CURS II

Formele auxiliare de privare de libertate

2.1. Privarea de libertate în cazul mandatului de aducere

Formele auxiliare de privare de libertate se caracterizează prin aceea că afectarea libertăţii reprezintă
consecinţa secundară a unei activităţi cu caracter principal, având o altă funcţionalitate decât cea a măsurilor
preventive privative de libertate. Prin conţinutul lor afectogen, indiferent care le-ar fi denumirea în dreptul
intern, formele auxiliare de privare de libertate intră sub incidenţa art. 5 din Convenţia Europeană şi
beneficiază de garanţiile legale şi procesuale reglementate în acest sens.1
O formă de privare de libertate cu caracter auxiliar o întâlnim şi în procedura de executare a
mandatului de aducere, reglementată de dispoziţiile art. 183-184 C. proc. pen..
Mandatul de aducere este un act procedural scris,2 având aceleaşi menţiuni esenţiale ca şi alte citaţiei,
prin care se realizează aducerea silită, în faţa organelor judiciare, a persoanelor care anterior citate refuză să
se prezinte sau, în cazul învinuiţilor sau inculpaţilor, care, deşi nu fuseseră citate, trebuie aduse pentru
considerente excepţionale.
Mandatul de aducere reprezintă reflexul material al ordinului sau împuternicirii pe care organul
judiciar îl transferă altor autorităţi publice, în vederea aducerii silite a unui subiect procesual. Aceste
autorităţi sunt organele poliţiei (nu neapărat cele judiciare), jandarmeriei şi poliţiei comunitare, conform art.
184 alin. 1 C. proc. pen.. Acestea primesc, deci, legitimarea specială de a-l aduce silit pe subiectul procesual
vizat în faţa organelor judiciare emitente ale mandatului, şi implicit legitimarea de a-l priva de libertate.
Privarea de libertate începe în momentul în care autorităţile executante ale mandatului găsesc
persoana arătată în mandat şi o conduc în faţa organelor judiciare, şi încetează în momentul în care s-a
realizat activitatea în considerarea căreia a fost emis mandatul, respectiv audierea acesteia.
Ca o formă a transpunerii în dreptul intern a cerinţei asigurării unui caracter rezonabil a duratei
privării de libertate, în materia mandatului de aducere legea prevede că persoanele aduse cu mandat nu pot
rămâne la dispoziţia organului judiciar (deci nu pot fi private de libertate) decât timpul strict necesar pentru
audierea lor, afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă.
În această ultimă situaţie, privarea de libertate iniţiată ca urmare a executării mandatului de aducere
continuă sub forma principală a reţinerii sau arestării; conţinutul formei auxiliare (pentru mandat) este
identic cu cel al formei principale (reţinere sau arestare), respectiv rămâne privativ de libertate, diferă doar
natura juridică a măsurii care o provoacă.

1
M. Macovei, Liberté et sûreté de la persone; un guide sur la mise en oeuvre de l’article 5 de la Convention
européenne des droits de l’homme, Conseil de l’Europe. Précis sur les droits de l’homme no. 5, Ed. Du
Conseil de l’Europe, Strasbourg 2003, p. 17-18.
2
Cr. Theodoru, op. cit., p. 510.
1
 De asemenea, în considerarea dezideratului de a asigura o formă limită a acestei privări de libertate şi
de a evita arbitrarul, manifestat printr-o durată excesivă, legea prevede că persoana admisă cu mandat de
aducere este ascultată de îndată de către organul judiciar.
Natura imperativă a acestui act procedural scris este ilustrată de dispoziţiile art. 184 alin. 3 1 care
prevăd că, dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului, sau încearcă s fugă, va fi constrâns
la aceasta.
Garanţiile oferite de art. 5 din Convenţia Europeană, şi transpuse la nivel general în conţinutul
principiului garantării libertăţii persoanei în procesul penal (art. 5 C. proc. pen.) funcţionează şi în cazul
privării de libertate provocate de executarea mandatului de aducere, indiferent de durata acestei măsuri.
Astfel, într-o foarte recentă hotărâre a Curţii Europene, 3 deşi reclamanta stătuse la poliţie numai
câteva ore, necesare pentru îndeplinirea unor formalităţi, faptul că fusese dusă acolo cu forţa a determinat
Curtea să decidă în sensul aplicabilităţii art. 5.

2.2. Privarea de libertate în cazul efectuării

expertizei psihiatrice obligatorii

Expertiza este un mijloc de probă cu caracter tehnic, ce implică concursul unor subiecţi procesuali cu
caracter particular, (experţi) fără legitimare cauzală, care, prin pregătirea lor profesională, extrajuridică,
ajută organele judiciare în lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea realizării scopului
procesului penal. Expertiza are o relevanţă informativă deosebită 4 fiind o prezenţă constantă în materialul
probator al proceselor penale moderne.
În doctrina modernă, expertiza este câteodată prezentată ca justiţia penală de mâine: „ieri domnea
sistemul probelor legale, astăzi domină principiul intimei convingeri, mâine se va impune proba cu caracter
ştiinţific”.5
De regulă expertizele au un caracter facultativ dar, în anumite situaţii excepţionale, ele devin
obligatorii, fie că privesc probleme care vizează fondul cauzei, fie că privesc probleme adiacente fondului.
Nu toate expertizele obligatorii implică şi o privare de libertate. Singura situaţie în care efectuarea
expertizei presupune şi o afectare totală a libertăţii persoanei, o întâlnim în cazul expertizei psihiatrice
obligatorii.

3
Cauza Foka c. Turciei, 28940/95, 24 Iunie 2008. În Ilyia Stefanov c. Bulgariei, 65755/01, 22 Mai 2008,
Curtea arată că art. 5 se aplică şi celor mai scurte privări de libertate (reclamantul se prezentase la o secţie de
poliţie la orele 14,00, fusese audiat ca martor între 18,30 şi 19,00 şi apoi lăsat să plece). D. Bogdan, op. cit.,
p. 11.
4
A se vedea I. Neagu, Tratat, op. cit., 515-516.
5
J. Larguier, op. cit., p. 240.
2
 Potrivit art. 117 alin. 1 C. proc. pen., efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul
infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Îndoiala, ca element subiectiv,
poate determina efectuarea expertizei numai în măsura în care se materializează în anumite elemente
obiective, aflate la dosarul cauzei, din care să reiasă necesitatea expertizării, fie anterioare, fie concomitente
desfăşurării activităţii judiciare.
Conţinutul privativ de libertate al expertizei psihiatrice obligatorii este ilustrat prin modalitatea de
efectuare, ce presupune întotdeauna o anumită durată şi internarea într-o instituţie sanitară de specialitate.
Durata privării de libertate se raportează la caracterul necesar al expertizei ce implică o analiză
succesivă a învinuitului sau inculpatului de către medici-legişti.
În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau instanţa
de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Pentru identitate de raţiune şi
în considerarea motivelor care au dus la stabilirea unei competenţe unice, a instanţei de judecată, pentru
luarea măsurii de siguranţă a internării medicale, apreciem că, de lege ferenda, şi în faza de urmărire penală,
internarea învinuitului sau inculpatului, în vederea efectuării expertizei psihiatrice obligatorii, ar trebui
dispusă numai de către judecător.
Măsura internării, în vederea efectuări expertizei psihiatrice obligatorii, este executorie şi se aduce la
îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie.

2.3. Privarea de libertate efectuată de subiecţi privaţi, în cazul procedurii speciale de urmărire a unor
infracţiuni flagrante

Indiferent dacă ne referim la infracţiunea flagrantă în forma tipică, respectiv infracţiunea descoperită
în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, sau în forma atipică, de cvasiflagranţă, 6 ce constă în
urmărirea făptuitorului, imediat după săvârşirea infracţiunii, de către persoana vătămată, de martorii oculari
sau de strigătul public, ori în surprinderea făptuitorului aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme,
instrumente ori orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la săvârşirea infracţiunii, starea de
flagranţă presupune întotdeauna şi prezenţa făptuitorului, în lipsa acestuia infracţiunea neputând fi
considerată flagrantă.7
Starea de flagranţă reclamă un răspuns judiciar prompt, simplificat, din partea autorităţilor statului, în
vederea restabilirii ordinii de drept şi tragerii cu promptitudine la răspundere penală a făptuitorului.
În această situaţie, flagranţa modului de săvârşire a infracţiunii simplifică sarcina probei şi înlătură
aproape complet posibilitatea producerii unor erori judiciare.
6
Această calificare bipartită a infracţiunii flagrante este unanim acceptată de literatura de specialitate: V.
Dongoroz, ş.a., op. cit., p. 362; I. Neagu, op. cit., p. 565; A. Crişu, op. cit., p. 272-273; N. Volonciu, op. cit.,
vol. II, p. 445.
7
V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Torino, Unione Tip ed. Torinese, 1931, vol. IV, p. 109.
3
 Cu toate aceste, săvârşirea infracţiunii, chiar în stare de flagranţă, nu coincide cu sesizarea organelor
competente să desfăşoare instrucţia penală.
Întrucât, în momentul săvârşirii infracţiunii flagrante şi sesizarea organelor competente există riscul
ca făptuitorul să dispară, efectuând astfel starea de flagranţă şi posibilitatea aplicării procedurii de tragere la
răspundere penală, legiuitorul a încercat să elimine această posibilitate, printr-o formă de transfer a puterii
judiciare (imperium) la subiecţi privaţi.
Astfel, potrivit art. 465 alin. 3 C. proc. pen., atât în starea de flagranţă tipică, cât şi în starea de
cvasiflagranţă, orice persoană are dreptul să-l prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.
Această posibilitate excepţională, oferită persoanelor particulare există şi în dreptul francez8 în caz de
crimă sau delict pedepsibil cu închisoarea şi este de asemenea fondată pe starea de flagranţă.
Legiuitorul român a evitat folosirea unui termen cu implicaţii procesuale pentru a defini măsura prin
care orice persoană îl poate prinde pe făptuitorul unei infracţiuni flagrante, pentru că acest drept nu trebuie
în niciun caz confundat cu măsura reţinerii, reglementată de art. 143 C. proc. pen..
Măsura reţinerii este o măsură procesuală privativă de libertate, ce poate fi luată numai faţă de un
învinuit sau inculpat, ceea ce presupune începerea urmării penale şi deci declanşarea procesului penal. De
asemenea, reţinerea se circumscrie unei durate prestabilite, ce nu poate depăşi 24 de ore, şi beneficiază de
toate garanţiile constituţionale şi legale împotriva arbitrarului, inclusiv posibilitatea controlului judiciar al
legalităţii măsurii şi posibilitatea reparării pagubei în caz de ilegalitate sau netemeinicie.
Spre deosebire, prinderea făptuitorului în caz de infracţiune flagrantă şi conducerea lui în faţa
autorităţilor, deşi implică evident o privare de libertate, nu se circumscrie unui regim juridic prestabilit.
Astfel, deşi regula în materia privării de libertate, o dată cu modificările constituţionale intervenite în
anul 2003, este că orice măsură cu un astfel de conţinut are un caracter jurisdicţional (prin excepţie doar
reţinerea putând fi dispusă şi de procuror), afectarea libertăţii în caz de flagranţă nu are nici măcar un
caracter judiciar, fiind o măsură de natură privată sau particulară, luată în scop judiciar.
Mai mult, prinderea făptuitorului şi conducerea lui în faţa autorităţilor implică o formă de privare de
libertate, dispusă într-un cadru extraprocesual, întrucât la momentul la care intervine, urmărirea penală şi,
deci, procesul penal nu sunt încă începute.9
Măsura a fost privită ca un act de sprijin obştesc, dat organelor judiciare, izvorât dintr-un sentiment
de solidaritate umană şi obligaţie cetăţenească faţă de comiterea unor acte cu caracter infracţional. 10 Ea poate

8
Art. 73 C. proc. pen. francez; a se vedea J. Larguier, op. cit., p. 59.
9
În ceea ce priveşte actul prin care se începe urmărirea penală în cazul procedurii speciale aplicate
infracţiunilor flagrante, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, şi în contradicţie cu prevederile art. 228 C.
proc. pen., care stabilesc că urmărirea penală începe în toate cazurile printr-o rezoluţie motivată, doctrina a
apreciat pertinent că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante are o dublă natură juridică, fiind
atât un mijloc de probă cu caracteristici specifice, cât şi actul prin care se dispune începerea urmăririi penale.
I. Neagu, Tratat, op. cit., Partea Specială, p. 572.
10
V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 373.
4
fi apreciată şi ca o formă de transfer de autoritate, ce operează ex lege, subiecţii particulari primind
împuternicirea de a opera ca agenţi ai puterii statale, dar numai în limitele „mandatului” legal oferit.
Astfel, această formă de privare de libertate, deşi nu are caracterul unui act procesual, este permisă
numai în scop procesual, respectiv numai în scopul de a-l prezenta pe făptuitorul infracţiunii flagrante
autorităţii competente.
Autoritatea înaintea căreia este condus făptuitorul poate fi atât un organ judiciar, cât şi o altă
autoritate de stat, care va sesiza, la rândul său, organul judiciar. 11 Măsura nu are o durată predeterminată în
sensul cuantificării temporale; ea durează cât este necesar pentru atingerea scopului în considerarea căruia s-
a luat. În aceste limite, privarea de libertate durează din momentul în care a fost prins făptuitorul infracţiunii
flagrante până în momentul predării sale autorităţilor competente. În lipsa unor dispoziţii exprese, predarea
se face de îndată.
După constatarea infracţiunii flagrante de către organul de urmărire penală sesizat, privarea de
libertate a făptuitorului ce a debutat într-un cadru extraprocesual, particular, continuă într-o formă
procesuală, obligatorie – reţinerea. În acest caz, reţinerea durează 24 de ore fără ca în acest termen să intre
privarea de libertate intervenită între momentul prinderii sale şi predării autorităţilor competente.
Întrucât nu îmbracă o natură procesuală, privarea de libertate efectuată de subiecţi neoficiali în cadrul
procedurii flagrante, nu se bucură de garanţiile procesuale ce funcţionează în cazul formelor principiale de
privare de libertate, respectiv reţinere, arestare sau internare medicală.
Astfel, nerespectarea cadrului legal excepţional, în care poate interveni această formă auxiliară de
privare de libertate, atrage o răspundere penală şi civilă diferită de cea incidentă în cazul nerespectării
condiţiilor legale ale reţinerii sau arestării preventive.
În consecinţă, răspunderea penală a subiecţilor neoficiali, care privează de libertate în mod nelegal pe
făptuitorul infracţiunii flagrante intervine nu pentru săvârşirea infracţiunii de arestare nelegală (infracţiune
contra înfăptuirii justiţiei) întrucât aceştia nu sunt subiecţi activi calificaţi în sensul textului incriminator, ci
pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod nelegal.
De asemenea, răspunderea civilă a celor care prejudiciază material sau moral făptuitorul infracţiunii
flagrante privat de libertate în mod nelegal, nu este o formă de răspundere patrimonială a statului angajată în
condiţiile speciale ale art. 504-507 C. proc. pen., ci este o răspundere delictuală obişnuită, angajată în
condiţiile art. 998-999 C. civ.
Când privarea de libertate, efectuată de subiecţi neoficiali, în condiţiile art. 465 C. proc. pen.
depăşeşte durata şi scopul în considerarea cărora a fost permisă devine o privare de libertate ilicită. Spre
exemplu este nelegală sechestrarea unui hoţ într-un magazin, timp de 7 ore, durată în care asupra acestuia s-
au exercitat violenţe.12

11
A. Crişu, op. cit., Partea specială, p. 274.
12
J. Larguier, op. cit., p. 59.
5
 În dreptul francez, atât privarea de libertate oficială, cât şi cea efectuată de particulari în stare de
flagranţă, sunt desemnate prin acelaşi termen; astfel, dreptul de arestare (droit d’arrestation) este legitimat
atât pentru subiecţii oficiali, organele judiciare, cât şi pentru subiecţi neoficiali, privaţi, în caz de infracţiune
flagrantă, caz în care nu mai este nevoie de mandat (art. 73 C. proc. pen. francez).

2.4. Privarea de libertate în măsura administrativă a conducerii la secție

prevăzută de art. 31 alin. 1 lit.b din Legea nr. 218/2002
privind organizarea și funcționarea Poliției Române

În ciuda prevederilor constituţionale care proclamă regula potrivit căreia privarea de libertate a unei
persoane nu mai poate interveni decât ca urmare a desfăşurării activităţii judiciare de natură penală, o formă
insiduoasă de afectare totală a libertăţii individuale o întâlnim şi în procedura administrativă, reglementată
de legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
Pentru început trebuie precizat faptul că în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul
este investit cu exerciţiul autorităţii publice, având în acest sens o serie de drepturi şi obligaţii principale.
Cu privire la sfera juridică a libertăţii individuale, potrivit art. 31 alin. 1 lit. b, din Legea nr.
218/2002, poliţistul are dreptul să conducă, la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa
persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte
ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazul nerespectării dispoziţiilor date de
poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa.
Textul califică în mod legal natura măsurii ce implică o formă de privare de libertate, incluzând-o în
categoria juridică a măsurilor administrative.
Ca oricărei forme de privare de libertate, legiuitorul îi fixează şi o durată maximă, arătând că
verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea eventualelor măsuri legale consecvenţionale se
realizează în cel mult 24 de ore.
Referitor la durata acestei măsuri cu caracter administrativ se impune sublinierea relaţiei juridice,
existente între această formă de privare de libertate şi cea care intervine ca urmare a luării măsurii
preventive a reţinerii.
Măsura conducerii persoanelor la sediul Poliţiei în vederea stabilirii identităţii are, prin efectul legii,
un caracter administrativ şi este dispusă într-un cadru extraprocesual, pe când măsura reţinerii are caracterul
juridic de măsură procesuală de prevenţie, putând fi dispusă numai în context procesual, după începerea
urmării penale şi beneficiind de sistemul de garanţii constituţional şi european instituit pentru persoanele
private de libertate.
În ciuda acestor diferenţe de regim juridic, tot prin efectul legii, din durata maximă de 24 de ore
pentru care poate fi reţinută o persoană cu titlu de măsură preventivă, se deduce perioada pentru care aceeaşi

6
persoană a fost privată de libertate ca urmare a conduceri la sediu în vederea stabilirii identităţii, ca măsură
administrativă.13
În acord cu opiniile exprimate în literatura de specialitate, 14 apreciem că atât operaţiunea juridică a
deducerii, cât şi întreaga reglementare a măsurii privative de libertate de natură administrativă au un vădit
caracter neconstituţional.
Dacă la data intrării în vigoare a Legii nr. 218/2002, sub imperiul Constituţiei din anul 1991 privarea
de libertate nu cunoştea limitele actuale, în sensul că putea interveni atât în urma desfăşurării unei activităţi
judiciare de natură penală, cât şi ca urmare a unei proceduri judiciare administrativ-civile (finalizată cu
sancţiunea închisorii contravenţionale), după revizuirea legii fundamentale, în anul 2003, această posibilitate
de afectare a libertăţii individuale trebuie circumscrisă unor posibilităţi mult mai restrânse.
În considerarea garanţilor constituţionale menite să înlăture arbitrarul din materia privărilor de
libertate şi în acord cu protecţia internaţională a libertăţii ca drept fundamental al omului, afectarea în
această modalitate a libertăţii personale nu poate interveni în actualul sistem român de drept, decât fie ca
urmare a unei măsuri privative de libertate dispuse în cursul procesului penal (deci numai după începerea
acestuia), ori, fie ca sancţiune privativă de libertate dispusă în urma unei hotărâri penale de condamnare
definitivă.
Raportată la această interdicţie constituţională, măsura conducerii unei persoane la sediul Poliţiei în
vederea stabilirii identităţii, atunci când implică şi o privare de libertate, fiind nu numai o măsură cu caracter
administrativ ci şi luată într-un cadru extraprocesual penal, contravine flagrant legii fundamentale.
Caracterul neconstituţional al măsurii nu este înlăturat, faţă de puterea supremă a legii fundamentale
în ierarhia actelor normative, nici măcar atunci când privarea de libertate cu titlu administrativ este dispusă
în scop procesual, respectiv atunci când stabilirea identităţii se face faţă de o persoană implicată într-o
activitate judiciară de natură penală, sau faţă de care se va lua ulterior măsura reţinerii.
Până în prezent caracterul neconstituţional al dispoziţiilor art. 31 alin 1 lit. b din Legea nr. 218/2002
nu a fost constatat formal, pe care principală, printr-o decizie obligatorie a Curţii Constituţionale.
Cu toate acestea, rămânerea în vigoare a acestor dispoziţii, deci aplicarea lor, nu mai poate fi
recunoscută juridic, în condiţiile art. 154 alin. 1 din Constituţie (ce reglementează conflictul temporal de
legi), chiar dacă formal ele continuă să existe.
Din acest punct de vedere, reglementarea constituţională este extrem de clară, arătând că legile şi
toate celelalte acte normative (adoptate anterior revizuirii constituţiei) rămân în vigoare numai în măsura în
care nu contravin prezentei Constituţii.
De asemenea, nici dispoziţia cu caracter general, principial, conţinută de art. 31 alin. 2 din Legea nr.
218/2002, potrivit căreia în exercitarea drepturilor conferite de acest act normativ (deci inclusiv dreptul de a

Art. 144 alin. Ultim C. proc. pen.

13
14
Opinia pertinentă a prof. A. Crişu în „Constituţia româniei. Comentarii pe articole”, culegere de autori,
Editura C. H. Beck, 2008, p. 28.
7
priva de libertate prin măsura conducerii la secţie), poliţistul are obligaţia să respecte întocmai drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, prevăzute de lege şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu
este de natură să înlăture caracterul flagrant neconstituţional al măsurii.