Procedura transferării condamnaţilor – Cursul nr.

12

Înscrisurile ajutătoare şi consimţământul persoanei condamnate

 În ceea ce priveşte înscrisurile ajutătoare, Convenţia prevede documentele pe care atât statul de
condamnare, cât şi statul de executare trebuie să şi le furnizeze reciproc în vederea perfectării
acordului dintre ele cu privire la transferarea condamnaţilor.
 Astfel, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1, statul de executare trebuie să funizeze statului de
condamnare, la cererea acestuia:
a) un document sau o declaraţie care să arate că persoana condamnată este resortisant al acelui stat;
b) o copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare din care să rezulte că acţiunile sau
omisiunile, care au constituit temeiul condamnării în statul de condamnare, constituie infracţiune şi
în dreptul statului de executare;
c) o declaraţie conţinând opţiunea statului de executare de a continua executarea condamnării sau de
a o schimba printr-o hotărâre a autorităţilor sale.

 La rândul său, statul de condamnare, dacă se cere o transferare, trebuie să furnizeze statului de
executare, aşa cum prevede paragraful 2 al aceluiaşi articol, următoarele documente (afară de cazul
în care unul sau celălalt dintre cele două state a indicat deja că nu şi-ar da acordul la transferare):
a) o copie, certificată pentru conformitate, de pe hotărâre şi de pe dispoziţiile legale aplicabile;
b) indicarea duratei condamnării deja executate, inclusiv asupra oricărei detenţii provizorii, reduceri
a pedepsei sau altui act privind executarea condamnării;
c) o declaraţie constatând consimţământul la transferare dat de persoana condamnată sau, în cazuri
speciale, de către reprezentantul acesteia;
d) atunci când este cazul, orice raport medical sau social despre condamnat, orice informaţie asupra
tratamentului acestuia în statul de condamnare şi orice recomandare pentru continuarea tratamentului
său în statul de executare.
 De regulă, cererea şi transmiterea documentelor menţionate au loc după ce au fost formulate cereri
de transfer şi s-a realizat acordul statelor de condamnare şi, respectiv, de executare pentru realizarea
transferului.

 Convenţia prevede însă (art. 6 paragraful 3) că atât statul de condamnare, cât şi statul de executare
pot să solicite primirea oricăruia dintre documentele sau declaraţiile menţionate înainte de a face o
cerere de transferare sau de a lua hotărârea de acceptare sau de refuz al transferării.
 Dispoziţia este raţională deoarece atunci când, pe baza unor informaţii prealabile, se ajunge la
concluzia că transferarea condamnatului nu poate avea loc, încetează toate demersurile în vederea
transferării şi se evită cererea şi primirea documentelor menţionate.
 Dispoziţii asemănătoare privind înscrisurile ajutătoare se regăsesc şi în articolul 147 din legea
specială română.
 Convenţia dă posibilitatea condamnaţilor străini să execute pedeapsa în statul lor de origine, astfel ca
executarea condamnării să aibă un efect educativ maxim, efect ce nu s-ar putea obţine dacă transferul
condamnatului s-ar face împotriva voinţei acestuia.
 Consimţământul condamnatului este o condiţie sine qua non a transferului său, iar această condiţie
este îndeplinită atunci când consimţământul este real, expresie a voinţei libere a condamnatului.
 Pentru asigurarea acestei condiţii, prin dispoziţiile art. 7 din Convenţie s-au stabilit reguli speciale cu
privire la existenţa consimţământului condamnatului la transferare şi la verificarea condiţiilor în care
acest consimţământ a fost dat.
 În acest sens, în paragraful 1 al articolului 7 se prevede obligaţia statului de condamnare de a proceda
în aşa fel încât persoana condamnată, care trebuie să-şi dea consimţământul la transferare, să-şi dea
acest consimţământ de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă despre consecinţele juridice care decurg din
aceasta.

1
  În ceea ce priveşte procedura de urmat pentru asigurarea unui consimţământ real şi liber al
condamnatului, Convenţia trimite la legea statului de condamnare.
 În plus, Convenţia obligă statul de condamnare să asigure posibilitatea ca statul de executare să
verifice, prin intermediul unui consul sau al altui funcţionar desemnat de acord cu statul de
executare, dacă cel condamnat şi-a dat consimţământul în condiţiile cerute de Convenţie.
 Potrivit articolului 148 din Legea nr. 302/2004, statul român va proceda în aşa fel încât persoana care
ar urma să îşi dea consimţământul la transferare să o facă de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de
consecinţele juridice care decurg din aceasta, dând posibilitatea statului de executare să verifice, prin
intermediul unui consul sau al altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare, că acest
consimţământ a fost dat în mod valabil.

Tranzitul condamnaţilor

 Reglementarea transferării condamnaţilor implică şi reglementarea tranzitării lor pe teritoriul unui

sau unor alte state situate între statul de condamnare şi statul de executare.
 Este ceea ce Convenţia face prin prevederile art. 16, regula de bază înscrisă în primul paragraf al
acestui articol fiind că orice parte semnatară a Convenţiei trebuie ca, în conformitate cu propria sa
legislaţie, să consimtă la o cerere de tranzit al unui condamnat pe teritoriul său, dacă această cerere a
fost formulată de altă parte la Convenţie, care s-a înţeles ea însăşi cu o altă parte sau cu un alt stat terţ
asupra transferării unui condamnat pe teritoriul său.
 Părţile semnatare sau care au aderat la Convenţie se angajează nu numai să practice transferul
condamnaţilor, în calitate de state de condamnare sau de executare, dar şi să accepte tranzitarea
teritoriului lor de către persoane condamnate, de la statul de condamnare către statul de executare.
 Părţile pot însă să refuze tranzitul unui condamnat pe teritoriul lor, iar Convenţia prevede limitativ
aceste cazuri în art. 16 paragraful 2:
a) atunci când condamnatul este unul dintre resortisanţii săi; sau
b) dacă fapta care a determinat condamnarea nu constituie infracţiune conform legislaţiei sale.

 Este vorba despre aceleaşi cauze de refuz al tranzitului ca şi în cazul extrădării.

 Convenţia prevede că cererile de tranzit trebuie să fie adresate de către Ministerul de Justiţie al
statului solicitant Ministerului Justiţiei al statului solicitat, răspunsurile urmând să fie transmise pe
aceeaşi cale, afară de cazul în care părţile, oricare dintre ele, ar fi indicat o altă cale de comunicare.
 Orice parte din Convenţie poate consimţi la o cerere de tranzit al unui condamnat pe teritoriul său,
cerere adresată de un stat terţ, dacă acesta a convenit cu o altă parte la Convenţie asupra transferării
unei persoane condamnate spre sau dinspre teritoriul său.
 Partea căreia i se cere tranzitarea şi care a consimţit la aceasta poate menţine starea de arest a
condamnatului pe perioada necesară tranzitării teritoriului ei.
 Convenţia prevede că se poate cere părţii solicitate pentru tranzit să dea asigurări că persoana
condamnată nu va fi nici deţinută (cu excepţia detenţiei necesare tranzitării), nici supusă vreunei
restricţii a libertăţii pe teritoriul statului de tranzit pentru fapte sau condamnări anterioare plecării
sale de pe teritoriul statului de condamnare.
 În fine, Convenţia prevede că, atunci când se foloseşte calea aeriană pe deasupra teritoriului unei
părţi fără aterizare nu este necesară o cerere de tranzit.
 Se prevede dreptul fiecărui stat ca, printr-o declaraţie adresată Secretarului General al Consiliului
Europei, să ceară să-i fie notificată orice tranzitare pe deasupra teritoriului său.
 În articolul 167 din Legea nr. 302/2004 se prevede că statul român poate admite o cerere de
tranzitare a unui condamnat pe teritoriul său, formulată de către un stat terţ, dacă acesta din urmă a
convenit cu un alt stat asupra transferării condamnatului spre sau dinspre teritoriul său, însă poate
refuza acordarea tranzitului:
 dacă persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România;
 dacă fapta care a atras condamnarea nu constituie infracţiune potrivit legii penale române.

2
  Cererile de tranzit şi răspunsurile se comunică între autorităţilor competente ale statului solicitant şi
cele ale statului solicitat, decizia asupra cererii fiind dată de Ministerul Justiţiei, care comunică de
îndată hotărârea luată autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi
Internelor.
 Atunci când statului român îi este cerută tranzitarea, poate menţine condamnatul în detenţie pe
perioada strict necesară tranzitării teritoriului său, detenţia fiind asigurată de către Ministerul
Justiţiei.
 La cererea statului solicitant, statul român, solicitat să acorde tranzitul, poate să dea asigurarea că
persoana condamnată nu va fi nici urmărită, nici deţinută mai mult decât perioada strict necesară
tranzitării teritoriului său, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii pe teritoriul
statului român pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de
condamnare.
 Asigurarea se dă de către Ministerul Justiţiei.
 Cererea de tranzit nu este necesară dacă se foloseşte spaţiul aerian românesc şi nu este prevăzută
nicio escală.

Limbile folosite

 Potrivit prevederilor art. 17 al Convenţiei, informaţiile trebuie să fie făcute în limba părţii căreia îi
sunt adresate sau în una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei, adică limbile franceză şi
engleză.
 În ceea ce priveşte cererile de transferare sau documentele ajutătoare acestora, nicio traducere nu este
necesară, în principiu. Convenţia prevede însă, în paragraful 3 al art. 17, că orice stat poate, printr-o
declaraţie adresată Secretarului General al Consiliului Europei, să pretindă ca cererile de transferare
şi înscrisurile ajutătoare să fie însoţite de o traducere în limba proprie sau într-una dintre limbile
oficiale ale Consiliului Europei, ori în aceea dintre aceste limbi pe care el o va indica.
 Statul respectiv poate, cu aceeaşi ocazie, să declare că este dispus să accepte traduceri în orice altă
limbă în plus faţă de limba oficială sau de limbile oficiale ale Consiliului Europei.
 Documentele transmise în aplicarea Convenţiei nu au nevoie să fie certificate, cu singura excepţie a
documentului sau declaraţiei prin care se atestă că persoana condamnată este resortisant al acelui
stat.
 În articolul 168 al Legii nr. 302/2004 se prevede că documentele transmise în aplicarea procedurilor
de transfer al persoanelor condamnate nu necesită supralegalizare, cu excepţia copiei autentice după
hotărârea de condamnare definitivă, precum şi a copiei după dispoziţiile legale aplicabile.

Suportarea cheltuielilor

 Cu privire la acoperirea cheltuielilor ocazionate de transferarea condamnaţilor, în aplicarea

Convenţiei, se prevede că acestea sunt în sarcina statului de executare, cu excepţia cheltuielilor
ocazionate exclusiv pe teritoriul statului de condamnare (articolul 17 paragraful 5).
 Legea nr. 302/2004 dispune în articolul 169 că sunt în sarcina statului de executare cheltuielile
ocazionate de aplicarea transferului persoanelor condamnate, cu excepţia cheltuielile ocazionate
exclusiv pe teritoriul statului de condamnare.

Consecinţele transferului persoanelor condamnate

 Componenta principală a reglementării transferării condamnaţilor, ca formă de asistenţă juridică

internaţională în materie penală, este stabilirea consecinţelor juridice ale transferării în ceea ce
priveşte statutul juridic al condamnatului, drepturile, dar mai ales obligaţiile statului de executare şi
alte aspecte ale raporturilor juridice privind executarea condamnării.

3
  De aceea, Convenţia reglementează în amănunt consecinţele efectuării transferării condamnaţilor,
făcând distincţie între consecinţele transferării pentru statul de condamnare, pe de o parte, şi pentru
statul de executare, pe de altă parte.

Consecinţele pentru statul de condamnare

 Potrivit prevederilor art. 8 din Convenţie, odată cu realizarea transferului persoanei condamnate şi cu
preluarea acesteia de către statul de executare se suspendă executarea condamnării în statul de
condamnare.
 Se prevede însă şi posibilitatea ca executarea pedepsei de către condamnatul cu privire la care s-a
convenit transferul, dar care n-a fost încă predat autorităţilor statului de executare, să nu mai aibă loc
atunci când statul de executare consideră executarea condamnării ca fiind terminată (de exemplu,
pedeapsa executată este egală cu maximul pedepsei prevăzute în statul de executare).
 Încetarea executării condamnării, în statul de condamnare, este condiţionată de transferarea
condamnatului în statul de executare.
 În articolul 149 al legii speciale române se precizează că preluarea condamnatului de către
autorităţile statului de executare suspendă executarea pedepsei în România, iar statul român nu mai
poate să asigure executarea ori să continue executarea condamnării atunci când statul de executare
consideră, potrivit legii sale, ca terminată executarea condamnării.

Consecinţele pentru statul de executare

 Pentru statul de executare consecinţele transferării condamnaţilor sunt mai ample, având în vedere că
acest stat preia asupra sa obligaţiile legate de asigurarea executării până la capăt a condamnării,
aplicând propria legislaţie în materie ca şi în cazul condamnărilor pronunţate de propriile autorităţi
judiciare.
 Regulile privitoare la consecinţele transferării condamnaţilor pentru statul de executare sunt înscrise,
în principiu, în art. 9 al Convenţiei.
 Potrivit prevederilor din paragraful 1 al acestui articol, autorităţile competente ale statului de
executare sunt obligate să decidă, în primul rând, asupra formei condamnării ce urmează să fie
executată.
 Astfel, potrivit Convenţiei, autorităţile statului de executare pot să decidă fie să continue executarea
condamnării, aşa cum a fost aceasta pronunţată de autorităţile judiciare ale statului de condamnare
sau adaptând-o, atunci când este cazul, în raport cu legislaţia statului de executare, fie să schimbe
condamnarea, printr-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind sancţiunea aplicată în statul
de condamnare cu o sancţiune prevăzută de legislaţia statului de executare pentru aceeaşi infracţiune.
 Această opţiune a autorităţilor statului de executare, de a continua executarea sau de a schimba
condamnarea, se exercită după ce transferarea condamnatului a avut loc.
 Convenţia prevede însă (art. 9 paragraful 2) că statul de executare este obligat ca, la cererea statului
de condamnare, adresată înainte de transferarea persoanei condamnate, să comunice acestuia
opţiunea pe care o va manifesta preferând una sau alta dintre cele două soluţii.
 Evident, această comunicare a opţiunii de continuare sau de schimbare a condamnării fiind anterioară
transferării condamnatului, ar putea influenţa voinţa statului de condamnare de a conveni la
efectuarea transferului.
 În ceea ce priveşte executarea condamnării de către condamnatul transferat, aceasta se face în
conformitate cu legea statului de executare, fără nicio deosebire de condamnările pronunţate de
propriile autorităţi în privinţa regimului de executare, al liberării condiţionate etc.

4
  Tot în legătură cu aceasta, Convenţia prevede că statul de executare poate accepta şi transferarea
unor persoane declarate iresponsabile pentru săvârşirea unei infracţiuni, faţă de care nu pot fi aplicate
pedepse, ci pot fi luate numai măsuri educative.
 În astfel de situaţii, statul de executare, care este dispus să ia în sarcină aceste persoane în vederea
continuării tratamentului lor, poate să indice, printr-o declaraţie adresată Secretarului General al
Consiliului Europei, procedurile pe care înţelege să le urmeze faţă de persoanele respective.
 Potrivit articolelor 157 şi 158 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care România este stat de
executare, autorităţile competente ale statului român sunt obligate:
 fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile
respectării felului şi duratei pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
 fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în
statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în
condiţiile respectării cerinţelor art. 159, referitor la conversiunea condamnării.
 La cererea statului de condamnare, statul român este obligat să indice acestuia, înainte de
transferarea persoanei condamnate, care dintre cele două proceduri de mai sus va fi urmată.

Executarea pedepsei şi incidente intervenite în timpul executării

Continuarea executării. Procedura prevăzută de Convenţie, în ipoteza în care statul de executare a decis să
continue executarea condamnării, este prevăzută în art. 10.
 Principiul consacrat în acest caz este că statul de executare este legat de natura juridică şi durata
sancţiunii, aşa cum rezultă acestea din hotărârea de condamnare.
 Prima distincţie ce se impune este aceea dintre pedepse şi măsurile de siguranţă sau educative
privative de libertate, care impun regimuri de executare diferite ce trebuie să fie respectate şi de
statul de executare, chiar dacă aceasta se face în conformitate cu legislaţia proprie.
 În cazuri excepţionale, însă, când natura şi durata sancţiunii pronunţate sunt incompatibile cu
legislaţia statului de executare, acesta poate, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să
adapteze această sancţiune la pedeapsa sau măsura de siguranţă prevăzută în legea sa pentru fapte de
aceeaşi natură, cu grijă ca pedeapsa sau măsura de siguranţă găsită să corespundă, pe cât este cu
putinţă, celor aplicate prin condamnarea pronunţată.
 Se prevede că pedepsele sau măsurile înlocuitoare nu pot să agraveze, prin natura sau durata lor,
sancţiunea pronunţată în statul de condamnare şi nici să depăşească maximul prevăzut prin legea
statului de executare.

Conversiunea condamnării

 În ipoteza în care statul de executare a decis, prin autorităţile sale competente, să procedeze la
schimbarea condamnării şi deci la înlocuirea sancţiunii aplicate în statul de condamnare cu o alta
prevăzută de legea statului de executare pentru aceeaşi infracţiune, executarea sancţiunii astfel
stabilite este supusă regulilor speciale prevăzute în articolul 11.
 Potrivit prevederilor din primul paragraf al acestui articol, în cazul schimbării condamnării se aplică
procedura prevăzută de legislaţia statului de executare.
 Convenţia prevede însă că, odată schimbată condamnarea, autoritatea competentă din statul de
executare este ţinută să respecte anumite reguli deosebit de importante pentru realizarea măsurii
transferării condamnaţilor în finalitatea urmărită de autorii Convenţiei şi în conformitate cu scopurile
Consiliului Europei.
 Astfel, autoritatea competentă din statul de executare:
a) va fi legată de constatarea faptelor, aşa cum au fost acestea reţinute şi figurează, în mod explicit
sau implicit, în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;
b) nu va putea schimba o sancţiune privativă de libertate printr-o sancţiune pecuniară. Dispoziţia este
perfect raţională fiindcă ar fi contrar raţiunii de a fi a Convenţiei, care este aceea de a continua, în
statul de executare, pedeapsa sau măsura de siguranţă ori educativă privativă de libertate, iar dacă
5
 statul de executare, sub pretextul înlocuirii sancţiunii stabilite în statul de condamnare, ar înlocui
sancţiunea privativă de libertate cu una pecuniară, s-ar încălca în mod evident raţiunea Convenţiei;
c) va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de către
condamnat. Măsura devine necesară în cazurile în care condamnatul începuse executarea pedepsei
închisorii în statul de condamnare şi a continuat-o în statul de executare, după ce a fost transferat.
Este firesc ca partea din pedeapsa executată să fie dedusă din pedeapsă, iar această deducere se face
pe baza informaţiilor pe care statul de condamnare este obligat să le furnizeze statului de executare;
d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului şi nu va fi ţinută de limita inferioară a sancţiunii
eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile
săvârşite.
 În spiritul Convenţiei, autorităţile statului de executare, în procesul de înlocuire a pedepsei aplicate în
statul de condamnare, dacă nu pot agrava pedeapsa din hotărâre, ele nu sunt ţinute de limita minimă
a pedepsei din legea statului de condamnare, ceea ce înseamnă că pot stabili sancţiuni de aceeaşi
natură, dar de durată mai mică decât minimul special al pedepsei din legea aplicată în statul de
condamnare.
 În fine, tot în legătură cu schimbarea condamnării, se prevede că, atunci când procedura de
schimbare are loc după transferarea persoanei condamnate, statul de executare va menţine acea
persoană în stare de detenţie sau va lua alte măsuri care să asigure prezenţa ei în statul de executare
până la finalizarea procedurii de înlocuire.
 Potrivit articolului 159 din legea română în materie, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia
este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze
această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.
 Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, cu felul pedepsei aplicate prin hotărârea
statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
 În cazul schimbării condamnării se aplică procedura prevăzută de legislaţia română.
 În ceea ce priveşte întinderea conversiunii pedepsei şi a criteriilor aplicabile, instanţa română va
trebui să respecte următoarele condiţii:
a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în mod explicit sau
implicit, în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;
b) nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă pecuniară;
c) va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de condamnat;
d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului, nici nu va fi ţinută de limita inferioară a pedepsei
eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile
săvârşite.

 Când procedura de schimbare a condamnării are loc după transferarea persoanei condamnate, statul
român va menţine acea persoană în detenţie sau va lua alte măsuri în scopul de a asigura prezenţa ei
pe teritoriul statului român până la finalizarea acestei proceduri.
 Î.C.C.J.-Secţiile Unite, în Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 (publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 850 din 8.12.2009), pronunţată într-un recurs în interesul legii, a stabilit, în interpretarea
art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (azi art.
159, după republicare), următoarele: instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect
conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de
infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui
modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea
statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.
 Î.C.C.J.-Secţiile Unite, în Decizia nr. 34 din 14 decembrie 2009 (publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 742 din 5.11.2010), pronunţată într-un recurs în interesul legii, a stabilit, în interpretarea
art. 146 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
(azi art. 159 alin. 3, după republicarea legii), următoarele:
1. Curtea de Apel Bucureşti este instanţa competentă exclusiv, teritorial şi material, să
soluţioneze procedura de schimbare a condamnării, procedură care are loc după transferarea

6
 persoanei condamnate, în condiţiile art. 146 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 (art. 159 alin. 3 după
republicare).
2. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor aplicate de instanţele
naţionale cu pedepsele aplicate de instanţele străine, prin hotărâri recunoscute de Curtea de Apel
Bucureşti, în cadrul procedurii transferării persoanei condamnate este instanţa corespunzătoare
instanţei de executare a ultimei hotărâri, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei
condamnate.
 În cazul în care ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată de o instanţă străină, competenţa de a
judeca cererea de modificare a pedepsei revine instanţei corespunzătoare celei care, potrivit legii
române, ar fi judecat cauza în primă instanţă şi în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a
persoanei condamnate.

Graţierea, amnistia sau comutarea pedepsei

 Deşi executarea condamnărilor de către persoanele condamnate transferate are loc potrivit legislaţiei
statului de executare, Convenţia prevede totuşi unele reguli referitoare la diferite incidente ce se pot
ivi în timpul executării pedepsei, cum sunt graţierea, amnistia, revizuirea hotărârii de condamnare
sau încetarea executării condamnării.
 Astfel, potrivit dispoziţiei din art. 12, fiecare parte, deci atât statul de condamnare, cât şi statul de
executare, poate acorda amnistia infracţiunii săvârşite sau graţierea pedepsei aplicate, fie sub forma
remiterii, fie sub forma comutării pedepsei aplicate, în conformitate cu Constituţia şi cu celelalte
reglementări proprii fiecărei părţi.
 Aşa fiind, indiferent în care dintre state ar interveni vreuna dintre aceste cauze de înlăturare a
executării pedepsei, aceasta va produce efecte asupra măsurii transferării condamnaţilor.
 Amnistia şi graţierea totală a pedepsei fac ca măsura transferării condamnaţilor să rămână fără
obiect. În schimb, graţierea parţială sau comutarea pedepsei lasă posibilitatea transferării, dacă
pedeapsa rămasă de executat în urma graţierii parţiale sau pedeapsa mai uşoară în care a fost
comutată pedeapsa iniţială îndeplineşte condiţiile cerute de Convenţie pentru transferarea
condamnaţilor.
 Articolul 166 al legii române prevede că autoritatea română competentă poate acorda amnistia,
graţierea sau comutarea pedepselor aplicate persoanelor condamnate la care se referă.

Revizuirea hotărârii

 Cu privire la revizuirea hotărârii, Convenţia prevede, în articolul 13, că numai statul de condamnare
are dreptul de a statua asupra oricărei forme de recurs vizând revizuirea hotărârii.
 Desigur, dacă în urma folosirii unei căi extraordinare de atac s-ar ajunge la desfiinţarea hotărârii de
condamnare, aceasta ar face ca măsura transferării condamnaţilor să rămână fără obiect, determinând
încetarea imediată a executării condamnării.
 Prevederi asemănătoare întâlnim şi în cuprinsul alineatului 1 al articolului 150 din Legea nr.
302/2004, în care se arată că dreptul de a exercita căile extraordinare de atac în vederea desfiinţării
sau modificării hotărârii definitive de condamnare aparţine statului român, ca stat de condamnare.
 Condamnatul poate să exercite sau, după caz, să solicite exercitarea unei căi extraordinare de atac,
chiar după transferare.

Încetarea executării

 În articolul 14 al Convenţiei se prevede că statul de executare trebuie să pună capăt executării

condamnării imediat după ce statul de condamnare l-a informat despre existenţa unei cauze care
înlătură executarea condamnării.
 O reglementare asemănătoare întâlnim şi în articolul 160 al legii speciale române.

7
Informaţii privind executarea

 Relaţiile dintre statul de condamnare şi statul de executare nu încetează odată cu realizarea

transferului şi organizarea executării condamnării de către statul de executare.
 Statul de condamnare, pe teritoriul căruia persoana a săvârşit infracţiunea şi a fost condamnată, deşi
a acceptat transferul acesteia pe teritoriul statului de origine, rămâne legat de ea prin însăşi
condamnarea pe care i-a aplicat-o şi prin răspunderea morală pe care o poartă pentru destinul ei.
 De aceea Convenţia a prevăzut, în articolul 15, obligaţia statului de executare de a furniza statului de
condamnare informaţii în ceea ce priveşte executarea condamnării:
a) atunci când consideră încheiată executarea condamnării;
b) când condamnatul evadează din executarea condamnării;
c) atunci când statul de condamnare îi solicită un raport special.

 Evident, această obligaţie a statului de executare nu este corelativă dreptului statului de condamnare,
ci exprimă conştientizarea interesului vital comun al statelor de a reacţiona prin toate mijloacele
împotriva fenomenului infracţional.
 Aşa cum se prevede în articolul 161 din legea română, statul român va furniza informaţii statului de
condamnare în ceea ce priveşte executarea pedepsei în următoarele situaţii:
 când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată;
 în cazul în care condamnatul a evadat;
 dacă statul de condamnare solicită un raport special.

Protocolul adiţional la Convenţie

 După intrarea în vigoare a Convenţiei (la 1 iulie 1985), în aplicarea acesteia s-a simţit nevoia unei
completări cu unele reguli referitoare la situaţii speciale, cum ar fi aceea în care condamnatul a
evadat din statul de condamnare pentru a reveni în statul său de origine şi altele.
 Astfel de modificări au fost aduse prin Protocolul adiţional la Convenţie, deschis semnării de către
statele membre ale Consiliului Europei şi de către alte state semnatare ale Convenţiei, la Strasbourg,
la 18 decembrie 1997.
 S-a prevăzut că Protocolul va intra în vigoare după trei ratificări, fapt ce a avut loc la data de 1 iunie
2000.
 Din conţinutul Protocolului se constată că acesta defineşte regulile transferării condamnaţilor şi
executării pedepselor, pe de o parte, de către persoanele condamnate care au evadat din statul de
condamnare pentru a reveni în statul ai cărui cetăţeni sunt, iar pe de altă parte de către persoanele
condamnate care fac obiectul unei măsuri de expulzare sau de remitere la frontiera propriului stat ca
urmare a condamnării.