Asistenţa judiciară internaţională în materie penală (continuare) – Cursul nr.

Imunităţi şi garanţii

 În articolul 12 al Convenţiei europene de asistență judiciară în materie penală se prevede, în primul

paragraf, că niciun martor sau expert, oricare ar fi naţionalitatea sa, care, urmare primirii unei citaţii,
se va prezenta în faţa autorităţilor judiciare ale părţii solicitante, nu va putea fi nici urmărit, nici
deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul acestei părţi pentru
fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul părţii solicitate.
 De asemenea, se adaugă în paragraful următor, nici o persoană, oricare i-ar fi naţionalitatea, care a
fost citată în faţa autorităţilor părţii solicitante pentru a răspunde acolo de fapte pentru care ea se află
sub urmărire penală, nu va putea fi acolo nici urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte
restricţii a libertăţii sale individuale pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe
teritoriul părţii solicitate şi care nu sunt menţionate în citaţie.
 Convenţia prevede, totodată, limitele acestei imunităţi, precizând că această imunitate încetează dacă
persoana care se bucură de ea, adică martorul, expertul sau persoana urmărită, deşi are posibilitatea
să o facă, nu părăseşte teritoriul părţii solicitante timp de 15 zile consecutive, după ce prezenţa sa nu
mai era cerută de autorităţile judiciare, sau dacă, deşi l-a părăsit, revine de bunăvoie pe acest
teritoriu.
 În cadrul acestui sistem de garanţii pot fi incluse şi dispoziţiile referitoare la protecţia martorilor, din
partea părţii solicitante sau a părţii solicitate. În acest sens, în articolul 23 al celui de-al doilea
Protocol adiţional la Convenţia europeană se prevede că atunci când o parte la Convenţie formulează
o cerere de asistenţă judiciară, pe baza Convenţiei sau a unuia dintre Protocoalele sale adiţionale, cu
privire la un martor care riscă să fie expus unei intimidări sau care are nevoie de protecţie,
autorităţile competente ale părţii solicitante şi cele ale părţii solicitate trebuie să depună eforturi
pentru a conveni asupra unor măsuri pentru protecţia persoanei în cauză, în conformitate cu dreptul
lor naţional.
 În acord cu prevederile Convenţiei europene şi ale Protocoalelor sale adiţionale, legea română
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală conţine dispoziţii privind imunităţile şi
garanţiile personale ale martorilor, experţilor sau altor persoane transferate pe teritoriul statului
solicitant.
 Este de menţionat, în primul rând, că legea română prevede, în articolul 191, dispoziţii privitoare la
refuzul de a depune ca martor.
 Potrivit acestor dispoziţii, dacă un martor, care dă curs citaţiei şi se prezintă în faţa autorităţii
judiciare a statului român solicitant, refuză să depună mărturie în totalitate sau în parte, nu poate fi
supus vreunei măsuri de restrângere a libertăţii şi nici împiedicat în alt mod să părăsească România,
chiar dacă, potrivit legii române, un astfel de refuz ar constitui o infracţiune sau ar putea atrage
măsuri coercitive.
 Această măsură de protecţie nu este prevăzută explicit în Convenţia europeană, însă rezultă din
prevederile acesteia, în special din cele ale articolului 12, potrivit cărora martorul sau expertul nu
poate fi supus niciunei restricţii a libertăţii individuale pe teritoriul statului solicitant. Măsura este
expresia dreptului la tăcere al persoanei, drept ce se menţine chiar în condiţiile în care martorul
acceptase transferul în statul solicitant pentru a depune mărturie.
 În articolul 192 al legii române sunt prevăzute dispoziţiile privitoare la imunităţi şi garanţii
corespunzătoare prevederilor articolului 12 al Convenţiei europene pe care le-am examinat anterior,
care sunt prevăzute însă din perspectiva statului român ca stat solicitant.
 Legea română prevede, însă, în alineatul 2 al articolului 192 că, dacă în timpul procesului ar putea fi
dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în
faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va
lua în considerare faptul dacă interesele justiţiei nu ar fi mai bine protejate prin încredinţarea
urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat. Celelalte dispoziţii ale articolului 192 sunt în
deplină concordanţă cu cele ale articolului 12 din Convenţie.

1
  Cu privire la protecţia martorilor, legea română prevede în articolul 192 că martorul pierde
imunitatea dacă, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15
zile consecutive după ce prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile judiciare române, va rămâne
totuşi pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.

Comunicarea actelor de procedură, mijloc de asistenţă judiciară în materie penală

 Legea română privind cooperarea judiciară internaţională arată în articolul 197 că prin acte de
procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de
urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau
actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură.
Enumerarea este în acord cu dispoziţiile articolului 3 al primului Protocol adiţional la Convenţia
europeană.
 Referindu-se la obligaţia de comunicare a actelor de procedură, Convenţia europeană prevede că
aceasta va putea fi făcută prin simpla transmitere a actului către destinatarul său.
 În cazul în care partea solicitantă o cere în mod explicit, partea solicitată va efectua comunicarea în
una dintre formele prevăzute de legislaţia sa pentru înmânări analoage sau într-o formă specială
compatibilă cu această legislaţie.

Comunicarea actelor de procedură

 Prin articolul 15 al Protocolului din 2001 se prevede că actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti
sunt comunicate totdeauna în limba sau limbile în care au fost întocmite.
 Potrivit dispoziţiilor paragrafului 3, în pofida dispoziţiilor articolului 16 al Convenţiei referitoare la
limba în care trebuie să fie redactate cererea de asistenţă judiciară şi documentele anexate, dacă
autoritatea de la care emană documentele ştie sau are motive să considere că destinatarul nu cunoaşte
decât o altă limbă, documentele sau cel puţin pasajele cele mai importante din acestea trebuie să fie
însoţite de o traducere în această limbă.
 În fine, se mai prevede că, în pofida dispoziţiilor articolului 16 din Convenţie, actele de procedură şi
hotărârile judecătoreşti trebuie să fie însoţite, în mod special pentru autorităţile părţii solicitate, de un
scurt rezumat al conţinutului lor, tradus în limba sau în una din limbile acestei părţi.
 De asemenea, prin articolul 16 al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţie, intitulat
„Comunicarea prin poştă”, se prevede, în primul paragraf, că autorităţile judiciare competente ale
oricărei părţi pot trimite direct prin poştă acte de procedură şi hotărâri judecătoreşti persoanelor care
se găsesc pe teritoriul oricărei alte părţi.
 Se prevede, de asemenea, că actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti sunt însoţite de o notă în
care se arată că destinatarul lor poate obţine de la autoritatea arătată în notă, informaţii asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale privind comunicarea actelor.
 Se precizează că dispoziţiile paragrafului 3 din articolul 15 al Protocolului examinat anterior, şi care
se referă la traducerea documentelor în limba destinatarului lor, se aplică şi în ceea ce priveşte nota
însoţitoare prevăzută în dispoziţiile examinate.
 De asemenea, Protocolul prevede că dispoziţiile articolelor 8, 9 şi 12 din Convenţie privitoare la
martorii sau experţii citaţi în statul solicitant, se aplică prin analogie şi comunicării prin poştă, iar
dispoziţiile articolului 15 al Protocolului, privitoare la limba actelor de procedură, se aplică şi
comunicării prin poştă.
 Cu privire la citaţiile trimise martorilor din statul solicitat, Convenţia europeană prevede în articolul
8 că martorul sau expertul care a răspuns citaţiei de înfăţişare, a cărei comunicare a fost cerută, nu va
putea fi supus nici unei sancţiuni sau măsuri de constrângere, chiar dacă citaţia ar cuprinde un ordin
categoric.
 Excepţie face situaţia în care martorul sau expertul se duce din proprie iniţiativă pe teritoriul statului
solicitant şi dacă va fi din nou citat în mod legal.
 Cu privire la modalitatea comunicării actelor şi la dovada comunicării, legea română consacră
prevederile articolului 7 din Convenţia europeană, examinat anterior, din perspectiva statului român.

2
  În ceea ce priveşte termenul necesar comunicării citaţiilor primite din străinătate, legea română
consacră, în articolul 199, declaraţia formulată de legiuitorul român prin Legea nr. 236/1998 pentru
ratificarea Convenţiei europene de asistenţă judiciară penală.
 În sensul acestei declaraţii, legea română prevede că citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane
urmărite, care se află pe teritoriul României, se transmite autorităţilor române competente cel mai
târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare.
 Acest termen trebuie să fie luat în calcul atât la fixarea datei înfăţişării, cât şi la transmiterea citaţiei.
 În acord cu cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţie, legea română cuprinde dispoziţii privind
comunicarea prin poştă a actelor de procedură.
 Astfel, în articolul 200 al legii române, se prevede că autorităţile judiciare române pot transmite
direct, prin poştă, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti persoanelor care se află pe teritoriul
unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia cu acel stat se prevede
astfel. În acest caz, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti sunt însoţite de o notă care indică
faptul că destinatarul poate obţine, de la autoritatea judiciară emitentă, informaţii asupra drepturilor
şi obligaţiilor sale.
 În ceea ce priveşte limba în care sunt redactate actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti ce fac
obiectul comunicării, legea română nu consacră prevederile din cel de-al doilea Protocol adiţional, la
care ne-am referit în cele ce precedă, urmând să se aplice dispoziţiile articolului 14 din lege,
privitoare la limbile utilizate în actele de asistenţă judiciară internaţională.

Comunicarea reciprocă de înscrisuri şi informaţii privind cazierul judiciar

Comunicarea de înscrisuri şi date privitoare la cazierul judiciar

 Convenţia europeană de asistenţă judiciară a prevăzut printre mijloacele de asistenţă judiciară în
materie penală şi comunicarea de informaţii şi date cu privire la cazierul judiciar.
 Astfel, prin dispoziţiile articolului 13, Convenţia europeană a instituit obligaţia părţilor de a-şi
comunica, la solicitare, extrasele de pe cazierul judiciar şi orice date referitoare la acesta, necesare
pentru soluţionarea unei cauze penale de către autorităţile judiciare competente ale statului solicitant.
 Se precizează că statul solicitat este ţinut să-şi îndeplinească această obligaţie numai în măsura în
care autorităţile sale judiciare pot ele însele să obţină extrasele şi datele respective, potrivit legii
interne.
 Se admite că astfel de extrase şi date ar putea fi solicitate de partea interesată şi pentru alte scopuri
decât pentru soluţionarea unei cauze concrete.
 În acest caz însă, partea solicitată va da curs cererii numai în condiţiile cunoscute de legislaţia şi de
practica sa judiciară.
 Pe lângă comunicarea de extrase şi date, Convenţia prevede şi posibilitatea schimbului de informaţii
din cazierul judiciar. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 22, fiecare parte contractantă va da părţii
interesate orice informaţii despre condamnările penale şi despre măsurile ulterioare cu privire la
aceste condamnări, care se referă la cetăţenii săi.
 Se prevede că ministerele de justiţie ale părţilor îşi vor comunica aceste informaţii cel puţin o dată pe
an. Dacă persoana în cauză este resortisant al două sau mai multor părţi la contractante, informaţiile
vor fi comunicate fiecărei părţi interesate, în afara cazurilor în care această persoană are
naţionalitatea părţii pe teritoriul căreia a fost condamnată.
 Dispoziţiile articolului 22 din Convenţie au fost completate cu un paragraf introdus prin articolul 4 al
primului Protocol adiţional la Convenţie. În acest nou paragraf se adaugă că orice parte contractantă,
care a dat informaţiile menţionate mai sus, va transmite părţii interesate, la cererea acesteia şi în
cazuri speciale, copie de pe hotărârile şi măsurile respective, precum şi orice altă informaţie
referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern.
 Se menţionează că această comunicare se va face între ministerele de justiţie interesate.

3
Comunicarea de date şi informaţii privind cazierul judiciar în legea română

 Legea română privind cooperarea judiciară prevede, în acord cu dispoziţiile Convenţiei europene,
examinate mai sus, dispoziţii privind cazierul judiciar.
 Astfel, în articolul 201 se prevăd dispoziţii privind comunicarea de înscrisuri de pe cazierul judiciar
şi date referitoare la acesta.
 În ceea ce priveşte modul de obţinere a extraselor, a copiei, a certificatului de cazier judiciar în
România, acesta este reglementat prin Legea privind cazierul judiciar nr. 290/2004[1].

[1] Legea nr. 290 din 24 iunie 2004 privind cazierul judiciar a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777
din 13 noiembrie 2009.

Protecţia datelor cu caracter personal

 Cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară prevede, la articolul
26, dispoziţii privitoare la protejarea datelor cu caracter personal transmise de una din părţi către o
alta ca urmare a executării unei cereri de asistenţă judiciară formulate pe baza Convenţiei sau a unuia
dintre Protocoalele acesteia.
 Potrivit paragrafului 1 al articolului menţionat, aceste date nu pot fi folosite de partea căreia i-au fost
comunicate decât:
a) în scopul procedurilor cărora li se aplică Convenţia sau unul dintre protocoalele sale;
b) pentru alte proceduri judiciare sau administrative legate în mod direct de procedurile vizate la
litera (a), şi
c) pentru a preveni un pericol imediat şi serios pentru securitatea publică.

 Protocolul prevede însă, chiar în paragraful următor, că astfel de date pot fi totuşi folosite în orice alt
scop, însă cu consimţământul prealabil fie al părţii care a transmis datele, fie al persoanei la care se
referă.
 De asemenea, se prevede că orice parte contractantă poate refuza să comunice datele obţinute ca
urmare a executării unei cereri făcute în temeiul Convenţiei sau al unuia din protocoalele sale, atunci
când astfel de date sunt protejate prin legea sa naţională şi când partea căreia ar trebui să-i fie
transmise datele nu este legată prin Convenţia pentru apărarea persoanei faţă de procesarea automată
a datelor cu caracter personal, încheiată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, afară de cazul în care
această din urmă parte se angajează să acorde datelor aceeaşi protecţie care le-o acordă cea dintâi.
 Se prevede că orice parte care transmite date, obţinute în urma executării unei cereri făcute pe baza
Convenţiei sau a unuia din Protocoalele sale, poate să ceară părţii căreia îi sunt transmise datele să o
informeze despre utilizarea acestora.
 În fine, Protocolul prevede că orice parte poate să ceară, printr-o declaraţie adresată Secretarului
General al Consiliului Europei, ca, în cadrul unor proceduri pentru care ea ar fi putut refuza sau
limita transmiterea ori utilizarea de date cu caracter personal conform dispoziţiilor Convenţiei sau ale
unuia dintre protocoalele sale, datele cu caracter personal, pe care ea le transmite unei alte părţi, să
nu fie folosite de aceasta din urmă în scopurile vizate în primul paragraf al articolului decât cu
acordul său prealabil.
 Legea română nu prevede, prin dispoziţii speciale, protecţia datelor cu caracter personal transmise în
cadrul asistenţei juridice internaţionale.
 Această protecţie se realizează însă prin toate dispoziţiile legale, inclusiv dispoziţii de drept penal.
 Este de menţionat că statul român a ratificat Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de
prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, semnată la Strasbourg, la 28 ianuarie 1981,
prin Legea nr. 682/2001[1]. Prin ratificarea Convenţiei, România s-a angajat să aplice prevederile
acesteia fişierelor şi prelucrărilor automatizate de date cu caracter personal în sectorul public şi în
sectorul privat, iar prin Legea nr. 677/2001[2] se asigură protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

4
[1] Legea nr. 682 din 28 noiembrie 2001 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 830 din 21 decembrie 2001.
[2] Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie
2001.

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene

 Sunt situaţii în care executarea hotărârii pronunţate în alt stat se realizează în mai bune condiţii şi cu
mai mare eficienţă decât în statul de condamnare.
 Mai mult decât atât, cel mai adesea persoana condamnată îşi are reşedinţa pe teritoriul statului de
executare sau este cetăţean al acestuia, ceea ce înseamnă că punerea în executare a hotărârii în statul
de condamnare nu ar fi cu putinţă decât prin intermediul procedurii de extrădare, cu tot cortegiul ei
de formalităţi şi de cheltuieli, adică cu pierdere de mijloace şi de timp.
 Principalul scop urmărit prin executarea hotărârilor străine îl constituie realizarea în cele mai bune
condiţii a funcţiilor pedepsei şi realizarea scopului acesteia.
 Trebuie subliniat, de asemenea, că această modalitate de asistenţă judiciară internaţională nu aduce
atingere suveranităţii statelor membre.
 Este vorba despre executarea unor hotărâri definitive şi executorii pronunţate de autorităţile
competente ale unui anumit stat şi potrivit legii acestuia.
 Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că executarea unei hotărâri penale străine nu poate avea
loc împotriva intereselor statului de executare.
 Totodată, trebuie precizat că executarea sancţiunii pronunţate în statul de condamnare are loc pe baza
unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în acest scop de instanţa competentă din statul de executare.

Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive

 Această Convenţie a fost deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Haga, la 28
mai 1970, şi a intrat în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al treilea instrument de
ratificare sau de acceptare, adică la 26 iulie 1974.
 Convenţia prevede că orice parte are competenţa de a recurge la executarea unei sancţiuni pronunţată
în altă parte contractantă, dacă aceasta din urmă o cere, cu condiţia ca infracţiunea pentru care a fost
aplicată sancţiunea să fie considerată infracţiune şi potrivit legii statului solicitat şi ca hotărârea
pronunţată în statul solicitant să fie definitivă şi executorie.
 România a ratificat convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive prin
Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999.[1] Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Convenţie, prevederile acesteia
se aplică executării sancţiunilor privative de libertate, amenzilor şi confiscărilor speciale şi
decăderilor.
 Aşa cum se explică în dispoziţiile din articolul 1 litera d), termenul „sancţiune” desemnează orice
pedeapsă şi măsură aplicate unei persoane ca urmare a unei infracţiuni şi pronunţate în mod expres
printr-o hotărâre represivă europeană sau printr-o ordonanţă penală.

[1] Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. 421 din 31 august 1999, şi aprobată prin Legea nr. 35 din 12 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 158 din 17 aprilie 2000.

 Prin „hotărâre represivă europeană” se desemnează orice hotărâre definitivă pronunţată de o

jurisdicţie represivă a unui stat contractant, ca urmare a unei acţiuni penale (litera a).
 Prin „decădere” se înţelege orice privare sau suspendare a unui drept, orice interdicţie sau
incapacitate (litera e), iar termenul „ordonanţă penală” desemnează oricare dintre hotărârile
pronunţate într-un alt stat contractant, menţionate în anexa nr. 3 la Convenţie.
 În acest sens, Convenţia enumeră acte ce se folosesc în diferite state europene (Austria, Danemarca,
Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Elveţia, Turcia) pentru
reglementarea activităţii cu caracter administrativ, fiscal şi altele.
 Trebuie menţionat, în acest sens, că Legea română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală prevede, în articolul 135, că executarea hotărârilor pronunţate în
5
 proceduri adminstrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor, astfel cum acestea sunt definite prin
Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, este posibilă, cu condiţia
ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea să exercite o cale de atac în faţa unei instanţe
judecătoreşti.
 Printre problemele cu caracter de principiu, Convenţia prevede la articolul 61 că orice stat
contractant poate, în momentul depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aderare, să
declare că foloseşte una sau mai multe rezerve menţionate în anexa nr. 1.
 Într-adevăr, în anexa nr. 1 la Convenţie se prevede că statele pot declara că îşi rezervă dreptul:
a) să refuze executarea dacă apreciază că acea condamnare priveşte o infracţiune de natură fiscală
sau religioasă;
b) să refuze executarea unei sancţiuni pronunţate pentru o faptă care, potrivit legii sale, ar fi fost de
competenţa exclusivă a unei autorităţi administrative;
c) să refuze executarea unei hotărâri represive europene pronunţate de autorităţile statului solicitant
la o dată când acţiunea penală pentru infracţiunea care a fost sancţionată ar fi fost prescrisă, după
propria sa lege;
d) să refuze executarea hotărârilor în lipsă şi a ordonanţelor penale sau numai a uneia dintre aceste
categorii de de hotărâri;
e) să refuze aplicarea dispoziţiilor art. 8 în cazurile în care există o competenţă de origine şi să nu
recunoască, în aceste cazuri, decât echivalenţa actelor îndeplinite în statul solicitant şi care au un
efect de întrerupere sau suspendare a prescripţiei şi
f) să accepte aplicarea titlului III, privitor la efectele internaţionale ale hotărârilor represive
europene, numai în ceea ce priveşte una dintre cele două secţiuni ale sale.

 Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive a fost destinată să

asigure un regim juridic unitar de reglementare a acestei modalităţi de asistenţă judiciară
internaţională. În articolul 64 paragraful 2 se prevede că statele contractante nu vor putea încheia
între ele acorduri bilaterale sau multilaterale privitoare la problemele reglementate prin convenţie,
decât pentru a completa dispoziţiile acestuia sau pentru a înlesni aplicarea principliilor pe care le
cuprinde.
 Totuşi Convenţia recunoaşte părţilor contractante, care au stabilit sau urmează să-şi stabilească
relaţiile lor pe baza unei legislaţii uniforme, facultatea de a-şi reglementa raporturile lor mutuale
întemeindu-se exclusiv pe aceste sisteme, independent de dispoziţiile Convenţiei, având însă
îndatorirea de a adresa în acest scop o notificare Secretarului general al Consiliului Europei.
 Cu privire la limba folosita în documentele schimbate, Convenţia prevede în ar. 19 că, în principiu,
nu poate fi pretinsă traducerea cererilor şi a pieselor anexe.
 Se precizează, însă, că orice parte contractantă poate, în momentul semnării sau depunerii
instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de aderare, printr-o declaraţie adresată Secretarului
general al Consiuliului Europei, să îşi rezerve facultatea de a pretinde ca cererile şi actele anexate să
fie însoţite fie de o traducere în propria sa limbă, fie de o traducere în oricare din limbile oficiale ale
Consiliului Europei sau în acea limbă pe care el o va indica.
 Celelalte state pot aplica regula reciprocităţii.
 În legătură cu aceste dispoziţii ale Convenţiei, Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 prevede că, fără a
aduce atingere prevederilor articolului 19 paragraful 1, cererile formulate în temeiul prezentei
Convenţii şi documentele anexate vor fi trimise autorităţilor române însoţite de o traducere în limba
franceză sau engleză.
 Se păstrează neatinse, totuşi, dispoziţiile referitoare la traducerea cererilor şi pieselor anexe la
acordurile sau aranjamentele în vigoare ori care urmează să intervină între două sau mai multe state
contractante.
 Piesele şi documentele, transmise în aplicarea Convenţiei, sunt scutite de legalizare.
 Cu privire la cheltuielile necesare, Convenţia europeană prevede în articolul 14 că statele
contractante renunţă să pretindă unul de la celălalt rambursarea cheltuielilor rezultând din aplicarea
acesteia.