CURS 4

FORMELE SPECIALE DE ARESTARE

1. Consideraţii preliminare

Literatura de specialitate1 clasifică normele de drept procesual penal, în

raport de obiectul reglementării, în norme de organizare, norme de competenţă
şi norme de procedură. Normele de procedură reglementează modul în care se
desfăşoară activitatea procesual penală, fie că aceasta este activitatea principală,
care corespunde funcţiunilor procesuale de desfăşurare a urmăririi penale şi a
judecăţii, fie că este activitatea adiacentă, de soluţionare a unor probleme care
nu vizează în mod direct raportul juridic de conflict, ci asigurarea unei bune
desfăşurări a procesului penal (procedura de emitere a mandatelor de arestare,
procedurile speciale auxiliare etc.).
Izvorul acestor norme de procedură se regăseşte în cea mai mare măsură,
în Codul de Procedură Penală, dar şi alte acte normative, interne sau, în cazul
cooperării judiciare internaţionale în materie penală, transfrontaliere.
Raportându-ne la acest context normativ lărgit, arestarea preventivă, ca
instituţie procesual penal cunoaşte pe lângă formele sale principale,
reglementate ca subdiviziuni ale măsurilor preventive, şi anumite forme
speciale.
Le considerăm a fi forme speciale de arestare întrucât păstrează tipologia
esenţială a genului chiar dacă, la nivel particular, fiecare prezintă anumite
trăsături specifice. Astfel, calificarea acestor instituţii ca fiind forme speciale de
arestare este justificată în primul rând prin faptul că presupun o privare de
libertate a persoanei care face obiectul unei proceduri judiciare.

1
T. Pop., Drept procesual penal, Vol. I, Partea introductivă, Cluj, 1946, p. 144; G. Theodoru,
op. cit., p. 43.
 Această privare de libertate are un caracter provizoriu, fiinţând, de obicei,
până la rezolvarea aspectelor principale şi până la pronunţarea sau executarea
hotărârii definitive de condamnare.
De asemenea, formele de arestare specială presupun desfăşurarea unei
activităţi cu caracter adiacent faţă de activitatea principală, reglementată prin
procedura specială. Le considerăm a fi forme de arestare specială şi pentru că
aceste instituţii sunt luate faţă de persoane ce fac deja obiectul unei proceduri
judiciare speciale, de tragere la răspundere penală. Nu în ultimul rând
apartenenţa în cadrul grupului este dată de faptul că autoritatea competentă care
dispune cu privire la aceste forme speciale este un organ cu atribuţii
jurisdicţionale: judecător sau instanţă de judecată.
Ceea ce particularizează însă aceste forme şi le împiedică astfel să fie
incluse în categoria formelor propriu-zise de arestare este scopul lor, care diferă
de scopul arestării ca măsură preventivă. Astfel, dacă scopul arestării, de altfel
ca şi scopul tuturor măsurilor preventive şi prefigurat de dispoziţiile art. 136
alin. 1 (pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se
împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la
judecată ori de la executarea pedepsei) este subsumat scopului procesului penal,
scopul formelor speciale de arestare este unul specializat doar pe anumite
categorii de activităţi, reglementate doar în anumite proceduri speciale.
În considerarea acestor aspecte considerăm a fi forme speciale de arestare,
arestarea condamnatului în vederea executării mandatului de executare a
pedepsei închisorii (art. 420, 421 C. proc. pen.), arestarea provizorie în vederea
extrădării reglementată de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 şi arestarea în
procedura mandatului european de arestare (Titlul III din Legea nr. 302/2004).
 2. Arestarea condamnatului în procedura de punere în executare
a pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă

Pe parcursul desfăşurării activităţii în procesul penal, subiectul particular

principal, împotriva căruia se pune în mişcare mecanismul represiv, îmbracă mai
multe „haine juridice”,2 primind, în consecinţă, şi mai multe calităţi procesuale.
Cât timp acţiunea penală este exercitată, subiectul pasiv al acestei acţiuni
publice, are calitatea procesuală de parte (inculpat, apelant – inculpat, recurent –
inculpat, intimat – inculpat), şi ca parte în procesul penal, privarea sa de libertate
cu titlu provizoriu se poate dispune, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza
de judecată, numai sub forma principală a arestării preventive.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare şi
stingerea astfel în mod normal a acţiunii penale, persoana care a fost trasă la
răspundere penală devine condamnat şi pierde calitatea de parte în procesul
penal.
Condamnatul rămâne însă un subiect principal în cadrul raporturilor
procesuale privind executarea sentinţei și în cadrul raporturilor propriu-zise de
executare.3
Ca factor al raportului juridic procesual de executare, până la începerea
propriu-zisă a executării pedepsei, condamnatul este supus unei proceduri
distincte, alcătuită din acte procesuale şi procedurale proprii. În mod
excepţional, până ca detenția sa definitivă să înceapă (moment marcat prin
încheierea procesului-verbal de începere a executării pedepsei), condamnatul
poate fi şi arestat.

2
În acest sens vezi I. Neagu, Tratat, Partea generală, op. cit., p. 177-178.
3
Pentru diferenţele dintre raporturile procesuale de punere în executare şi raporturile penale
de executare propriu-zise, vezi I. Neagu, Tratat de Procedură Penală, Partea Specială, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009; p. 465-467; A. Crişu, Drept Procesual Penal, Partea
Specială, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, 2009, p. 234-236; I. Oancea, Drept execuţional
penal, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 9.
 În această situaţie arestarea sa nu mai are caracter autonom (cum se
întâmplă în cazul arestării propriu-zise ca măsură preventivă) ci unul subsidiar,
fiind luată exclusiv în scopul de a îl aduce pe condamnat la locul de detenţie. Ca
orice activitate procesuală, arestarea condamnatului în vederea executării
pedepsei privative de libertate, presupune existenţa unui act procesual de
dispoziţie şi un act procedural de aducere la îndeplinire a acestei dispoziţii.
Astfel, dispoziţiile art. 420 alin. 1 C. proc. pen., care reglementează
cuprinsul mandatului de executare emis în vederea punerii în executare a
pedepsei principale, arată că acesta trebuie să cuprindă ordinul de arestare şi de
deţinere.
În privinţa emiterii mandatului de executare trebuie punctat faptul că
această activitate este atributul judecătorului delegat cu executarea. În procedura
punerii în executare a dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti penale, judecătorul
delegat îşi desfăşoară activitatea pe cale graţioasă în timp ce instanţa de
executare rezolvă nelămuririle sau împiedicările la executare în complet
constituit, pe cale contencioasă.4
Prin urmare, chiar dacă autoritatea emitentă este tot un judecător (ca şi în
cazul arestării preventive propriu-zise) emiterea ordinului de arestare în
procedura punerii în exercitare a pedepselor principale este rezultatul unei
activităţi unilaterale, nepublice şi necontencioase, spre deosebire de materia
măsurilor de prevenţie, unde privarea de libertate, în considerarea garanţiilor
procesuale interne şi internaţionale, implică o activitate contradictorie,
caracterizată de principiul egalităţii armelor.5
Subliniem faptul că în această procedură particulară arestarea
condamnatului nu mai are un caracter autonom ca în procedura comună, ea fiind
strict condiţionată de începerea pedepsei şi circumscrisă acesteia. În acelaşi timp
4
V. dongoroz, S. Kahae, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului de Procedură Penală, Partea Specială, Volumul VI, ediţia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 313.
5
Cauza Abdulkadir Aktaş c. Turciei, 38851/02, 31 Ianuarie 2008; Lapuşan c. României,
29723/03, 13 Mai 2008.
putem să corelăm scopul acestei forme speciale de arestare cu scopul general al
măsurilor preventive, prefigurat de dispoziţiile art. 136 alin. 1 C. proc. pen., şi
anume „împiedicarea învinuitului sau condamnatului de a se sustrage de la
executarea pedepsei”.
Punerea în executare a ordinului de arestare, inclus în mandatul de
executare a pedepsei principale, se face de către organele de Poliţie.
În acest sens, art. 422 alin. 1 C. proc. pen., prevede că, în baza mandatului
de executare, organul de poliţie, găsindu-l pe condamnat, procedează la
arestarea sa. Analizând conţinutul acestei dispoziţii reiese cu claritate faptul că
arestarea condamnatului este în mod esenţial condiţionată de starea de libertate a
acestuia la data emiterii mandatului de executare. În cazul în care la această dată
condamnatul deja era privat de libertate (în temeiul altor măsuri), arestarea sa
este lipsită de conţinut şi nu se mai impune.
Durata arestării condamnatului, dat fiind caracterul subsidiar al acestei
măsuri, este una subînţeleasă, întrucât subzistă numai până la începerea
executării propriu-zise a hotărârii de condamnare, marcată prin încheierea
procesului-verbal în acest sens de comandatul locului de deţinere unde a fost
adus condamnatul arestat.
Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului şi care a
fost arestată ridică obiecţii în ceea ce priveşte identitatea, se procedează potrivit
art. 153 C. proc. pen., respectiv este adus în faţa instanţei locului unde a fost
găsit pentru lămurirea lor.
Trebuie observat faptul că dacă emiterea ordinului de arestare a
condamnatului implică o activitate necontencioasă, unilaterală, lămurirea
obiecţiilor privind identitatea ridicate de cel arestat se face întotdeauna într-un
mod contradictoriu.

3. Arestarea provizorie în vederea extrădării dispusă în procedura

reglementată de Legea nr. 302/2004
 Chiar dacă nu este reglementată de sine stătător de Codul de Procedură
Penală, considerăm oportună prezentarea câtorva consideraţii privind măsura
arestării provizorii dispusă în procedura extrădării regelementate de dispoziţiile
legii nr.302/2004.6
În primul rând trebuie observat că, referitor la cadrul normativ aplicabil în
materia extrădării, ca de altfel pentru toate formele de cooperare judiciară
internaţională în materie penală, au prioritate7 convenţiile intenaţionale,
reglementările interne având o incidenţă redusă.
Astfel, potrivit Legii nr.302/2004, procedura extrădării din România
(extrădarea pasivă) are caracter urgent, putându-se desfăşura şi în timpul
vacanţei judecătoreşti, şi implică o etapă administrativă şi una judiciară.
În etapa judiciară, potrivit art.45, până la finalizarea procedurii de
extrădare din România, este posibilă luarea arestării provizorii a persoanei ce
face obiectul acestei proceduri.
Justificată de asigurarea împotriva riscului de dispariţie a persoanei pentru
care se cere extrădarea, arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi
este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare,
printr-o încheiere dată în camera de consiliu şi care nu poate fi atacată cu recurs
decât împreună cu hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare.
Persoana extrădabilă, cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii,
va fi depusă în arestul Poliţiei. Această măsură poate fi prelungită cu câte 30 de
zile, durata maximă a arestării provizorii neputând depăşi 180 de zile.
Instanţa din oficiu, la sesizarea procurorului competent sau la cererea
persoanei extrădabile poate dispune încetarea stării de arest în vederea extrădării

6
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost
publicată în M.Of. nr.594/01.07.2004 şi modificată prin Legea nr.224/2006 ;
7
În acest sens vezi A.Crişu, Drept procesual penal, Partea Specială, Ed.All Beck, Bucureşti
2005, p.368 – 369 ;
dacă persoana extrădată nu va fi preluată de autorităţile competente ale statului
solicitant, în termen de 15 zile de la data convenită pentru predare.
Analizând conţinutul măsurii reglementate de dispoziţiile ar.45 din Legea
nr.302/2004, putem concluziona că, arestarea provizorie are ca finalitate
împiedicarea persoanei extrădabile de a se sustrage de la această procedură şi
asigurarea unei predări efective, şi poate privi o persoană implicată în calitate de
învinuit într-o activitate judiciară distinctă în România.
De aceea, în art.45 alin. final, se prevede că, în cazul în care împotriva
persoanei extrădabile autorităţile judiciare române competente au emis un
mandat de arestare preventivă sau mandat de executare a pedepsei închisorii,
pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în
vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai
află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei
închisorii.
Arestarea provizorie în vederea extrădării poate fi solicitată, în caz de
urgenţă, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale de extrădare.
În acest caz, pentru a nu deveni o măsură arbitrară, dacă a fost dispusă, ea
încetează de drept dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii statul român nu
a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele prevăzute la
art.38.
În orice caz, arestarea provizorie în vederea extrădării, nu implică ca în
cazul arestării preventive obişnuite, o apreciere suverană din partea instanţei cu
privire la necistatea şi oportunitatea privării de libertate, ci este consecinţa
juridică produsă în România, a unui mandat de arestare preventivă sau a unui
mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, emis de alte autorităţi faţă de persoana aflată pe teritoriul nostru.

4. Arestarea în vederea executării mandatului european de arestare

4.1. Consideraţii generale. Definiţie. Conţinut.
 La data de 13 iunie 202, consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia –
cadru nr. 2002/584/JAI privind mandatul de arestare european şi procedurile de
predare între statele membre ale Uniunii Europene, publicată în Buletinul
Oficial al Comunităţilor Europene la data de 18 iulie 2002. Aceasta este prima
măsură concretă în domeniul dreptului penal, care implementează principiul
recunoaşterii reciproce a cooperării judiciare.
Fenomenul globalizării, libertatea de circulaţie, explozia mijloacelor de
comunicaţii au determinat noi oportunităţi pentru criminalitatea transfrontalieră
şi pentru infractori, astfel că a fost necesară instituirea unei noi proceduri de
predare a infractorilor între statele membre, soluţie care să simplifice predarea.
Uniunea Europeană doreşte să menţină şi să dezvolte o zonă a libertăţii,
securităţii şi justiţiei8 în care să se asigure libera circulaţie a persoanelor în
strânsă legătură cu măsurile corespunzătoare referitoare la controlul extern al
frontierelor şi la prevenirea şi combaterea infracţiunilor. Tratatul asupra Uniunii
Europene are la bază trei piloni:
1. Pilonul I – dimensiunea comunitară, formată din aranjamentele din
Tratate, adică cetăţenia Uniunii, politicile comunitare, Uniunea Economică şi
Monetară;
2. Pilonul II – politica externă şi de securitate comună, care face parte din
Titlul V al Tratatului asupra Uniuni Europene;
3. Pilonul III – cooperarea poliţiilor şi cea în materie penală, care face
parte din Titlul IV al Tratatului asupra Uniunii Europene.
În condiţiile în care terorismul a devenit o adevărată prioritate pentru
Europe, pentru întreaga umanitate, lupta împotriva acestei „ameninţări globale”
a devenit o prioritate a Uniunii Europene.

8
Tratatul de la Amsterdam semnat la 2.10.1997, publicat în J. O. Nr. C340 din 10.11.1997, în
vigoare din 01.05.1999.
 Decizia-cadru 2002/584/JAI/13.06.2002 reprezintă varianta modificată pe
baza concluziilor desprinse în cadrul Consiliului European de la Tanepere din
15-16 octombrie 1999, respectiv de a se înlocui procedura formată din extrădare
în cazul persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de
libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă.
Libertatea presupune existenţa unui spaţiu judiciar comun în care cetăţenii
europeni să se poată adresa justiţiei în unul din statele membre ale Uniunii
Europene ca şi în propria ţară. Însă acest deziderat trebuie să se transpună prin
mijloace juridice adecvate, care să elimine posibilitatea ca infractorii să
exploateze diferenţele dintre sistemele juridice ale statelor, în condiţiile în care,
cel puţin, în prezent, nu se poate vorbi la nivelul Uniunii Europene de un drept
penal european unic, care să presupună armonizarea dreptului penal material şi
procedural, ci doar de un drept european comunitar penal, format din ansamblul
normelor comunitare care reglementează acest domeniu.
Crearea conceptului de „mandat european de arestare” (European Arrest
Warrait – EAW) a reprezentat soluţia preconizată pentru o cooperare mult mai
rapidă şi eficientă, fiind conceput ca instrument juridic, apt să înlocuiască
mecanismele anterioare de extrădare,9 în condiţiile cooperării judiciare
internaţionale.
Începând cu 1 ianuarie 2004, între Statele Membre ale Uniunii Europene
nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale
şi bilaterale privind extrădarea, acestea fiind înlocuite cu dispoziţiile deciziei-
cadru. Concluzia generală a literaturii de specialitate10 este că instituirea
mandatului european de arestare a oferit premisele înlocuirii Convenţiei

9
Convenţia europeană de extrădare, Paris, 13.12.1957 şi Protocoalele sale adiţionale,
Strasbourg 15.10.1975 şi 17.03.1978; Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului,
Strasbourg 27.011977; Convenţia simplificării procedurii de extrădare între statele membre
ale Uniunii Europene, 10.03.1995; Convenţia privind extrădarea între statele membre ale
Uniunii Europene, 27.09.1996.
10
A. Boroi, I. Susu, Cooperarea judiciară în materie penală, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2008.
Europene de Extrădare, care rămâne valabilă numai în relaţiile dintre un stat
membru şi alte state din Europa, care nu sunt membre ale Uniunii Europene.
Decizia-cadru nu are valoare executorie prin ea însăşi, astfel că potrivit
art. 34 par. 2 lit. b, al Tratatului UE ea trebuie transpusă în legislaţia naţională.
În România prima menţiune despre mandatul european de arestare este făcută în
Legea nr. 302/2004 care, în prevederile menţionate la Titlul III, dezvoltă pe larg
noţiunea de mandat european de arestare şi predare.
Mandatul european de arestare reprezintă o hotărâre judecătorească, emisă
de un stat membru în scopul arestării şi predări unei persoane de către un alt stat
membru în scopul desfăşurării penale, sau al executării unei sentinţe privative de
libertate, sau a unui ordin de reţinere. Modul european de arestare trebuie să aibă
la bază o condamnare la închisoare sau o ordonanţă de reţinere.
Pe cale de consecinţă, mandatul european de arestare se emite numai
atunci când un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu
poate fi adus la îndeplinire în ţară întrucât persoana în cauză se sustrage de la
executare.
Scopul emiterii mandatului european de arestare îl reprezintă crearea
pârghiilor juridice inerente efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării
unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, sau privative de libertate, prin
prisma cooperării judiciare în materie penală pentru contracararea fenomenului
de criminalitate transfrontalieră. Mandatul european de arestare se va executa în
baza principiului recunoaşterii reciproce şi a încrederii reciproce.
În ceea ce priveşte calificarea juridică a mandatului european de arestare
s-a apreciat11 că acesta este o decizie, luându-se în considerare faptul că
legiuitorul român nu a reglementat expres o procedură de emitere de către
instanţele judecătoreşti române, deşi procedura de emitere a fiecărui stat
membru este reglementată de legislaţia naţională a acelui stat. Aceasta constituie

11
Morar Cristina Ioana, judecător curtea de Apel Cluj, în revista „Curierul Judiciar” nr.
78/2006, Editura C. H. Beck.
o lacună legislativă deosebit de importantă sub aspectul implicaţiilor juridice pe
care le poate genera, coroborat cu faptul că Legea nr. 302/2004 modificată nu a
stabilit niciun termen de emitere a mandatului european de arestare de către
instanţele judecătoreşti.
De asemenea s-a apreciat că mandatul european de arestare ar trebui să
prezinte o dublă funcţionalitate în contextul procedurii de emitere de către
instanţele judecătoreşti române: de act procesual, ceea ce ar justifica necesitatea
unei proceduri exprese de emitere, deocamdată inexistentă în cuprinsul Legii nr.
302/2004 şi act procedural, care se aduce la îndeplinire dispoziţia cuprinsă în
actul procesual al hotărârii – de a solicita arestarea şi predarea persoanei
solicitate.
Cu privire la autorităţile române competente să emită mandatul european
de arestare este vorba despre instanţele judecătoreşti, legiuitorul stabilind că
autorităţile judiciare române de executare sunt curţile de apel. Ministerul
Justiţiei apare însă ca autoritate centrală română în condiţiile în care printre
atribuţiile acestuia se află transmiterea judiciară română, dacă aceasta nu îl poate
transmite direct autorităţii judiciare primitoare străine sau când statul membru de
executare a desemnat ca autoritate primitoare Ministerul Justiţiei.
Dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 302/2002 modificată reglementează
conţinutul şi forma mandatului european de arestare.
În vederea eficientizării procesului de cooperare judiciară între autorităţile
statului solicitat şi statului emitent, mandatul european de arestare trebuie să
conţină informaţii legate de identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate,
denumirea şi date de contact ale autorităţii judiciare emitente, indicarea
existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare
preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executării având acelaşi
efect, natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, o descriere a circumstanţelor în
care a fost comisă infracţiunea cu raportarea la momentul, locul şi gradul de
implicare a persoanei solicitate, pedeapsa pronunţată dacă este vorba despre o
hotărâre definitivă sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru
infracţiunea săvârşită, precum şi orice alte consecinţe a produs infracţiunea.
Mandatul european de arestare trebuie tradus în limba oficială sau în limbile
oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe limbi oficiale ale
Instituţiilor comunităţilor Europene pe care acest stat le acceptă.

4.2. Aspecte legate de procedura de emitere şi procedura de executare

a mandatului european de arestare

În situaţia prevăzută de art. 661 alin. 1 se emite un mandat european de

arestare ori de câte ori nu a intervenit potrivit legii române, prescripţia
răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia sau graţierea, şi este
îndeplinită una dintre următoarele condiţii:
- pedeapsa prevăzută de lege este de cel puţin 1 an dacă arestarea şi
predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii;
- pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate este de cel puţin
4 luni, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a
măsurii de siguranţă privative de libertate.
Procedura de emitere a mandatului european de arestare este reglementată
de Capitolul III al Titlului IV din Legea nr. 302/2002 modificată.
Decizia-cadru enumeră 32 de infracţiuni, care dacă sunt pasibile în statul
membru emitent de o pedeapsă privativă de libertate, sau de o ordonanţă de
reţinere de maximum trei ani, în funcţie de cum prevede legea statului membru,
vor duce la predarea persoanei, conform mandatului de arestare, fără verificarea
dublei încadrări penale a faptei în cele două ţări. În cazul altor infracţiuni este
subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european
de arestare să constituie infracţiuni potrivit legii române, independent de
elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acestora.
 În faza de urmărire penală, mandatul european de arestare preventivă se
emite de judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond, în timp ce în faza de judecată sau de
executare, competenţa de emitere a mandatului european de arestare preventivă
este atribuită judecătorului delegat de preşedintele primei instanţe.
Judecătorul competent verifică potrivit atribuţiilor conferite îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004 modificată, şi va hotărî dacă
persoana respectivă trebuie predată. În cazul în care se constată temeinicia
sesizării în vederea emiterii mandatului european de arestare preventivă se
procedează la emiterea mandatului şi transmiterea acestuia direct autorităţii
judiciare de executare prin SIS, prin INTERPOL sau prin sistemul de
comunicaţii sigur al Reţelei Judiciare Europene. Mandatul european de arestare
trebuie tradus (prin grija Ministerului Justiţiei) în limba agreată de statul
membru de executare.
În cazul în care se cunoaşte locul unde s află persoana solicitată, în termen
de 24 de ore ea trebuie adusă în faţa instanţei competente care printr-o decizie
motivată va dispune asupra arestării acesteia nu înainte ca aceasta să fie
analizată de un complet de 2 judecători de la curtea de apel cu privire la fondul
mandatului european de arestare.
Judecătorul, investit cu această procedură, are obligaţia de a verifica în
prealabil identitatea persoanei solicitate şi dacă acesteia i s-a comunicat o copie
de pe mandatul european de arestare sau dacă a fost informată cu privire la
motivul reţinerii sale. De asemenea, judecătorul are obligaţia să-i aducă la
cunoştinţă faptul că are posibilitatea să consimtă la predarea sa, dar şi faptul că
acest consimţământ odată manifestat are caracter irevocabil.
Dacă persoana în cauză este de acord cu predarea sa, în termen de 10 zile
se va emite o hotărâre definitivă, după ce în prealabil se întocmeşte un proces-
verbal semnat de grefier, apărător şi persoana solicitată în care se va consemna
dacă persoana solicitată a renunţat sau nu la drepturile ce decurg din regula
specialităţii.
Este lipsit de echivoc că şi în cursul acestei proceduri persoana solicitată
are dreptul de a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu, şi de a
beneficia de un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba în
care se desfăşoară procedura.
În ipoteza în care persoana solicitată nu consimte la predarea sa se va
emite o decizie în termen de 5 zile care va putea fi contestată tot în termen de 5
zile, competenţa de soluţionare aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Autoritatea judecătorească poate refuza executarea mandatului european
de arestare în următoarele situaţii:
1) infracţiunea pentru care a fost emis mandatul de arestare face obiectul
unei amnistii în statul membru de executare, acolo unde statul respectiv are
competenţa de a urmări penal fapta respectivă conform propriei legi penale;
2) autoritatea judecătorească de executare este informată că persoana
urmărită a primit o sentinţă definitivă din partea unui stat membru, pentru
aceeaşi faptă, cu condiţia ca, acolo unde s-a pronunţat sentinţa, aceasta să fi fost
executată sau să nu mai poată fi executată conform legii statului membru care a
pronunţat-o;
3) persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu poate fi
trasă la răspundere penală din cauza vârstei, din punct de vedere al legislaţiei
statului membru de executare.
Dispoziţiile12 Legii nr. 302/2004 modificată, prevăd şi motive facultative
în temeiul cărora autorităţile judiciare pot refuza emiterea mandatului european
de arestare preventivă, motive care pot fi sintetizate astfel:
1) atunci când fapta pentru care a fost emis mandatul european de arestare
nu constituie infracţiune conform legii statului membru de executare, cu

12
Titlul III, art. 88, paragraful 2 din Legea nr. 302/2004 publicată în Monitorul Oficial nr.
594/01.07.2004 modificat prin Legea nr. 224/2006 modificată prin Legea nr. 222/2008.
excepţia infracţiunilor legate de impozite, taxe, obligaţii vamale şi schimb
valutar;
2) atunci când persoana care face obiectul mandatului european de
arestare este sub urmărire penală în statul membru de executare pentru aceeaşi
faptă pentru care a fost emis mandatul (non bis in idem).
Mandatul european de arestare preventivă se retrage în situaţia în care au
dispărut temeiurile care au stat la baza emiterii acestuia, sau în ipoteza în care a
survenit decesul persoanei în cauză. Retragerea mandatului european de arestare
poate fi dispusă numai de către instanţa de judecată emitentă, în virtutea
respectării principiului simetriei actelor juridice, urmând a fi informate
autoritatea judiciară de executare, Ministerul Justiţiei, parchetul care efectuează
sau supraveghează actele de urmărire penală, precum şi instanţa care a hotărât
asupra măsurii arestării preventive sau asupra măsurilor de siguranţă.