Garantarea libertatii persoanei in procesul penal

Seciunea 1. Noiunea de principiu n Codul de procedur penal romn,primul titlu reglementeaz ,,regulile de baz i aciunile n procesul penal,iar primul capitol se intituleaz ,,scopul i regulile de baz ale procesului penal (art. 2-8 C. proc. pen. reglementnd o parte din aceste reguli de baz). Regulile de baz exprim concepiile juridice despre modul cum trebuie s se desfoare activitatea organelor judiciare1. Se au n vedere situaiile nereglementate n

M.Basarab,Drept procesual penal.Partea general,Cluj,1973,p.53.

detaliu sau parial reglementate,cazuri n care se face apel la regulile de baz care orienteaz organul judiciar,urmrindu-se ca soluia s fie n consens cu aceste principii. Seciunea a 2-a. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal Importana pe care o au regulile de baz ale procesului penal face ca ele s poat fi reunite ntr-un sistem care contureaz cadrul politico-juridic n care organele judiciare nfptuiesc politica penal2. Noiunea de sistem este definit ca un ansamblu de elemente (principii,reguli ,fore etc.) dependente ntre ele i formnd un ntreg organizat,care pune ordine ntr-un domeniu de gndire teoretic,reglementeaz clasificarea materialului ntrun domeniu de tiine ale naturii sau face ca o activitate practic s funcioneze potrivit scopului urmrit3. innd cont de aceast definiie nelegem c ntre principiile fundamentale trebuie s existe elemente de dependen,abordare teoretic unitar,care duc la atingerea scopului procesului penal. Fiind un ,,ntreg organizat,sistemul principiilor trebuie s dea aceeai abordare,aceeai rezolvare instituiilor procesului penal4. Unii autori mpart principiile fundamentale ale procesului penal n principii constituionale i neconstituionale,ultimele fiind prevzute,n principal n Codul de procedur penal5. Ali autori fac difereniere ntre principii care stau la baza ntregului proces penal i principiul ce se aplic numai unei faze a procesului penal,fiind considerate toate reguli de drept,ce formeaz un tot unitar6. Vom face referire la unul din principiile fundamentale alea dreptului procesual penal, si anume, garantarea libertatatii persoanei in procesul penal,principiu recunoscut de sistemul legal actual,intern i european.

Sectiunea a-3-a Garantarea libertatii persoanei in procesul penal Garantarea libertatii persoanei reprezinta un principiu fundamental al procesului penal, consacrat in Constitutie, in baza caruia nici o persoana nu poate fi retinuta sau arestata si nici nu poate fi supusa vreunei forme de restrangere a libertatii, decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege. Astfel, partile si celelalte persoane participante la procesul penal sunt inviolabile, adica asupra lor nu se pot folosi presiuni fizice sau morale, in cadrul cercetarii sau in legatura cu declaratiile pe care le fac.
2 3

I.Neagu,op.cit.,p.53 Academia Romn,Dicionarul explicativ al limbii romne,Bucureti. 1998 4 Atanasiu Criu,Drept procesual penal-partea general,Curs universitar-2004 5 M.Basarab 6 Gr. Theodoru,Curs de drept procesual penal. Partea general, Iai,1959

Acest principiu este unul de valabilitate internationala, europeana si constitutional fiind prezent si in prevederile urmatoare: - art. 9 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului; - art. 5 din CEDO; - art. 23 din Constitutia Romaniei; - art. 9 din Pactul cu privire la drepturile civile si politice. Potrivit art. 5 (1), CEDO: Orice persoana are dreptul la libertate si siguranta. S-a aratat ca, daca notiunea de libertate a persoanei e o notiune autonoma, ce isi gaseste corespondent in notiunea din dreptul intern, nu acelasi lucru se poate spune despre siguranta. Intelesul notiunii de siguranta -;Comisia Europeana a decis ca ea se gaseste in teama pe care o are orice persoana de a nu face obiectul unei atingeri abuzive a libertatilor sale. De asemenea, CE a stabilit ca acestea (libertatea si siguranta) formeaza un tot unitar, fiind inseparabile si ca, in cadrul acestui ansamblu, libertatea intotdeauna inseamna absenta unei arestari, iar siguranta inseamna protectia impotriva oricarei ingerinte arbitrare din partea autoritatilor in exercitiul acesteilibertati. Din cuprinsul art. 5, CEDO se degaja o obligatie pozitiva pentru statele semnatare, si anume aceea de a asigura dreptul la siguranta a persoanei in cursul procedurii penale prin intermediul propriei jurisdictii astfel incat sa fie garantata respectarea procedurii de catre autoritatile judiciare in materie penala. In esenta, notiunea de siguranta a persoanei e sinonima cu sintagma utilizata de CEDO: cai legale. De la regimul libertatii persoanei exista derogari. De la regimul sigurantei nu exista nici o derogare, pentru ca textul art. 5, CEDO nu figureaza printre cazurile aratate de art. 15 (2), CEDO care constituie exceptii autorizate fie de existenta unui razboi, fie de existenta unui pericol public ce ameninta viata natiunii si al carei inteles este dat de statul semnatar al conventiei, sub controlul Institutului European. Conform acestui text, nimeni nu poate fi privat de libertate decat in cazurile prevazute expres de lege sau de Conventia Europeana. Din cuprinsul reglementarii rezulta caracterul cu totul exceptional al privarii de libertate, care nu poate avea loc decat in limita anumitor cazuri si numai potrivit legii. Legalitatea este cea care garanteaza, prin ea insasi, caracterul derogator al privarii de libertate. Notiunea de privare de libertate trebuie deosebita de aceea a restrangerii libertatii. Restrangerea libertatii este prevazuta de art. 2 din Protocolul nr. 4 al CEDO. CE a decis ca diferenta dintre privarea de libertate si restrangerea libertatii tine doar de intensitate nu de esenta. In practica, exista detentie (privare de libertate) atunci cand o persoana este pusa 24 de ore intr-un loc special amenajat pentru detentie (arestul Politiei). In cazul controalelor Politiei avem restrangere de libertate. Art. 5, CEDO apartine, in general, procedurii penale. Cu unele exceptii, cazurile de privare de libertate aratate in art. 5 (1), CEDO apartin procedurii penale. Acestea sunt: a) Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. a), CEDO -; Retinerea unei persoane in baza unei condamnari date de un tribunal independent si competent, potrivit legii. b) Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. c), CEDO -; Retinerea sau arestarea preventiva a unei persoane, situatia in care o persoana este retinuta sau arestata pentru a fi adusa in fata autoritatii judiciare competente, daca exista motive verosimile de a o banui cu privire la comiterea unei infractiuni sau motive temeinice de a crede in necesitatea de a o impiedica sa comita o noua infractiune sau sa fuga dupa savarsirea ei. c) Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. f), CEDO -; Retinerea unei persoane in cursul unei proceduri de extradare sau expulzare.

Toate cele trei cazuri au ca trasaturi comune: - Apartenenta la procesul penal; - Conformitatea lor cu legea (interna si internationala); - Caracterul lor limitative; Pentru luarea masurii arestarii preventive sau detentiunii e suficient sa existe un singur motiv dintre cele permise, fara a impiedica statele semnatare, ca in cazul arestarii sa insereze si alte conditii, care trebuie sa fie compatibile cu exigentele europene. A. Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. a), CEDO E necesar ca detentia sa aiba loc in baza un condamnari. De asemenea, e necesar ca aceasta sa provina, in mod obligatoriu, de la un tribunal care trebuie sa indeplineasca cumulativ doua conditii: - Sa respecte cerintele impuse de art. 6 (1), CEDO; - Sa fie competent material, potrivit legii interne. In privinta condamnarii, conventia nu prevede ca ea trebuie sa fie definita, ceea ce inseamna la baza detentiei poate sta si o condamnare nedefinita, care, din acel moment, isi produce efectele beneficiind de o putere relativa de lucru judecat. In acest fel, daca in cursul procesului a fost luata masura arestarii preventive, ulterior, din momentul in care se dispune condamnarea in prima instanta, se considera ca cel arestat se afla in stare de arest, nu in baza unei arestari preventive, cin in baza unei condamnari, chiar nedefinitive. B. Cazul prevazut de art. 5 (1), lit. c), CEDO In orice sistem de procedura, arestarea preventiva este o masura procesuala care poate fi luata de autoritatile competente (judecatori) in cursul unui proces penal, inainte de obtinerea unei hotarari definitive. Din momentul in care se ia fata de o persoana masura arestarii preventive, desi nu exista o judecata definitiva, se considera ca ia nastere in privinta acuzatului o veritabila prezumtie de culpabilitate, care este in contradictie cu prezumtia de nevinovatie. Sub acest aspect s-a remarcat ca arestarea preventiva satisface, in general, anumite exigente sociale, impuse de necesitatea unei reactii immediate, in forta, a societatii impotriva persoanei suspectate de comiterea unei infractiuni. In acest context, arestarea preventiva este impusa de anumiti factori: - Pericolul continuarii activitatii infractionale - Fuga, dupa savarsirea infractiunii - Stergerea urmelor infractiunii, in diferite moduri In acelasi timp, uneori, masura arestarii preventive poate fi luata in favoarea acuzatului, pentru protectia acestuia cand ii este pusa in pericol viata, ca urmare a unor posibile reactii de razbunare din partea diferitelor persoane sau cand acuzatul trebuie supus la un tratament medical special. Masura arestarii sau detentiei preventive e de natura sa genereze o serie de complexe sociale, biologice, familiale, juridice. Astfel, pe de o parte, arestarea marcheaza o rupere in viata sociala a individului, care este scos din mediul sau firesc, fiind impiedicat sa-si execute profesia. Pe de alta parte, arestarea il face pe judecatorul de fond sa fie usor tentat sa-l condamne, de regula, la o pedeapsa egala cu durata detentiei. Exista dreptul oricarei persoane de a fi informata asupra motivelor arestarii si a acuzatiilor aduse. Art. 5 (3), CEDO -; Stabileste obligatia autoritatilor de a-l prezenta de indata pe cel arestat in fata unui judecator, precum si dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil sau de a fi eliberat in cursul procedurii. Motivele de arestare preventiva - art. 5(1), CEDO a) Motivele verosimile de banuiala cu privire la comiterea unei infractiuni

Aceasta categorie e motivul obisnuit. El nu e suficient si, pentru a se dispune arestarea preventiva, acest motiv trebuie asociat cu alte motive de arestare preventiva. Aceasta categorie nu conduce la concluzia ca arestarea preventiva ar putea avea o durata nelimitata, ci, dimpotriva, motivele verosimile sunt compatibile cu durata detentiei. Nu e necesar sa existe probe pentru a fi in prezenta unor motive verosimile. E suficient sa existe fapte sau informatii cu privire la comiterea unei infractiuni, cu conditia ca acestea sa formeze in mod obiectiv si cert convingerea savarsirii unei infractiuni. In acelasi timp, CEDO impune ca motivele verosimile ce stau la baza unei arestari sa priveasca nu numai aspecte factuale, ci si cele referitoare la calificarea juridica, pentru a vedea daca faptele se incadreaza intr-un text de incriminare, pentru ca, in vederea luarii masurii arestarii, este esential sa se stabileasca imprejurarea ca la data pretinselor fapte, acestea constituie infractiune, potrivit legii penale interne. b) Motive temeinice de a crede in necesitatea de a impiedica o persoana sa comita o noua infractiune In doctrina europeana s-a precizat ca nu este vorba de o preventie necesara, ci la baza arestarii pe acest temei trebuie sa stea impiedicarea comiterii unei infractiuni concrete. Pentru luarea masurii arestarii pe acest temei, e necesar sa se stabileasca, in mod cert, ca cel in cauza e pe cale sa comita o infractiune. c) Motive temeinice de a crede in necesitatea de a impiedica o persoana suspectata sau acuzata de comiterea unei infractiuni sa fuga dupa savarsirea ei Cu toate ca, aparent, textul CEDO nu face nici o distinctie, in doctrina s-a aratat ca trebuie delimitata situatia in care legea interna prevede o procedura de judecata in contumancie de situatia in care legea interna nu cuprinde o asemenea prevedere. Astfel, in situatia in care e reglementata o procedura de judecata in lipsa, arestarea pe temeiul sustragerii de la judecata e inadmisibil. Intr-un asemenea caz, nu e posibil decat arestarea pentru sustragerea de la executare. Arestarea pe temeiul sustragerii atat de la urmarire si judecata, cat si de la executarea unei pedepse e posibila doar in situatia in care prezenta la judecata este obligatorie. Conform art. 5 (1), lit. f, CEDO, ce cuprinde cel de-al treilea caz de privare de libertate este posibil retinerea unei persoane in cazul procedurii de expulzare sau extradare. Daca expulzarea apartine dreptului penal material, extradarea apartine procedurii. Textul are in vedere asa-numita arestare provizorie, care se deosebeste de arestarea preventiva. Ea este reglementata de Conventia Europeana asupra Extradarii (Paris, 1957), ratificata de Romania prin Legea 80/1997. Arestarea provizorie este reglementata si in Legea extradarii nr. 296/2001, care face trimitere explicita la dreptul intern privind arestarea preventiva, care reprezinta dreptul comun. In acest fel, arestarea provizorie se delimiteaza de arestarea preventiva sub doua aspecte: a) Acela al conditiilor de luare a masurii b) Acela al duratei, fiindca in materia extradarii se prevede o durata maxima de 40 de zile, susceptibila de a fi data in doua etape: - O durata de cel mult 18 zile, la expirarea careia, punerea in libertate este facultativa. - Posibilitatea prelungirii cu inca cel mult 22 de zile, fara a se putea depasi totalul de 40 de zile, cu obligatia de a fi pus in libertate. Orice persoana arestata are dreptul de a fi informata, in cel mai scurt timp si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii si asupra acuzatiilor. Desi textul de lege nu distinge, el are in vedere arestarea preventiva si cea provizorie nu si cea dispusa in baza unei condamnari, fiindca se presupune ca acesta a luat la cunostinta, o data cu judecata. Desi textul se refera si la motivele acuzarii, in realitate, in practica, acuzatia nu este inca emisa in momentul luarii masurii arestarii, astfel incat informarea nu prevede decat motivele arestarii. Informarea trebuie sa priveasca atat faptele ce au determinat arestarea, cat si temeiurile ce stau la baza

arestarii. De regula, informarea cu privire la motivele arestarii se face in momentul arestarii (pe teren), de catre organele de Politie. Cel arestat este prezentat in fata unui judecator sau a unui alt magistrat abilitat sa exercite functii judiciare si are dreptul sa fie judecat intr-un termen rezonabil sau eliberat in cursul procedurii. Punerea in libertate a celui arestat poate fi subordonata unor garantii procedurale care sa asigure prezenta lui ulterioara la dezbateri. Textul art. 5 (3), CEDO, ce instituie un control automat (din oficiu) si obligatoriu de legalitate asupra arestarii, este incident doar in situatia in care masura arestarii preventive e luata de un politist sau de un alt organ administrativ. Daca masura e luata chiar de un judecator sau alt magistrat cu atributii judiciare, controlul de legalitate asupra masurii este considerat ca fiind incorporat chiar in procedura de luare a masurii, nefiind necesar un control separat. Daca in privinta notiunii de judecator, utilizata pe textul conventiei nu exista discutii pentru ca ea are acelasi innteles ca in dreptul intern, cea de magistrat abilitat sa exercite atributii judiciare este extrem de controversata atat in doctrina, cat si in jurisprudenta europeana. Desi exista asemanari, nu se poate pune un semn de egalitate intre un judecator si un alt magistrat, astfel incat ar putea fi alt magistrat decat judecatorul, un judecator de instructie sau un procuror, membru al Ministerului Public. Judecatorul de instructie sau procurorul ar putea exercita orice functii juridice, chiar si dintre cele pe care le poate exercita un judecator. Bazele jurisprudentei in materie au fost puse de hotararea Schisher vs. Elvetia, in care s-a decis ca si un procuror ar putea indeplini cerintele privind calitatea de magistrat abilitat sa exercite functii judiciare, chiar daca ar fi subordonat Minsiterului Justitiei sau oricarui alt organ executiv, cu conditia ca acesta sa nu primeasca ordine din partea Executivului. Totodata, se mai cere conditia ca procurorul sa nu efectueze, in mod cumulat, instructia si acuzarea in procesul penal. Din evidenta ulterioara a jurisprudentei Curtii Europene, marcata de numeroase decizii, cum sunt Hubert vs. Elvetia, Asenov & Altii vs. Bulgaria, Nedbala vs. Polonia si, recent, Pantea vs. Romania sau Burzo vs. Romania, rezulta ca intre notiunea de judecator si magistrat ablitat exista anumite elemente de asemanare, reunite prin intermediul garantiei de independenta si impartialitate impuse de art. 5 (3), CEDO si anume: - De calitatea de magistrat; - De exercitarea de functii judiciare; - De exercitarea acestor functii in conformitate cu legea (interna & internationala); Referitor la indeplinirea atributiilor potrivit legii, nu exista probleme, pentru ca, la fel ca si judecatorul, si procurorul are obligatia sa aplice legea si sa garanteze respectarea legii de toti participantii la procesul penal. In esenta, sintagma alt magistrat abilitat sa sa exercite functii judiciare presupune indeplinirea cumulativa a urmatoarelor cerinte: a) Independenta si impartialitate, cu precizarea ca, in lumina jurisprudentei Curtii Europene, independenta trebuie analizata atat in raport cu Executivul, cat si in raport cu partile. b) Sa aiba obligatia, potrivit legii, sa procedeze, in prealabil, la ascultarea persoanei arestate. In acest fel, obligatia ascultarii reprezinta o conditie indispensabila atat pentru luarea masurii, cat si pentru controlul legalitatii ei. c) Verificarea detaliata a tuturor temeiurilor de arestare, a tuturor factorilor, criterii luate in considerare cu ocazia arestarii, precum si puterea de a dispune pune-rea in libertate, daca arestarea este ilegala. Raportand aceste reguli la reglementarea interna, constatam ca procurorul roman este obligat, potrivit legii, sa-l asculte pe invinuit sau pe inculpat cu ocazia luarii masurii arestarii. Potrivit legii, procurorul poate hotari oricand, in orice stadiu al procesului, in faza preliminara, punerea in libertate a celui arestat. Procurorul, membru al Ministerului Public nu indeplineste

conditiile de independenta si impartialitate, impuse de art. 5 (3), CEDO. Procurorul roman nu este independent nici in raport cu partile procesului penal. In raport cu Executivul, procurorul isi exercita atributiile sub autoritatea ministrului justitiei, care este capul Ministerului Public. Procurorii primesc ordine de la ministru, dispozitii care sunt obligatorii si care sunt date fie prin inermediul procurorului general al Parchetului CSJ, fie in mod direct, vizand inceperea urmari-rea penala si exercitarea de catre procuror a actiunii de interes public, inclusiv a cailor de atac prevazute de lege. Procurorii sunt controlati in intreaga lor activitate de ministrul justitiei, prin intermediul inspectorilor din cadrul parchetelor. In raport cu partile procesului penal procurorii nu pot fi independenti pentru ca exista virtualitatea ca acel procuror care a luat masura arestarii preventive sau care a efectuat urmarirea penala sa procedeze la intocmirea rechizitorului si apoi sa se prezinte la judecata si sa depuna concluzii, exercitand actiunea penala. Instanta de la Strasbourg nu pretinde sa se faca dovada exercitarii efective a functiei acuzarii, fiind suficienta posibilitatea acestui exercitiu. Controlul trebuie sa fie efectiv, nu formal, ceea ce presupune ascultarea celui arestat si examinarea intregului dosar. Controlul trebuie sa aiba loc din oficiu, fara a fi necesara o cerere din partea arestatului si sa fie imediat, urgenta acestui control fiind ceruta de insusi natura masurii care il pune pe cel arestat intr-o mare dificultate, fiindca acesta este impiedicat sa-si exercite activitatea profesionala obisnuita. Nu trebuie omis faptul esential ca arestatea preventiva nu are ca suport o judecata (nici macar una nedefinitiva), ci simpla banuiala cu privire la comiterea unei infractiuni, invinuitul beneficiind de prezumtia de nevinovatie pe toata perioada arestarii. Durata detentiei Art. 5 (3), CEDO pretinde ca durata detentiei sa fie limitata, fiind interzise arestarile pe durate nelimitate. Limita arestarii trebuie sa fie rezonabila. La calcula-rea duratei arestarii se tine seama de momentul initial (dies acvo), momentul luarii masurii, care chivaleaza cu momentul incarcerarii (momentul arestarii executate de Politie) si de momentul final (dies acvem). S-a considerat ca momentul final tine de pronuntarea unei hotarari definitive. Alta opinie spune ca acest moment trebuie ar trebui sa fie reprezentat de primul termen de judecata. Curtea Europeana a adoptat o decizie intermediara, considerand ca momentul final il reprezinta momentul pronuntarii unei hotarari de condamnare nedefinitiva, in prima instanta. Caracterul rezonabil al detentiei Se va determina in raport cu doua mari categorii: a) Momentul arestarii -; Motivele prevazute in legislatia procedurala interna, alte motive decat cele aratate in art. 5 (1), lit. c), CEDO. CEDO impune un control minutios asupra motivelor arestarii, pentru a vedea daca aceste motive influenteaza, in concret, durata detentiei. b) Cele trei criterii impuse de Curtea Europeana, referitoare la clauza prevazuta de art. 6 (1), CEDO: - Complexitatea cauzei; - Atitudinea autoritatilor; - Comportamentul celui arestat. Celeritatii procedurii i se opun drepturile si obligatiile autoritatilor judiciare de a actiona in asa fel incat sa stabileasca adevarul si de a administra toate probele pentru a lua o decizie corecta cu privire la fapta. Celui arestat nu i se poate interzice dreptul de a uzita de toate mijloacele pe care i le confera legea pentru a fi pus in libertate. Punerea provizorie in libertate a unui arestat poate fi supusa unei garantii care sa asigure prezenta ulterioara la dezbateri. Desi nu se prevede expres, s-a decis ca o asemenea situatie exista atunci cand temeiul arestarii il constituie fuga, sustragerea de

la urmarire. Cand temeiul il constituie periculozitatea atunci, in mod obligatoriu, controlul de legalitate trebuie sa existe din 30 in 30 de zile pana in momentul pronuntarii unei hotarari nedefinitive, pentru ca se considera ca periculozitatea sociala evolueaza in timp, astfel incat, pentru mentinerea unei persoane in stare de arest preventiv, e necesar ca pericolul sa fie actual, iar daca periculozitatea nu e actuala trebuie sa se ordone punerea in libertate. Procedura habeas corpus Isi are izvorul in fair trail si este prevazuta de dreptul european in art. 5 (4), CEDO in care se dispune expres ca orice persoana arestata are dreptul la un recurs in fata unui tribunal care trebuie sa statueze asupra legalitatii arestarii si sa ordone punerea in libertate, daca arestarea e ilegala. Procedura are ca obiect verificarea legalitatii nu si a oportunitatii masurii, ceea ce inseamna verificarea conditiilor si a temeiurilor de arestare. Procedura presupune in mod obligatoriu ascultarea celui arestat si examinarea tuturor pieselor dosarului de catre judecator. Procedura se realizeaza in fata unui tribunal care trebuie sa indeplineasca cerintele prevazute de art. 6 (1), CEDO, adica sa fie independent si impartial. Totodata, tribunalul trebuie sa statueze intr-un termen scurt asupra legali-tatii arestarii. Trebuie sa aiba forta juridica sa ordoneze punerea in libertate, daca apreciaza ca arestarea este ilegala. In dreptul intern, procedura e reglementata de art. 140 (1), c.pr.pen. Ea satisface, in mare masura, exigentele CEDO. Totusi, contrar exigentei impuse de art. 5 (4), CEDO, hotararea primei instante de admitere a plangerii contra ordinului de arestare preventiva si de revocare a masurii arestarii, nu este executorie, deoarece recursul procurorului suspenda executarea. Dreptul la reparatie, in cazul arestarii sau detentiei pe nedrept, conform art. 5 (5), CEDO nu trebuie confundat cu institutia compensatiei echitabile, prevazuta de art. 41, CEDO. Delimitarea dintre cele doua notiuni priveste doua elemente: a) Competenta de a condamna -; In cazul compensatiei echitabile, competenta apartine instantei de la Strasbourg, iar in ceea ce priveste dreptul de reparatie competenta apartine jurisdictiei interne. b) In privinta dovedirii, daca in cazul compensatiei echitabile nu se cere nici o proba, acordarea ei ramanand la aprecierea Curtii Europene, in situatia dreptului la reparatie se cere sa existe probe privind prejudiciul suferit, reaua-credinta si legatura de cauzalitate intre prejudiciu si atitudinea autoritatilor. In dreptul intern, Constitutia Romaniei cuprinde in art. 23, reglementari ample privind garantarea libertatii persoanei. Acestea constau in dispozitii de principiu, dupa care orice persoana are dreptul la libertate si siguranta. Se prevede, de asemenea, ca nimeni nu poate fi retinut, arestat sau supus oricarei forme de restran-gere a libertatii, in afara cazurilor prevazute expres de lege. Se prevede, in acelasi text de lege, ca retinerea unei persoane nu poate dura mai mult de 24 de ore iar arestarea poate fi dispusa numai in baza unui mandat emis de un magistrat, pe o durata de cel mult 30 de zile. A fost astfel instituit un control absolut al judecatorilor asupra arestarii, stabilindu-se ca prelungirea arestarii preventive nu poate fi dispusa decat de catre instanta judecatoreasca competenta potrivit legii, pe durata si in conditiile prevazute de lege. De asemenea, se mai prevede ca, daca au disparut temeiurile arestarii, punerea in libertate e obligatorie si ca, in tot cursul procesului, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie, ca cel retinut sau arestat are dreptul sa i se comunice, intr-o limba pe care o intelege si in prezenta unui avocat, motivele retinerii sau arestarii si ca, in cazul arestarii pe nedrept, cel arestat are dreptul la reparatie, potrivit legii. Prevederi similare sunt prevazute in art. 5, c.pr.pen. in care se stabileste ca orice persoana are dreptul la libertate. Aceasta dispozitie a fost criticata pentru ca este prea generala si pentru ca

in procesul penal nu se poate vorbi de o persoana, ci de calitati procesuale. Codul de procedura penala cuprinde in articolul 5 o derogare de la acest principiu al libertatii, statutand ca nimeni nu poate fi privat de libertate ori supus unei forme de restrangere a libertatii (interzicerea parasirii localitatii)decat in cazurile si conditiile prevazute de lege. Se mai prevede, pe de o parte, dreptul oricarui detinut sau arestat ori a celui caruia i s-a restrans libertatea, de a se plange in fata autoritatii penale competente, iar pe de alta parte, dreptul oricarui arestat de a cere punerea sa in libertate provizorie fie sub control judiciar, fie pe cautiune, in tot cursul procesului penal. Art. 5, c.pr.pen. prevede si dreptul la reparatie, in czul arestarii pe nedrept, drept limitat in sistemul nostru la cazurile autorizate de art. 504, c.pr.pen. Astfel, exista doua situatii: a) Art. 10, lit. a) -; Situatia cand fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat.

Bibliografie:

1.M.Basarab,Drept procesual penal.Partea general,Cluj,1973 2.Academia Romn,Dicionarul romne,Bucureti. 1998 explicativ al limbii

3.Atanasiu Criu,Drept procesual penal-partea general,Curs universitar-2004 4.Gr. Theodoru,Curs de drept procesual penal. Partea general, Iai,1959 5.Constitutia Romaniei 6. Declaratia Universala a Drepturilor Omului 7. Pactul cu privire la drepturile civile si politice 8. Decizii ale Curtii Europene pentru Drepturile Omului