Cursul 3.

Principiile extrădării

1. Noţiuni introductive
Principiile fundamentale ale fiecărei ramuri a dreptului reprezintă trăsăturile caracteristice
definitorii pentru autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului, reguli de drept care
se oglindesc în toate normele şi instituţiile care alcătuiesc ramura de drept în care acţionează .
Principiile de bază sau fundamentale sunt ideile sau orientările care călăuzesc şi străbat
întregul drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept
penal . Acestea nu trebuie confundate cu principiile speciale ale dreptului penal care privesc un
câmp mai restrâns de probleme , cum ar fi spre exemplu principiile care se referă la aplicarea legii
penale în spaţiu sau în timp (principiul teritorialităţii, principiul aplicării legii penale în vigoare),
cele care se referă la infracţiune (principiul incriminării faptelor care prezintă un pericol social
deosebit), cele care se referă la pedeapsă (principiul individualizării pedepsei) şi altele.
Aşadar principiile extrădării ca instituţie a dreptului penal pot fi denumite principii
speciale, în timp ce dacă avem în vedere instituţia extrădării în complexitatea ei, principiile pot fi
definite ca fiind de bază sau chiar fundamentale.
Principiile speciale ale extrădării se pot clasifica după mai multe criterii. Astfel, în funcţie
de modalitatea de menţionare în lege, pot fi: principii menţionate expres în textul legii (Constituţie,
Codul penal, Codul de procedură penală, Legea nr. 302/2004, convenţii şi tratate internaţionale,
cum sunt principiile non bis in idem, reciprocităţii, confidenţialităţii etc) sau principii menţionate
tacit, existenţa acestora deducându-se din interpretarea normelor juridice respective (legalităţii,
umanismului etc). În funcţie de puterea lor juridică, principiile extrădării pot fi absolute (de la
care nu există niciun fel de derogare ), de ex. principiul legalităţii sau principii relative (care
comportă o serie de excepţii), de ex. principiul neextrădării propriilor cetăţeni . Dacă sunt comune
sau nu şi altor instituţii de drept penal, aceste principii pot fi specifice extrădării (principiul dublei
incriminări) sau comune şi altor instituţii de drept penal (legalitate, umanismul).
Aşadar, extrădarea este o instituţie a dreptului penal guvernată de următoarele principii:
principiul preeminenţei dreptului internaţional, principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale,
principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, principiul legalităţii, principiul „non bis in idem",
principiul umanismului, principiul neextrădării unor categorii de persoane, principiul dublei
incriminări, principiul refuzului extrădării, principiul confidenţialităţii şi specialităţii, principii pe
care le vom analiza în cele ce urmează.

2. Principiul preeminenţei dreptului internaţional

Acest principiu este, aşa cum precizam anterior, un principiu comun tuturor formelor de
cooperare judiciară internaţională în materie penală, nefiind specific instituţiei extrădării. El este
menţionat în Constituţia României, care prevede că, „statul român se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte", iar „tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern" .
Dispoziţiile constituţionale conduc la concluzia că normele incluse în aceste instrumentele
internaţionale, ratificate de România (atât tratate cât şi acorduri, convenţii etc), fac parte din dreptul
intern, având aceeaşi forţă juridică ca şi normele interne.
Principiul prevăzut expres în Legea specială unde la art. 4, intitulat sugestiv „preeminenţa
dreptului internaţional", se arată că „prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor
interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele judiciare
internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţii nereglementate".
 Aşadar prevederile legii speciale referitoare la extrădare se vor aplica în baza şi pentru
executarea normelor juridice cuprinse în instrumentele internaţionale la care România este parte,
norme care, potrivit prevederilor constituţionale fac parte din dreptul intern.

3. Principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale

Acest principiu este de asemenea comun tuturor formelor de cooperare judiciară
internaţională în materie penală (inclusiv extrădării), nefiind specific instituţiei extrădării, el fiind
menţionat expres în Convenţia europeană de extrădare, în instrumente internaţionale la care
România este parte, în Constituţia României, Codul penal şi Legea nr. 302/2004 cu modificările şi
completările ulterioare (art. 5).
Potrivit acestui principiu, chiar şi în lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea
judiciară se poate realiza în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale
diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea
competentă a acelui stat. În acest caz legea cadru constituie dreptul comun în materie pentru
autorităţile judiciare române.
Chiar şi în situaţia în care nu a existat anterior o situaţie de reciprocitate, statul român poate
da curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală (inclusiv de extrădare,
dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de lege), în următoarele situaţii:
a) dacă solicitarea se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau a nevoii de a lupta
împotriva unor forme grave de manifestare ale criminalităţii;
b) dacă acordarea asistenţei poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori
condamnatului sau la reintegrarea sa socială;
c) dacă acordarea asistenţei poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean
român (art. 5 alin. 3).
În situaţia în care statul român formulează o cerere prin care solicită acordarea asistenţei
judiciare internaţionale în materie penală (inclusiv extrădarea), în baza curtoaziei internaţionale,
asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va
fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente (art. 6).

4. Principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce

Este unul din principiile care guvernează întreaga activitate de cooperare judiciară
internaţională în materie penală (inclusiv a extrădării), fiind considerat principiu de bază la nivelul
cooperării în cadrul Uniunii Europene.

5. Principiul legalităţii
Principiul legalităţii instituie regula că întreaga activitate de apărare socială împotriva
criminalităţii trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu legea, aşadar
conduita pretinsă membrilor societăţii (fapta interzisă sau, dimpotrivă, ordonată), cât şi sancţiunea
la care aceştia se expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzute de lege, iar
realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se facă în
deplină conformitate cu legea . Astfel, în virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi,
nu poate constitui infracţiune dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o constrângere aplicată
unei persoane nu constituie pedeapsă, ci o manifestare de violenţă arbitrară, dacă nu este prevăzută
de lege , aşa precum exprimă şi celebrele adagii latine nullum crimen sine lege (nu există
infracţiune fără lege) şi nulla poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege).
 De altfel, de la romani până în prezent, principiul a fost mereu prezent în domeniul
dreptului penal şi a evoluat odată cu societatea, el a asigurat posibilitatea categoriilor sociale de a
se revolta împotriva absolutismului feudal prin inserarea sa în importante acte care prevăd în mod
expres unele drepturi şi libertăţi individuale. Un astfel de document prevede că „niciun om liber
nu va fi arestat sau întemniţat, ori lipsit de drepturile sau posesiunile sale, ori declarat în afara legii
sau exilat sau lezat în vreun fel, nici nu vom folosi forţa contra lui şi nu vom trimite pe alţii să o
facă, fără o decizie potrivit legii a egalilor săi sau potrivit legii regatului".
Dispoziţii similare întâlnim există şi în acte internaţionale consfiinţiind drepturi şi libertăţi
fundamentale dar şi primele coduri româneşti.
Acest principiu caracteristic dreptului penal, dar şi instituţiei extrădării presupune
necesitatea respectării întregii proceduri specificate în lege sau alte instrumente internaţionale
ratificate sau adoptate de România şi dat fiind caracterul absolut al principiului care nu cunoaşte
derogări sau excepţii nerespectarea sa atrage nulitatea actelor procesuale încheiate.
Principiul legalităţii aplicat în domeniul extrădării presupune ca întreaga activitate de
apărare socială împotriva criminalităţii să se desfăşoare numai în strictă conformitate cu
prevederile legii (interne şi a convenţiilor internaţionale) astefel încât lupta cu încălcările legii să
nu atragă alte încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei prin exercitarea de
către autorităţile judiciare ale statului a unor forme de abuz.
Astfel, extrădarea se va admite de instanţele de judecată din România în vederea urmăririi
penale sau a judecăţii, numai pentru fapte prevăzute de legea ambelor state cu pedepse privative
de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de
cel puţin 4 luni .

6. Principiul non bis in idem

Principiul non bis in idem este prevăzut expres într-o serie de convenţii şi tratate
internaţionale, care prevăd în esenţă ceea ce este surprins de una dintre cele care au inspirat Legea
specială internă că „extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv
de către autorităţile competente ale părţii solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea
este cerută. Extrădarea va putea fi refuzată, dacă autorităţile competente ale părţii solicitate au
hotărât să nu întreprindă urmăriri sau să pună capăt urmăririlor pe care le-au exercitat pentru
aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte” .
În legislaţia internă, art. 10 din Legea nr. 302/2004 instituie acest principiu conform căruia
nimeni să nu poate fi pedepsit de două ori pentru acelaşi fapt; deci, persoana care ar fi urmărită în
ţară poate dovedi că a fost judecată în ţară străină şi că a fost achitată, sau că a executat pedeapsa
la care a fost condamnată. În acest caz, trebuie să se ţină seama de autoritatea lucrului judecat,
rezultând din hotărârea străină, fie pentru a se înceta orice urmărire, fie pentru a se deduce din
pedeapsa ce se va pronunţa de instanţele din ţară pedeapsa care s-a executat în străinătate (aceasta
în cazurile când, conform legii ţării, faptul penal trebuie să fie rejudecat.
Aşadar , principiul reprezintă regula de drept conform căreia extrădarea va fi refuzată
atunci când persoana în cauză a mai fost judecată pentru aceeaşi faptă şi printr-o hotărâre definitivă
s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, sau dacă pedeapsa aplicată printr-o hotărâre
definitivă de condamnare a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în
totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate.
În virtutea acestui principiu specific întregii activităţi de cooperare judiciară internaţională
în materie penală, oricare stat este pus în imposibilitatea de a judeca o persoană de două ori pentru
aceeaşi sau aceleaşi fapte, sau de a obliga o persoană să execute de două ori o sancţiune pentru
aceeaşi faptă. Potrivit legii, de la regula generală există şi următoarele excepţii:
- când asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din
motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de
procedură penală al României;
- în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai
favorabile sub aspectul principiului non bis in idem;

7. Principiul umanismului
Acest principiu nu este prevăzut în mod expres în convenţii internaţionale, însă el poate fi
identificat prin interpretarea art. 11 din Convenţia europeană de extrădare, art. 29 din Legea nr.
302/2004 etc. Cu toate acestea , nu se poate contesta existenţa şi funcţionalitatea sa, el fiind
recunoscut în legislaţiile tuturor statelor cu regimuri democratice, cu precădere în cele europene .
Principiul umanismului este un principiu fundamental al dreptului penal, nefiind specific
numai instituţiei extrădări şi reprezintă regula de drept conform căreia întreaga activitate privind
extrădarea se desfăşoară cu respectarea intereselor fundamentale ale celui care face obiectul unor
asemenea proceduri.
În virtutea acestui principiu, România poate refuza executarea unei cereri de extrădare
dacă există indicii că viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei solicitate sunt puse în
pericol.
În situaţia în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către
legea statului solicitant, extrădarea nu se va acorda decât dacă statul solicitant dă asigurări
considerate ca îndestulătoare de către statul român că în caz de condamnare pedeapsa capitală nu
se va executa, urmând a fi comutată (art. 29).
O altă expresie a umanismului în procedura extrădării este reprezentată şi de refuzul
României de a acorda extrădarea în situaţiile în care persoana supusă procedurii ar urma să fie
judecată în statul solicitant de către un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de protecţie
a drepturilor la apărare sau de un tribunal instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea
este cerută pentru executarea unei pedepse pronunţate de un asemenea tribunal.
Tot în baza acestui principiu, extrădarea nu se va acorda în situaţia în care potrivit legislaţiei
ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar acea persoană se opune extrădării (art. 32).
România nu va acorda extrădarea atunci când există motive serioase să se creadă că aceasta
este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex,
naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social sau
atunci când situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele arătate mai sus .

8. Principiul neextrădării unor categorii de persoane

Categoriile de persoane care intră sub incidenţa principiului sunt: proprii cetăţeni, proprii
justiţiabili şi azilanţii politici.
8.1. Neextrădarea propriilor cetăţeni
Acest principiu cu caracter relativ şi specific extrădării este menţionat expres în art. 6 din
Convenţia europeană de extrădare, unde se stipulează că: „orice parte contractantă are dreptul să
refuze extrădarea resortisanţilor săi”, precum şi în alte instrumente internaţionale încheiate de
România. Legislaţia internă a României face referiri la acest principiu în cadrul art. 19 alin. (1)
din Constituţia României (cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România) şi art.
23 alin (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, unde se precizează că nu pot fi extrădaţi din România
cetăţenii români, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 din lege.
Acest principiu stabileşte regula conform căreia proprii cetăţeni nu pot fi extrădaţi, datorită
legăturii care există între cetăţean şi stat.
În dreptul internaţional, multă vreme a dominat principiul potrivit căruia extrădarea se
acorda numai în legătură cu un cetăţean străin statului solicitat, propriul cetăţean fiind exclus de la
o asemenea procedură. Se găsesc asemenea prevederi chiar şi în convenţiile bilaterale de extrădare
încheiate de România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Pentru justificarea principiului neextrădării propriilor cetăţeni s-a avut în vedere conţinutul
conceptului de cetăţenie (cetăţeanul are o serie de drepturi printre care şi cel de a se afla pe teritoriul
statului al cărui cetăţean este şi de a beneficia de protecţia legilor acestuia; dreptul statului derivând
din suveranitatea puterii sale, de a constrânge prin propriile sale mijloace, în conformitate cu
propriile sale legi, pe proprii cetăţeni) şi modul în care este conceput principiul personalităţii legii
penale, motivele pentru care statul are competenţa principală de tragere la răspundere penală a
propriilor cetăţeni fiind şi motivele pentru care aceştia nu pot fi extrădaţi. Cu toate acestea, datorită
extinderii fenomenului infracţional şi circulaţiei transfrontaliere frecvente a infractorilor au fost
aduse critice acestui principiu susţinându-se că prin această formă de protecţie a propriei cetăţeni
se împiedică înfăptuirea justiţiei în statul pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea, evitându-se
tragerea la răspundere ca măsură punitivă şi educativă a infractorilor, restrângându-se astfel sfera
de cooperare a statelor în lupta împotriva criminalităţii.
Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, şi în special după adoptarea Convenţiei
europene de extrădare, statele (în special cele europene) au început să acorde extrădarea propriilor
cetăţeni în special în baza reciprocităţii şi cu întrunirea unor condiţii stricte.
În acord cu noile orientări europene, Constituţia României revizuită prevede, ca o derogare
de la regula generală, şi posibilitatea extrădării cetăţenilor români, în baza convenţiilor
internaţionale, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
Apărută ca o necesitate în cadrul procesului de integrare în Uniunea Europeană, extrădarea
propriilor cetăţeni, către ţări care împărtăşesc aceleaşi valori democratice şi respectă drepturile
fundamentale ale omului, a fost reglementată, ca excepţie, în legea de revizuire a Constituţiei.
Din examinarea textelor de mai sus, rezultă că pentru acordarea extrădării unui cetăţean
român se cer a fi îndeplinite cumulativ trei condiţii, şi anume:
- extrădarea să fie prevăzută în convenţia aplicabilă în cazul respectiv;
- statul solicitant să acorde extrădarea propriilor cetăţeni la solicitarea României;
- să fie îndeplinită cel puţin una din condiţiile prevăzute la art. 24 din legea-cadru.
Potrivit prevederilor legii, nu pot fi extrădate din România următoarele categorii de
persoane:
- cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24;
- persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
- persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi
în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
- persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în
faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie
internaţională (art. 23 alin. 1).
Conform prevederilor legii, calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România
se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate, este
recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare,
se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză (art. 23 alin. 2).
În situaţia în care partea solicitantă nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la
cererea părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, conform principiului aut dedere
aut judiciare, astfel încât să se poată exercita urmăriri judiciare dacă este cazul.

8.2. Neextrădarea propriilor justiţiabili

Aceast principiu prevăzut în convenţii şi tratate încheiate de România cu diferite state
precum şi în art. 23 din Legea nr. 302/2004 care stabileşte regula conform căreia, proprii
justiţiabili nu pot fi extrădaţi, deoarece statul solicitat are prioritate, întrucât la momentul
transmiterii cererii, aceştia fac deja obiectul unui proces penal în România.
În cazul în care persoana solicitată a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul statului solicitat
urmează să fie judecat cu prioritate potrivit principiului teritorialităţii legii penale.

8.3. Neextrădarea azilanţilor politici

Acest principiu este menţionat expres atât în Constituţia României cât şi în Legea specială
care consfiiţesc azilul ca instituţie juridică ce presupune protecţia pe care un stat o acordă pe
teritoriul sau ori într-un alt loc aflat sub autoritatea instituţiilor sau organelor sale, unui individ
care a solicitat-o.
Istoric , termenul de azil provenit din cuvântul de origine latină (asylum) şi cuvântul grec
„asilon” (inviolabil) dar şi „a syle” (a prinde/a aresta), presupunea în antichitate imposibilitatea
urmăririi sau arestării unei persoane aflate într-un „loc de refugiu sau de siguranţă”, „loc în care
se găseşte ocrotire”, „adăpost”, „refugiu”, doctrina apreciind că protecţia acelor locuri, suprafeţe
sau teritorii unde o persoană nu poate fi arestată era de natură supranaturală, naţională, divină sau
umană.
Articolul 14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se referă la azilul acordat
datorită persecuţiei, dar totuşi , nu există un document internaţional care să definească explicit în
termeni juridici, conceptul de azil.
Azilul este o măsură de protecţie care se acordă azilantului sau urmează să se acorde
solicitantului de azil, cu toate consecinţele referitoare la conţinutul acestuia. Solicitanţii de azil pot
fi străinii (cetăţeni străini sau apatrizi) care, în ţara lor de origine sunt supuşi la persecuţii pentru
activităţile lor politice, democratice sau umanitare pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi a păcii. Azilul se acordă doar celor urmăriţi pentru activităţi politice şi
nu pentru fapte de drept comun.
Aşadar, dreptul de azil este un drept fundamental şi absolut , legea neprevăzând excepţii,
drept ce se poate acorda sau retrage şi de România cu respectarea tratatelor şi convenţiilor la care
este parte şi în condiţiile stabilite de legiuitor.
Totodată, ne raliem opiniei profesorului Al. Boroi că, în mod greşit, actuala legislaţie
conferă drepturi mai mari azilanţilor decât propriilor cetăţeni în ceea ce priveşte extrădarea, în
sensul că în timp ce cetăţenii români pot fi extrădaţi (în anumite condiţii), cei care au obţinut azil
în România nu pot fi extrădaţi.

9. Principiul dublei incriminări

Acest principiu cu caracter relativ şi care este specific extrădării este menţionat în mod
expres în Convenţia europeană de extrădare, în alte instrumente internaţionale ratificate de
România precum şi în Legea nr. 302/2004.
 Principiul dublei incriminări reprezintă regula de drept conform căreia, pentru a opera
extrădarea, fapta care face obiectul cererii trebuie să fie incriminată ca infracţiune în legislaţia
ambelor state.
Unii autori au apreciat că prevederea faptei în ambele legislaţii nu este decât o condiţie
care realizează principiul dublei incriminări doar în abstract; se consideră că cerinţa dublei
incriminări este îndeplinită numai atunci când fapta pentru care formează obiectul cererii de
extrădare este pedepsită potrivit ambelor legislaţii. Cu alte cuvinte, extrădarea poate avea loc
numai când fapta incriminată este pedepsită in concreto, atât după legea statului solicitant, cât şi
după legea statului solicitat. În acest fel, ar trebui stabilit şi prevăzut conceptul de „dublă
pedepsibilitate” şi nu „dublă incriminare”.
Există totuşi şi o excepţie de la regula genereală, excepţie expres prevăzută de lege pentru
situaţia în care fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este
exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.
De asemenea, diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi
infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţia internaţională sau,
în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.
Aşadar, legiuitorul a admis că extrădarea poate avea loc şi dacă nu este îndeplinită condiţia
dublei incriminări, în sensul că fapta în cauză nu este prevăzută ca infracţiune în legea română.
Desigur că în această situaţie extrădarea se va acorda numai dacă pentru acea faptă este exclusă
cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.

10. Principiul refuzului extrădării

Principiul refuzului extrădării este un principiu specific extrădării , are caracter relativ şi
este prevăzut atât în Convenţia europeană de extrădare şi alte convenţii şi tratate, cât şi în Legea
nr. 302/2004.
Principiul presupune posibilitatea de a refuza extrădarea (în mod obligatoriu sau opţional)
în situaţiile în care se constată neîndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege.
Motivele de refuz al extrădării sunt de două tipuri : motive obligatorii şi motive opţionale
de refuz , în funcţie de prevederile legii.
Motivele obligatorii de refuz a extrădării sunt următoarele:
- nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950,
sau a oricărui alt instrument internaţional ratificat de România;
- există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau
pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau
ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
- situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele de mai sus;
- cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele
decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei
pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
- se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni
politice;
- se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun
Motivele opţionale de refuz a extrădării sunt:
- când fapta care motivează cererea de extrădare face obiectul unui proces penal în curs;
 - când fapta care motivează cererea de extrădare poate face obiectul unui proces penal în
România;
- când predarea este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în
special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.
În situaţia refuzului extrădării, procedura este diferită, în funcţie de calitatea celui în cauză
faţă de statul român, şi anume cetăţean român, refugiat politic sau cetăţean străin.
Astfel, dacă refuzul extrădării se referă la un cetăţean român sau la un refugiat politic,
statul român, la cererea statului străin, este obligat să supună cauza autorităţilor judiciare
competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. Statul
solicitant va transmite gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele
privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.
În cazul în care se optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, învinuit
sau condamnat în alt stat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 85 alin. (1) sau pentru orice
altă infracţiune pentru care legea stalului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărui minim
special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a
acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere.

11. Principiul confidenţialităţii

Acest principiu nu este menţionat expres dar se regăseşte în numeroase instrumente
internaţionale ratificate de România, iar Legea specială îl instituie în mod explicit.
Principiul confidenţialităţii reprezintă regula de drept conform căreia, în cadrul procedurii
extrădării, în scopul realizării obiectului acesteia, în anumite situaţii, se impune păstrarea
confidenţialităţii de către organele judiciare şi alte instituţii. În cazul în care statul român nu poate
asigura confidenţialitatea unor activităţi, el are obligaţia de a încunoştinţa statul solicitant, care va
decide conform intereselor sale.
Deşii în lege nu se menţionează expres, în doctrină se consideră că păstrarea confidenţia-
lităţii trebuie solicitată pentru fiecare caz în parte de către statul solicitant, odată cu cererea de
extrădare.
Păstrarea confidenţialităţii se impune în mod special în faza de urmărire, identificare şi
prindere a persoanei căutate şi mai puţin în faza de judecată.

12. Principiul specialităţii

Principiul specialităţii este prevăzut în mod expres atât într-o serie de documente
internaţionale, cum sunt Convenţia europeană de extrădare şi alte instrumente internaţionale, cât
şi în Legea nr. 302/2004.
Principiul specialităţii reprezintă regula de drept conform căreia persoana extrădată nu va
fi urmărită, judecată, deţinută în vederea executării unei pedepse sau supuse oricărei alte restricţii
a libertăţii sale individuale, pentru fapte comise anterior predării (altele decât cele care au motivat
predarea). În situaţia în care încadrarea juridică dată faptei se modifică în cursul procedurii,
persoana extrădată va fi urmărită sau judecată numai dacă infracţiunea respectivă îngăduie
extrădarea.
Analiza textului ne conduce la concluzia existenţei a două posibilităţi distincte, şi anume:
- persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi urmărită, judecată, deţinută în
vederea executării unei pedepse sau supusă unor alte restricţii a libertăţilor sale individuale, pentru
orice fapt comis anterior predării, altul decât cel pentru care s-a motivat şi solicitat extrădarea;
- când încadrarea juridică dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii,
persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care infracţiunea respectivă
ar îngădui extrădarea.
Acest principiu presupune si existenţa unor excepţii, şi anume:
a) statul român care predă persoana consimte. Consimţământul va putea fi dat atunci când
infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare;
b) persoana extrădată nu a părăsit în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă
teritoriul statului căruia i-a fost predată, deşi a avut posibilitatea să o facă;
c) dacă s-a înapoiat în ţară după ce iniţial a părăsit-o.
De asemenea, Legea specială română prevede şi o precizare aparte ce completează
dispoziţiile Convenţiei europene în sensul că, în ipoteza în care persoana în cauză este predată de
statul român, acesta , pentru a consimţi executarea altor acte împotriva acesteia, va primi de la
statul solicitant o cerere însoţită de documentele prevăzute la art. 38 alin. (2) şi de un proces-verbal
judiciar în care se consemnează declaraţiile extrădatului. În acest caz consimţământul va fi dat
atunci când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare, potrivit legii.
Aşadar principiul specialităţii, cu caracterul său restrictiv, cât şi cel relativ este instituit cu
scopul de a garanta respectarea drepturilor persoanei extrădatului, prin respectarea întocmai a
condiţiilor în care extrădarea a fost acordată, cât şi cu scopul de a eluda normele privind extrădarea,
prin judecarea extrădatului şi pentru alte infracţiuni sau prin supunerea lui la executarea altor
pedepse pentru care nu ar fi îndeplinite condiţiile de extrădare.