UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE DREPT
DOMENIUL: DREPT

MĂSURILE PREVENTIVE
PRIVATIVE DE LIBERTATE ÎN
DREPTUL PROCESUAL PENAL
ROMÂN
REZUMAT

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. univ. dr. PAȘCA VIOREL

DOCTORAND:
GHERGHEL (DOCIU) MARIA-ARIANA

TIMIȘOARA
2021
1
Cuvinte cheie: dreptul la libertate, reținere, arest la domiciliu, arestare preventivă,
urmărire penală, judecător de drepturi și libertăți, cameră preliminară, instanța de
judecată, încheiere, contestație

2
ARGUMENT
Constituțiile europene consacră natura fundamentală a dreptului la libertate, astfel că
orice persoană trebuie să beneficieze de garanțiile care au fost instituite în vederea protecției
sale juridice. Garantul principal al dreptului la libertate și siguranță, Convenția europeană a
drepturilor omului, statuează rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică,
prevăzând un ansamblu de reguli general aplicabile statelor semnatare, reguli care au fost
concepute în așa fel încât riscul restrângerii arbitrare să fie redus la minimum.
Constituția României, în cadrul art. 23 alin. (1), prevede că libertatea individuală și
siguranța persoanei sunt inviolabile. Doctrina din țara noastră arată faptul că: „cele două noțiuni
nu formează o categorie juridică unică. Libertatea individuală privește libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi (...) reținută, arestată sau
deținută decât în cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție și legi (...).”
În ceea ce privește dreptul la siguranță, acesta ar putea semnifica că nicio persoană nu
poate să fie supusă ingerințelor arbitrare ale autorităților publice în dreptul său la libertate1.
Acest drept la siguranță are originea în dreptul anglo-saxon, cunoscut sub denumirea de habeas
corpus, denotând garanția care era acordată oricărei persoane arestate sau reținute de a fi
prezentată în fața unui juriu ori a unui judecător, fără întârziere, pentru ca acesta să se pronunțe
asupra menținerii stării de detenție sau punerii în libertate. După Revoluția franceză, noțiunea
a fost preluată în cuprinsul Declarației drepturilor omului și cetățeanului din 1789, ca fiind un
drept fundamental împotriva măsurilor arbitrare care ar putea să fie luate de către stat în ceea
ce privește persoanele private de libertate. Viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului este
aceea că noțiunile de libertate și siguranță formează un întreg, iar domeniul de aplicabilitatea al
dreptului la siguranță se referă tot la libertatea fizică2.
Codul de procedură penală al României3 (C. pr. pen.), intrat în vigoare la data de 1
februarie 2014, dedică Titlul V reglementării măsurilor preventive şi altor măsuri procesuale.
În cadrul art. 202 – 256 C. pr. pen., legiuitorul a cuprins dispoziții privitoare la măsurile
menționate, efectuând o divizare în trei capitole: Capitolul I. Măsurile preventive; Capitolul II.
Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical şi Capitolul III. Măsurile
asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Ca şi

1
E. Bleichrodt, Right to liberty and security of person, în P. van Dijk, F. van Hoof, A. van Rijn, L. Zwaak, Theory
and practice of the European Convention on Human Rights, 4 th edition, Intersentia, Antwerpen-Oxford, 2006, p.
457.
2
R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, vol. I, Editura C.H. Beck,
București, 2007, p. 186.
3
Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010.

3
întindere, pe de-o parte, dar şi ca şi conținut, pe de altă parte, măsurile preventive beneficiază
de o reglementare materializată în cele 43 de articole ale primului capitol, respectiv de la
articolul 202 la articolul 244.
Importanța unei lucrări referitoare la măsurile preventive privative de libertate în dreptul
procesual penal român reiese din profunda conexiune care există între acestea și drepturile și
libertățile fundamentale ale omului, care sunt puternic afectate prin dispunerea unei asemenea
măsuri. Prezentul studiu se limitează la a trata măsurile preventive privative de libertate
deoarece acestea au un impact deosebit de puternic asupra persoanei împotriva cărora sunt
dispuse, fiind cele mai intruzive, aplicându-se în mod semnificativ în țara noastră4, în
detrimentul măsurilor alternative restrictive de libertate. Pe de altă parte, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a sancționat România pentru încălcarea standardelor impuse de către art. 5
al Convenției în numeroase cauze privind măsurile privative de libertate, în special în cele
legate de luarea ori prelungirea sau menținerea arestării preventive, constatând încălcări ale
garanțiilor instituite pentru persoanele private de libertate, fapt care a generat identificarea unor
deficiențe și neconcordanțe ale legislației interne referitoare la acest subiect cu cerințele
Convenției europene a drepturilor omului, cu precădere a prevederilor de sub imperiul
reglementărilor anterioare.
Hotărârile prin care România a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului se raportează și la cazurile în care au fost constatate greșeli și abuzuri comise de către
autoritățile statului, prin încălcarea dreptului fundamental la libertate ale omului, fiind
materializate în existența unor detenții arbitrare. Un alt aspect identificat și sancționat de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este cel privitor la condițiile de detenție, respectiv
condițiile din spațiile în care se execută măsurile reținerii și arestării preventive, culminând cu
pronunțarea hotărârii pilot Rezmiveș și alții împotriva României, hotărâre care a avut ca efect
proiectarea unui plan de acțiune5 al autorităților naționale în vederea creării de noi locuri de
detenție, cât și de modernizare a celor existente deja atât în cadrul penitenciarelor, cât și în
cadrul centrelor de reținere și arestare preventivă.
Art. 5 al Convenției europene a drepturilor omului consacră dreptul la libertate și
siguranță pentru orice persoană, iar doctrina care tratează acest subiect recunoaște, în

4
Este arestul preventiv folosit doar ca măsură excepțională în România? Septembrie 2015, Raport de cercetare
realizat de către Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki, disponibil pe
https://www.fairtrials.org/wp-content/uploads/Raport-arestare-preventiva-final.pdf.
5
Analiza implementării măsurilor privind infrastructura penitenciară și de arest, 2019, Studiu realizat de către
Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki, disponibil pe
http://www.apador.org/wp-content/uploads/2019/06/Analiza-conditii-detentie-si-arest-2019.pdf.

4
unanimitate, faptul că, având în vedere caracterul său inalienabil, garanțiile sale trebuie să
privească toate persoanele, inclusiv cele care se găsesc în stare de detenție. De altfel, principiul
prezumpției de nevinovăție presupune, ca regulă generală, și că, până la pronunțarea unei
hotărâri definitive de condamnare, o persoană să fie cercetată în stare de libertate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în bogata sa jurisprudență, punctează de fiecare
dată faptul că orice privare de libertate, raportată la situațiile prevăzute în mod limitativ în
primul paragraf al art. 5 al Convenției, trebuie să corespundă normelor de fond și de procedură
incluse în legislația națională a fiecărui stat, și în același timp, trebuie subordonată scopului
esențial al protejării individului împotriva arbitrariului organelor judiciare. Convenția
europeană prevede, în mod exhaustiv, situațiile privării de libertate a unei persoane, ca și
veritabile excepții de la dreptul fundamental al omului. Orice deținere care contravine acestor
dispoziții, fiind nelegală, constituie o gravă încălcare a prevederilor Convenției. Pe de altă parte,
există o corelație între dreptul la libertate și siguranță și cel la un proces echitabil, prevăzut în
cuprinsul art. 6 al Convenției, acest din urmă drept trebuind să fie respectat pe întreaga durată
a procesului penal.
Curtea Europeană a arătat, în hotărârea din cauza Engel și alții împotriva Olandei6, că
dreptul la libertate vizat de către art. 5 al Convenției se referă la sensul clasic al noțiunii,
respectiv la libertatea fizică a persoanei, adică posibilitatea de a se deplasa în mod liber. De
subliniat este și faptul că art. 5 al Convenției nu oferă protecție împotriva restricțiilor libertății
(prevăzute la art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenția europeană), întrucât între acestea și
privarea de libertate nu există o diferență de natură sau de esență, ci doar de grad și de
intensitate. Cu toate acestea, în practică distincția dintre privarea de libertate a persoanei și
restrângerea libertății de mișcare a acesteia nu este întotdeauna atât de simplu de observat.
Referitor la scopul și necesitatea unei asemenea lucrări, considerăm că, pornind de la
faptul că tema studiată este una ce implică punerea în discuție a privării de un drept fundamental
al omului, se deschide un orizont larg asupra unor subiecte care derivă din acesta, atât chestiuni
de fond, cât și de procedură.
Scopul lucrării este reunirea tuturor acestor subiecte, prezentarea lor detaliată, prin
referire atât la cadrul legal național, cât și la cel european, pentru a putea efectua o analiză cât
mai complexă a fiecărei măsuri preventive privative de libertate în parte. Tratarea măsurilor
preventive privative de libertate în dreptul procesual român nu se putea înfăptui fără a arăta și
punctele de vedere din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la care instanțele

6
Cauza Engel și alții împotriva Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976, parag. 58, disponibilă pe
www.hudoc.echr.coe.int.

5
naționale și doctrina din țara noastră se raportează în mod constant. Acestor obiective li se
adaugă și referirile la deciziile pronunțate de către Curtea Constituțională a României, precum
și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, decizii care au îndreptat unele deficiențe constatate
în reglementarea măsurilor preventive privative de libertate.
Cele trei măsuri preventive privative de libertate expuse, respectiv reținerea, arestul la
domiciliu și arestarea preventivă, sunt prezentate pornind de la reglementarea prevăzută în
Codul de procedură penală român, respectiv de la cazurile și condițiile în care pot fi dispuse,
urmând a puncta și modalitățile procedurale efective. Referirile la aspectele de drept comparat
au scopul de a prezenta reglementarea din alte țări, pentru a observa în ce măsură diferă de cea
din țara noastră și dacă aceasta din urmă ar putea fi îmbunătățită, ținând cont de alte prevederi.
Pe de altă parte, impactul dispunerii unei măsuri privative de libertate este unul deosebit
de puternic în rândul opiniei publice. Contextul socio-politic din țara noastră a determinat
inițierea a diverse proiecte legislative care aveau drept țel modificarea prevederilor privind
măsurile preventive, pornind de la perioada în care dispunerea măsurilor preventive nu era
guvernată de existența unor garanții specifice împotriva arbitrariului și ajungându-se la
conformarea cu cerințele Convenției europene. Pe parcursul perioadei de tranziție, statul român
a fost condamnat de către Curtea Europeană, ca urmare a nerespectării standardelor impuse,
astfel de hotărâri fiind expuse în cuprinsul lucrării.
Considerăm că tema aleasă este de actualitate și prezintă interes, atât pentru instituțiile
care fac parte din procesul de legiferare, precum și pentru cei care pun efectiv în aplicare
prevederile referitoare la măsurile preventive, practicieni ai dreptului. Din ordinea în care
măsurile preventive sunt prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală, rezultă faptul că
măsurile neprivative de libertate sunt prioritare, urmând ca cele privative de libertate să se
aplice numai în situații excepționale, când scopul urmărit prin dispunerea lor nu ar putea fi
realizat altfel, fapt pentru care studierea lor este foarte importantă.
Un alt obiectiv îl reprezintă punctarea unor propuneri de lege ferenda acolo unde am
considerat necesar, pentru îmbunătățirea cadrului legislativ și având în vedere o mai bună
desfășurare a procesului penal, având în vedere și aspectele de drept comparat și elemente din
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

6
CAPITOLUL I. MĂSURILE PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE. ASPECTE
GENERALE
În cadrul acestui capitol am tratat aspecte privind natura juridică a măsurilor preventive,
scopul, felurile și caracterele măsurilor preventive, precum și aspecte referitoare la principiile
care guvernează aplicarea și executarea măsurilor preventive.
Măsurile preventive aparțin categoriei măsurilor procesuale, alături de măsurile de
siguranță cu caracter medical, aplicate provizoriu în cursul procesului penal, și măsurile
asigurătorii.
În doctrină s-au formulat mai multe definiții a noțiunii de măsură procesuală, având în
comun ipoteza potrivit căreia, pe parcursul procesului penal, este necesar a se dispune anumite
măsuri, în scopul asigurării unei bune desfășurări a procedurilor și realizarea în condiții optime
a activităților procesuale.
Dintre măsurile procesuale, măsurile preventive prezintă o importanță aparte, întrucât
privesc starea de libertate a persoanei, și sunt definite în literatura de specialitate7 ca fiind acele
măsuri procesuale cu caracter individual ce se pot lua față de suspect sau inculpat de către
organele judiciare pentru înlăturarea riscurilor care pot afecta desfășurarea normală a procesului
penal și pentru asigurarea realizării în mod corespunzător a obiectului acțiunilor judiciare.
Art. 202 alin. (1) C. pr. pen. prevede scopul general al aplicării unei măsuri preventive,
constând în „asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii
suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii
unei alte infracțiuni”. În vederea dispunerii uneia dintre măsurile preventive, este suficient
existența a cel puțin unuia dintre scopurile enumerate. În cadrul unui proces penal, rolul unei
măsuri preventive nu este unul de sancționare8, ci de prevenire, explicându-se astfel condiția
existenței unui scop care presupune, practic, evitarea unui risc. Comportamentul suspectului
sau al inculpatului poate influența în mod negativ derularea procedurilor judiciare, iar riscul
care ia astfel naștere trebuie să reiasă din ansamblul probelor existente la dosarul cauzei.
După cum se arată în literatura de specialitate9, scopul măsurii preventive echivalează
cu însuși temeiul juridic al acesteia, aflându-se în strânsă legătură cu cerința necesității. Chiar
dacă toate celelalte condiții legale ar fi îndeplinite, în lipsa unui scop justificat în mod concret,
nu ar fi posibilă dispunerea unei măsuri preventive. Scopul reprezintă, în acest sens, o veritabilă

7
Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea generală., Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 742.
8
D. Atasiei în N. Volonciu (coord.), A. S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 421.
9
Gh. Mateuț, op. cit., pp. 744-745.

7
garanție a libertății individuale. Măsură preventivă dispusă trebuie să fie necesară pentru
realizarea scopului urmărit, fapt care trebuie să reiasă din date obiective, bazate pe probele sau
indiciile temeinice existente în cauză.
Măsurile preventive se clasifică în măsuri preventive privative de libertate, care sunt
reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, respectiv măsuri preventive restrictive de
libertate, acestea fiind controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune.
În ceea ce privește principiile care guvernează aplicarea și executarea măsurilor
preventive, ne-am referit, în primul rând la principiul legalității.
Codul de procedură penală, în cuprinsul art. 2, prevede, la modul general, că procesul
penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege, ceea se semnifică faptul că toate
fazele procesului penal intră sub incidența acestui principiu.
În materia procedurii penale, într-o concepție largă, principiul legalității corespunde,
unei cerințe de securitate juridică, care este și o condiție pentru un proces echitabil. Persoanele
trebuie să fie informate, prin intermediul unor prevederi clare și precise, atât despre drepturile
și obligațiile lor și ale organelor judiciare în urmărirea penală și judecata infracțiunilor, cât și
despre condițiile în care se va desfășura un proces penal.
În îndeplinirea misiunii de a colecta probe, cât și pentru a găsi și judeca autorii, poliția
judiciară și magistrații trebuie, în unele situații, să efectueze acte ori să dispună luarea unor
măsuri – cum sunt reținerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă – restrângând
drepturile fundamentale protejate de Constituție sau de către convenții internaționale: libertatea
individuală, dreptul la viață privată, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate. Măsurile
procesuale nu pot fi dispuse decât potrivit normelor de procedură penală care reglementează
desfășurarea procesului penal.
În ceea ce privește principiul proporționalității, în Convenția europeană privind
drepturile omului cerința de proporționalitate este menționată în chestiuni de încălcare a
libertății individuale (art. 5).
Art. 53 al Constituției României prevede că restrângerea exercițiului unor drepturi și
libertăți poate fi dispusă sub condiția necesității sale într-o societate democratică, și de
asemenea, măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o. În materia
măsurilor preventive, art. 202 alin. (3) C. pr. pen. dispune că orice măsură preventivă trebuie
să fie proporțională cu gravitatea acuzației adusă persoanei și necesară pentru realizarea
scopului urmărit prin dispunerea acesteia, condiții valabile atât pentru măsurile privative de
libertate, cât și pentru cele restrictive de libertate.

8
 Principiul respectării demnității umane este regăsit în cuprinsul art. 3 al Convenției
europene, într-o formulare concisă și imperativă, reglementează interdicția torturii, pedepselor
și a tratamentelor inumane ori degradante.
În ceea ce privește definirea noțiunilor regăsite în cuprinsul art. 3 al Convenției, în
literatura de specialitate10 se arată că actele de tortură reprezintă orice durere sau suferință
deosebită, de natură fizică sau mentală, care sunt produse intenționat de către agenți ai forței
publice sau persoane care acționează fie la instigarea, fie având consimțământul expres sau tacit
al acestora, în scopul de a obține unele informații, mărturii ori de a aplica o pedeapsă sau de a
exercita unele presiuni asupra victimei. Dacă aceste agresiuni fizice sau verbale nu prezintă
intensitatea suficientă pentru a fi catalogate drept tortură ori nu implică întotdeauna intenția de
a înjosi victima, atunci acestea sunt calificate drept tratamente inumane sau degradante.

CAPITOLUL II. MĂSURILE PREVENTIVE ȘI GARANȚIILE RESPECTĂRII

DREPTURILOR FUNDAMENTALE
În cuprinsul acestui capitol am analizat drepturile fundamentale ale persoanei în
procedura dispunerii unei măsuri preventive.
Dreptul suspectului/inculpatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, cu privire
la natura și cauzele acuzației ce i se aduce, adică aducerea la cunoștința sa a faptelor materiale
reținute în sarcina sa, precum și a încadrării lor juridice este un drept care aparține oricărei
persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni, indiferent dacă împotriva sa este dispusă sau nu
o măsură privativă de libertate. Acest drept, care reprezintă o garanție a unui proces echitabil,
este cuprins în art. 6 parag. 3 lit. a) al Convenției europene, paragraf care are rolul de a institui
și alte garanții în materie penală, respectiv dreptul persoanei de a dispune de timpul necesar
formulării apărărilor în cauză; dreptul la un apărător ales ori la unul din oficiu, dreptul de a
beneficia de principiul egalității armelor, prin posibilitatea de a interoga atât martorii acuzării,
cât și pe cei ai apărării în aceleași condiții; dreptul de a fi asistat de către un interpret în situația
în care nu înțelege și nu vorbește limba utilizată. În ceea ce privește persoanele împotriva cărora
s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, ele au dreptul specific de a fi informate
cu privire la motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază dispunerea măsurii împotriva lor,
potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 2 al Convenției.
Art. 6 parag. 3 lit. c) al Convenției europene a drepturilor omului prevede o garanție
specifică a unui proces penal echitabil, și anume aceea ca orice acuzat să se apere de acuzația

10
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ediţia 2, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, p. 134.

9
imputată, având la îndemână trei posibilități, menționate în mod expres, respectiv de a-și realiza
singur apărarea, de a apela la un apărător ales, precum și aceea de a fi asistat, în anumite condiții,
de un apărător numit din oficiu.
Dreptul la un proces echitabil include, în conformitate cu dispozițiile art. 6 parag. 1 al
Convenției, și dreptul oricărei persoane de a fi judecată de către o instanță independentă și
imparțială, noțiuni care sunt interdependente și care sunt tratate de către Curte în mod corelativ
și solidar (cauza Findlay împotriva Regatului Unit11). Dreptul de acces la un tribunal, deși nu
este menționat în mod expres în cuprinsul art. 6 parag. 1 al Convenției, ci doar reiese implicit
prin reunirea drepturilor expuse de acest text de lege, presupune ca tribunalul, indiferent de
denumirea specifică care îi este acordată de fiecare stat, să îndeplinească condițiile stricte ale
independenței, imparțialității și stabilirii prin lege. O instanță independentă, în viziunea Curții,
este aceea care deține această trăsătură față de celelalte puteri ale statului, respectiv cea
legislativă și cea executivă.
Noțiunea de „termen rezonabil” este regăsită în mod frecvent în cauzele aflate pe rolul
Curții Europene, fiind inclusă şi în textul art. 5 parag. 3 al Convenţiei.
Perioada de timp la care se face trimitere în cuprinsul art. 5 parag. 3 este cuprinsă între
două momente diferite, şi anume un prim moment al arestării persoanei şi un al doilea al
trimiterii în judecată şi, respectiv, judecării în primă instanță12. În concret, după epuizarea
primului moment, acela al arestării, persoana trebuie prezentată de îndată în fața unui judecător
care se va pronunța asupra stării de arest, iar apoi, după un anumit interval de timp se va hotărî
trimiterea în judecată; în perioada arestării preventive își va arată eficacitatea garanția judecării
într-un termen rezonabil.
În ceea ce privește examinarea duratei rezonabile a arestării preventive, în conformitate
cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil nu
poate fi evaluat într-un mod abstract, ci întotdeauna trebuie să se aibă în vedere circumstanțele
specifice fiecărei cauze în parte. Primul criteriu al aprecierii caracterului rezonabil al duratei
arestării preventive este cel al motivelor care justifică măsura. Al doilea criteriu avut în vedere
la aprecierea rezonabilității duratei arestării preventive îl reprezintă diligența autorităților
naționale în cursul procedurilor.
Prezumpția de nevinovăție reprezintă o garanție procedurală fundamentală, care este
preluată, sub forma unui principiu, de către art. 4 C. pr. pen., fiind, însă, prevăzută expres și în

11
Cauza Findlay împotriva Regatului Unit, hotărârea din 25 februarie 1997, parag. 73, disponibilă pe
www.hudoc.echr.coe.int.
12
C. Bîrsan, op. cit., p. 296.

10
Constituția României, referindu-ne la art. 23 alin. (11) al legii fundamentale, în care se arată că
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată
nevinovată. Importanța acestei garanții este deosebită, în special în situația punerii în discuție a
luării, prelungirii sau menținerii măsurilor preventive privative de libertate, când autoritățile
competente trebuie să se pronunțe fără ca persoana în cauză să fi fost condamnată în mod
definitiv. Garanția prezumției de nevinovăție implică respectarea dreptului la un proces
echitabil, prin interdicția existenței antepronunțărilor cu privire la vinovăția persoanei.
Dreptul persoanei private de libertate la un recurs în fața unui tribunal este o garanție
prevăzută de art. 5 parag. 4 al Convenției. Curtea a decis că noțiunea de recurs trebuie să fie
interpretată în sens larg, ca și o cale de atac ce poate fi introdusă împotriva unei măsuri privative
de libertate13. Tribunalul trebuie să fie un organ independent și imparțial, având competența de
a dispune eliberarea inculpatului; procedura desfășurată în fața tribunalului trebuie să fie una
contradictorie, să respecte principiul egalității armelor. Persoana deținută are dreptul de a fi
prezentă în fața tribunalului, precum și de a beneficia de asistență juridică.

CAPITOLUL III. MĂSURILE PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE

PREVĂZUTE ÎN LEGISLAȚIA PROCESUAL PENALĂ ROMÂNĂ ȘI
LEGISLAȚIILE EUROPENE
Acest capitol tratează, într-o primă parte, evoluția reglementării măsurilor preventive.
În Codul de procedură penală din 196814 măsurile preventive şi celelalte măsuri
procesuale erau tratate în cuprinsul Titlului IV, iar pe lângă reținere și arestare preventivă, erau
reglementate în mod expres și obligația de a nu părăsi localitatea, respectiv obligația de a nu
părăsi țara. Totodată, era reglementată și instituția liberării provizorii, care avea drept situație
premisă starea de arest preventiv a celui care solicita soluționarea cauzei în stare de libertate. O
condiție esențială a luării unei măsuri preventive era ca procesul penal să fi fost anterior început.
Referitor la condițiile generale prevăzute de către vechiul Cod de procedură penală în
vederea dispunerii unei măsuri preventive acestea erau următoarele: existența probelor sau a
indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală,
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită trebuia să fie detențiunea pe viață sau
închisoarea, existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a)-f) din vechiul

13
D. Bogdan, M. Selegean, Jurisprudența CEDO – studii și comentarii, Institutul Național al Magistraturii, 2005,
p. 78.
14
Publicat în Monitorul Oficial nr. 145 din 12 noiembrie 1968.

11
Cod de procedură penală, cazuri privite ca veritabile garanții ale respectării legalității și
libertății persoanei.
În cadrul acestui capitol am tratat și măsurile preventive privative de libertate regăsite
în legislațiile altor state europene.
Reținerea, în dreptul procesual penal francez15, este definită în cadrul art. 62-2 al
Codului de procedură penală, ca fiind „o măsură de constrângere decisă de un ofițer de poliție
judiciară, sub controlul autorității judiciare, prin care o persoană împotriva căreia există una sau
mai multe rațiuni plauzibile de bănuială că a comis sau este pe cale să comită o crimă sau un
delict pedepsit cu închisoarea este menținută la dispoziția anchetatorilor”. În Franța, durata
reţinerii nu poate depăşi 24 de ore. Cu toate acestea, ea poate fi prelungită pentru o perioadă
suplimentară de 24 de ore.
Dreptul procesual penal austriac16 și cel german nu folosesc în mod expres noțiunea de
reținere. Codul de procedură penală austriac prevede însă o privare de libertate, subsecvente
arestării suspectului (denumit „Beschuldigter”) care are caracterul unei rețineri, utilizând
sintagma „Anhaltung”. În ceea ce privește durata acestui tip de reținere, în Austria, ea este de
maxim 24 de ore și în cazuri excepționale de 48 de ore. Legea constituțională austriacă din 29
noiembrie 1988 referitoare la protecția libertății persoanei17, prevede în cuprinsul art. 2 parag.
2 că libertatea unei persoane poate fi retrasă, în modul prevăzut de lege, dacă este suspectată de
comiterea unei fapte sancționate cu o pedeapsă judiciară sau fiscală: în scopul încheierii atacului
sau al determinării imediate a faptelor, cu condiția ca suspiciunea să apară în strânsă legătură
temporală cu infracțiunea sau pentru că persoana este în posesia unui anumit obiect; pentru a
împiedica ca persoana să se sustragă procesului sau să compromită probele sau pentru a o
împiedica să comită un act similar sau să efectueze un act care este sancționat cu o pedeapsă
considerabilă.
Art. 137-1 al Codului de procedură penală francez reglementează în termeni generali
instituţia arestării preventive (détention provisoire). Este subliniat faptul că arestarea preventivă
se dispune sau se prelungeşte de către judecătorul de libertăţi şi detenţie, magistrat care
soluţionează şi cererile de punere în libertate. Cazurile în care măsura poate fi luată sau
prelungită sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul art. 143-1 al Codului de procedură penală
francez, ele referindu-se la posibilitatea aplicării unei pedepse penale ori în cazul în care
pedeapsa corecțională este închisoarea mai mare sau egală cu 3 ani. De asemenea, poate fi

15
https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006071154
16
Codul de procedură penală al Austriei, disponibil pe https://www.jusline.at/gesetz/stpo/paragraf/170
17
https://www.ris.bka.gv.at/GeltendeFassung.wxe?Abfrage=Bundesnormen&Gesetzesnummer=10000950

12
arestată preventiv persoana care se sustrage în mod voluntar de la respectarea obligaţiilor
controlului judiciar.
Art. 144-1 al Codului de procedură penală francez prevede faptul că arestarea preventivă
nu poate depăşi un termen rezonabil, având în vedere gravitatea acuzaţiilor împotriva persoanei
şi de complexitatea investigaţiilor necesare pentru a stabili adevărul.
În materie corecţională, arestarea preventivă nu poate depăşi un termen de 4 luni dacă
persoana investigată nu a fost condamnată anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni sau a unui
delict de drept comun ori la o pedeapsă cu închisoarea, fără suspendare, pe o durată mai mare
de un an şi mai mică de cinci ani (art. 145-1 al Codului de procedură penală francez). În materie
penală, arestarea preventivă poate dura până la un an, însă poate fi prelungită, cu indicarea
expresă a motivelor care justifică continuarea sa şi a perioadei aproximative până la terminarea
investigaţiilor.
Codul de procedură penală german reglementează reţinerea şi arestarea preventivă în
cadrul art. 112 – 131. Potrivit art. 112 al Codului de procedură penală german, arestarea
provizorie se poate dispune împotriva unui acuzat dacă acesta este puternic suspectat (er der
Tat dringend verdächtig ist ) de comiterea infracţiunii şi dacă există motive pentru arestare.
Această măsură nu poate fi dispusă dacă este disproporţionată în raport cu importanţa cazului
sau a pedepsei ori a măsurilor de prevenţie urmărite. Motive de arestare vor exista, dacă, pe
baza unor fapte definite, se stabileşte că acuzatul a fugit sau se ascunde ori că există riscul ca
acuzatul se va sustrage urmăririi penale, având în vedere circumstanțele speței. Un alt motiv
este acela care reiese din comportamentul acuzatului, existând suspiciunea puternică că acesta
va realiza una dintre următoarele fapte: va distruge, altera, elimina, suprima sau falsifica probe;
va influenţa în mod incorect coacuzaţii, martorii sau experţii; va determina alte persoane să
adopte comportamentul mai sus-menţionat. Prin urmare, există pericolul ca stabilirea
adevărului va fi mult mai dificilă în cazul lăsării în libertate persoanei acuzate.
Ca şi un aspect procedural, arestarea preventivă este dispusă de către un judecător, prin
intermediul unui mandat de arestare, după cum este evidenţiat în cadrul art. 114 al Codului.
Referitor la temeiurile pentru care poate fi dispusă arestarea preventivă, Codul procesual
penal al Austriei18 prevede, în cuprinsul art. 170, faptul că arestarea unei persoane suspectate
că a comis o infracțiune se poate dispune în unul dintre următoarele cazuri: dacă persoana a fost
surprinsă în flagrant sau imediat după comiterea infracțiunii și poate fi suspectată în mod
credibil ca fiind autorul faptei sau deține asupra sa obiecte care indică participarea sa la

18
Codul de procedură penală al Austriei, disponibil pe https://www.jusline.at/gesetz/stpo/paragraf/170.

13
infracțiune; dacă persoana se ascunde sau se sustrage de la desfășurarea procesului penal sau
dacă există dovezi din care rezultă riscul ca ea să adopte în viitor acest comportament; dacă
persoana a încercat să influențeze martori, experți sau coinculpați sau să înlăture urmele
infracțiunii astfel încât să îngreuneze aflarea adevărului ori se dovedește că există pericolul să
facă aceste lucruri; dacă persoana este suspectată de săvârșirea unei fapte pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni și în baza anumitor fapte se poate presupune că
va mai comite o faptă îndreptată împotriva aceleiași valori sociale ori a tentativă la o asemenea
faptă19.
Observăm că legislațiile menționate prevăd analiza și a altor elemente care nu sunt
prevăzute în Codul de procedură penală român, distincția principală fiind reprezentată de
viziunea asupra gravității pedepsei care ar putea fi aplicată în cauză. Este o chestiune tratată și
în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în hotărârea din cauza Neumeister
împotriva Austriei20, subliniază faptul că deși gravitatea pedepsei poate influența crezul că
există riscul de fugă, totuși acest pericol nu poate fi evaluat doar pe baza acestui considerent;
drept urmare, organele judiciare trebuie să aibă în vedere și alți factori, cum sunt: caracterul
persoanei, moravurile sale, locuința sa, ocupația sa, bunurile sale, precum și legăturile cu țara
în care este urmărit penal. Toate aceste elemente, privite în mod cumulativ, pot conduce la
confirmarea existenței pericolului de fugă ori dimpotrivă, pot să îl facă să devină
nesemnificativ, încât să nu poată justifica deținerea.
Condiția proporționalității este consacrată în numeroase legislații; în Franța, spre
exemplu, măsura detenției provizorii se va aplica doar dacă se va dovedi caracterul insuficient
al controlului judiciar sau al arestului la domiciliu sub supraveghere electronică21; art. 137 al
Codului de procedură penală francez statuează regula conform căreia orice persoană, prezumată
nevinovată, va fi cercetată în stare de libertate, iar măsura detenției provizorii este una
excepțională (art. 137, art. 143-1, art. 144 Cod de procedură penală francez), justificată de
necesitățile instrucției sau ca măsură de siguranță.
În Italia, art. 275 alin. (2) Cod procedură penală prevede că fiecare măsură trebuie să fie
proporțională cu gravitatea faptei și cu sancțiunea care este apreciată că ar trebui dispusă; pe
lângă această prevedere, articol dispune, ca regulă generală, că în procesul de luare a măsurilor,

19
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, revizuită și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 644.
20
Cauza Neumeister împotriva Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968, disponibilă pe www.hudoc.echr.coe.int.
21
J. Larguier, P. Conte, Procédure pénale, 24e édition, Editura Dalloz, Paris, 2016, p. 265.

14
instanța trebuie să ia în considerare adecvarea specifică a fiecăreia în raport cu natura și gradul
de necesitate al adoptării unor măsuri de precauție (misure cautelari).
Cerința proporționalității se regăsește și în Germania, art. 112 al Codului de procedură
penală german statuând că, arestarea provizorie se poate dispune împotriva unui acuzat dacă
acesta este puternic suspectat (er der Tat dringend verdächtig ist ) de comiterea infracțiunii și
dacă există motive pentru arestare.
În Spania, proporționalitatea este recunoscută drept o cerință ce trebuie să fie îndeplinită
pentru a se putea dispune măsura arestării preventive (prisión provisional), alături de cele ale
subsidiarității, excepționalității și provizoratului22.
În ceea ce privește măsura preventivă a arestului la domiciliu, în Franța, Codul de
procedură penală, în art. 137, prevede că libertatea persoanei poate fi limitată prin una sau mai
multe obligații stabilite prin controlul judiciar, iar în situația în care acestea nu sunt suficiente,
atunci persoana va fi plasată în arest la domiciliu cu monitorizare electronică.
Arestul la domiciliu este reglementat în cadrul art. 284 al Codului de procedură penală
italian. Prin intermediul deciziei de aplicare a acestei măsuri, judecătorul dispune ca inculpatul
să nu îşi părăsească domiciliul sau un alt loc de reşedinţă privată, ori un loc public de îngrijire
şi asistenţă, dacă acesta este stabilit. Locul concret al arestului la domiciliu este astfel stabilit
pentru a asigura nevoile prioritare de protecţie ale victimei infracţiunii.

CAPITOLUL IV. CONDIȚIILE ȘI CAZURILE ÎN CARE SE POT DISPUNE

MĂSURILE PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE CONFORM CODULUI DE
PROCEDURĂ PENALĂ ROMÂN

În prima parte a acestui capitol am tratat prevederile art. 202 C. proc. pen., acesta fiind
cel care reglementează care sunt condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive privative
de libertate, regăsite în cadrul majorității legislațiilor europene23: să existe probe sau indicii
temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit infracțiunea; măsura
să fie proporțională cu gravitatea acuzației reținute în sarcina persoanei față de care este luată;
măsura să fie necesară scopului urmărit prin dispunerea sa și să nu existe o cauză care să
împiedice punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

22
J.A.A. Fernández, Tribunal Constitutional y fines de la prisión provisional. Evolución de la prisión provisional
en España, Editura Bosch Editor, Barcelona, 2019, p. 220.
23
J. Pradel, Droit pénal comparé, 4e éd., Editura Dalloz, Paris, 2016, pp. 452-453.

15
 Noțiunea de suspiciune rezonabilă este definită în doctrină ca fiind „un temei obiectiv,
rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală”24.
A doua condiție de natură pozitivă este ca luarea măsurii „să fie necesară în scopul
asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau
inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată” (n.n. de exemplu, în cazul dispunerii
reţinerii în vederea împiedicării sustragerii de la urmărirea penală, urmată de propunerea de
arestare preventivă, pentru împiedicarea sustragerii de la faza următoare a judecăţii) ori al
prevenirii săvârşirii unei alte infracțiuni. În literatura de specialitate25 se arată că temeiul
sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată este înglobat în cel al unei bune
defășurări a procesului penal, drept pentru care legiuitorul nu ar fi trebuit să îl prevadă în mod
expres.
Necesitatea este criteriul cel mai des întâlnit în cazul dispunerii măsurii reținerii în
situația unei infracțiuni flagrante.
Necesitatea trebuie să reiasă din elemente obiective, care să fie indicate în mod expres
în cuprinsul ordonanței ori al încheierii prin care se dispune măsura preventivă.
A treia condiţie este proporţionalitatea măsurii preventive cu gravitatea acuzaţiei aduse
persoanei, asupra căreia ne-am referit anterior, în cuprinsul capitolului dedicat acestui principiu.
Condiţia de natură negativă prevăzută de legiuitor este aceea să nu existe o cauză care
să împiedice punerea în mișcare sau exercitarea acţiunii penale, dintre cele expuse în cuprinsul
art. 16 alin. (1) C. pr. pen. În literatura de specialitate26 se arată faptul că această condiție nu ar
fi trebuit prevăzută în mod expres, deoarece nu s-ar putea concepe dispunerea unei măsuri
preventive în cazul în care exercitarea acțiunii penale ar fi inadmisibilă.
Cazurile în care pot fi dispuse măsurile preventive trebuie să respecte cadrul general
prevăzut la art. 202 alin. (1) C. pr. pen., respectiv dacă există probe sau indicii temeinice din
care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, iar cele prevăzute
de art. 223 C. pr. pen. se aplică atât în cazul arestului la domiciliu, cât și al arestării preventive,
cât timp măsura este necesară și suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la
art. 202 alin. (1) C. pr. pen.

24
M. Udroiu, Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 389.
25
Al. Țuculeanu, C. Sima, Condițiile reținerii și ale arestării preventive în reglementarea noului Cod de procedură
penală, în Revista Dreptul (Uniunea Juriștilor), nr. 3/2015, disponibilă pe www.lege5.ro.
26
Gh. Mateuț, op. cit., p. 749.

16
 În cea de-a doua parte a capitolului am analizat cazurile în care pot fi dispuse măsurile
preventive privative de libertate, referindu-ne în mod special la arestul la domiciliu și la
arestarea preventivă.
Legislația procesual penală din tara noastră, în cadrul art. 223 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.,
prevede, ca prim temei al arestării, situația în care „inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul
de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură
pentru astfel de acte”. În primul rând, pentru existența acestui caz, inculpatul trebuie să aibă
cunoștință de faptul că împotriva sa există în derulare un proces penal, fie în faza urmăririi
penale, fie în cea a judecății. Drept urmare, este important ca inculpatul să acționeze în sensul
voit de a fugi ori de a se ascunde, în scopul sustragerii, acest fapt implicând intenția sa.
Ca și un al doilea temei al luării măsurii arestării preventive, art. 223 alin. (1) lit. b) C.
pr. pen. prevede că „inculpatul poate fi arestat dacă încearcă să influențeze un alt participant la
comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să
sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de
comportament”. Bineînțeles, un asemenea comportament ar afecta în mod grav buna
desfășurare a procesului penal, punând în pericol aflarea adevărului în cauză și evident justa
soluționare a sa. Pentru ca acest caz să subziste este necesar ca, din probele existente, să rezulte
că inculpatul are mai mult decât o simplă dorință în a întreprinde acțiuni de natură a influenta
bunul mers al procesului penal, adică să fie puse în practică aceste activități neoneste27.
Trebuie menționat faptul că influențarea persoanei vătămate nu se circumscrie temeiului
de arestare prezentat anterior, fiind cuprinsă într-unul diferit. Astfel, art. 223 alin. (1) lit. c) C.
pr. pen. prevede în mod separat, constând într-un al treilea temei, cazul în care inculpatul
exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă
cu aceasta. Prin reglementarea acestui temei s-a urmărit atât protejarea persoanei vătămate, cât
și evitarea aducerii atingere principiului aflării adevărului în cauză. Drept urmare, este necesar
ca din probele existente la dosarul cauzei să rezulte că inculpatul, în mod concret, a exercitat,
personal sau prin alți intermediari, direct ori indirect, presiuni asupra persoanei vătămate, în
scopul influențării sau intimidării sale și având ca efect direct zădărnicirea aflării adevărului în
cauză. Aceste acțiuni se pot manifesta sub formă de amenințări, sugestii repetate și insistente,
șantaj, sub formă orală sau prin intermediul altor mijloace de comunicare, pentru a împiedica
aflarea adevărului28.

27
N. Volonciu (coord.), A. S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 537.
28
Ibidem, p. 538.

17
 Un al patrulea temei se referă la riscul comiterii de noi infracțiuni. Astfel, art. 223 alin.
(1) lit. d) C. pr. pen. prevede faptul că „dacă după punerea în mișcare a acțiunii penale,
inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi
infracțiuni”, atunci se va putea dispune măsura arestării preventive. Interesant este faptul că
legiuitorul a introdus și posibilitatea arestării dacă inculpatul săvârșește chiar și acte
pregătitoare care nu sunt pedepsite de legea penală. Cazul are două ipoteze: fie săvârșirea unei
noi infracțiuni intenționate, fie pregătirea comiterii altei infracțiuni. În oricare dintre acestea,
este necesar ca inculpatului să îi fie adusă la cunoștință această calitate înainte de momentul
comiterii altei fapte ilicite, deci să îi fi fost comunicată ordonanța de punere în mișcare a acțiunii
penale29.
Codul de procedură penală român conține o dispoziție potrivit căreia „dacă din probe
rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o
infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune
contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic
de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte
valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de
corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării
gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului
din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana
acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică”.
Temeiul privării de libertate necesare în vederea înlăturării unei stări de pericol pentru
ordinea publică este utilizat preponderent de către procurori în propunerile de luare a măsurii
arestării preventive30, ținând cont de gradul de pericol social al faptei, rezultând din aspecte ce
țin de locul și timpul săvârșirii infracțiunii, premeditarea sa, cuantumul prejudiciului și
rezonanța faptei în cadrul opiniei publice. Starea de pericol se va aprecia în funcție de:
gravitatea faptei reținute în sarcina inculpatului, modul și circumstanțele de comitere efectivă,
anturajul din care provine inculpatul, antecedentele sale penale și alte împrejurări personale.

29
L. Criștiu-Ninu, A. S. Nicolescu, Aspecte particulare privind măsura arestării preventive. Cazul de arestare
preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Examinarea încadrării juridice a
faptei cu ocazia soluționării propunerii de arestare preventivă, în Revista Dreptul (Uniunea Juriștilor) nr. 12/2017,
disponibilă pe www.lege5.ro.
30
G. Oancea, I. Durnescu, Arestul preventiv ca ultima ratio în practica judiciară din România, în Revista Dreptul
(Uniunea Juriștilor) nr. 12/2018, disponibilă pe www.lege5.ro.

18
Dacă prin evaluarea tuturor acestor elemente se va constata că este posibilă o tulburare efectivă
a ordinii publice, atunci arestarea preventivă se va putea dispune în baza acestui temei.
În ultima parte a capitolului am inserat și cazurile în care măsurile preventive încetează
de drept, respectiv pot fi revocate ori înlocuite.
Art. 241 C. pr. pen. prevede cazurile care atrag încetarea de drept a măsurilor
preventive, listă care nu este una exhaustivă, întrucât pot exista și alte situații expres prevăzute
de lege. Cazurile prevăzute pot fi împărțite în două categorii, respectiv cazuri generale
(expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori, în cursul
urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei maxime prevăzute
de lege, în cazurile în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată ori instanța
de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amendă, care nu
însoțește pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă, la data rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a dispus condamnarea inculpatului, alte cazuri prevăzute de lege) și cazuri care se aplică doar
măsurilor arestului la domiciliu și arestării preventive.
În ceea ce privește cazurile specifice ale arestării preventive și arestului la domiciliu,
aceste măsuri vor înceta de drept:
a) „la pronunțarea în primă instanță a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii,
arestului la domiciliu și arestării preventive ori, după caz, a unei hotărâri prin care s-a aplicat o
măsură educativă neprivativă de libertate”;
b) „în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare”.

În privința procedurii care trebuie urmată, este prevăzută o competență alternativă, care
revine organului judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorului, judecătorului
de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară ori instanței de judecată în fața
căreia se află cauza.
Revocarea măsurilor preventive este o instituție de sine-stătătoare, diferită față de
încetarea de drept, care va opera în cazul în care în se va constata că nu mai există temeiurile
care au determinat luarea unei măsuri preventive, precum și în situația în care au apărut
împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, conform dispozițiilor art. 242 alin. (1) C.
pr. pen. Măsura preventivă se va revoca, în situațiile prevăzute de lege, din oficiu sau la cerere,
de către organul judiciar competent, în urma unei analize a temeiurilor care au stat la baza
dispunerii anterioare a măsurii, respectiv dacă se va stabili că acestea nu mai subzistă la

19
momentul evaluării, fiind astfel un act procesual a cărei oportunitate este decisă de către organul
judiciar31.
Dispunerea revocării măsurii preventive, în cazurile prevăzute în mod expres de lege,
reprezintă o obligație ce îi incumbă organului judiciar penal, care se poate pronunța din oficiu
sau la cerere chiar de către organul care a dispus anterior măsura.
În materia înlocuirii măsurilor preventive, există două posibilități, și anume înlocuirea
cu o măsură preventivă mai ușoară sau înlocuirea cu o măsură preventivă mai grea, din oficiu
sau la cerere, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.
(2) și (3) C. pr. pen.

CAPITOLUL V. REȚINEREA
În cadrul acestui capitol am expus, pentru început, definiția și caracteristicile generale
ale reținerii, urmând tratarea subiectului persoanei împotriva căreia măsura poate să fie dispusă,
duratei sale, aspectelor procedurale incidente, plângerea împotriva ordonanței de dispunere a
măsurii, precum și unele chestiuni referitoare la revocare, înlocuire, încetare de drept și
dispunerea sa în unele situații speciale.
Reținerea este definită ca fiind acea măsură preventivă privativă de libertate care poate
fi dispusă de către organul de cercetare penală sau de către procuror față de un suspect sau un
inculpat, doar în faza de urmărire penală a procesului penal, dacă din probe rezultă suspiciunea
rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune, având o durată limitată de cel mult 24 de ore,
implicând o atingere considerabilă adusă libertății individuale, însă fiind necesară pentru
îndeplinirea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 C. pr. pen.32
Pentru ca măsura reținerii să fie dispusă în mod legal, trebuie îndeplinite, pe lângă
condițiile de fond, și anumite condiții de formă, care deși nu sunt prevăzute în mod separat de
către Codul de procedură penală ca fiind condiții de formă, se deduc astfel din interpretarea
prevederilor care vor fi expuse în continuare. Ascultarea suspectului sau a inculpatului trebuie
să aibă loc în prezența unui apărător ales ori numit din oficiu.
Legea nu prevede, în acest caz, emiterea unui mandat de reţinere, ci dispoziţiile art. 2
ale Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal arată faptul că măsura reţinerii se execută numai

31
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a III-a, revizuită și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 649.
32
Gh. Mateuț, op. cit., p. 761.

20
în baza ordonanţei de reţinere emise. Suspectului sau inculpatului i se va înmâna un exemplar
din această ordonanţă motivată.
Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau
procurorul care a dispus măsura are dreptul legal de a proceda la fotografierea şi luarea
amprentelor acestuia, în conformitate, bineînțeles, cu dispozițiile art. 196 C. pr. pen., privind
procedeul probatoriu al fotografierii și luării amprentelor suspectului sau inculpatului.
Dacă consideră că sunt îndeplinite cerinţele legale, „procurorul sesizează judecătorul de
drepturi și libertăți de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă
de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia”, în
conformitate cu art. 209 alin. (16) C. pr. pen. Termenul de 6 ore prevăzut de lege este unul de
regresiune, calculându-se în sensul invers al curgerii timpului. Dispozițiile art. 209 alin. (16) au
făcut obiectul controlului de constituționalitate, apreciindu-se de către autorii excepției că acest
termen trebuie considerat ca fiind unul imperativ, iar Curtea Constituțională, prin Decizia nr.
696/201833, a respins excepția de neconstituționalitate, arătând că obligațiile procurorului și a
instanței judecătorești constau în sesizarea instanței și respectiv fixarea termenului de
soluționare a propunerii de luare a arestării preventivă a inculpatului reținut înaintea ca măsura
reținerii să expire.
După luarea măsurii reţinerii suspectului sau inculpatului, acesta are anumite drepturi,
iar organului judiciar care a dispus măsura îi revin anumite obligaţii prevăzute de art. 210 al
Codului de procedură penală. Imediat după reţinere, „persoana are dreptul de a încunoştinţa
personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un membru
al familiei sale ori o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reţinerii, precum
şi despre locul unde este reţinută”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. (14) C. pr. pen., în situaţia în care măsura
reţinerii a fost dispusă prin ordonanţă de către organul de cercetare penală, suspectul sau
inculpatul poate face plângere împotriva acesteia la procurorul care supraveghează urmărirea
penală.
Reţinerea se revocă în mod obligatoriu, ca şi orice altă măsură preventivă, potrivit art.
242 C. pr. pen., „din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au
determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii”.
Măsura reţinerii ar putea fi înlocuită doar cu măsura controlului judiciar ori a controlului
judiciar pe cauţiune şi doar dacă în cauză suspectul a dobândit anterior calitatea de inculpat,

33
Decizia nr. 696/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 229 din 26 martie 2018, disponibilă pe www.lege5.ro.

21
căci măsurile preventive restrictive de libertate pot fi dispuse numai împotriva unui inculpat.
Opinăm că această înlocuire ar fi mai greu realizabilă în practică.
În ceea ce priveşte măsura preventivă a reţinerii, potrivit dispoziţiilor art. 241 alin. (1)
C. pr. pen., aceasta încetează de drept la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege ori la
expirarea termenului stabilit de către organul judiciar care a dispus asupra măsurii. După cum
am arătat şi anterior, organele de urmărire penală pot dispune măsura reţinerii pe o durată de
maxim 24 de ore, fără a exista posibilitatea de prelungire. Încetarea de drept va opera, în această
situaţie, în momentul expirării termenului pentru care a fost dispusă, chiar dacă a fost stabilită
durata maximă de 24 de ore ori o durată mai mică34.
Reținerea poate fi dispusă și în unele situații speciale, respectiv față de deputați și
senatori, magistrați, judecători ai Curții Constituționale, persoane extrădabile, minori și în cazul
infracțiunilor de audiență.

CAPITOLUL VI. ARESTUL LA DOMICILIU

Ca măsură preventivă privativă de libertate, arestul la domiciliu este un element de
noutate implementat de către Cod de procedură penală al țării noastre, întrucât în legislațiile
altor state europene (printre care Italia, Spania, Franța), această măsură este prevăzută de către
Codurile de procedură penală.
Curtea Constituțională a României arată că măsura arestului la domiciliu este o măsură
privativă de libertate. Astfel, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 201435, precum și prin
Decizia nr. 361 din 7 mai 201536 și Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 201537, se subliniază faptul
că deși până la un anumit punct există diferențe între măsura arestului la domiciliu și cea a
arestării preventive, totuși, din punct de vedere al „naturii/substanței, duratei, efectelor,
manierei de executare și a intensității, cele două măsuri privesc o interferență majoră în dreptul
la libertate individuală a persoanei.” În cuprinsul Deciziei nr. 740 din 2015, Curtea arată în mod
concret care sunt similitudinile dintre cele două măsuri menționate anterior, punctând că, sub
aspectul naturii/substanței, având în vedere că arestul la domiciliu obligă inculpatul să nu
părăsească imobilul în care locuiește, fără permisiunea organului judiciar, așadar să se afle într-
un anume loc desemnat, ca și în cazul arestării preventive, rezultă faptul că aceste două măsuri
sunt similare din această perspectivă.

34
A. Boroi, G. Negruţ, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 316.
35
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, parag. 26.
36
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, parag. 20.
37
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie, parag. 20.

22
 Arestul la domiciliu este considerat o veritabilă măsură privativă de libertate, și,
totodată, cel puțin teoretic, o alternativă la măsura arestării preventive. Introducerea sa prezintă
avantaje și din punct de vedere al decongestionării unităților în cadrul cărora se execută efectiv
arestarea preventivă. Datorită supraaglomerării și a condițiilor din locurile de deținere, statul
român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze,
culminând cu pronunțarea Deciziei-pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României38,
Curtea reiterând existența problemelor menționate anterior, precum și recomandarea dispunerii
unor măsuri suplimentare, precum remedii de natură preventivă și compensatorie, pentru
persoanele care au fost expuse la supraaglomerare în locurile de detenție.
Trebuie menționat faptul că această măsură preventivă poate fi dispusă în orice fază a
procesului penal, însă doar față de inculpat. Aceasta înseamnă că, indiferent de faza procesului
penal, o condiție esențială pentru a se putea dispune această măsură este ca acțiunea penală să
fi fost pusă în mișcare. În faza de urmărire penală, cel care va dispune asupra măsurii este
judecătorul de drepturi și libertăți; în cursul camerei preliminare, competența îi revine
judecătorului de cameră preliminară; iar în faza judecății, va dispune asupra măsurii instanța de
judecată. Procurorul nu are competența în a dispune luarea acestei măsuri, ca și în cazul
reținerii, ci rolul său este de a sesiza instanța ori judecătorul competent cu propunerea de luare
a acestei măsuri.
Ca și condiții care trebuie îndeplinite pentru luarea acestei măsuri, art. 218 C. pr. pen.
prevede că se impun a fi întrunite atât cele generale, reglementate în cuprinsul art. 202 C. pr.
pen., cât și cele specifice arestării preventive, regăsite la art. 223 C. pr. pen.
În materia arestului la domiciliu, pe lângă cele expuse mai sus, se impun a fi îndeplinite
și alte condiții specifice, reglementate în mod expres de către legiuitor.
Astfel, în primul rând, măsura nu poate fi luată cu privire la inculpatul față de care există
suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie. Prin Legea
nr. 146/202139 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare și
execuțional penale, a fost modificat conținutul art. 218 alin. (3) C. pr. pen., în sensul în care s-
a adăugat în cadrul situațiilor în care nu este posibilă dispunerea măsurii arestului la domiciliu
și condiția suplimentară a coabitării inculpatului cu membrul de familie, în sensul existenței
unei suspiciuni rezonabile că inculpatul a comis o infracțiune asupra unui membru de familie
cu care acesta locuiește, ultima teză nefiind regăsită în forma anterioară a Codului.

38
Cauza Rezmiveș și alții împotriva României, hotărârea din 25 aprilie 2017, definitivă la 25 iulie 2017, disponibilă
pe www.hudoc.echr.coe.int.
39
Publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 18 mai 2021.

23
 A doua condiție introdusă recent în Codul de procedură penală, prin Legea nr. 146/2021,
prevăzută de art. 218 alin. (3) teza a II-a, face referire la faptul că măsura arestului la domiciliu
nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul care locuieşte cu persoanele prevăzute la art. 221
alin. (2) lit. b). Aceste persoane sunt: persoana vătămată sau membrii familiei acesteia, cu alți
participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite
de organul judiciar. Această modificare este una pertinentă, logica constând în faptul că pe
parcursul duratei executării măsurii arestului la domiciliu, inculpatul are obligația legală de a
nu comunica cu aceste persoane, astfel că ar fi fost absurd să execute măsura arestului la
domiciliu în același loc cu persoana cu care are interdicția de a comunica.
A treia condiție specifică se referea, până la modificarea intervenită recent prin Legea
nr. 146/2021, la faptul că măsura nu poate fi luată cu privire la inculpatul care a fost anterior
condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare. În forma actuală a Codului, o dată cu
modificarea intervenită prin Legea nr. 146/2021, se prevede că măsura arestului la domiciliu nu
poate să fie dispusă cu privire la persoana cercetată sau condamnată pentru infracțiunea de
condamnare.
În ceea ce privește luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi
și libertăți, în această situație, reglementată expres în cuprinsul art. 219 C. pr. pen., în cursul
urmării penale, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală este cel care
înaintează propunerea motivată judecătorului de drepturi și libertăți, împreună cu dosarul
cauzei. Declanșarea procedurii are la bază întocmirea unei propuneri motivate de către
procuror; după cum se arată, însă, în literatura de specialitate, nu au fost cazuri în care
procurorul să sesizeze în mod direct judecătorul de drepturi și libertăți în vederea dispunerii
măsurii40. După înaintarea propunerii motivate a procurorului, judecătorul de drepturi și
libertăți va fixa termenul pentru soluționare, în termen de 24 de ore de la înregistrarea
propunerii; totodată, se va dispune citarea inculpatului, a cărui asistență juridică la soluționarea
propunerii este obligatorie, iar soluționarea propunerii va avea loc în cameră de consiliu.
Judecătorul de drepturi și libertăți, prin intermediul unei încheieri motivate, poate
dispune una dintre următoarele soluții: admiterea propunerii și, respectiv, luarea măsurii
arestului la domiciliu față de inculpat; în acest caz, încheierea trebuie să cuprindă durata
măsurii, obligațiile pe care inculpatul trebuie să la respecte, cu mențiunea că în situația încălcării
cu rea-credință a acestora, măsura arestului la domiciliu va putea fi înlocuită cu măsura arestării
preventive; sau respingerea propunerii; în acest caz, art. 219 alin. (9) prevede că judecătorul de

40
Gh. Mateuț, op. cit., notă de subsol 1, p. 808.

24
drepturi și libertăți „poate dispune, prin aceeași încheiere, luarea uneia dintre măsurile
preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și c), dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de
lege”. Acest fapt înseamnă că judecătorul de drepturi și libertăți va putea dispune luarea față de
inculpat a măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune, din oficiu, fără a
exista o solicitare expresă în acest sens, dacă va considera că sunt întrunite condițiile legale.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus asupra măsurii arestului
la domiciliu nu este una definitivă, ea putând fi contestată. În ceea ce privește soluționarea
contestației, se vor aplica regulile generale cuprinse în cadrul art. 204 C. pr. pen., respectiv:
contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestului la
domiciliu nu este suspensivă de executare, iar aceasta, fiind în mod evident formulată de către
inculpat, va fi soluționată într-un interval de 5 zile de la înregistrare. În ipoteza în care
judecătorul de drepturi și libertăți a dispus respingerea propunerii de luare a măsurii preventive
a arestului la domiciliu, atunci contestația introdusă de către procuror va fi soluționată într-un
termen care este lăsat la aprecierea judecătorului de drepturi și libertăți, această situație nefiind
inclusă între cele prevăzute la art. 204 alin. (5) C. pr. pen. Inculpatul va fi citat la soluționarea
contestației, fiind obligatorie asistența juridică și participarea procurorului. În conformitate cu
dispozițiile art. 203 alin. (5) C. pr. pen., „în cursul urmăririi penale cererile și contestațiile
privitoare la măsurile preventive se soluționează în camera de consiliu, prin încheiere motivată,
care se pronunță în camera de consiliu”. În ceea ce privește soluțiile care pot fi adoptate în calea
de atac a contestației, acestea sunt, în principiu, fie de admitere, fie de respingere a acestei căi
de atac.
Tratând subiectul prelungirii măsurii arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale,
am arătat faptul că art. 222 alin. (2) C. pr. pen. prevede faptul că, în cursul urmăririi penale,
arestul la domiciliu poate să fie prelungit, „numai în caz de necesitate și dacă temeiurile care
au determinat luarea măsurii se mențin ori au apărut temeiuri noi”. În acest caz, fiecare depășire
nu poarte să depășească 30 de zile, iar durata maximă a acestei măsuri, în cursul urmării penale,
este de 180 de zile, ceea ce înseamnă că se pot solicita 5 astfel de prelungiri a câte 30 de zile.
Bineînțeles că formularea unei cereri de prelungire a măsurii arestului la domiciliu de către
procuror are drept premisă dispunerea anterioară a acestei măsuri.
Privitor la soluțiile care pot fi adoptate de către judecătorul de drepturi și libertăți,
acestea sunt următoarele: admiterea propunerii de prelungire a măsurii arestului la domiciliu
pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, prelungire care va opera de la momentul expirării
duratei pentru care a fost luată/prelungită măsura arestului la domiciliu anterior; respingerea
propunerii de prelungire a măsurii arestului la domiciliu și înlocuirea acestei măsuri cu una mai

25
ușoară, respectiv controlul judiciar ori controlul judiciar pe cauțiune; respingerea propunerii de
prelungire a măsurii arestului la domiciliu ca fiind neîntemeiată ori ca fiind tardiv introdusă.
Curtea Constituțională a României a arătat, în considerentele Deciziei nr. 336/201541,
că termenul regresiv de 5 zile este unul imperativ și nu de recomandare, iar în cazul nerespectării
acestuia, sancțiunea aplicată va fi decăderea procurorului din dreptul de a depune propunerea
de prelungire, respectiv nulitatea absolută a actului realizat peste acest termen peremptoriu.
Referitor la soluționarea contestației trebuie menționat faptul că aceasta va avea loc în
cameră de consiliu și într-o procedură contradictorie, participarea procurorului și a unui
apărător ales ori numit din oficiu fiind obligatorii. Judecătorul de drepturi și libertăți de la
instanța ierarhic superioară va pronunța o încheiere motivată.
În continuare ne-am referit la aspecte privind luarea măsurii arestului la domiciliu în
procedura de camera preliminară, iar mai apoi de către instanța de judecată.
Art. 220 C. pr. pen. prevede faptul că „judecătorul de cameră preliminară sau instanța
de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al
inculpatului”, la cererea motivată a inculpatului sau din oficiu, dispunând, în acest sens, citarea
inculpatului, a cărei audiere este obligatorie, dacă se prezintă la termenul fixat.
În etapa procedurii de cameră preliminară, judecătorul, din oficiu ori la propunerea
procurorului, se poate pronunța asupra dispunerii măsurii preventive a arestului la domiciliu.
Pentru ca această măsură să poată fi dispusă în această fază a procesului penal, trebuie
îndeplinite condițiile legale, generale și speciale. În acest context, trebuie constatată existența
unuia din cazurile regăsite în cuprinsul art. 223 C. pr. pen. Procedura care trebuie urmată în
cursul camerei preliminare este aceeași ca și cea din faza de urmărire penală.
Judecătorul de cameră preliminară se va pronunța prin încheiere motivată, putând lua
una din următoarele decizii: dispunerea luării măsurii arestului la domiciliu pentru o perioadă
de maxim 30 de zile; acest fapt are la bază constatarea îndeplinirii tuturor condițiilor legale.
Trebuie menționat faptul că textul art. 222 C. pr. pen. a fost modificat în urma Deciziei Curții
Constituționale nr. 361/2015, prin intermediul căreia s-a admis excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor articolului mai sus menționat, pentru motivul că nu erau prevăzute termenele și
nici durata maximă a măsurii arestului la domiciliu în cursul camerei preliminare (drept urmare,
durata maximă pentru care arestul la domiciliu poate fi dispus, în cameră preliminară, este de
30 de zile); respingerea propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu, fără a fi luată o altă
măsură preventivă, iar în acest caz, judecătorul de cameră preliminară va constata că nu sunt

41
Publicată în Monitorul Oficial nr. 342 din 19 mai 2015.

26
îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune măsura arestului la domiciliu și nu este necesară
luarea unui alte măsuri preventive față de inculpat; respingerea propunerii de luare a măsurii
arestului la domiciliu și luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune,
având în vedere textul art. 220 alin. (4) C. pr. pen.
Încheierea judecătorului de cameră preliminară poate fi contestată, în termen de 48 de
ore de la pronunțare sau de la comunicare, depinzând de prezența ori absența inculpatului sau a
procurorului în momentul pronunțării. De asemenea, regulile de procedură expuse mai sus sunt
valabile și în cazul judecării contestației introduse; inculpatul se va cita, însă prezența sa nu este
obligatorie la soluționare, fiind, în schimb, obligatorii atât prezența procurorului, cât și a unui
avocat ales ori numit din oficiu. În ceea ce privește soluția dată, aceasta va trebui să fie cuprinsă
într-o încheiere motivată, pronunțată în cameră de consiliu.
După rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a respins propunerea de luare a
măsurii arestului la domiciliu, procurorul va putea înainta o altă asemenea propunere doar dacă
au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate a inculpatului, ținând cont de
Decizia Curții Constituționale nr. 22/2017. Temeiurile noi sunt acele împrejurări, aspecte
necunoscute sau chiar inexistente la momentul soluționării propunerii inițiale. După cum legea
nu face nicio distincție, vorbim, în acest caz, de intervenirea unor temeiuri noi, fie ele de fapt
ori de drept.
Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 22 din 17 ianuarie 201742 a constatat
„neconstituționalitatea soluției legislative reglementată de dispozițiile art. 220 alin. (1) din
Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în
care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeași cauză, în lipsa unor
temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.
Art. 220 C. pr. pen. prevede faptul că „instanța de judecată în fața căreia se află cauza
poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului”, la cererea motivată a
inculpatului sau din oficiu, dispunându-se citarea inculpatului, a cărei audiere este obligatorie,
dacă se prezintă la termenul fixat. Drept urmare, lipsa inculpatului nu va determina
împiedicarea instanței de judecată în a proceda la soluționarea propunerii, conform art. 219 alin.
(4), care este aplicabil și în acest caz. Posibilitatea luării măsurii arestului la domiciliu de către
instanța de judecată este prevăzută și în cuprinsul art. 362 C. pr. pen., care, după modificarea
adusă prin Legea nr. 130/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală43, reglementează faptul că instanța se poate pronunța asupra acesteia

42
Publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 03 martie 2017.
43
Publicată în Monitorul Oficial nr. 493 din 12 mai 2021.

27
în tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii. Conform noii reglementări cuprinse în art.
391 C. pr. pen., „deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii se fac într-un termen de
maximum 60 de zile de la închiderea dezbaterilor”, termen care, în cazuri temeinic justificate
poate să fie amânat succesiv, fără a se depăși 120 de zile de la închiderea dezbaterilor.
În ceea ce privește luarea măsurii arestului la domiciliu în cursul judecății, procedura
este aceeași ca și în cazul camerei preliminare.
În ceea ce privește soluțiile care pot fi adoptate de către instanța de judecată, acestea pot
fi: de admitere a propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu pentru o perioadă de maxim
30 de zile, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 361/2015; de respingere a
propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu; de respingere a propunerii de luare a măsurii
arestului la domiciliu și luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate, respectiv
controlul judiciar ori controlul judiciar pe cauțiune.
Minuta încheierii instanței de judecată trebuie întocmită în două exemplare originale.
Încheierea primei instanțe poate fi contestată de către partea interesată în termen de 48
de ore de la pronunțare, dacă procurorul și inculpatul au fost prezenți la acel moment, ori, în
caz contrar, termenul va începe să curgă de la comunicare. Contestația se va soluționa în ședință
publică, inculpatul urmând a fi citat. Spre deosebire, însă, de prevederile referitoare la urmărirea
penală ori la camera preliminară, în cazul judecării contestației de către instanța ierarhic
superioară, legea nu mai prevede obligativitatea asistenței juridice a inculpatului, ceea ce
semnifică faptul că asistența juridică va fi obligatorie doar dacă inculpatul se regăsește într-unul
din cazurile prevăzute la art. 90 C. pr. pen.
Instanța de judecată ierarhic superioară se va pronunța prin intermediul unei încheieri
motivate.
În cadrul acestui capitol am analizat și verificarea legalității și temeiniciei măsurii
arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară și de către instanța de judecată.
Procedura de verificare a măsurilor preventive în cameră preliminară este descrisă în
cuprinsul art. 207 C. pr. pen.; se observă că în această fază a procesului penal, nu este introdusă
instituția prelungirii unei măsuri preventive, ci instituția verificării periodice, care este o
obligație a judecătorului de cameră preliminară.
Într-o primă fază, potrivit art. 207 C. pr. pen., când procurorul dispune „trimiterea în
judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu
dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu
cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia”.

28
 Potrivit deciziei nr. 16/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - RIL44, acest termen de
5 zile este unul peremptoriu, a cărui încălcare atrage „nu numai decăderea procurorului din
dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive și nulitatea actului făcut peste termen,
dar și imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea și
temeinicia măsurii preventive înainte ca aceasta să expire”. În acest caz, soluția adoptată nu
poate să fie decât constatarea, de către judecătorul de cameră preliminară a încetării de drept a
măsurii preventive, în conformitate cu art. 241 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., încetare care însă va
opera doar la expirarea duratei anterioare a măsurii.
În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară
„verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei
acesteia, cu citarea inculpatului”.
Judecătorul de cameră preliminară poate lua una din următoarele soluții: când constată
că „temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică
o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menținerea
măsurii preventive față de inculpat”; în acest caz, nu există o obligație a judecătorului de cameră
preliminară în a arăta perioada pentru care măsura arestului la domiciliu se va menține, însă noi
verificări trebuie să fie realizate periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, potrivit art. 207 alin.
(6) C. pr. pen.; când constată că „au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea
măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au
apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră
preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului, dacă
nu este arestat în altă cauză”; de asemenea, este posibilă și înlocuirea măsurii ori a unei
modificări a conținutului acesteia, în funcție de particularitățile cauzei, chiar dacă textul legal
nu prevede în mod expres această posibilitate; în acest context, măsura arestului la domiciliu
poate să fie înlocuită, chiar din oficiu, cu măsura controlului judiciar ori controlului judiciar pe
cauțiune. Atenție, însă, la faptul că verificarea periodică în cursul procedurii camerei
preliminare a acestor măsuri neprivative de libertate se realizează nu mai târziu de 60 de zile,
fapt care presupune că, în momentul luării, practic, a acestei măsuri, judecătorul de cameră
preliminară trebuie să indice și durata pentru care dispune măsura; o altă posibilitate este ca
termenul pentru care măsura arestului la domiciliu a fost dispusă anterior să se împlinească până
la momentul pronunțării judecătorului de cameră preliminară, caz în care nu se va mai putea
dispune menținerea sa, ci se va constata încetarea de drept a măsurii preventive; încetarea de

44
Decizia nr. 16/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – completul RIL, publicată în Monitorul Oficial nr. 927
din 2 noiembrie 2018, disponibilă pe www.lege5.ro.

29
drept a măsurii arestului la domiciliu se va dispune și în cazul în care durata totală a măsurii a
depășit cele 180 de zile.
Potrivit alin. (6) al art. 207 C. pr. pen, „în tot cursul procedurii de cameră preliminară,
judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile,
dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii
arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor
măsuri; soluțiile care pot fi luate în acest caz sunt cele expuse mai sus”.
Judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra legalității și temeiniciei
măsurii arestului la domiciliu printr-o încheiere, care va putea fi contestată în termen de 48 de
ore de la pronunțare ori de la comunicare.
O dată cu încheierea fazei de cameră preliminară, respectiv începerea judecății, instanței
de judecată îi va reveni competența de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii arestului la
domiciliu în mod periodic, însă nu mai târziu de 60 de zile și bineînțeles, înainte de expirarea
duratei măsurii preventive. O dată cu modificările intervenite prin intrarea în vigoare a Legii
nr. 130/202145 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, instanța de judecată are obligația de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii
arestului la domiciliu până în momentul pronunțării hotărârii. Această modificare a avut loc ca
urmare a pronunțării Deciziei nr. 233 din 7 aprilie 2021 a Curții Constituționale 46, prin care s-
a constatat că dispozițiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin.
(1) și (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, Curtea apreciind că redactarea
unei hotărâri penale după pronunțarea minutei și punerea sa în executare de la momentul
pronunțării contravin dispozițiilor constituționale, aducând atingere dreptului la un proces
echitabil prin îngrădirea garanțiilor privitoare la înfăptuirea actului de justiție și la dreptul la
libertate al persoanei condamnate.
Analiza legalității și temeiniciei măsurii arestului la domiciliu se va realiza de către
instanța de judecată în ședință publică și nu în cameră de consiliu ca și în cursul camerei
preliminare.
Încheierea motivată prin care se va pronunța, în ședință publică, instanța de judecată,
poate cuprinde una dintre următoarele soluții: menținerea măsurii arestului la domiciliu, atunci
când instanța va constata că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestului la domiciliu
se mențin ori că au apărut temeiuri noi care să justifice menținerea în continuare a măsurii, iar
în acest caz, instanța trebuie să identifice care sunt acele motive relevante, necesare și suficiente

45
Publicată în Monitorul Oficial nr. 493 din 12 mai 2021.
46
Decizia Curții Constituționale nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 508 din 17 mai 2021.

30
pentru a determina menținerea privării de libertate a inculpatului și să la evidențieze în mod
concret în cuprinsul încheierii; revocarea măsurii arestului la domiciliu, când, spre deosebire de
cazul anterior, instanța va constata că temeiurile care au determinat fie luarea, fie prelungirea
măsurii nu mai subzistă si nu au intervenit alte temeiuri noi care să justifice menținerea măsurii
preventive, totodată, pot apărea împrejurări noi din care să reiasă nelegalitatea măsurii arestului
la domiciliu; înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar ori a
controlului judiciar pe cauțiune, în situația în care instanța va constata că nu mai subzistă
temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri preventive privative de libertate, însă, totuși
se impune luarea unei măsuri preventive mai ușoare pentru îndeplinirea scopului prevăzut de
art. 202 alin. (1) C. pr. pen., iar măsura arestului la domiciliu se dovedește a nu fi proporțională
ori necesară în raport de circumstanțele cauzei; încetarea de drept a măsurii arestului la
domiciliu, în mai multe situații, respectiv: nu s-a verificat măsura legalitatea și temeinicia
măsurii arestului la domiciliu în termen de 60 de zile de la verificarea anterioară; atunci când
în primă instanță s-a pronunțat o hotărâre de achitare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare
a aplicării pedepsei, suspendare sub supraveghere a executării pedepsei sub supraveghere, ori
s-a stabilit pedeapsa amenzii, în conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. (1) lit. b) și alin. (11)
lit. a) C. pr. pen.; atunci când prima instanță pronunță o hotărâre la o pedeapsă cu închisoare cel
mult egală cu durata reținerii, arestului la domiciliu și arestării preventive, conform art. 241
alin. (11) lit. a) C. pr. pen.; atunci când, existând în cauză un inculpat minor împotriva căruia a
fost dispusă măsura arestului la domiciliu, prima instanță pronunță o hotărâre prin care aplică
acestui inculpat o măsură educativă neprivativă de libertate, conform art. 241 alin. (11) lit. a) C.
pr. pen.; în apel, de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea
inculpatului, ori atunci când durata măsurii arestului la domiciliu a atins durata pedepsei
pronunțate în hotărârea de condamnare.
Împotriva încheierii prin care prima instanță s-a pronunțat asupra măsurii arestului la
domiciliu se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare ori de la comunicare.
Ședința în care are loc soluționarea contestației trebuie să fie publică, cu participarea
obligatorie a procurorului și a avocatului inculpatului. Instanța ierarhic superioară se va
pronunța prin intermediul unei încheieri motivate.
Referitor la conținutul măsurii arestului la domiciliu, potrivit art. 221 alin. (1) C. pr.
pen., măsura arestului la domiciliu constă în „obligația impusă inculpatului, pe o perioadă
determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a
dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta”.

31
 Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul deține și alte obligații, catalogate drept
auxiliare47 în raport cu obligația principală de a nu părăsi domiciliul. Prima dintre acestea constă
în îndatorirea inculpatului de a se prezenta la orice chemare în fața organului judiciar care
procedează la citarea sa în orice fază a procesului penal, aceasta fiind o obligație de a face care
nu implică necesitatea sesizării prealabile a organului judiciar în vederea încuviințării părăsirii
domiciliului.
A doua obligație este aceea ca inculpatul „să nu comunice cu persoana vătămată sau
membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori
experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar”, aceasta fiind o obligație de a
nu face.
Durata arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale este de cel mult 30 de zile, în
conformitate cu art. 222 alin. (1) C. pr. pen., existând, însă, posibilitatea prelungirii sale.
Conform art. 222 alin. (12) C. pr. pen., în procedura de cameră preliminară și în cursul
judecății, măsura arestului la domiciliu „poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile”.
Dispozițiile art. 239 C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător.
În situația în care se va constata, de către judecătorul de cameră preliminară ori de către
instanța de judecată faptul că temeiurile care au existat în momentele anterioare ale luării (în
cursul urmăririi penale), prelungirii (în cursul urmăririi penale) ori menținerii (în cursul
procedurii de cameră preliminară ori al judecății), au încetat, organul judiciar competent
trebuie, în mod obligatoriu, să se pronunțe asupra revocării măsurii preventive.
În ceea ce privește apariția unor împrejurări noi din care să rezulte nelegalitatea măsurii,
această situație presupune că deși au existat temeiuri la momentul inițial al luării, menținerii ori
prelungirii măsurii, totuși au intervenit noi date care fac ca măsura să nu mai fie legală, spre
exemplu, dacă intervine o cauză care împiedică exercitarea acțiunii penale.
În cazul înlocuirii măsurii preventive a arestului la domiciliu, aceasta va opera atunci
când, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea unei măsuri mai grele ori mai
ușoare, și în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a
inculpatului, se apreciază că noua măsura preventivă este suficientă (măsura preventivă mai
ușoară) ori necesară (măsura preventivă mai grea) pentru realizarea scopului prevăzut la art.
202 alin. (1) C. pr. pen.
Încetarea de drept a măsurii arestului la domiciliu va opera în cazurile prevăzute expres
în cuprinsul art. 241 alin. (1) și alin. (11) C. pr. pen. Ca și situații speciale de încetare a arestului

47
Gh. Mateuț, op. cit., p. 811.

32
la domiciliu, Codul de procedură penală prevede: „pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri
de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu
închisoare cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive ori,
după caz, a unei hotărâri prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate” și „în
apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare”.

CAPITOLUL VII. ARESTAREA PREVENTIVĂ

Arestarea preventivă este acea măsură preventivă privativă de libertate care se remarcă
prin caracterul său extrem de intruziv în exercițiul dreptului la libertate al individului, acesta
urmând a executa măsura în condițiile stricte care sunt expres prevăzute de lege. Ca și celelalte
măsuri preventive, și arestarea preventivă se dispune înainte de existența unei hotărâri definite
de condamnare, având un caracter provizoriu, însă nu înfrânge principiul fundamental al
libertății persoanei și al prezumpției de nevinovăție, întrucât nu reprezintă o pedeapsă. Tot la
modul general, Codul de procedură penală prevede, în cuprinsul art. 9 alin. (2), că orice măsură
privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege.
Arestarea preventivă este cea mai dură măsură preventivă privativă de libertate, care
poate fi luată împotriva inculpatului, atât în faza de urmărire penală, cât și în procedura camerei
preliminare și în faza de judecată. Spre deosebire de vechea reglementare, când și învinuitul
(persoana față de care se efectua urmărirea penală, cât timp acțiunea penală nu a fost pusă în
mișcare) putea fi arestat preventiv, potrivit noului Cod, doar împotriva inculpatului se poate
dispune această măsură, deci doar după punerea în mișcare a acțiunii penale.
În ceea ce privește condițiile generale pentru a se putea dispune măsura arestării
preventive, potrivit art. 202 alin. (3) al Codului de procedură penală român, orice măsură
preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este
luată, concept preluat în legislația noastră din sistemul anglo-american, și necesară pentru
realizarea scopului urmărit prin dispunerea sa. Legiuitorul a renunțat la o condiție existentă în
reglementarea anterioară, și anume gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru fapta reținută.
Codul de procedură penală român conține, pe lângă cele enumerate, și tot ca și condiții
generale, existenta probelor sau a indiciilor temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă
că persoana a comis o infracțiune, și, respectiv, inexistența unor cauze care să împiedice
punerea în mișcarea a acțiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 C. pr. pen.
Am analizat în cuprinsul acestui capitol aspecte referitoare la luarea, prelungirea,
precum și la verificarea măsurii arestării preventive în fazele procesului penal.

33
 Arestarea preventivă, cea mai grea dintre măsurile preventive regăsite în noul Cod de
procedură penală, se poate dispune în oricare dintre cele trei prime faze ale procesului penal,
respectiv în cursul urmăririi penale, al camerei preliminare și al judecății. De obicei, măsura
arestării preventive urmează măsurii reținerii, însă aceasta din urmă nu este o condiție pentru
ca prima să poată fi aplicată.
În cursul urmăririi penale, procurorul este cel îndrituit a întocmi o propunere motivată
de luare a arestării preventive, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile legale. Această
propunere urmează a fi soluționată de către „judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța
căreia i-ar reveni competenta să judece cauza în primă instanță sau de la instanța
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul unde s-
a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a
întocmit propunerea”, în conformitate cu art. 224 C. pr. pen.
Soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de drepturi și libertăți sunt: admiterea
propunerii de arestare preventivă, soluție consemnată într-o minută, care se va pronunța în
cameră de consiliu, iar durata maximă pentru care va putea fi dispusă măsura arestării
preventive este de 30 de zile; respingerea propunerii de arestare preventivă, caz în care se va
dispune fie punerea în libertate a inculpatului reținut, fie luarea altei măsuri preventive dintre
cele prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) – d) C. pr. pen.
Judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive are și
anumite obligații, constând în comunicarea față de persoana în cauză a drepturilor sale, precum
încunoștințarea unei persoane desemnate referitor la dispunerea măsurii.
Potrivit art. 204 alin. (1) C. pr. pen., calea de atac împotriva încheierii prin care
judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor preventive este contestația, care
se va soluționa de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanță ierarhic superioară, în
termen de 48 de ore de la înregistrarea dosarului. Este important de menționat faptul că o
contestație introdusă împotriva unei încheieri prin care s-a dispus luarea sau prelungirea ori prin
care s-a constatat încetarea de drept a unei măsuri preventive, nu este suspensivă de executare.
Contestația se va judeca în cameră de consiliu, în procedură contradictorie, în prezența
inculpatului, fiind obligatorii acordarea asistenței juridice și participarea procurorului.
Măsurile de ocrotire sunt definite în literatura de specialitate48 ca fiind măsuri
procesuale, luate în cursul procesului penal, prin care se tinde la ocrotirea persoanelor ce ar
avea de suferit ca urmare a dispunerii măsura arestării preventive împotriva inculpatului. Se au

48
Gh. Mateuț, op. cit., p. 846.

34
în vedere, așadar, potrivit art. 229 C. pr. pen., minorii, persoanele puse sub interdicție,
persoanele cărora s-a instituit tutela sau curatela ori cele care, datorită vârstei, bolii sau altei
cauze, au nevoie de ajutor și care se aflau sub ocrotirea persoanei arestate preventiv.
În baza încheierii motivate prin care s-a consemnat soluția de luare a măsurii arestării
preventive în cursul urmăririi penale, se va emite un mandat de arestare preventivă, care va
cuprinde datele și elementele arătate în cuprinsul art. 230 alin. (3) C. pr. pen.
Durata arestării preventive a inculpatului, în cursul urmăririi penale, nu poate depăși 30
de zile, în conformitate cu dispozițiile art. 233 C. pr. pen., termen care începe să curgă de la
data punerii în executare a măsurii. De menționat este faptul că la calculul termenului se va ține
seama și de ziua în care acesta începe să curgă, precum și de cea în care se sfârșește.
În Constituția României există o prevedere expresă referitoare la prelungirea măsurii
arestării preventive în cursul urmăririi penale, în cuprinsul art. 23 alin. (5), care prevede că
„arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel
mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180
de zile”. Art. 234 – 237 C. pr. pen. conțin elementele referitoare la prelungirea arestării
preventive în cursul urmării penale.
Astfel, măsura arestării preventive poate fi prelungită dacă temeiurile care au determinat
inițial luarea măsurii subzistă și se constată că impun în continuare privarea de libertate ori dacă
există temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii.
În ceea ce privește competenta teritorială a judecătorului de drepturi și libertăți, art. 234
alin. (3) C. pr. pen. prevede că este competent, în mod alternativ: „judecătorul de drepturi și
libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competenta să judece cauza în primă instanță sau
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad celei căreia i-ar reveni
competentă să judece cauza în primă instanță în a cărei circumscripție se află fie locul de
deținere, fie locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face
parte procurorul care a întocmit propunerea”.
Art. 235 C. pr. pen. este cel care stabilește procedura care trebuie urmată în cazul unei
propuneri de prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale. Astfel, ca prim
pas, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală va înainta propunerea de
prelungire, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți, cu cel puțin 5 zile
înainte de expirarea duratei măsurii arestării preventive. Următoarea etapă, prevăzută de art.
235 alin. (2), este aceea a fixării de către judecătorul de drepturi și libertăți a unui termen la
care urmează a fi soluționată propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive.
Acest termen trebuie să fie stabilit înainte de expirarea măsurii.

35
 Judecătorul de drepturi și libertăți va avea două opțiuni: fie admite, fie respinge
propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive ca inadmisibilă sau neîntemeiată.
Judecătorul de cameră preliminară are prerogativa de a dispune asupra măsurii arestării
preventive, în sensul luării acesteia, potrivit art. 238 C. pr. pen.
În ceea ce privește competența, art. 238 alin. (1) C. pr. pen. prevede faptul că este
competent în a dispune asupra arestării preventive judecătorul de cameră preliminară în fața
căruia se află cauza spre soluționare. În decizia nr. 5/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a
statuat faptul că „judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu, a
cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecății a fost atacată cu contestație, are
competența de a se pronunța asupra măsurilor preventive, conform dispozițiilor legale care
reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluționarea
contestației prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală49”.
Referitor la procedura de luare a măsurii arestării preventive în această fază a procesului
penal, aceasta este similară cu situația în care judecătorul de drepturi şi libertăți este cel chemat
să se pronunțe. Astfel, rezumând, potrivit art. 203 alin. (5), procedura în cameră preliminară se
va desfășura în cameră de consiliu, judecătorul pronunțând-se printr-o încheiere motivată, care
se va pronunța tot în cameră de consiliu.
În faza de judecată, luarea măsurii arestării preventive poate să fie dispusă de către
completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite
condițiile legale în acest sens. Instanța de judecată poate dispune luarea măsurii fie din oficiu,
fie la cererea procurorului, în conformitate cu dispozițiile art. 238 C. pr. pen. și cele ale art. 362
C. pr. pen.

Împotriva încheierii prin care instanța a dispus asupra luării măsurii arestării preventive
se poate formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau de la comunicare,
contestația urmând a fi soluționată, în ședință publică, de către instanța ierarhic superioară sau
completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 206 alin. (1) și (2) C.
pr. pen., cu citarea inculpatului.
Potrivit art. 238 C. pr. pen., în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii,
arestarea preventivă poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În conformitate cu
art. 239 C. pr. pen., „în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a
inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea

49
http://juri.ro/static/files/2015/iulie_2015/03/Detalii_jurisprudenta_635715427987665319.pdf.

36
maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de
judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani”.
Art. 207 C. pr. pen. prevede procedura în care se va realiza verificarea măsurii arestării
preventive în procedura de cameră preliminară. Procurorul este cel care trebuie să înainteze
dosarul cauzei judecătorului de cameră preliminară, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea
duratei arestării preventive. Arătăm din nou faptul că în ceea ce privește natură juridică a acestui
termen, potrivit Deciziei nr. 16/RIL/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că este un
termen peremptoriu, „a cărui încălcare va atrage decăderea procurorului din dreptul de a
formula cereri privind măsura preventivă, respectiv nulitatea actului făcut peste termen,
atrăgând, totodată, și imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a proceda la
verificarea din oficiu a legalității și temeiniciei măsurii preventive înainte de expirarea
acesteia”.
Soluțiile care pot fi pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară sunt
următoarele: menținerea măsurii preventive a arestării, atunci când se va constata că temeiurile
care au determinat luarea măsurii se mențin în continuare și impun privarea de libertate, fiind
necesare și suficiente în acest sens; menținerea măsurii preventive atunci când se va constata
că există temeiuri noi care să justifice starea de arest, iar această măsură este și necesară pentru
buna desfășurare a procesului penal; revocarea măsurii arestării preventive, atunci când se va
constata că temeiurile care au determinat fie luarea ori prelungirea măsurii nu mai subzistă și,
de asemenea, nu au intervenit alte temeiuri noi care să o justifice; revocarea măsurii arestării
preventive în cazul în care se va constata că au intervenit împrejurări noi care denotă
nelegalitatea măsurii; înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu, a
controlului judiciar pe cauțiune sau a controlului judiciar, atunci când se va constata că,
temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării s-au schimbat ori menținerea măsurii
arestării nu mai este necesară sau proporțională cu scopul urmărit, raportat la împrejurările
concrete ale cauzei; încetarea de drept a măsurii arestării preventive, atunci când a fost depășit
termenul pentru care măsura a fost dispusă anterior ori în cursul urmăririi penale, arestarea a
depășit 180 de zile; constatarea imposibilității de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii
arestării preventive, întrucât nu a fost respectat termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1)
C. pr. pen.
Contestația formulată de către inculpat se va soluționa în termen de 5 zile de la
înregistrare.
Art. 207 alin. (6) C. pr. pen. prevede faptul că în tot cursul procedurii de cameră
preliminară, dar nu mai târziu de 30 de zile, judecătorul de cameră preliminară va verifica

37
periodic, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării
preventive sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri.
Regulile expuse mai sus rămân, în general, valabile, și în situația verificării legalității și
temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecății. Judecătorul de cameră preliminară
trebuie să înainteze dosarul instanței de judecată cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii
preventive, în cazul în care este dispusă începerea judecății. În acest caz, la primirea dosarului,
instanța de judecată va verifica din oficiu dacă temeiurile care au determinat luarea sau
menținerea măsurii arestării preventive subzistă, înainte de expirarea duratei măsurii.
Soluțiile care pot fi pronunțate de către instanța de judecată sunt: menținerea stării de
arest preventiv, dacă temeiurile care au stat la baza măsurii se mențin, sunt suficiente și necesare
pentru a impune privarea în continuare de libertate sau există temeiuri noi care o justifică, însă
trebuie avută în vedere și nedepășirea termenului rezonabil al arestării preventive; revocarea
arestării preventive, constatându-se că au încetat temeiurile inițiale sau că nu au intervenit altele
noi care să justifice menținerea ori au apărut împrejurări noi care denotă nelegalitatea măsurii
preventive a arestării; înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la
domiciliu/controlului judiciar pe cauțiune/controlului judiciar, atunci când arestarea preventivă
nu mai este necesară ori nu mai este proporțională cu scopurile urmărite ori temeiurile inițiale
s-au modificat; încetarea de drept a măsurii arestării preventive, dacă nu s-a respectat termenul
de 30 de zile din procedura camerei preliminare ori cel de 60 de zile din cursul judecății pentru
verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive; încetarea de drept a măsurii,
dacă înainte ca prima instanța să pronunțe o hotărâre, durata arestării a atins jumătatea
maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului,
respectiv s-a atins durata maximă de 5 ani de zile de la dat sesizării instanței; încetarea de drept
a măsurii, la data pronunțării unei hotărâri de renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a
aplicării pedepsei, suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ori pedeapsa amenzii;
încetarea de drept a măsurii, în situațiile în care pedeapsa cu închisoarea aplicată inculpatului
este egală cu durata totală a reținerii, arestului la domiciliu și a arestării preventive; încetarea
de drept a măsurii atunci când prima instanță dispune aplicarea unei măsuri educative
neprivative de libertate; încetarea de drept a măsurii, în apel, atunci când durata arestării
preventive a atins pragul pedepsei pronunțate de către prima instanță.
Încheierea prin care prima instanță de judecată se pronunță asupra arestării preventive
poate fi contestată, în termen de 48 de ore de la pronunțare ori de la comunicare.
Soluționarea contestației va avea loc în ședință publică.

38
 Am tratat luarea măsurii arestării preventive față de inculpații minori într-un subcapitol
separat, datorită impactului deosebit de puternic pe care dispunerea acestei măsuri îl are față de
aceștia. În cauza Nart împotriva Turciei50, Curtea Europeană a arătat că, în cazul minorilor,
arestarea preventivă trebuie să fie aplicată numai dacă apare ca fiind strict necesară, ca ultimă
măsură procesuală.
Legislația din țara noastră conține prevederi speciale în ceea ce îi privește pe minori,
derogatorii față de prevederile generale. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 243 și următ.
C. pr. pen., „reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse față de un minor, în mod excepțional,
numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării
acestuia nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii”.
Am analizat, în ultima parte a capitolului, și cazurile de încetare de drept, revocare și
înlocuire a arestării preventive.
Cazurile generale în care măsura arestării preventive încetează se drept sunt cele
prevăzute de art. 241 alin. (1) C. pr. pen., iar cele specifice sunt reglementate de către alin. (11)
al aceluiași articol.
În ceea ce privește revocarea măsurii arestării preventive, aceasta se va putea dispune în
cazul în care vor fi îndeplinite condițiile prevăzute la art. 242 alin. (1) C. pr. pen., iar înlocuirea
cu o măsură preventivă mai ușoară va opera în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. (2) C.
pr .pen.
În ceea ce privește înlocuirea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu
cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, legiuitorul a prevăzut anumite dispoziții speciale.
Astfel, potrivit art. 242 alin. (10), în funcție de faza procesuală aferentă, judecătorul de drepturi
și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată se va pronunța printr-o
încheiere, în cameră de consiliu, asupra admiterii în principiu a cererii, stabilind totodată și
cuantumul cauțiunii, acordându-i inculpatului un termen în vederea depunerii sale. Acest
termen va începe să curgă după rămânerea definitivă a încheierii la care am făcut referire
anterior, căci ea poate fi contestată într-o primă fază, în termen de 48 de ore de la pronunțare
sau de la comunicare, după caz. După ce inculpatul va depune garanția, organul judiciar
competent va dispune admiterea cererii de înlocuire a arestării preventive sau a arestului la
domiciliu cu controlul judiciar pe cauțiune, prin încheiere dată în cameră de consiliu, stabilind
obligațiile care îi vor reveni inculpatului, dispunând și punerea sa de îndată în libertate, dacă nu
este arestat într-o altă cauză. Pe de altă parte, dacă inculpatul nu depune garanția în termenul

50
Cauza Nart împotriva Turciei, hotărârea din 6 mai 2008, disponibilă pe www.hudoc.echr.coe.int.

39
fixat, organul judiciar va dispune prin încheiere respingerea ca neîntemeiată a cererii, în cameră
de consiliu, fără participarea inculpatului și a procurorului. Comun celor două situații este faptul
că încheierea se va pronunța în cameră de consiliu, în condiții de nepublicitate. Ceea ce este
interesant este că temeinicia pe fond a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea
a controlului judiciar pe cauțiune se raportează la faptul depunerii în termen a cauțiunii stabilite.
În ceea ce privește procedura admiterii în principiu a cererii, dacă organul judiciar va aprecia
că nu sunt îndeplinite condițiile legale, cererea va fi respinsă ca și inadmisibilă51.

CAPITOLUL VIII. EXECUTAREA MĂSURILOR PRIVATIVE DE LIBERTATE

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal52 este cea care reglementează aspecte
referitoare la executarea în concret a măsurilor reținerii, arestului la domiciliu și arestării
preventive.
Principiul fundamental aplicabil în executarea măsurilor privative de libertate este acela
al legalității, în sensul în care aceste măsuri se vor executa numai în conformitate cu prevederile
Codului penal, ale Codului de procedura penală, precum și ale legii speciale.
În ceea ce privește temeiul executării măsurilor privative de libertate, în cazul reținerii,
această măsură se va executa numai în temeiul ordonanței prin care a fost dispusă; ordonanța
de reținere, emisă fie de către organul de cercetare penală, fie de către procuror, trebuie să
întrunească elementele de formă și fond prevăzute de către art. 209 Cod procedură penală.
Referitor la arestul la domiciliu, întrucât la dispunerea sa nu se emite un mandat,
executarea sa se va întemeia pe încheierea dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți,
judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanța de judecată, în funcție de
faza procesuală. Arestarea preventivă se va executa în baza mandatului emis în conformitate cu
prevederile Codului de procedură penală.
Executarea măsurilor privative de libertate are drept scop prevenirea săvârșirii de noi
infracțiuni, urmărindu-se formarea unei atitudini corecte a persoanei față de ordinea de drept și
de regulile de conviețuire socială.
În cadrul acestui capitol am analizat executarea măsurii arestării preventive în cursul
urmăririi penale, precum și în cursul judecații, precum și executarea arestului la domiciliu, în
funcție de particularitățile fiecărei măsuri.

51
C. Ap. București, Secția a II-a penală, dec. nr. 483 din 7 iulie 2014, în I. Tocan, în M. Udroiu (coord.), op. cit.,
2020, p. 1488.
52
Publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013.

40
CAPITOLUL IX. REPARAREA PAGUBELOR PRODUSE PRIN MĂSURI
PREVENTIVE NELEGALE
Codul de procedură penală, în cuprinsul Titlului IV denumit „Proceduri speciale”,
reglementează, în capitolul VI, procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în
caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, norme
similare fiind prevăzute și în Codul de procedură penală anterior (Titlul IV, Capitolul IV – art.
504-507 ale Codului anterior).
În doctrină53 se arată faptul că dreptul la reparații are un caracter executoriu de drept,
evidențiindu-se și caracterul subsidiar, în sensul în care inițial încălcarea paragrafelor
Convenției trebuie să fie inițial stabilită de către o autoritate națională sau de către Curte.
În ceea ce privește noțiunea privării nelegale de libertate, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a subliniat, în mai multe cauze, faptul că art. 5 parag. 1 lit. a)-f) din Convenție cuprinde
o enumerare exhaustivă a temeiurilor pe care se poate baza dispunerea privării de libertate, iar
orice caz care nu se încadrează între acestea nu poate fi considerat legal (cauza Guzzardi
împotriva Italiei54).
Art. 539 alin. (2) C. pr. pen. prevede faptul că privarea nelegală de libertate trebuie să
fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului
de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea
definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 referitoare la interpretarea și aplicarea
dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție,
prin completul competent să judece recursul în interesul legii55, a stabilit că „în interpretarea și
aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al
măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele
jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea
însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”.

Înalta Curte de Casație și Justiție – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
în Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, a arătat că „stabilirea caracterului legal sau nelegal al

53
A. Zarafiu, Arestarea preventivă. Reglementare. Doctrină. Jurisprudență, Editura C.H. Beck, București, 2010,
p. 23.
54
Cauza Guzzardi împotriva Italiei, hotărârea din 6 noiembrie 1980, parag. 96, disponibilă pe
www.hudoc.echr.coe.int.
55
Publicată în Monitorul Oficial nr. 946 din 29 noiembrie 2017, în V.-I. Pușcașu, C. Ghigheci, V.-I. Pușcașu, C.
Ghigheci, Codul de procedură penală adnotat, Vol. I. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2019,
pp. 592-594.

41
privării de libertate din cursul procesului penal, a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă,
nu se va putea realiza pe calea contestației la executare întemeiată pe art. 598 alin. (1) lit. d)
(cazurile de stingere/micșorare a pedepsei nu vizează legalitatea măsurilor preventive) sau art.
598 alin. (1) lit. c) teza I C. pr. pen. (caz în care nu se pot completa considerentele hotărârii)”.
Cu toate acestea, nu se indică care este mijlocul procesual prin care un inculpat achitat în mod
definitiv ar putea să solicite stabilirea caracterului nelegal al privării sale de libertate de pe
parcursul procesului penal, existând practic un vid legislativ în acest sens.
Prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 56, Curtea Constituțională a constatat că „este
neconstituțională soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care
exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului
penal soluționat prin clasare, conform art.16 alin. (1) lit. a) - d) din Codul de procedură penală,
sau achitare”. Decizia Curții a fost luată cu majoritate de voturi, existând și o opinie separată,
arătându-se că, practic, Curtea Constituțională s-a substituit legiuitorului, creând, prin decizia
sa, un nou caz de eroare judiciară (în situația privării de libertate dispuse pe parcursul procesului
penal soluționat printr-o decizie de clasare sau achitare, în conformitate cu dispozițiile art. 16
alin. (1) lit. a) – d) C pr. pen.), fapt contrar dispozițiilor legale în vigoare conform cărora
„Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”.
Referitor la titularii și la termenul în care acțiunea pentru repararea pagubei poate fi
introdusă, sediul materiei este reprezentat de art. 541 C. pr. pen., însă competența de soluționare
revine instanței civile. Persoana care poate introduce acțiunea este cea care împotriva căreia a
fost dispusă o măsură privativă de libertate în mod nelegal, iar după moartea sa, pot introduce
ori continua acțiunea și persoanele care se aflau în întreținerea persoanei la data decesului.
Interpretând această dispoziție, rezultă că, pe parcursul vieții persoanei îndreptățite, nicio altă
persoană nu poate formula acțiunea. Termenul în care acțiunea poate fi introdusă este de 6 luni
și începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a
ordonanței sau încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat privarea nelegală de
libertate.
În vederea stabilirii întinderii reparației se va ține cont de durata privării nelegale de
libertate. Modalitatea efectivă de reparație este prevăzută în mod expres de lege, constând în
„plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala
statului, cel reținut sau arestat în mod nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială
și medicală”.

56
Excepție de neconstituționalitate privind art. 539 Cod de procedură penală, pronunțată în data de 3 martie 2021,
publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021.

42
 Codul de procedură penală prevede posibilitatea statului de a recupera sumele de bani
achitate persoanei îndreptățite, prin intermediul unei acțiuni în regres îndreptate împotriva
„persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune
sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii
provocate în exercițiul profesiunii”. Acțiunea în regres va putea fi introdusă doar dacă repararea
pagubei a fost acordată în conformitate cu dispozițiile legale, precum și în situația în care statul
român a fost condamnat de către o instanță internațională.

CAPITOLUL X. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Dispunerea măsurilor preventive privative de libertate trebuie să se supună dispozițiilor
art. 5 al Convenției europene a drepturilor omului, iar privarea de libertate a unei persoane nu
poate să fie privită în mod separat de garanțiile care trebuie să o însoțească. Măsurile preventive
privative de libertate aduc o atingere considerabilă dreptului fundamental la libertate, motiv
pentru care nu ar trebui să intervină decât în situații excepționale, în mod subsidiar față de
măsurile preventive restrictive de libertate.
Prin prezenta lucrare am tratat cele trei măsuri preventive privative de libertate
prevăzute de către Codul de procedură penală român, respectiv reținerea, arestul la domiciliu și
arestarea preventivă, măsuri care implică pierderea libertății individuale de mișcare pe o durată
determinată, care, însă, în unele cazuri, poate să fie prelungită în conformitate cu dispozițiile
legale. Am prezentat, pentru început, natura juridică, scopul și caracterele măsurilor preventive.
Făcând parte din categoria măsurilor procesuale, măsurile preventive nu pot fi dispuse decât cu
respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și urmând o anumită procedură indicată de către
legiuitor. Scopurile pentru care pot fi dispuse se regăsesc în cuprinsul art. 202 alin. (1) C. pr.
pen.: asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului
sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, precum și prevenirea săvârșirii altei
infracțiuni. Organele judiciare au posibilitatea de a alege măsura preventivă pe care o apreciază
ca fiind cea mai potrivită pentru preîntâmpinarea sau înlăturarea unui risc, având la dispoziție
anumite criterii, care deși sunt prevăzute de art. 218 alin. (2) C. pr. pen., la secțiunea referitoare
la arestul la domiciliu, pot fi considerate drept criterii generale în dispunerea unei anumite
măsuri preventive: gradul de pericol al infracțiunii, scopul măsurii, sănătatea, vârsta, situația
familială și alte împrejurări ce țin de persoana față de care se ia măsura. Am arătat că aplicarea
și executarea măsurilor preventive trebuie să respecte principiile legalității și al
proporționalității, în sensul în care nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă în afara cazurilor
prevăzute de lege, respectând întocmai procedura aferentă, ținându-se cont, la alegerea unei

43
anume măsuri, de gravitatea acuzației aduse persoanei în cauză. Am subliniat și faptul că
dispunerea unei măsuri preventive privative de libertate nu intră în contradicție cu principiul
prezumpției de nevinovăție, ci coexistă, iar orice măsură dispusă trebuie să respecte faptul că
orice persoană este prezumată nevinovată până la pronunțarea unei hotărâri definitive de
condamnare. În situația dispunerii unei măsuri preventive, persoana este doar bănuită de
comiterea unei infracțiuni, după cum se arată în cauza E.M.B. împotriva României.

În ceea ce privește garanțiile procesuale aferente dispunerii unei măsuri preventive

privative de libertate, acestea sunt recunoscute atât la nivel european, prin includerea lor
expresă în cuprinsul art. 5 și art. 6 ale Convenției europene, cât și la nivel național, în mod
corespunzător fiecărei măsuri preventive în parte. Dreptul suspectului sau a inculpatului de a fi
informat, în primul rând cu privire la fapta reținută în sarcina sa și la încadrarea sa juridică,
precum și la motivele care au condus la luarea împotriva sa a unei măsuri preventive privative
de libertate reprezintă o premisă pentru asigurarea efectivității și eficacității dreptului la apărare,
drept care, în materia măsurilor preventive privative de libertate, trebuie să fie asigurat prin
intermediul asistenței juridice de specialitate. O atenție deosebită am acordat și dreptului
suspectului sau a inculpatului de a fi adus în fața unei instanțe independente și imparțiale, care
să se pronunțe asupra legalității măsurii preventive dispuse într-un termen rezonabil, urmând
ca persoana în cauză să aibă dreptul de a introduce o cale de atac împotriva deciziei luate
împotriva sa.
Referitor la evoluția reglementărilor măsurilor preventive în țara noastră, am considerat
că este necesar a expune care au fost dispozițiile legale privitoare la această materie începând
cu dispozițiile Codului de procedură penală din 1864, urmărind apoi în mod punctual care au
fost modificările și îmbunătățirile aduse fiecărei instituții. O parte importantă este cea
referitoare la reglementarea măsurilor preventive privative de libertate în alte sisteme de drept,
demers care nu îl putem cataloga ca fiind facil, având în vedere că denumirile instituțiile nu
coincid întotdeauna, fapt pentru care este nevoie de identificarea lor raportându-ne la efectele
prevăzute în diferitele legislații. Am apreciat ca fiind utilă studierea viziunii altor state cu privire
la măsurile preventive, în vederea identificării punctelor slabe din legislația noastră și a ceea ce
poate fi îmbunătățit. Astfel, deși Codul de procedură penală francez a fost folosit drept sursă de
inspirație pentru legiuitorul român, unele aspecte sunt mult mai precis și mai pe larg
reglementate în Franța, cum este cazul dispunerii măsurii arestării preventive în cazul minorilor.
Unele aspecte, precum proporționalitatea măsurii cu gravitatea faptei, sunt comune mai multor

44
sisteme de drept, cu diferența că sistemul nostru nu creează o legătură și cu pedeapsa care
urmează a fi aplicată în cauză.
Înainte de a trata fiecare măsură preventivă în parte, am prezentat care sunt condițiile și
cazurile generale în care pot fi dispuse măsurile preventive privative de libertate, acestea fiind
comune tuturor celor trei măsuri, raportându-ne la dispozițiile art. 202 C. pr. pen., și în special
în ceea ce privește arestul la domiciliu și arestarea preventivă, având în vedere reglementarea
art. 218 și art. 223 C. pr. pen.

Partea referitoare la tratarea fiecărei măsuri preventive în parte ocupă locul central în
cuprinsul lucrării, fiind partea cea mai vastă. Pe lângă trăsăturile specifice fiecărei măsuri
preventive privative de libertate, am tratat procedurile efective care trebuie urmate pentru
dispunerea lor, în funcție de fiecare fază a procesului penal.
Deși tema aleasă este una care, în decursul timpului, a fost în mod constant studiată,
considerăm că prezenta lucrare își menține caracterul actual, prin analiza complexă a celor trei
măsuri preventive privative de libertate, având în vedere că în cei șapte ani de la intrarea în
vigoare a Codului de procedură penală, atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație
și Justiție au intervenit prin intermediul unor decizii, constatând existența unor deficiențe și
statuând ce modificări ori interpretări trebuie făcute în cazul unor articole care reglementează
măsurile preventive. Curtea Constituțională a fost chemată să clarifice dispoziții referitoare la
materia măsurilor preventive, mecanismele procedurale necesitând a fi menținute la standardele
dispuse la nivel european și constituțional, contribuind la îmbunătățirea cadrului legal referitor
la luarea, prelungirea, menținerea măsurilor preventive privative de libertate.
Pe tot parcursul lucrării am făcut numeroase trimiteri la hotărârile pronunțate în cauzele
care s-au aflat pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, mare parte dintre cele prezentate
fiind împotriva României, întrucât au existat numeroase cazuri în care țara noastră a fost
condamnată de către Curte pentru încălcarea dispozițiilor europene referitoare la dispunerea
măsurilor preventive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se pronunță asupra vinovăției
persoanei în cauză, ci cu privire la răspunderea statelor pentru obligațiile asumate prin
Convenție. În ceea ce privește privarea de libertate, aceasta trebuie să fie una licită, care să fie
conformă dispozițiilor de fond și de procedură din dreptul intern al fiecărui stat, iar acesta din
urmă să se supună exigențelor prevăzute în cadrul art. 5 parag. 1 al Convenției și să nu fie una
arbitrară. Numeroase hotărâri pronunțate în cauzele împotriva României au vizat neîndeplinirea
condiției de motivare concretă a arestării preventive, în special în ce privește prelungirea ori
menținerea detenției, punându-se în discuție definiția conceptului de pericol pentru ordinea

45
publică: cauza Calmanovici împotriva României, cauza Degeratu împotriva României, cauza
Jiga împotriva României, cauza Scundeanu împotriva României, cauza Stoican împotriva
României, cauza Tănase contra României. Motivarea Curții s-a bazat pe faptul că deși
protejarea ordinii publice reprezintă un motiv justificativ pentru a prelungi starea de privare de
libertate, pentru a fi considerat un motiv pertinent și suficient el trebuie să fie însoțit de fapte
care să dovedească că lăsarea în libertate a persoanei ar afecta în mod real și concret ordinea
publică; nu a fost considerat ca îndestulător faptul că instanțele naționale s-au limitat la a reține
acest motiv la modul general, reproducând textul legal și neadăugând elemente precise ținând
de faptă și de persoana autorului, mai ales în situația în care era pusă în discuție menținerea
măsurii pe o perioadă îndelungată de timp. O altă critică des întâlnită este cea cu privire la
neluarea în considerare de către instanțele naționale a măsurilor alternative la arestarea
preventivă, respectiv a nemotivării necesității dispunerii celei mai grave măsuri preventive, mai
ales cât timp acuzatul aducea garanții în ceea ce privește prezentarea sa la procedurile
desfășurate de către organele judiciare.
În cauza Creangă împotriva României, pronunțată în Marea Cameră, Curtea Europeană
arată faptul că jurisprudența sa constantă în privința art. 5 parag. 1 al Convenției se aplică și
lipsirilor de libertate de scurtă durată, în speță reținerii, constatând că și o lipsire de libertate de
10 ore care nu are temei în dreptul intern constituie o încălcare a Convenției. Ca urmare a
pronunțării acestei hotărâri, prin Legea nr. 576/2004 au fost abrogate dispozițiile art. 408-4141
ale vechiului Cod de procedură penală, care reglementau recursul în anulare în materie penală,
și care permitea Procurorului General să introducă o cale extraordinară de atac prin care să
solicite desființarea unei hotărâri judecătorești definitive, încălcându-se astfel autoritatea de
lucru judecat.
Nu în ultimul rând, o persoană care a fost supusă dispunerii, prelungirii ori menținerii
în mod nelegal a măsurii preventive privative de libertate are dreptul la repararea pagubei
suferite, aspect pe care l-am tratat într-un capitol distinct al lucrării.

În situația în care am considerat că există anumite deficiențe, iar prevederile legale nu

sunt destul de cuprinzătoare și ar trebui aduse îmbunătățiri, am făcut propuneri de lege ferenda.
Am formulat propuneri de lege ferenda, în cadrul capitolului referitor la măsura reținerii,
referitoare la măsura administrativă a conducerii la sediul poliției, în sensul indicării exprese în
Legea nr. 218/2002 a duratei maxime a acestei măsuri. În cadrul acestui capitol am identificat
o altă chestiune care ar presupune o modificare a legii, respectiv cea referitoare la consecințele
constatării comiterii unei infracțiuni flagrante și procedura care ar trebui urmată pentru ca

46
această situație să reprezinte un temei al luării măsurii reținerii. O altă propunere de lege ferenda
este cea referitoare la controlul care ar trebui exercitat de către procuror în cazul dispunerii
măsurii reținerii de către organul de cercetare penală. Tot în cadrul acestui capitol am constatat
și lipsa unei prevederi care să permită organului de cercetare penală care a dispus măsura
reținerii să se pronunțe asupra revocării sale, cu informarea ulterioară a procurorului, precum și
inexistența posibilității luării unor măsuri de ocrotire fapt pentru care, de lege ferenda se impune
modificare legii. O altă chestiune asupra căreia legiuitorul ar trebui să intervină este aceea a
constatării infracțiunilor de audiență, prin prevederea expresă a derogărilor existente în acest
caz, precum și prin indicarea concretă a pașilor care trebuie urmați pentru reținere, a actului
prin care se dispune măsura, precum și a căii de atac în această situație.
În capitolul referitor la măsura preventivă a arestului la domiciliu, o primă propunere de
lege ferenda este indicarea concretă a măsurii ca fiind una privativă de libertate. Am constatat
că se impune și modificarea art. 218 alin. (1) C. pr. pen., în sensul trimiterii și la condiția
negativă prevăzută de art. 202 alin. (2) C. pr. pen., precum și la prevederile art. 202 alin. (3) C.
pr. pen. referitoare la proporționalitatea cu gravitatea acuzației, respectiv necesitatea luării
măsurii pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea sa. Tot în ceea ce privește art. 218
C. pr. pen., apreciem că ar trebui modificată denumirea sa marginală, în „Condiții specifice de
luare a măsurii arestului la domiciliu”. De lege ferenda se impune și corelarea textelor art. 219
alin. (8) și art. 204 alin. (14) C. pr. pen., referitor la termenul în care dosarul este restituit
procurorului în cazul în care încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță
nu este atacată cu contestație. Apreciem că, de lege ferenda, textul art. 204 alin. (5) C. pr. pen.,
care cuprinde cazurile în care contestația introdusă de către procuror împotriva încheierii
judecătorului de drepturi și libertăți, ar trebui modificat, în sensul indicării exprese a soluționării
contestației înainte de expirarea duratei anterioare și a situației în care s-a dispus respingerea
propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu. În cazul în care inculpatul este reținut,
considerăm că soluționarea propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu ar trebui
soluționată înainte de expirarea duratei reținerii, la fel ca și în cazul soluționării propunerii de
arestare preventivă. În situația verificării legalității și temeiniciei măsurii arestului la domiciliu
în procedura de cameră preliminară, de lege ferenda, apreciem că se impune prevederea
expresă, în cuprinsul art. 207 alin. (6) a posibilității judecătorului de cameră preliminară în a
dispune și înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu sau a arestării preventive cu
una dintre cele prevăzute în cuprinsul art. 202 alin. (4) lit. b) – d) C. pr. pen., din motive de
analogie ținând de reglementarea căii de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra
măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară. Considerăm că se impune și

47
modificarea textului art. 243 C. pr. pen., prin includerea și a arestului la domiciliu, ca măsură
ce poate fi dispusă în mod excepțional față de un minor. În ceea ce privește conținutul măsurii
arestului la domiciliu, apreciem că se impune eliminare din textul art. 221 C. pr. pen. a sintagmei
„de a se supune unor restricții stabilite de acesta (s.n. organul judiciar care a dispus măsura sau
în fața căruia se află cauza)”, pentru a elimina orice formă de arbitrariu și indicarea concretă a
restricțiilor care pot fi stabilite, care pot fi preluate din conținutul controlului judiciar.
În cadrul capitolului referitor la măsura arestării preventive, în ceea ce privește o
eventuală audiere a inculpatului privat de libertate prin videoconferință, la locul de reținere,
deși această posibilitate este prevăzută de către Codul de procedură penală doar în cazul
soluționării căii de atac a contestației (art. 204 alin. (7) C. pr. pen.), din aceleași rațiuni,
considerăm că în acest mod se va putea realiza și ascultarea inculpatului în fața judecătorului
de drepturi și libertăți de la prima instanță, cât timp există acordul inculpatului în acest sens și
apreciem că, de lege ferenda, această completare ar trebui să fie adusă art. 225 alin. (4) C. pr.
pen. Referitor la luarea măsurii arestării față de inculpații minori, apreciem că ar trebui inclusă
o modificare legislativă în sensul posibilității efectuării unui referat de evaluare simplificat de
către Serviciul de probațiune, referat care să ajute la lămurirea cerinței oportunității dispunerii
acestei măsuri preventive față de un minor, respectiv efectele pe care aceasta le-ar produce
asupra personalității și dezvoltării minorului. Legat tot de acest subiect, apreciem că, de lege
ferenda, și legislația din țara noastră ar trebui să suporte anumite modificări în sensul defalcării
pe categorii de vârstă și posibilitatea luării măsurii arestării preventive pentru o durată mai mică
de 30 de zile pentru minori.
Sperăm că obiectivele propuse au fost atinse, iar lucrarea să fie un instrument util, atât
pentru teoreticieni, cât și pentru practicieni.

48