Extrădarea – principala modalitate de asistenţă judiciară internaţională în combaterea criminalităţii

– Cursul nr. 2 (actualizat :)

Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării între statele membre ale
Consiliului Europei

 Convenţia europeană de extrădare a fost semnată la Paris, la 13 decembrie 1957 de către unsprezece
state membre ale Consiliului Europei şi a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960, fiind apoi semnată,
succesiv, de alte state europene, şi au aderat la ea, printre alte state, şi Israelul şi Africa de Sud, la
această oră convenţia fiind ratificată de 49 de state. România a ratificat Convenţia europeană de
extrădare şi protocoalele adiţionale la aceasta prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997.
 Convenţia europeană de extrădare, completată cu cele două Protocoale adiţionale, primul semnat la
Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi privitor la interpretarea restrictivă a conceptului de infracţiune
politică cu excluderea în special a infracţiunii de genocid, a crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, precum şi înmulţirea cazurilor de neextrădare în baza principiului „ne bis in idem” şi al
doilea semnat tot la Strasbourg la 17 martie 1978, privitor la conceptul de infracţiune fiscală,
judecata în contumacie, aplicarea amnistiei şi unele reguli de procedură, constituie principalul izvor
al extrădării în toate statele care au ratificat-o. Alături de aceasta, pot constitui izvoare ale extrădării
dispoziţiile cuprinse în legile naţionale de extrădare, în codurile penal şi de procedură penală ale
statelor părţi.

Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare

 Convenţia europeană de extrădare consacră noţiunea de extrădare în accepţiunea contemporană a

acesteia, şi anume ca procedură care are loc între state suverane, în cadrul căreia un stat, denumit stat
solicitat, pe al cărui teritoriu se află o persoană urmărită sau condamnată de autorităţile judiciare ale
altui stat, denumit stat solicitant, predă acea persoană statului solicitant, la cererea specială a
acestuia, pentru a fi urmărită şi judecată de autorităţile judiciare ale acestuia sau pentru a fi obligată
să execute o pedeapsă la care fusese condamnată de aceste autorităţi. Extrădarea este o formă de
cooperare a statelor în combaterea criminalităţii, prin intermediul ei, statele acordându-şi reciproc
asistenţă, livrându-şi unul altuia infractorii refugiaţi pe teritoriul lor, făcând astfel posibilă aplicarea
efectivă a legii penale.
 Instituţia extrădării este o instituţie tipică de drept procesual penal şi anume o procedură specială şi
incidentală, care se înscrie în ansamblul procedurii principale de urmărire pornită împotriva unui
inculpat sau în procesul de executare faţă de cel condamnat.

Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei europene de extrădare

1. Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante

 Convenţia europeană de extrădare prevede, chiar în primul său articol, că părţile contractante se
angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi cu respectarea condiţiilor stabilite prin textele
Convenţiei, persoanele urmărite pentru săvârşirea unei infracţiuni sau căutate în vederea executării
unei pedepse sau măsuri de siguranţă, de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante.
 Atunci când condiţiile prevăzute în Convenţie sunt îndeplinite şi nu există vreunul dintre cazurile în
care extrădarea nu este posibilă, aceasta nu poate fi refuzată de către statul solicitat.

2. Infracţiuni care dau loc la extrădare

 Aşa cum se prevede în articolul 2 punctul 1 din Convenţie, pot da loc la extrădare, în vederea
judecării şi pedepsirii celor care le-au săvârşit (aşa-numita extrădare procesuală) acele infracţiuni
care, potrivit legilor părţii solicitante şi ale părţii solicitate, sunt sancţionate cu o pedeapsă privativă
de libertate sau cu o măsură de siguranţă, de asemenea privativă de libertate, de cel puţin un an sau
cu o pedeapsă mai severă. În ipoteza în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate, în
vederea obligării ei la executare în statul solicitant (aşa-numita extrădare executivă), se cere ca
pedeapsa pronunţată sau măsura de siguranţă aplicată să fie de o durată de cel puţin 4 luni[1].
[1] Potrivit articolului 25 din Convenţia europeană de extrădare, termenul „măsuri de siguranţă” desemnează orice măsuri
privative de libertate care au fost dispuse complementar sau în substituirea unei pedepse, prin hotărâre a unei jurisdicţii penale.

 Convenţia prevede, aşadar, principiul dublei incriminări, pe care îl extinde şi la gravitatea pedepsei,
atât în cazul extrădării procesuale, cât şi al celei executive. Legea română nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală[1] prevede în articolul 24 alin. 2 că, prin
derogare de la principiul dublei incriminări, extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu
este prevăzută de legea română, dacă pentru acestă faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări
printr-o convenţie internaţională la care România este parte. Această dispoziţie nu exclude principiul
legalităţii incriminării, ci reflectă încrederea în incriminarea existentă în alt stat şi recunoaşterea
necesităţii urmăririi şi sancţionării acelei fapte.

[1] Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302 din 28 iunie 2004 a fost republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

3. Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea

 Dispoziţiile articolelor 3, 4 şi 5 ale Convenţiei prevăd interdicţia de extrădare pentru infracţiunile

politice, pentru cele militare şi pentru infracţiunile fiscale.

A. Infracţiuni politice. În articolul 3 din Convenţie se prevede că „Extrădarea nu se va acorda dacă

infracţiunea pentru care este cerută este considerată de partea solicitată ca infracţiune politică sau ca faptă
conexă unei asemenea infracţiuni”.

 Convenţia prevede la punctul 2 al articolului 3 că nu se va acorda extrădarea nici în ipoteza în care

partea solicitată are motive temeinice să creadă că cererea de extrădare, motivată pentru o infracţiune
de drept comun, a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane pentru
considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii politice, ori că situaţia acelei persoane
riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste motive.
 Definirea infracţiunii politice fiind neclară şi azi, singura cale de soluţionare a problemei este
abolirea aşa-numitei excepţii de la obligaţia de extrădare pentru infracţiuni politice şi de a limita
refuzul numai la cazurile în care statul solicitat are motive temeinice să creadă că individul nu va fi
supus, în statul solicitant, la un proces drept şi că cererea de extrădare constituie numai un pretext
pentru a urmări individul respectiv pe motiv de rasă, de religie sau, în definitiv, pentru raţiuni
politice.
 În articolul 3 punctul 3 din Convenţie s-a menţionat că nu va fi niciodată considerat ca infracţiune
politică atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei acestuia (aşa-numita clauză
belgiană).
 Este de subliniat că Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare, adoptat la Strasbourg,
la 15 octombrie 1975, prevede în Titlul I, articolul 1, că „Pentru aplicarea prevederilor articolului 3
al convenţiei, nu vor fi considerate infracţiuni politice:

a) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de

genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
b) infracţiunile prevăzute la articolul 50 al Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea
soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la articolul 51 al Convenţiei de la
Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate
maritime, la articolul 31 al Convenţiei de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor
de război şi la articolul 147 al Convenţiei de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor
civile în timp de război;
c) orice violări analoage ale legilor războiului, în vigoare la data intrării în vigoare a prezentului
protocol şi a cutumelor războiului existente în acel moment, care nu sunt deja prevăzute prin
dispoziţiile sus-menţionate ale Convenţiilor de la Geneva.”
B. Infracţiuni militare. În articolul 4 al Convenţiei europene de extrădare, se prevede că extrădarea motivată
de infracţiuni militare, care nu constituie infracţiuni de drept comun, este exclusă din câmpul de aplicare a
Convenţiei, cererea de extrădare fiind „în acest caz, inadmisibilă”.

 Excepţia priveşte infracţiunile militare specifice, care nu aduc atingere altor valori decât cele legate
de capacitatea de apărare a ţării, pe care forţele armate trebuie să o asigure.
 Legea română privind cooperarea judiciară în materie penală a prevăzut în articolul 21 alineatul 1,
litera f), printre motivele obligatorii de refuz al extrădării, faptul că aceasta se referă la o infracţiune
militară care nu constituie o infracţiune de drept comun.

C. Infracţiunile fiscale. În materia infracţiunilor fiscale, prin dispoziţiile articolului 2 din Titlul II al celui de-
al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare, din 17 martie 1978, care au înlocuit
articolul 5 din Convenţie, s-a prevăzut că, în cazul infracţiunilor din domeniul fiscal, vamal sau valutar,
extrădarea va fi acordată între părţile contractante, conform regulilor Convenţiei, pentru fapte cărora le
corespund, potrivit legii părţii solicitate, infracţiuni de aceeaşi natură.

 Protocolul precizează că extrădarea nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia părţii

solicitate nu impune acelaşi tip de taxe sau impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare de
taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, cu legislaţia părţii solicitante.
 În ceea ce priveşte legea română privitoare la asistenţa judiciară internaţională, la care ne-am mai
referit, aceasta reproduce, în articolul 25 privitor la infracţiunile fiscale, prevederile articolului 2 al
celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare.

D. Infracţiuni săvârşite în totul sau în parte pe teritoriului statului solicitat sau într-un loc asimilat teritoriului
său. Convenţia prevede în articolul 7 punctul 1, că partea solicitată va putea refuza extrădarea persoanei
solicitate pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei sale, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul
său ori într-un loc asimilat teritoriului său, situaţie care se apreciază potrivit legislaţiei statului solicitat. În
ipoteza în care statul român ar apărea ca stat solicitat, determinarea infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
statului român se face în conformitate cu dispoziţiile articolelor 142 şi 143 din Codul penal în vigoare care
explică ce se înţelege prin „teritoriul României” şi prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării”.

 În mod asemănător sunt determinate infracţiunile săvârşite pe teritoriul statului şi în alte coduri
penale europene[1].

[1] Codul penal francez cuprinde astfel de dispoziţii în Cartea I, Titlul I, Capitolul III, Secţiunea I intitulată „Infracţiuni comise
sau considerate comise pe teritoriul Republicii”, articolele 113-2 – 113-5. În articolul 113-2 se prevede, în alineatul 1, că „Legea
penală franceză este aplicabilă infracţiunilor comise pe teritoriul Republicii”, iar în alineatul 2 că „Infracţiunea se consideră
săvârşită pe teritoriul Republicii atunci când unul din faptele sale constitutive a avut loc pe acest teritoriu”. În articolul 113-3 se
prevede că „Legea penală franceză se aplică infracţiunilor comise la bordul navelor sub pavilion francez sau împotriva acestora în
orice loc se găsesc”.

 Codul penal italian prevede dispoziţii asemănătoare în articolul 6 intitulat „Infracţiuni comise pe
teritoriul statului”, în care, în alineatul 1 se prevede că „Oricine comite o infracţiune pe teritoriul
statului este pedepsit după legea italiană”, iar în alineatul 2 se prevede că „Infracţiunea se consideră
comisă pe teritoriul statului atunci când acţiunea sau omisiunea care o constituie a avut loc pe acest
teritoriu în totul sau în parte sau s-a ivit rezultatul care este consecinţa acţiunii sau omisiunii”.

E. Infracţiuni definitiv judecate ori în curs de judecare pe teritoriul statului solicitat (regula non bis in idem).
În conformitate cu prevederile articolului 9 al Convenţiei europene, extrădarea nu se va acorda atunci când
persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta
sau faptele pentru care se cere extrădarea. Totodată, sunt autorizate părţile solicitate să refuze extrădarea
dacă autorităţile lor competente au hotărât să nu pornească urmărirea penală sau să înceteze urmărirea
penală începută pentru aceeaşi sau aceleaşi fapte. Regula aceasta recunoaşte dreptul de jurisdicţie al statului
solicitat şi este în concordanţă cu principiul neextrădării infractorilor pentru fapte ce cad sub incidenţa legii
penale a statului solicitat.
  Dispoziţiile articolului 9 din Convenţie au fost completate cu trei noi alineate, 2, 3 şi 4, prin
prevederile articolului 2 din Titlul II al Protocolului adiţional la Convenţia europeană de extrădare,
semnat la Strasbourg, la 15 octombrie 1975.
 Potrivit dispoziţiilor alineatului 2 astfel introdus, extrădarea unei persoane care a format obiectul
unei judecăţi definitive într-un alt stat terţ, parte contractantă la Convenţie, pentru fapta sau faptele în
vederea cărora a fost prezentată cererea de extrădare, nu se va acorda:

a) când hotărârea menţionată a pronunţat achitarea acesteia;

b) când pedeapsa pronunţată a fost executată în întregime sau a fost graţiată ori fapta pentru care s-a
aplicat a fost amnistiată;
c) când judecătorul, deşi a constatat vinovăţia persoanei solicitate, nu a pronunţat nici o sancţiune.

 Prin dispoziţiile alineatului 3 se prevede totuşi că, în cazurile arătate la alineatul 2, extrădarea va
putea fi acordată:

a) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă împotriva unei persoane, instituţii sau bun având
caracter public în statul solicitant;
b) dacă persoana care a fost supusă judecăţii avea ea însăşi caracter public în statul solicitant;
c) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă în totul sau în parte pe teritoriul statului
solicitant sau într-un loc asimilat teritoriului său.

 În fine, în alineatul 4 al aceluiaşi articol 9, se prevede că dispoziţiile din alineatele 2 şi 3 nu

împiedică aplicarea dispoziţiilor din legislaţia părţilor contractante, dacă sunt mai largi, cu privire la
efectul non bis in idem legat de hotărârile judiciare pronunţate în străinătate.
 Articolele 8 şi 9 reglementează aplicarea principiului non bis in idem formulând trei ipoteze, prima
care priveşte existenţa, în acelaşi timp, a două proceduri penale în statul solicitat şi în statul
solicitant, cu privire la acelaşi fapt (aşa-numită litispendenţă internaţională), a doua care priveşte
existenţa unei sentinţe de condamnare definitivă, tot pentru acelaşi fapt, pronunţată în statul solicitat,
şi a treia o eventuală decizie tot a statului solicitat de a nu porni sau de a înceta procesul penal cu
privire la acelaşi fapt.
 În toate aceste ipoteze prevalează forul statului solicitat, care poate refuza extrădarea, ceea ce apare
ca perfect logic în primele două ipoteze, dar nu tot aşa şi în cea de-a treia.
 În dreptul român, Legea nr. 302/2004 cuprinde dispoziţii cu privire la principiul non bis in idem în
articolul 8. În alineatul 1 al acestui articol, se prevede că nu este admisibilă cooperarea judiciară
internaţională dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi
faptă şi dacă:

a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a
format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate.

 În alineatul 2 al aceluiaşi articol se precizează că dispoziţiile din alineatul 1 nu se aplică dacă

asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică
promovarea uneia din căile de atac extraordinare prevăzute de Codul de procedură penală al
României. În alineatul 3 se indică însă că dispoziţiile alin. 1 nu se aplică în cazul în care un tratat
internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului
non bis in idem.

F. Infracţiuni pentru care s-a prescris răspunderea penală sau executarea pedepsei. În termenii dispoziţiei din
articolul 10 al Convenţiei, extrădarea nu se va acorda dacă prescripţia acţiunii penale sau a executării
pedepsei este împlinită potrivit fie legii părţii solicitante, fie a celei a părţii solicitate.
 Legea română privind cooperarea judiciară internaţională prevede, în articolul 33, că extrădarea nu
se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este
împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant.
  Legea precizează totodată că depunerea cererii de extrădare are ca efect întreruperea prescripţiei
neîmplinită anterior, făcând astfel necesară curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii
penale.

G. Infracţiuni pentru care a intervenit amnistia. Prin cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia
europeană de extrădare, aceasta a fost completată cu dispoziţia din Titlul IV articolul 4 privitoare la
amnistie. Potrivit acestei dispoziţii, extrădarea nu se va admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în
statul solicitat, dacă acesta avea competenţă să urmărească această infracţiune potrivit propriei sale legi
penale.
 Potrivit dispoziţiilor articolului 34 al Legii române, extrădarea nu se admite pentru o infracţiune
pentru care a intervenit amistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească
această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale.

H. Infracţiuni pedepsite cu moartea în statul solicitant. Problema interzicerii extrădării pentru o infracţiune
pedepsită cu moartea în statul solicitant se pune deoarece, după cum se ştie, prin dispoziţia din articolului 1
al Protocolului nr. 6, adoptat la Strasbourg în 1983, privind abolirea pedepsei cu moartea, adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la
Roma în 1950, pedeapsa cu moartea a fost abolită, astfel că nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de
pedeapsă , iar o condamnare la această pedeapsă nu poate fi executată.

 Ţările membre ale Consiliului Europei, semnatate ale Protocolului menţionat, neprevăzând ele însele
pedeapsa cu moartea, este firesc să nu admită extrădarea pentru o infracţiune pedepsită cu moartea în
statul solicitant.
 Situaţia se poate ivi deoarece nu toate statele membre ale Consiliului Europei au abolit pedeapsa cu
moartea (de exemplu Rusia a semnat Protocolul nr. 6 la 16.04.1997, dar nu l-a ratificat.
 Era firesc, deci, ca în Convenţia europeană de extrădare să se instituie reguli în această privinţă, aşa
cum s-a şi realizat în cuprinsul articolului 11, în care se arată că, dacă fapta pentru care se cere
extrădarea este pedepsită cu moartea de legea părţii solicitante, dar această pedeapsă nu este
prevăzută de legea părţii solicitate sau deşi este prevăzută, în mod normal nu este executată,
extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca partea solicitantă să dea asigurări considerate
îndestulătoare de către partea solicitată, că pedeapsa capitală nu se va executa.
 Legea română prevede dispoziţii referitoare la pedeapsa capitală în legătură cu extrădarea în
dispoziţiile articolului 27. Dispoziţiile acestui articol prevăd că, dacă fapta pentru care se cere
extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi
acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări, considerate ca îndestulătoare de către
statul român, că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.

Situaţii în care nu se acordă extrădarea

A. Lipsa plângerii prealabile. Potrivit dispoziţiilor articolului 30 al Legii române privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei
române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.

 Această situaţie specială care obstaculează acordarea extrădării nu este menţionată în mod explicit în
textele Convenţiei europene de extrădare sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta, însă ea se deduce
din textele menţionate, care prevăd condiţiile în care poate fi solicitată şi acordată extrădarea către
statul solicitant a persoanei urmărite în vederea înfăptuirii justiţiei.
 Când însă pentru infracţiunea, în vederea judecării căreia urmează să se solicite extrădarea, atât
potrivit legislaţiei statului solicitat, cât şi potrivit legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate
fi pusă în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune
extrădării, aceasta devine inutilă, deoarece scopul ei n-ar putea fi realizat.
 De vreme ce legea penală a statelor aflate în raporturi privind extrădarea condiţionează punerea în
mişcare a acţiunii penale de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, este firesc ca aceeaşi
 soluţie să fie adoptată şi cu privire la acordarea extrădării, care nu poate avea loc împotriva voinţei
persoanei vătămate.

B. Dreptul la apărare. Tot legea română privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală prevede,
în articolul 31, că România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în
statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a
drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori dacă extrădarea
este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.

C. Judecarea în lipsă. Potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Titlul III al celui de-al doilea Protocol adiţional
la Convenţia europeană de extrădare, atunci când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante
extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o
hotărâre dată în lipsă împotriva acelei persoane, statul solicitat poate refuza extrădarea solicitată în acest
scop, dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare
recunoscute oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.

 Extrădarea se acordă totuşi, dacă statul solicitant dă asigurări considerate de statul solicitat ca
suficiente pentru a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă procedură de
judecată, care să-i garanteze dreptul la apărare. În această situaţie, statul solicitant are posibilitatea
fie de a executa hotărârea în discuţie, dacă cel condamnat nu face opoziţie, fie de a urmări pe
extrădat, în caz contrar.
 S-a observat că unele ţări, între care Luxemburg, Ţările de Jos şi toate ţările scandinave (Norvegia,
Suedia, Danemarca şi Finlanda) au formulat rezerva în sensul refuzului unei eventuale extrădări
atunci când aceasta poate avea consecinţe deosebit de grave pentru persoana solicitată din cauza
vârstei, situaţiei, a sănătăţii sale ori altor motive de ordin personal. Este vorba de rezerve cu un
conţinut amplu, care sfârşesc prin a transforma obligaţia de extrădare într-o simplă facultate a
statului solicitat, temperată totuşi de obligaţia de a comunica statului solicitant motivele refuzului
extrădării.
 Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală cuprinde dispoziţii
referitoare la extrădare, în cazul judecăţii în lipsă, în articolul 32, în care sunt reproduse, în esenţă,
prevederile cuprinse în Titlul III al celui de-al doilea Protocol adiţional al Convenţia de extrădare.

D. Graţierea. Cu privire la graţiere, Convenţia europeană de extrădare se referă numai tangenţial, în articolul
9, completat prin dispoziţiile articolului 2 al Protocolului adiţional din 1975, prevăzând, în legătură cu
efectele principiului non bis in idem, că nu se extrădează persoana condamnată definitiv a cărei pedeapsă a
fost graţiată.

 Legea română prevede, în articolul 35, că actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă
cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.
 Este vorba în speţă despre aşa-numita extrădare executivă, a cărei finalitate este punerea în executare
a hotărârii de condamnare pronunţată în statul solicitant. Dacă însă a fost hotărâtă graţierea totală sau
eventual a restului de pedeapsă, orice raţiune a extrădării dispare, astfel încât însuşi statul solicitant
nu are motive să mai formuleze o cerere de extrădare, iar dacă a făcut-o, aceasta devine inoperantă.

Persoane care pot fi extrădate

 Aşa cum se prevede în articolul 1 al Convenţiei europene de extrădare, statele se angajează să-şi
predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau care sunt căutate în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant, extrădarea persoanelor
respective făcându-se potrivit regulilor şi sub condiţiile determinate prin prevederile acesteia.
 Atunci când are loc refuzul extrădării propriului cetăţean sunt prevăzute anumite obligaţii în sarcina
statului solicitat.
Persoane exceptate de la extrădare

A. Cetăţenii proprii. Convenţia europeană prevede în articolul 6 punctul 1, că orice parte contractantă are
dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi. În acest sens, se prevede că fiecare parte contractantă va
putea, printr-o declaraţie făcută o dată cu semnarea sau cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de
aderare să definească, în ceea ce o priveşte, termenul de resortisant în înţelesul Convenţiei. Calitatea de
resortisant, se mai arată în Convenţie, se va aprecia la data hotărârii asupra extrădării sau direct la data
predării.
 S-a prevăzut şi posibilitatea ca extrădarea propriilor cetăţeni să fie limitată la faza judecăţii, lăsându-
se statului de origine competenţa de a prevedea executarea pedepsei aplicate de judecătorul străin.
 Aceasta ar încuraja desfăşurarea judecăţii cu prezenţa inculpatului şi deci ar atrage un avantaj cert în
măsura în care judecătorul ar fi pus în situaţia de a cunoaşte linia sa de apărare. Executarea pedepsei
şi tratamentul reeducativ al condamnatului ar trebui, dimpotrivă, să fie date în competenţa
autorităţilor ţării de origine, ceea ce se înscrie în actuala orientare convenţională de colaborare
internaţională în materie de recunoaştere internaţională a sentinţelor pronunţate în materie penală de
autorităţile statelor membre ale Consiliului Europei[1].

[1] Vezi Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, întocmită la Haga, la 28 mai 1970,
ratificată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 90 din 30 august 1999, publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999. Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 a fost aprobată prin Legea nr.
35/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.

B. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil. Este recunoscut în dreptul internaţional dreptul statelor de
a acorda străinilor şi apatrizilor un aşa-numit drept de azil, atunci când, în statul lor de origine sunt urmărite
sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.

C. Persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Legea română prevede că nu pot fi extrădate din
România persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie în limitele şi în condiţiile stabilite prin
convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale.
 Poate fi menţionată, de exemplu, imunitatea de jurisdicţie decurgând din imunitatea diplomatică,
prevăzută de Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. Imunitatea de
jurisdicţie poate fi prevăzută şi prin convenţii internaţionale bilaterale.
 De asemenea, nu pot fi extrădate persoanele străine care au fost citate în străinătate, în cadrul
relaţiilor de asistenţă judiciară internaţională, în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi, în faţa
autorităţii judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.

D. Clauza umanitară. Legea română privind cooperarea judiciară internaţională prevede în articolul 22 alin.
2 că extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este
susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale
de sănătate. În caz de refuz al extrădării, prevederile articolului 23 alin. 1 (privind urmărirea şi judecarea
persoanei în statul solicitat) se aplică în mod corespunzător, iar în caz de amânare a extrădării, prescripţia
răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.
 Prin aceste dispoziţii, legea română s-a alăturat poziţiei adoptate de Franţa şi de alte state care au
însoţit aderarea lor la Convenţia europeană de extrădare de o declaraţie în sensul că extrădarea va
putea fi refuzată dacă ea ar putea avea consecinţe de o gravitate deosebită pentru persoana solicitată,
mai ales datorită vârstei sale înaintate, tinereţii sau stării sănătăţii sale. Se menţionează, totodată, că o
prevedere asemănătoare a fost înscrisă în Convenţia din 26 septembrie 1996 privind extrădarea între
statele membre ale Uniunii Europene.