălcării art. 2 din CEDO, în absența elementelor probatorii convingătoare
alestatului părat cu privire la condițiile de utilizare a forței în timpul ambuscadei utilizatei
mpotriva unor membri PKK, Curtea a considerat că nu au fost luate măsurile necesare pentru
evitarea punerii în pericol a populației civile în zona.

9
Hotararea McCann si altii contra Regatului Unit, precitata, paragraful 148.
10
Güleç c. Turciei, hotărîre din 27 iulie 1998, Culegerea 1998-IV, p. 1732-1733, paragrafele 79-81, şi Oğur c.
Turciei [GC], nr. 21954/93, paragrafele 91-92, CEDO 1999-III.
11
Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pct. 83-84

5
 CAPITOLUL IV
-Jurisprudența CEDO-

I. Cauza Vartic contra României12

În fapt:

În prezenta cauză, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a condamnat statul român

pentru încălcarea art. 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile materiale de detenție în
penitenciarele Jilava și Rahova, care au dus la supunerea domnului Ghennadii Vartic la
tratamente inumane și degradante și totodată la îmbolnăvirea acestuia, fiind diagnosticat cu
enterocolită.13

Din relatările acestuia reținute de Curte sunt prezentate foarte clar condițiile inumane
din penitenciarele în care acesta a fost transferat în mai multe rânduri în perioada 19 mai
1996-2011.

Spusele reclamantului au fost contrazise de către reprezentantul Guvernului. Cu toate

acestea, cu ocazia vizitelor efectuate în unul dintre penitenciare, respectiv Penitenciarul
Jilava, se confirmă condițiile inumane reprezentate de dimensiunea mult prea mică a celulelor
în care erau cazați un număr mult prea mare de deținuți, un număr dublu de deținuți
încarcerați în penitenciar raportat la capacitatea maximă a acestuia, separarea dintre spațiul de
dormit și toalete era inexistentă, aceste condiții caracterizându-le ca „un afront la demnitatea
umană”.

În drept:

Din declarațiile părților, Curtea a constatat încălcarea a art. 3 din Convenție din cauza
condițiilor inumane și degradante la care a fost supus reclamantul în timpul cât a fost în
executarea pedepsei, în cele două stabilimente în care a fost transferat în repetate rânduri,
considerând totodată că un anumit tratament este „inuman”, în special pentru că a fost aplicat
cu premeditare ore întregi și pentru că a produs suferințe fizice și morale puternice, suficient
să producă sentimente de teamă, angoasă și inferioritate.

Curtea reiterează faptul că în evaluarea acestei cauze au o importanță deosebită două

elemente: condițiile inadecvate și durata de timp în care persoana privată de libertate este
obligată să supraviețuiască.

Un aspect important de remarcat în această cauză este acela că nu are absolut nicio
importanță infracțiunea pe care reclamantul a comis-o deoarece nicio persoană nu poate fi
supusă unor astfel de tratamente, lucru confirmat și de despăgubirile pe care România trebuie
12
Vartic împotriva României (dec.), nr. 27631/12, pct. 48, 52 și 53, 6 mai 2014.
13
Enterocolita este extrem de contagioasă, necesită izolarea pacientului.

6
sa le plătească acestui deținut neavând nicio relevanță faptul că reclamantul a fost condamnat
pentru omor la pedeapsa de 25 de ani de închisoare.

Pentru aceste motive,

În unanimitate, Curtea declară admisibile capetele de cerere privind art. 3, în măsura în

care se referă la condiţiile materiale de detenţie în penitenciarele Jilava şi Rahova și hotărăşte
că a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
Astfel, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data
rămânerii definitivă a hotărârii, în conformitate cu art. 44 (2) din Convenţie, sumele de 12.000
EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, 350
EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile
de judecată.

II. Incalcarea dreptului la viata - Gagiu vs. Romania (no. 63258/00)14

Reclamantul Traian Gagiu, cetățean român, a invocat încălcarea articolului 2 ( dreptul

la viață) și a articolului 3 ( interzicerea torturii), acesta s-a adresat Curții că urmare a
condițiilor precare de detenție și a lipsei unor investigații în acest sens.

De asemenea, acesta a reclamat că , deși suferea de mai multe afecțiuni cronice,

autoritățile nu i-au asigurat tratamentul corespunzător. Totodată, în baza articolului nr. 8
(dreptul la respectarea vieții private și de familie) și a articolului nr. 34 (dreptul la cerere
individuală), acesta a reclamat faptul că autoritățile închisorii i-au refuzat cererea de sesizare a
CEDO.

În 2004, în ciuda morții reclamantului, Curtea a decis examinarea cererii, în

contradicție cu argumentele aduse de statul român. În 1996, reclamantul a fost condamnat la
20 de ani de închisoare pentru omor.

Conform dosarului medical, acesta suferea, din anul 1980, de hepatită și ulcer cronic.
În luna iulie a anului 1998, reclamantul a fost spitalizat timp de 5 luni la spitalul
din penitenciar, apoi, în decembrie 2000, a fost spitalizat din nou, timp de 10 zile. La 20
august 2001, suspectând că dl. Gagiu suferă de hepatită cronică și ciroză, medicii l-au trimis
pentru un set de analiză la un spital civil, apoi la spitalul penitenciar Jilava. Dosarul medical
nu indică în ce măsură tratamentul prescris a fost respectat.

14
Cauza Gagiu contra României, Cererea nr. 63258/00, Hotărâre Strasbourg 24 februarie 2009 Definitivă
24/05/2009.

7
 La 31 august 2001, reclamantul a cerut întreruperea pedepsei, din cauza afecțiunilor de
care suferea. La dată de 7 septembrie 2001 a fost trimis la spitalul penitenciar Dej
pentru supraveghere medicală și tratament, până la finalul procedurii.

La 8 septembrie 2001, dl. Gagiu a decedat în urmă unei come hepatice și a unui stop
cardio-respirator. Procurorul a decis ulterior neînceperea urmăririi penale, considerând că nu
există indicii ale comiterii unei fapte de natură penală.

Potrivit raportului medico-legal, decesul s-a datorat unei insuficiente hepato-renale pe

unfond de ciroză hepatică complicată de o peritonită incipientă și o hemoragia digestivă. În
raport de violarea art. 2 din Convenție, privind respectul dreptului la viață, Curtea a amintit că
statele au obligația de a proteja viață deținuților, fapt care implică aplicarea unor tratamente
medicale adecvate.

În speță, Curtea a constatat că starea de sănătate a dlui. Gagiu, de la momentul

începerii perioadei de detenție, necesită o supraveghere și un tratament special.

Or, Curtea constată că vreme de mai mulți ani, în ciuda acestui fapt, până în 2001,
reclamantul nu a fost tratat decât pentru o afecțiune minoră. Mai mult, Curtea a constatat că,
după diagnosticarea să cu boli grave, reclamantul a fost dus într-o celulă, unde a fost lăsat să
moară, fără că autoritățile penitenciare să intervină în vreun fel.

Curtea a mai subliniat că anchetă penală realizată s-a mărginit să analizeze tratamentul
reclamantul din spital, fără a se apleca și asupra unor neglijente grave ale autoritățile care
trebuiau să asigure supravegherea medicală a reclamantului.

Prin hotărârea Gagiu c. România, pronunțată la 24 februarie 2009, statul român a

suferit prima condamnare pentru încălcarea dreptului la viață.

Pentru aceste motive,

În unanimitate, Curtea declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere
întemeiate pe art. 2, 3, 8 şi 34 din convenţie privind acordarea îngrijirilor medicale necesare,
condiţiile de detenţie, precum şi dreptul la respectarea corespondenţei şi la cererea individuală
în cadrul Penitenciarului Aiud.
Hotărăşte că au fost încălcate art. 2 din convenţie sub aspect material, în ceea ce
priveşte obligaţia pozitivă care le revine autorităţilor de a proteja viaţa reclamantului prin
administrarea îngrijirilor medicale necesare; art. 3 din convenţie în ceea ce priveşte condiţiile
de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Aiud, art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte
refuzul administraţiei Penitenciarului Aiud de a-i acorda reclamantului necesarul pentru
corespondenţa sa cu Curtea, și art. 34 din convenţie.

8
 III. Cauza Panaitescu împotriva României15

În fapt:
Reclamantul, Ştefan Panaitescu este un resortisant16 român, născut în 1944 și a locuit
la Alejd, judeţul Bihor. A decedat la 3 decembrie 2006, iar procedura a fost continuată de fiul
său, Alexandru Leonard Panaitescu.
La 20 aprilie 2005, reclamantul a fost diagnosticat cu cancer, iar la 4 mai 2005 a
suferit o operaţie chirurgicală la Spitalul Clinic Judeţean Oradea pentru îndepărtarea unei
tumori de pe rinichiul drept. În urma unor analize medicale, s-a descoperit că tumoarea
ajunsese la gradul III şi că fusese afectat şi plămânul.
Potrivit reclamantului, deşi a fost spitalizat în secţia oncologie, personalul medical nu
i-a administrat tratamentul oncologic specific şi i s-au administrat doar perfuzii cu vitamine şi
soluţie salină normală.
La 16 septembrie 2005, prin scrisoarea adresată Spitalului Oradea, ii s-a confirmat
remisiunea parţială a afecţiunii și ii s-a recomandat continuarea tratamentului cu Avastin şi
Roferon, pe care l-a început pe propria cheltuială în iulie 2005. Recomandarea a fost făcută
din nou în scrisoarea din 12 ianuarie 2006”.
Întrucât nu îşi mai permitea să continue pe termen nedefinit plata costurilor
tratamentului, care constituia o mare sarcină financiară, reclamantul a sesizat Casa Judeţeană
de Asigurări de Sănătate Bihor şi Direcţia de Sănătate Publică şi a adresat numeroase cereri
Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate pentru a obţine medicamentele recomandate cu titlu
gratuit.
La 27 septembrie 2005, printr-un executor judecătoresc local, reclamantul a adresat
CNAS o notificare în care solicita, în temeiul legislaţiei relevante şi a documentelor
justificative, să i se aloce fonduri pentru medicamentele recomandate de oncologul său, şi
anume Roferon şi Avastin. („Vă rog să luaţi în considerare faptul că, dacă îmi refuzaţi
cererea, veți răspunde civil şi penal pentru că mi-aţi cauzat moartea… Directorul Direcţiei de
Sănătate Publică Bihor, Dr. M.A., mi-a confirmat că mi-aţi respins cererea. Acest fapt este o
dovadă de netăgăduit a vinei dumneavoastră.... Având în vedere urgenţa cazului, vă solicit un
răspuns în maxim zece zile, orice întârziere cauzându- mi o traumă ireversibilă, iar după
expirarea termenului voi fi nevoit să solicit o ordonanţă preşedinţială în acest sens şi să încep
acţiunea penală pe motiv că un refuz este egal cu o crimă. Ataşez documentele care atestă
dreptul meu şi obligaţia dumneavoastră conform Legii privind organizarea CNAS, singura
instituţie în măsură să îmi garanteze dreptul la viaţă în numele statului.”).
Reclamantul a adresat numeroase alte petiţii altor instituţii de resort, inclusiv
Guvernului României pentru a demonstra trauma pe care o suferea, dar în zadar.
La 18 mai 2006, reclamantul a semnat un contract de testare cu Spitalului Universitar
Hamburg, şi a început tratamentul cu Nexavar, ceea ce îl obliga să se prezinte la spitalul
universitar o dată la fiecare.

15
Cauza Panaitescu împotriva României, hotărârea din 10 aprilie 2012.
16
Persoană fizică sau juridică aparținând unui stat, aflată sub protecția altui stat.

9
În drept,
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 şiart. 3 din convenţie, reclamantul s-a plâns că
instituţiile statului, prin refuzul „cinic şi abuziv” de a executa hotărârile definitive ale
instanţelor privind acordarea, în mod gratuit, a tratamentului medical corespunzător bolii sale
aflate în fază terminală, i-au pus viaţa în pericol, ceea ce constituie totodată un tratament
inuman, contrar art. 217 şi 318 din convenţie.
Guvernul a contestat acuzațiile reclamantului. Curtea constată că aceste capete de
cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 și 3 lit. a) din convenţie.
De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.

Pentru aceste motive,

În unanimitate, Curtea declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere
întemeiate pe art. 2 şi art. 3 din convenţie și hotărăşte că a fost încălcat, sub aspect procedural,
art. 2 din convenţie.
Astfel, statul pârât trebuie să plătească lui Alexandru Leonard Panaitescu, în timp de
trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 (2) din convenţie,
suma de 20 000 EUR pentru prejudiciul material şi moral, plus orice sumă ce poate fi datorată
cu titlu de impozit, iar de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii,
această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei
perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.

17
Art. 2 - „1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în
mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care
infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. [...]”
18
Art. 3 - „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

10
 CONCLUZII

Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului, fiind consacrat încă din primele
declaraţii de drepturi, precum Magna Charta Libertatum, Petition of Right sau Declaraţia de
independenţă a Statelor Unite.
Reglementarea sa la nivelul legilor fundamentale ale statelor lumii a devenit regulă în
materie după cel de-al doilea război mondial, urmare a consacrării sale în cele mai importante
acte internaţionale din acest domeniu.
Astfel, Declaraţia universală a drepturilor omului stabileşte în art. 3 că „orice om are
dreptul la viaţă, libertateşi la inviolabilitatea persoanei". Convenţia europeană pentru protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră în art. 2 că „dreptul oricărei
persoane la viaţă esteprotejat de lege
Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe
capitale pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege
cu această pedeapsă", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1
că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni
nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă, pentru că el are mai multe
accepţiuni. Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în
sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă viaţa persoanei este privită ca un univers de
fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică.

11
 BIBLIOGRAFIE

Doctrină
❖ Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii pe articole,
Ed. C.H. Beck, București, 2005 p. 14.
❖ Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pct. 83-84.
❖ Güleç c. Turciei, hotărîre din 27 iulie 1998, Culegerea 1998-IV, p. 1732-1733,
paragrafele 79-81, şi Oğur c. Turciei [GC], nr. 21954/93, paragrafele 91-92, CEDO
1999-III.
❖ Mihail Udroiu, Drept Penal, Partea Generală, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck,
București, 2015, p. 111.
❖ M.Constantinescu, A.Iorgovan, I.Muraru, E.S.Tănăsescu, Constituția României
revizuită-comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004.

Jurisprudență CEDO
❖ Hotararea McCann si alții contra Regatului Unit, precitata, paragraful 148.
❖ Cauza Gagiu împotriva României, Cererea nr. 63258/00, Hotărâre Strasbourg 24
februarie 2009 Definitivă 24/05/2009.
❖ Cauza Panaitescu împotriva României, hotărârea din 10 aprilie 2012.
❖ Cauza Vartic împotriva României dec. nr. 27631/12, pct. 48, 52 și 53, 6 mai 2014.
❖ Cauza Pretty contra Regatului Unit, nr. 2346/02, judecata din 29 aprilie 2002, în
European Court of Human Rights – Reserch Report – Bioethics and the case‐law of
the Court, Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012.

Web- siteuri
❖ https://www.juridice.ro/546929/dreptul-la-viata-in-romania-in-jurisprudenta-
curtii-europene-a-drepturilor-omului.html
❖ https://abcjuridic.ro/jurisprudenta-ccr-cu-privire-la-dreptul-la-viata-in-corelare-
cu-jurisprudenta-cjue-si-a-cedo/
❖ https://lege5.ro/RedirectGratuit?ContFreemium=1&MesajDepasireAccesari=1&
returnUrl=%2FApp%2FDocument%2Fge2tqojrhaya%2Fhotararea-privind-
cauza-panaitescu-impotriva-
romaniei&customMessage=HTTP%20request%20quota%20exceeded%21%20
maximum%20admitted%205%20per%20Day

12