Universitatea ,,George Bacovia” Bacău

Facultatea de Științe Economice, Juridice și

Administrative

PROBLEME SPECIALE DE DREPT

PENAL APROFUNDAT
Curs universitar

Conf. Univ. Dr. Marius Ciprian BOGEA

Bacău
2022
1.4 Principiile fundamentale ale dreptului penal
Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintǎ (stricto sensu) reguli de maximǎ
generalitate care guverneazǎ ȋntreaga legislaţie penalǎ. Prin principiile fundamentale ale
dreptului penal ȋnţelegem (lato sensu) acele idei sau orientǎri de bazǎ care calǎuzesc atȃt
elaborarea, cȃt şi realizarea normelor penale, şi care ȋşi gǎsesc reflectarea ȋn instituţiile cele mai
importante ale dreptului penal: infracţiunea, rǎspunderea penalǎ şi sancţiunile de drept penal.
Pe baza acestor reguli cu caracter general este construit ȋntreg dreptul penal.
În literatura de specialitate nu existǎ un punct de vedere unitar ȋn ceea ce priveşte cadrul
principiilor fundamentale.
Analizȃnd conținutul şi structura dreptului penal romȃn, apreciez cǎ pot fi catalogate ca
principii fundamentale: principiul legalitǎţii, principiul umanismului, principiul egalității ȋn faţa
legii penale, principiul prevenirii sǎvȃrşirii faptelor incriminate de legea penalǎ, infracţiunea ca
unic temei al rǎspunderii penale, personalitatea rǎspunderii penale şi principiul individualizǎrii
sancţiunilor de drept penal.

Principiul legalității
Principiul legalitǎţii este un principiu unanim recunoscut ȋn doctrina penalǎ şi exprimǎ
regula ca ȋntreaga activitate de apǎrare socialǎ ȋmpotriva criminalitǎţii sǎ se desfǎşoare ȋn baza
legii şi ȋn strictă conformitate cu aceasta.
Potrivit acestui principiu, atȃt conduita pretinsǎ membrilor societǎţii cȃt şi sancţiunea ce
urmeazǎ a fi aplicatǎ ȋn caz de încălcare a normelor penale, trebuie sǎ fie prevǎzute de lege.
Acest principiu a fost inscris ȋn „Declaraţia drepturilor omului şi cetǎţeanului" de cǎtre
ideologii Revoluţiei Franceze1, fiind apoi consacrat ȋn majoritatea legislațiilor penale ulterioare.
În Constituţia Romȃniei acest principiu se regaseşte ȋn dispoziţiile art. 15 alin. 2 şi art. 23
alin. 12 care prevǎd cǎ legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile,
respectiv nicio pedeapsǎ nu poate fi stabilitǎ sau aplicatǎ decȃt ȋn condiţiile şi ȋn temeiul legii.
Dacǎ examinǎm aplicarea principiului legalitǎţii ȋn cadrul principalelor instituţii de drept
penal – infracţiunea, pedeapsa şi rǎspunderea penalǎ – se impun regulile: nu existǎ infracţiune
fǎrǎ sǎ fie prevǎzutǎ de lege (nullum crimen sine lege); nu exista pedeapsă dacă nu este

1
ȋnart. VIII al "Declarațieidrepturiloromuluișicetațeanului" din 1789 se s puleazacă "nimeni nu poate fi
pedepsitdecȃ nvirtuteauneilegi promulgate anterior infracțiuniiși legal aplicate";
prevǎzutǎ de legea penalǎ (nulla poena sine lege), iar stabilirea rǎspunderii penale trebuie sǎ se
facǎ potrivit normelor de drept penal (nullum judicium sine lege).
În Codurile penale romȃne anterioare, principiul legalitǎţii se regăsea înscris ȋn dispoziţii
care permiteau garantarea libertǎţii persoanelor.
În actualul Cod penal, principiul legalitǎţii se regăseşte ȋnscris ȋn primele douǎ articole,
sub denumirea marginalǎ de „legalitatea incriminarii" şi „legalitatea sancţiunilor de drept penal".
Potrivit art. 1 Cp, doar legea penalǎ prevede faptele care constituie infracţiuni şi nicio
persoanǎ nu poate fi sancţionatǎ penal pentru o faptǎ care nu era prevǎzutǎ de legea penalǎ la
data cȃnd a fost sǎvȃrşitǎ. Principiul legalitǎţii exclude, aşadar, ca o persoanǎ care a sǎvȃrşit o
faptǎ ce nu era prevǎzutǎ ca infracţiune, sǎ intre sub incidența prevederilor unei legi care ar
incrimina acea faptǎ şi care s-ar aplica retroactiv, aspect evidenţiat prin adagiul „nullum crimen
(nulla poena) sine lege praevia" sau „sine lege poenali anteriori".
Art. 2 Cp consacrǎ legalitatea sancţiunilor de drept penal. Potrivit acestui articol, doar
legea penalǎ prevede pedepse aplicabile şi mǎsurile educative care se pot lua faţǎ de persoanele
care au sǎvȃrşit infracţiuni, precum şi mǎsurile de siguranţǎ care pot fi dispuse faţǎ de persoanele
care au comis fapte prevǎzute de legea penalǎ.
Potrivit alin. 2 nu se poate aplica o pedeapsǎ ori nu se poate lua o masurǎ educativǎ sau o
masurǎ de siguranţǎ dacǎ aceasta nu era prevǎzutǎ de legea penalǎ la data cȃnd a fost sǎvȃrşită
fapta2, iar ȋn cazul sancţionǎrii faptelor prevǎzute ca infracţiuni nicio pedeapsǎ nu poate fi
stabilitǎ şi aplicatǎ ȋn afara limitelor generale ale acesteia.
Principiul legalitǎţii presupune, aşadar, nu doar incriminarea ex-lege a faptelor antisociale
care constituie infracţiuni, ci şi existenţa unei astfel de prevederi la data la care faptele respective
au fost sǎvȃrşite, atȃt faptele cȃt şi sancţiunile ce se impune a fi luate faţǎ de fǎptuitor trebuind sǎ
se regǎseascǎ ȋn normele de drept penal ȋn vigoare la momentul sǎvȃrşirii faptei.
Aceastǎ regulǎ cu caracter general a fost afirmatǎ şi ȋn Declaraţia universalǎ a drepturilor
omului, adoptatǎ de Adunarea generalǎ O.N.U. la 10 decembrie 1948, prin dispoziţiile art. 11
alin. 2 „nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, ȋn momentul
ȋn care ele au fost comise, un act cu caracter penal potrivit dreptului internaţional sau naţional".

2
De la principiullegalitǎții s-a impus o excep e, aceea a aplicării retroac ve a legiipenalemaifavorabile, cunoscută
sub denumirea de „principiulmi or lex", potrivitcăruiaȋncazulsituațiilor determinate de succesiunealegilorpenale,
se vaaplicalegeapenalǎmaifavorabilă (CurteaCons tu onala, dec. nr. 365/2014, publicatǎȋnM.Of. nr. 587 din 6
august 2014);
 Același principiu se regăsește şi ȋn dispoziţiile art. 15 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea generalǎ O.N.U. la 16 decembrie 1966 şi
ratificat de Romȃnia ȋn anul 1974, potrivit cǎrora ,,nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau
omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, ȋn
momentul ȋn care au fost sǎvȃrşite".
În sfârșit, art. 147 din Convenţia europeanǎ a drepturilor omului, adoptatǎ la Roma ȋn
noiembrie 1950 de către statele membre ȋn Consiliul Europei, sub denumirea marginalǎ de ,,nicio
pedeapsǎ fǎrǎ lege"3, prevede cǎ ,,nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune
care, ȋn momentul sǎvȃrşirii nu constituia o infracţiune portivit dreptului naţional sau
internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsǎ mai severǎ decȃt aceea aplicabilǎ ȋn
momentul sǎvȃrşirii infracţiunii”, precizȃnd ȋn continuare faptul cǎ art. 17 din Convenţie „nu va
aduce atingere judecǎrii şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care,
în momentul săvârșirii era consideratǎ infracţiune potrivit principiilor generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate"4.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea prevederilor internaţionale citate mai sus, ȋn dreptul
intern devin incidente dispozițiile art. 20 ale Constituţiei Romȃniei care prevăd cǎ normele
constituţionale referitoare la drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor vor fi interpretate şi aplicate ȋn
concordanţǎ cu Declaraţia Universalǎ a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care Romȃnia este parte, iar dacǎ existǎ neconcordanţe intre pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care Romȃnia este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementǎrile internaţionale. Întrucȃt legalitatea incriminǎrii faptelor ce constituie infracţiuni şi
a pedepselor face referire la drepturile fundamentale ale omului, acestea intra sub incidenţa
dispoziţiilor constituţionale menţionate.

3
Noțiunea de ,,lege" folositǎ de art. 7 al Convențieicorespundeatȃtdreptuluipozi v,
cȃtșijurisprudenteișiimplicǎunelecondițiicalita ve care presupunatȃtaccesibilitatea, cȃtșiprevizibilitatea (Hotărârea
CEDO din 15 noiembrie 1996, paragraful 2.9 ȋncauza Cantoni contra Franței); noțiunea de previzibilitatedepindeȋn
mare masurǎ de domeniul pe care ȋlacoperǎlegea, precum și de numǎrulșicalitateades natarilorsǎi (...).
Previzibilitatea nu se opune ca persoanainteresatǎsǎ fie nevoitǎsǎrecurgǎ la o consilierejuridicǎpentruaevalua, la un
nivelrezonabilȋncircumstanțelecauzei, consecințelecearputeadecurgedintr-o anumitǎacțiune (cauza Tolstoy
Miloslavsky ȋmpotrivaRegatului Unit al Marii Britanii, hotărârea CEDO seria A nr. 316B, din 13 iulie 1995, p.71,
paragraful 37);
4
Convențiapentruapǎrareadrepturiloromuluiși a libertǎțilorfundamentaleșiprotocoaleleadiționale la aceasta au
fostra ficate de ParlamentulRomȃnieiprinLegea nr. 30/18 mai 1994, publicatǎȋnMonitorulOficial al Romȃniei nr. 135
din 31 mai 1994;
Principiul umanismului
Potrivit acestui principiu, ȋntreaga activitate de reglementare penalǎ, precum şi cea de
aplicare a legilor penale, privesc omul ca valoare supremǎ, chiar şi atunci cȃnd acesta sǎvȃrşeşte
fapte prevǎzute de legea penalǎ. Sancţiunile penale, pe lȃngǎ funcţia coercitivǎ, îndeplinesc şi
funcţia de reeducare, concepţie promovatǎ de şcoala clasicǎ. În acest sens a fost abolitǎ pedeapsa
cu moartea, au fost diversificate mijloacele de individualizare a pedepsei, existǎ reglementǎri
speciale privind rǎspunderea penalǎ a minorilor şi reglementǎri referitoare la executarea
pedepsei, care nu trebuie sǎ cauzeze suferinţe fizice şi nici sǎ ȋnjoseascǎ persoana
condamnatului5.
Aspecte ale principiului umanismului sunt reflectate şi ȋn dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea
nr. 254/2013 privind executarea mǎsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare ȋn
cursul procesului penal6, care prevǎd ca pedepsele şi mǎsurile privative de libertate sǎ se execute
ȋn condiţii care sǎ asigure respectarea demnitǎţii umane şi interzicerea supunerii oricărei
persoane aflate ȋn executarea unei pedepse sau a unei alte mǎsuri privative de libertate la tortura,
la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente.

Principiul egalității în fața legii

Acest principiu este consacrat ȋn Constituţia Romȃniei, prin dispoziţiile art. 16: cetǎţenii
sunt egali ȋn faţa legii şi a autoritatilor publice, fǎrǎ privilegii şi fǎrǎ discriminări. Nimeni nu este
mai presus de lege.
Toți indivizii/membrii societǎţii sunt egali ȋn faţa legii, fie ȋn calitate de beneficiari ai
ocrotirii penale, fie de destinatari ai regulilor impuse de normele de drept penal.
Principiul egalitǎţii ȋn faţa legii penale nu este prevǎzut explicit ȋn Codul penal, dar el se
deduce implicit din faptul cǎ legea penalǎ nu prevede imunitǎţi sau privilegii care să permitǎ
inegalitǎţi de tratament ȋn aplicarea sa.

5
Ca urmareaaderǎriiRomȃniei la ConvențiaNațiunilor Unite din 1984 (Convențiaȋmpotrivatorturiiși a
altorpedepsesautratamente cu cruzime, inumanesaudegradante, adoptatǎ de AdunareaGeneralǎ a
OrganizațieiNațiunilor Unite la 10 decembrie 1984, intratǎȋnvigoare la 26 iunie 1987, la care Romȃnia a adera n
data de 9 octombrie 1990 prinLegea nr. 19, publicatǎîmpreună cu textulConvențieiȋn M. Of. al Romȃniei nr. 112 din
10 octombrie 1990), ȋndreptulnostru penal sunt interzisetorturașialtepedepseoritratamente cu cruzime,
inumanesaudegradante;
6
Legea nr. 254/2013 privindexecutareamǎsurilor priva ve de libertate dispuse de
organelejudiciareȋncursulprocesului penal a fostpublicatǎȋnMonitorulOficial al Romȃniei nr. 514 din 14 august 2013;
Principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală
Întreaga reglementare juridico – penalǎ urmǎreşte prevenirea sǎvȃrşirii faptelor prevǎzute
de legea penalǎ, atȃt prin conformare, cȃt şi prin constrȃngere faţǎ de cei care sǎvȃrşesc
infracţiuni.
Prevenirea infracţiunilor este scopul urmǎrit prin executarea pedepselor şi a mǎsurilor
privative de libertate, ca rezultat al cunoașterii legii (şi a consecinţelor ȋncǎlcǎrii normelor
penale) şi al creşterii conștiinţei individuale. Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 254/2013 privind
executarea mǎsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare ȋn cursul procesului
penal scopul executării pedepselor şi a mǎsurilor educative privative de libertate este prevenirea
sǎvȃrşirii de noi infracţiuni.

Infracțiunea – ca unic temei al răspunderii penale

Acest principiu constituie o garanţie a libertǎţii persoanei şi un principiu al rǎspunderii
penale. Fǎrǎ sǎvȃrşirea unei infracţiuni nu se poate antrena rǎspunderea penalǎ a unei persoane.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 2 Cp infracţiunea este singurul temei al rǎspunderii
penale. Altfel spus, rǎspunderea penalǎ se ȋntemeiazǎ numai pe sǎvȃrşirea unei infracţiuni,
indiferent de antecedentele unei persoane sau "starea periculoasǎ"7 a infractorului.

Principiul personalității răspunderii penale

Reprezintǎ o garanţie a libertǎţii persoanei şi reflectǎ caracterul personal al rǎspunderii
penale. Rǎspunderea penalǎ revine numai persoanei care a sǎvȃrşit ori a participat la sǎvȃrşirea
de infracţiuni, neputȃnd interveni rǎspunderea pentru fapta altuia sau rǎspunderea colectivǎ.
Acest principiu determinǎ aplicarea pedepsei ori luarea mǎsurii educative numai celui
care a sǎvȃrşit o infracţiune. Atȃt obligaţia ce decurge dintr-o normǎ penalǎ de a avea o anumitǎ
conduitǎ, cȃt şi rǎspunderea care intervine din încălcarea acelei obligații, revin persoanei care nu
si-a respectat obligaţia, sǎvȃrşind infracţiunea, şi nu alteia ori unui grup de persoane.

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal

Acest principiu exprimǎ ideile promovate de şcoala clasicǎ şi şcoala pozitivistǎ care
afirmau conceptul de proporţionalitate a pedepselor cu rǎul produs şi cu gradul de pericol social

7
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 61;
al fǎptuitorului.
Art. 74 din Codul penal prevede criteriile generale de individualizare a pedepsei, criterii
care se completeazǎ cu dispoziţiile speciale de individualizare a sancţiunilor de drept penal.
Individualizarea pedepsei reprezintǎ una dintre cele mai importante şi mai complexe
operaţiuni practice juridice de a cǎrei acurateţe depinde ȋn mod direct reușita procesului de
ȋndreptare şi recuperare a condamnatului, ȋntrucȃt aceasta presupune, prin evaluarea gravitǎţii
infracţiunii comise şi a periculozitǎţii infractorului, determinarea gradului de rǎspundere penalǎ a
inculpatului ȋn raport cu care urmeazǎ sǎ se stabilească şi modul de executare a acesteia8.

1.6 Izvoarele dreptului penal

Prin izvor al dreptului penal se intelege forma juridicǎ pe care o ȋmbracǎ normele de
drept penal pentru a deveni obligatorii. Avȃnd ȋn vedere faptul cǎ dreptul penal este o ramurǎ a
dreptului public care are ca obiect apǎrarea valorilor sociale esenţiale prin prevederea celei mai
grave forme a rǎspunderii juridice – rǎspunderea penalǎ – izvoarele de drept penal pot fi
exprimate numai prin legi.
În ceea ce priveşte ȋntelesul noţiunii de ,,lege penalǎ", acesta corespunde reglementărilor
constituţionale ȋn vigoare, incluzȃnd legea organicǎ şi ordonanţa de urgenţǎ, dar şi acte adoptate
anterior actualei Constituţii, care la data intrǎrii ȋn vigoare constituiau izvoare de drept penal
(legi, decrete ale fostului Consiliu de Stat, decrete legi etc).9 Aşadar, nu pot constitui izvor de
drept penal: legile ordinare ori actele normative cu putere inferioarǎ legii (hotǎrȃri ale
Guvernului, ordonanţe simple ale Guvernului, hotǎrȃri ale consiliului local, etc.).
Potrivit art. 173 Cp, prin lege penalǎ se înțelege orice dispoziţie cu caracter penal
cuprinsǎ ȋn legi organice, ordonanţe de urgențǎ sau alte acte normative care la data adoptǎrii lor
aveau putere de lege.
Normele penale generale şi cele mai importante norme speciale – cele privitoare la
relaţiile şi valorile sociale fundamentale - persoana, patrimoniul, siguranţa naţionalǎ,
administraţia publicǎ, înfăptuirea justiţiei etc. - sunt grupate ȋn cadrul Codului penal.
Existǎ ȋnsǎ şi norme penale speciale, care vizeazǎ şi incrimineazǎ ca infracţiuni fapte din
diferite domenii ale vieţii sociale, și care sunt prevăzute în legi speciale nepenale (ce

8
Petruț Ciobanu, Dragos Bogdan, Noul Cod penal adnotat, Editura Rose Internațional, Bucures , 2015, p. 117;
9
Constan n Duvac, Studiucompara vreferitor la legeapenalǎșilimiteleei de aplicare din perspec vanoului Cod penal
actual, Dreptul nr. 7/2013, p. 177;
reglementează relațiile sociale din aceste domenii).
În legile penale speciale şi legile nepenale cu dispoziţii penale sunt incriminate fapte care
se sǎvȃrşesc ȋn domenii specifice ale vieţii sociale şi vizeazǎ o sferǎ restransǎ de indivizi, cum ar
fi domeniul apelor10, domeniul silvic11, domeniul activitǎţii miniere12 etc.

Constituția României
Constituţia Romȃniei, prin normele sale, consacrǎ valorile fundamentale ale statului
romȃn (valori care sunt apǎrate ȋmpotriva ȋncǎlcǎrilor, prin normele de drept penal), respectiv
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana umanǎ cu drepturi şi
libertǎţi, proprietatea ȋn ambele forme (publicǎ şi privatǎ), ordinea de drept.
Astfel cum am arǎtat şi ȋn cadrul analizei principiilor dreptului penal, Constituţia
cuprinde o serie de norme cu caracter general ȋn materie penalǎ: dispoziţiile art. 15, alin. 2 „legea
dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile" sau dispoziţiile art. 22 alin.
3 „pedeapsa cu moartea este interzisǎ", ori prevederile art. 22 alin. 12 „nicio pedeapsǎ nu poate fi
stabilitǎ sau aplicatǎ decȃt ȋn condiţiile şi ȋn temeiul legii".
În doctrinǎ13, se aprecizeazǎ cǎ şi deciziile Curţii Constituţionale pot avea, ȋn situaţia
neconstitutionalitǎţii unor norme, caracter de izvor de drept penal. La aceastǎ concluzie s-a ajuns
de la efectele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constatǎ
neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe. Deşi prin intermediul deciziilor pronunţate
şi publicate, Curtea Constituţionala nu creeazǎ norme de drept penal, constatȃnd
neconstituţionalitatea acestora, le lipsește de efecte ȋntocmai ca o lege de abrogare.

Codul penal român

Codul penal reprezintǎ principalul izvor al dreptului penal. Acesta a fost publicat ȋn M.
Of. al Romȃniei la data de 24 iulie 2009 şi a intrat ȋn vigoare la 1 februarie 2014.
Cuprinde un număr de 446 de articole grupate ȋn douǎ pǎrţi: Partea generalǎ şi Partea
specialǎ.
Partea generalǎ cuprinde 10 titluri şi un număr de 187 articole, dupǎ cumn urmeazǎ: legea
10
Legeaapelor nr. 107/1996, publicatǎȋnM.Of. al Romȃniei nr. 244 din 8 octombrie 1996;
11
Legea nr. 46/2008 privindCodul silvic, publicatǎȋn M. Of. al Romȃniei nr. 238 din 27 mar e 2008,republicatǎȋn M.
Of. al Romȃniei nr. 611 din 12 august 2015 ;
122
Legea minelor nr. 85/2003 a fost publicatǎ ȋn M. Of. al Romȃniei nr. 197 din 27 mar e 2003;
13
Constan n Mitrache, Cris an Mitrache, op.cit., p. 55;
penalǎ şi limitele de aplicare, infracţiunea, pedepsele, mǎsurile de siguranţǎ, minoritatea,
rǎspunderea penalǎ a persoanei juridice, cauzele care ȋnlǎturǎ rǎspunderea penalǎ, cauzele care
ȋnlǎturǎ sau modificǎ executarea pedepsei, cauzele care ȋnlǎturǎ consecinţele condamnǎrii şi
ȋnţelesul unor termeni sau expresii ȋn legea penalǎ. În Partea generalǎ sunt cuprinse norme cu
caracter genareal.
Partea specialǎ cuprinde 13 titluri: infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra
patrimoniului, infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat, infracţiuni contra ȋnfǎptuirii
justiţiei, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni de fals, infracţiuni contra siguranţei
publice, infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socialǎ, infracţiuni
electorale, infracţiuni contra securitǎţii naţionale, infracţiuni contra capacitǎţii de luptǎ a forţelor
armate, infracţiuni de genocid contra umanitǎţii şi de rǎzboi, dispoziţii finale. Partea specialǎ
cuprinde majoritatea dispoziţiilor penale speciale.

Legile penale complinitoare

Sunt acte normative ajutǎtoare, legate de norme sau instituţii ale dreptului penal cuprinse
ȋn Codul penal sau ȋn legile speciale, cu dispoziţii penale, care fac posibilǎ realizarea acestora.
Acestea nu conţin incriminǎri noi, astfel ȋncȃt nu sunt izvoare nemijlocite de drept penal,
dar sunt indispensabile pentru desfǎşurarea nemijlocitǎ a raporturilor juridice penale.
Pot fi menţionate, cu titlu exemplicativ: Legea nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a mǎsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare ȋn cursul procesului
penal, Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a mǎsurilor educative şi a altor mǎsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare ȋn cursul procesului penal14, Legea nr.
252/2013 privind serviciul de probaţiune15, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciarǎ
internaţionalǎ16, Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordǎrii graţierii17 ş.a.m.d.

14
Legea nr. 253/2013 privindexecutareapedepselor, a mǎsuriloreduca ceșiaaltormǎsurinepriva ve de libertate
dispuse de organelejudiciareȋncursulprocesului penal a fostpublicatǎȋnM.Of. al Romȃniei nr. 513 din 14 august
2013;
15
Legea nr. 252/2013 privindorganizareașifuncționareaserviciile de probațiune a fostpublicatǎȋn M. Of. al Romȃniei
nr. 512 din 14 august 2013;
16
Legea nr. 302/2004 privindcooperareajudiciarǎinternaționalǎ a fostrepublicatǎȋn M. Of. al Romȃniei nr. 377 din 31
mai 2011;
17
Legea nr. 546/2002 privindgrațiereașiproceduraacordǎriigrațierii a fostrepublicatǎȋn M. Of. al Romȃniei nr. 287 din
18 aprilie 2014;
Legile penale speciale sau legi extrapenale cu dispoziții de drept penal
Sunt acte normative care conţin incriminǎri separate faţǎ de Codul penal.
Legile penale speciale prevǎd exclusiv sau ȋntr-o foarte mare proporţie dispoziţii penale.
Pot fi menţionate, cu caracter exemplificativ: Legea nr. 78 din 8 mai 2000 privind prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie18; Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale19; Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri20 etc.
Legile extrapenale reglementeazǎ relaţiile din diferite domenii ale vieţii sociale, dar
conţin şi dispoziţii de drept penal ȋn legǎturǎ cu domeniul reglementǎrii, prin care sunt
incriminate şi sancţionate fapte ȋn legǎtura cu domeniul respectiv, cum ar fi: Codul silvic (Legea
nr. 46/200821), Ordonanţa de Urgenţǎ a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice22; Codul aerian civil23 etc.
Ordonanţele de Urgenţǎ ale Guvernului, potrivit art. 115 alin. 5 din Constituţia Romȃniei,
constituie izvor de drept penal ȋntrucȃt pot fi adoptate şi ȋn domeniul de reglementǎre al legilor
organice, inclusiv cu privire la regimul infracţiunilor şi a principalelor instituţii de drept penal.
Potrivit prevederilor constituţionale, ordonanţa de urgenţǎ a Guvernului intrǎ ȋn vigoare
numai dupǎ depunerea spre dezbatere ȋn procedurǎ de urgenţǎ la Camera competentǎ şi dupǎ
publicarea ȋn Monitorul Oficial al Romȃniei.
Între momentul intrǎrii în vigoare şi aprobarea ordonanţei de urgență prin lege de către
Parlament, aceasta produce efecte. Dupǎ momentul aprobǎrii, cu sau fǎrǎ modificǎri, ordonanţa
de urgenţǎ continuǎ sǎ fie izvor de drept, menţinȃndu-şi efectele produse ca lege penalǎ specialǎ.
Dacǎ ordonanţa de urgenţǎ nu a fost aprobatǎ prin lege de cǎtre Parlament, aceasta
ȋnceteazǎ sǎ ȋşi producǎ efectele.

18
Legea nr. 78 din 8 mai 2000 privindprevenirea, descoperireașisancționareafaptelor de corupție a fostpublicatǎȋn
M. Of. al Romȃniei nr. 219 din 18 mai 2000;
19
Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentruprevenireașicombatereaevaziuniifiscale a fostpublicatǎȋn M. Of. al Romȃniei
nr. 672 din 27 iulie 2005;
20
Legea nr. 143/2000 privindprevenireașicombatereatraficuluișiconsumuluiilicit de droguri a fostpublicatǎȋn M. Of.
al Romȃniei nr. 163 din 3 mar e 2000;
21
Legea nr. 46/2008 privindCodul silvic a fostrepublicatǎȋn M. Of. al Romȃniei nr. 611 din 12 august 2015;
22
Ordonanța de Urgențǎ a Guvernului nr. 195/2002 privindcirculația pe drumurilepublice a fostrepublicatǎȋn M. Of.
al Romȃniei nr. 670 din 3 august 2006;
23
OrdonanțaGuvernului nr. 29/1997 privindCodulaerian civil, republicatǎȋnMonitorulOficial al Romȃniei nr. 45 din 26
ianuarie 2001;
Tratatele și convențiile internaționale
Tratatele şi convenţiile internaţionale pot constitui izvor ale dreptului penal naţional, ȋn
mǎsura ȋn care sunt ratificate de statul romȃn.
În funcţie de obligaţia statelor semnatare de a pune ȋn mod direct ȋn aplicare normele
prevǎzute ȋn tratatele internaţionale sau de a transpune prin norme de drept naţional prevederile
convenţiilor şi a tratatelot internaţionale, distingem ȋntre:
⮚ tratate şi convenţii prin care statul romȃn se obligǎ sǎ incrimineze şi sǎ sancţioneze
anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori şi interese comune
ale statelor, cum ar fi Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea genocidului,
adoptatǎ de Adunarea Generalǎ a O.N.U. ȋn 1948, ratificatǎ de Romȃnia prin Decretul nr.
236 din 2 decembrie 1950. În ȋndeplinirea obligaţiilor asumate prin semnarea Convenţiei,
fapta de genocid este incriminatǎ ȋn Codul penal ȋn art. 438. În aceastǎ situaţie, Tratatele
şi convenţiile internaţionale devin izvor de drept penal indirect, ȋntrucȃt fapta incriminatǎ
şi regimul sancţionator sunt prevǎzute ȋn actul normativ intern.
⮚ tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la asistenţa juridicǎ internaţionalǎ
constituie izvoare directe de drept penal ȋntrucȃt conţin norme cu aplicaţie directǎ ȋn
dreptul intern, care privesc condiţiile ȋn care poate fi acordatǎ sau cerutǎ o astfel de
asistenţǎ (ex. extrǎdarea).
⮚ norme adoptate la nivelul Uniunii Europene care au ca scop armonizarea legislaţiei
statelor membre, cum ar fi deciziile – cadru ale Consiliului U.E. Ca şi ȋn cazul
convenţiilor prin care statul romȃn se obligǎ sǎ incrimineze şi sǎ sancţioneze anumite
fapte deosebit de periculoase, deciziile – cadru ale U.E. constituie izvor indirect de drept
penal, fiind necesarǎ transpunerea normelor europene ȋn dreptul intern prin adoptarea
unei legi.
⮚ tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin ratificarea lor, devin izvor direct de
drept penal, avȃnd prioritate ȋn aplicare faţǎ de legile interne. Potrivit art. 20 din
Constituție, dacǎ existǎ neconcordanţǎ ȋntre pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Romȃnia este parte şi legile interne, au prioritate
reglementǎrile internaţionale.
O reglementare din dreptul penal naţional care contravine dispoziţiilor unui tratat
internaţional privind drepturile omului poate fi cenzuratǎ atȃt de instanţele naţionale, cȃt şi de
instanţele internaţionale (ex. Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului), aceste din urmǎ decizii
având aplicabilitate directǎ ȋn dreptul nostru penal cu privire la norma penalǎ neconformǎ.

Alte categorii de izvoare

Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind asigurarea unei practici
unitare (recursul ȋn interesul legii şi hotǎrȃrea prealabilǎ pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept), ȋntrucȃt cele stabilite de cǎtre instanţa supremǎ ȋn cadrul deciziilor pronunţate ȋn cele
douǎ proceduri au caracter obligatoriu pentru instanţe.
Decretul Preşedintelui Romȃniei prin care acordǎ gratierea individualǎ unei persoane
condamnate, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia Romȃniei. Acest act nu are un caracter
normativ, ȋnsǎ, ȋn ceea ce priveşte persoana graţiatǎ, produce efecte juridice penale prin
diminuarea perioadei de executat sau iertarea executǎrii pedepsei ȋn integralitatea sa.

1.4 Raportul juridic penal

Noțiune
Raportul juridic penal reprezintǎ o relaţie de apǎrare socialǎ reglementatǎ printr-o normǎ
de drept penal.
Raporturile juridice penale se prezintǎ ca fiind „normele dreptului penal ȋn acţiune”, ȋn
sensul cǎ ele sunt rezultatul acţiunii normelor de drept penal asupra relaţiilor de apǎrare socialǎ şi
totodatǎ singura modalitate de exercitare a acestei acţiuni24. Normele de drept penal,
reglementȃnd anumite relaţii sociale (de apǎrare a valorilor sociale), nu se pot realiza decȃt prin
intermediul raporturilor juridice, care devin, prin reglementare, raporturi de drept penal.
Principala trǎsǎturǎ caracteristicǎ a raporturilor juridice penale este faptul cǎ acestea nu
apar ca rezultat al unui acord de voinţǎ, ci sunt impuse prin lege.
Realizarea ordinii de drept penal poate avea loc prin respectarea normelor penale de cǎtre
destinatarii sǎi, stabilindu-se astfel relaţii sau raporturi juridice penale de cooperare, sau prin
coerciţie statalǎ, care dǎ naştere la raporturi juridice penale de conflict.

Structura raportului juridic penal

24
C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p. 64;
 Ca orice raport juridic, raportul juridic penal ȋntruneşte urmǎtoarele elemente
constitutive: subiecte, conţinut şi obiect.
Subiectele raportului juridic penal
În raporturile juridice penale, indiferent dacǎ este vorba despre raporturi de conformare
ori raporturi de conflict, vom ȋntȃlni ȋntotdeauna statul, ca titular al atributului de apǎrare socialǎ.
În raporturile juridice penale de conformare statul are rolul de impune norme obligatorii tuturor
destinatarilor legii penale. În raportul juridic penal de conflict, statul impune unui subiect
determinat sǎ suporte consecinţele faptelor sale, antrenȃnd rǎspunderea juridicǎ a persoanei fizice
sau juridice. Atȃt ȋn raporturile juridice de conformare, cȃt şi ȋn cadrul raporturilor juridice
penale de conflict, statul apare ca subiect dominant, ȋn calitate de reprezentant al societǎţii. Cel
de-al doilea subiect al raportului juridic penal este persoana fizicǎ sau juridicǎ. În cadrul
raportului juridic penal de conformare, acest subiect este nedeterminat, obligaţiile prevǎzute de
normele penale fiind opozabile erga omnes. În cadrul raportului juridic penal de conflict, subiect
devine persoana fizicǎ sau juridicǎ ce au sǎvȃrşit fapte prevǎzute de legea penalǎ ca infracţiuni.
Conţinutul raportului juridic penal
Conţinutul raportului juridic penal exprimǎ drepturile şi obligaţiile subiecţilor raportului
juridic. În cazul raportului de conformare, conţinutul raportului juridic penal este reprezentat de
dreptul statului de a pretinde o anumitǎ conduitǎ din partea destinatarilor legii penale, ȋn vederea
apǎrǎrii valorilor sociale, pe de o parte, şi obligaţia corelativǎ a celuilalt subiect (nedeterminat)
de a se conforma dispoziţiilor instituite prin normele penale de cǎtre stat, pe de altǎ parte.
Conţinutul raportului juridic penal de conflict este format din impunerea de cǎtre stat,
prin intermediul organelor şi instituţiilor specializate, a unei sancţiuni ȋn cazul sǎvȃrşirii
infracţiunii şi obligaţia infractorului de a suporta consecinţele sǎvȃrşirii faptei sale – pedeapsa.
Obiectul raportului juridic penal
Obiectul raportului juridic penal este alcǎtuit din acţiunile pe care titularul dreptului le
efectueazǎ sau le poate pretinde şi pe care celǎlalt subiect este obligat sǎ le exercite sau sǎ se
abținǎ a le efectua. Obiectul raporturilor juridice penale constǎ ȋn conduita care se doreşte a fi
obţinutǎ ȋn cadrul sǎu şi cu privire la care sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile
subiecţilor25.

25
C. Mitrache, C. Mitrache, op.cit., p. 64;
 În cazul raporturilor juridice penale de conformare, obiectul acestora este constituit din
adoptarea, de cǎtre persoanele cǎrora le revine obligaţia de conformare, a conduitei
corespunzǎtoare prevederilor normei penale, respectiv realizarea ordinii de drept pe calea
conformǎrii de bunǎvoie.

Nașterea, desfășurarea și stingerea raportului juridic penal

Începutul raporturilor juridice penale
Naşterea raportului juridic penal de conformare are loc odatǎ cu intrarea ȋn vigoare a
normei penale iar, prin aceasta, instituirea obligaţiei pentru destinatarii ei de a adopta o conduitǎ
care sǎ corespundǎ prevederilor sale. Raportul juridic penal de conformare se naşte ex lege,
indiferent de voinţa destinatarilor normelor penale. Momentul de ȋnceput al raportului juridic
penal de conflict este marcat de sǎvȃrşirea infracţiunii, cȃnd raportul juridic de conformare a fost
ȋncǎlcat. Naşterea raportului juridic penal de conflict nu ȋnseamnǎ ȋncetarea raportului juridic
penal de conformare. Chiar ȋn cazul sǎvȃrşirii de infracţiuni, subzistǎ obligaţia de a respecta
perceptele legii penale.
Desfǎşurarea raportului juridic penal
Raportul juridic de conformare se desfǎşoarǎ de la intrarea ȋn vigoare a normei penale,
prin respectarea de cǎtre destinatarul ei a obligaţiei de abţinere de la acţiunea interzisǎ sau de
efectuare a acţiunii ordonate pe toatǎ durata rǎmȃnerii ȋn vigoare a normelor incriminatoare.
Raporturile de conformare nu ȋnceteazǎ decȃt odatǎ cu ieşirea din vigoare a normelor penale sau
prin ȋncetarea incidenţei acestora, cum ar fi cazul subiecţilor calificaţi care pierd calitatea cerutǎ
pentru a fi subiecţi ai raporturilor de drept penal.
Raportul juridic penal de conflict se desfǎşoarǎ pe toatǎ durata raporturilor procesuale
nǎscute din sǎvȃrşirea infracţiunii, pȃnǎ ȋn momentul rǎmȃnerii definitive a hotǎrȃrii
judecǎtoreşti. Pe toatǎ durata de defǎşurare, aceste raporturi sunt afectate de o condiţie
suspensivă. Dupǎ momentul condamnǎrii, raportul juridic penal de conflict se va desfǎşura prin
executarea pedepsei aplicate infractorului pentru fapta comisǎ.

Stingerea raporturilor juridice penale

Raportul juridic penal de conformare, astfel cum am arǎtat mai sus, se poate stinge prin:
ieşirea din vigoare a normei penale și/sau pierderea calitǎţii de lege de cǎtre destinatarul
obligaţiilor instituite prin normele penale. Sǎvȃrşirea faptei interzise dǎ naştere raportului juridic
penal de conflict, dar nu exonereazǎ pe infractor sǎ fie subiect al obligaţiei de conformare.
Raportul juridic penal de conflict se poate stinge prin executarea sancţiunilor aplicate
infractorului ori intervenţia unei cauze care ȋnlǎturǎ rǎspunderea penalǎ. Raportul juridic de
conflict poate sǎ se stingǎ anterior executǎrii pedepsei sau sancţiunilor dispuse, dacă ȋn intervalul
cuprins ȋntre momentul naşterii sale şi condamnarea definitivǎ a infractorului intervin cauze care
ȋnlǎturǎ rǎspunderea penalǎ.

Infracțiunea
3.1 Noțiunea de infracțiune
Conceptul de infracțiune desemnează fapta prevăzută de legea penală, cu elementele sale
componente, care definește o anumită infracțiune. Este accepțiunea pe care o are în vedere
legiuitorul care, observând faptele periculoase pentru valorile sociale esențiale ale societății, le
interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea lor în viitor.26
Infracțiunea reprezintă tocmai săvârșirea actului de conduită interzis prin norma
incriminatorie. Este o faptă generatoare de conflict social, care atrage aplicarea sancțiunii
prevăzute pentru săvârșirea ei. 27
Din examinarea conceptului de infracțiune se constată că aceasta are corespondent în
realitatea obiectivă un fenomen complex, care este, în același timp, un fenomen natural, uman,
social, moral-politic și juridic:28 Material pentru că infracțiunea este o manifestare de energie
fizică, susceptibilă să producă modificări în lumea obiectivă, uman pentru că este un act de
conduită umană, social pentru că este vătămătoare sau periculoasă pentru valorile sociale; moral-
politic pentru că exprimă atitudinea și conduita moral-politică a făptuitorului față de valorile
sociale și față de ordinea de drept și juridic pentru că ea constituie încălcarea unei obligații
prevăzute prin norma de drept penal.

26
G. Antoniu în Noul Cod Penal, vol. I (art. 1-56), cu referire la Legea nr. 301/2004 privind Codul penal, Editura C.H.
Beck, Bucureș , 2006, p. 146;
27
C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 145;
28
V. Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal, în S.C.J. nr.1/1969;
 Aspectul juridic al fenomenului infracțiunii face obiectul cercetării în cadrul științei de
drept penal, celelalte fiind studiate în cadrul altor discipline complementare precum
criminologia, psihologia etc.
Normele penale incriminatoare care cuprind noțiunile diferitelor infracțiuni prin reținerea
aspectelor comune și specifice care ar putea fi săvârșite în realitate sunt prevăzute în Partea
specială a Codului penal, în legile penale speciale și în legile speciale cu dispozițiuni penale,
îmbrăcând forme precum furtul, omorul, amenințarea, șantajul etc. Faptele săvârșite în concret
devin infracțiuni prin îndeplinirea condițiilor cerute de aceste norme de incriminare.
Definiția legală a infracțiunii o regăsim în prevederile art. 15 alin. 1 Cp potrivit căruia
infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Noțiunea de infracțiune prevăzută în Codul penal are carter de maximă generalitate.
Aceasta reprezintă regula de drept care delimitează faptele care urmează să fie incriminate prin
legea penală ca infracțiune de faptele care excedă sferei ilicitului penal (fapte extrapenale).
Instituția infracțiunii este una dintre cele trei instituții fundamentale ale dreptului penal, alături de
răspunderea penală și sancțiunile de drept penal și este reglementată prin dispozițiile Titlului II
din Partea generală a Codului penal (art. 15-52) care cuprinde șase capitole Cap. I – Dispoziții
generale (art. 15-17), Cap. II – Cauzele justificative (art. 18-22), Cap. III – Cauzele de
neimputabilitate (art. 23-31), Cap. IV – Tentativa; Cap. VI – Autorul și participanții (art. 46-52).

3.2 Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Din dispozițiile art. 15 alin. 3 Cp rezultă că incriminarea unei fapte ca infracțiune
presupune ca acea faptă să prezinte următoarele trăsături:
✔ să fie prevăzută în legea de penală;
✔ să fie săvârșite cu vinovăție;
✔ fapta să fie nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Lipsa oricărei dintre aceste trei trăsături conduce la înlăturarea caracterului penal al
faptei.
❖ Fapta să fie prevăzută în legea penală
 Prima dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii presupune ca fapta să fie prevăzută în legea
penală ca infracțiune. Această trăsătură decurge din principiul fundamental al legalității în
dreptul penal consacrat prin dispozițiile art. 1 și 2 Cp.
Prevederea unei fapte ca fiind infracțiune nu trebuie să fie confundată cu infracțiunea
propriu-zisă, care reprezintă întrunirea cumulativă și a celorlalte trăsături esențiale ale acesteia.
Această trăsătură specifică servește la diferențierea infracțiunilor de celelalte forme ale ilicitului
juridic29.
❖ Fapta să fie săvârșită cu vinovăție
Vinovăția vizează aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică a
făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia.30
Ca atitudine psihică, vinovăția este rezultatul interacțiunii dintre conștiință, în sensul că
făptuitorul are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și al rezultatului acestora, care este
periculos pentru valorile sociale, respectiv voință, în sensul că făptuitorul săvârșește aceste
acțiuni sau inacțiuni în mod deliberat, antrenând energia sa fizică în vederea realizării
rezultatelor urmărite. Vinovăția nu poate exista la săvârșirea unei fapte decât dacă factorul volitiv
și factorul intelectiv interacționează: făptuitorul a dorit acea faptă și a avut reprezentarea
rezultatului acțiunilor sale. 31

Formele vinovăției
Ca trăsătură esențială a infracțiunii vinovăția poate îmbrăca trei forme principale:
intenția, culpa și intenția depășită (praeterintenția).
⮚ Intenția, reprezintă una dintre formele principale ale vinovăției și este definită de art. 16
Cp. Acesta reflectă atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale și
îl urmărește ori acceptă producerea lui.
Intenția poate fi directă sau indirectă.
Potrivit art. 16 alin. 3 lit. a), fapta este săvârșită cu intenție directă dacă făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte. Forma
intenției cu care se săvârșește fapta se va stabili, de la caz la caz, prin observarea împrejurărilor
în care se realizează acțiunile cu intenție în conținutul constitutiv, voința de a săvârși fapta,

29
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit, p. 132;
30
G. Antoniu, Vinovăția în perspec va reformei penale și a aderării la Uniunea Europeană, în R.R.D. nr.2/2003,
31
Ion Oancea, Drept penal. Partea generală, Editura Didac că și Pedagogică, Bucureș , p. 156;
urmărirea rezultatului. Spre exemplu, inculpat a acționat cu intenția directă dedusă din aceea că a
avut reprezentarea clară a faptelor, urmărind producerea rezultatului socialmente periculos, în
condițiile în care, în calitate de inspector educator, în exercitarea atribuțiunilor de serviciu, a
exercitat acte de violență asupra minorilor cu deficiențe grave de natură psihică, invocând nevoia
de a-i liniști. Acțiunile îndreptate împotriva celor doi minori pot fi, în egală măsură, apreciate ca
tratamente inumane ori degradante (imobilizarea mâinilor, astuparea gurii cu materiale îmbibate
în spirt, lovirea tălpilor cu o linie de lemn, lovirea repetată în condițiile îmbăierii, cu un corp dur)
apte să producă o temere accentuată, în condițiile unei imposibilități obiective a acestora de a se
apăra, reacționa ori de a se proteja în mod eficient.32
Intenția indirectă presupune prevederea rezultatului săvârșirii faptei de către făptuitor,
rezultat pe care nu îl urmărește dar acceptă posibilitatea producerii lui (art. 16 alin. 3, lit. b).
Fapta săvârșită cu intenție indirectă poate produce cel puțin două rezultate: față de unul
dintre ele, poziția psihologică a făptuitorului este deliberată, de urmărire a producerii lui
(rezultatul putând fi licit sau ilicit), iar față de cel de-al doilea, făptuitorul adoptă o atitudine de
acceptare (ex. fapta inculpaților, aflați pe malul unui râu, de a determina victima care nu știa să
înoate, prin amenințări cu acte de violență, să sară în apă, la o temperatură scăzută și de a
împiedica victima să revină pe mal, urmată de plecarea inculpaților de la locul faptei, victima
decedând prin înec, constituie infracțiunea de omor calificat săvârșită cu intenție indirectă,
întrucât inculpații au prevăzut rezultatul faptei și, deși nu l-au urmărit, au acceptat posibilitatea
producerii lui, având în vedere necunoașterea capacității victimei de a înota până la celălalt mal,
temperatura scăzută și plecarea de la locul faptei)33.
Dacă rezultatul prevăzut de făptuitor apare ca inevitabil, intenția cu care este săvârșită
fapta este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârșirea faptei.
⮚ Culpa, constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l
acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei
sale, deși putea și trebuia să-l prevadă.
Ca formă a vinovăției, culpa este definită prin dispozițiile art. 16 alin. 4 Cp, în două
modalități: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere (simplă).

32
Curtea de Apel Bucureș , secția a II-a penală, decizia nr. 1123/R din 31 mai 2012;
33
Î.C.C.J., S. pen., dec. 757 din 28 feb. 2011;
 Culpa cu prevedere (art. 16 alin. 4 lit. a Cp) presupune ca făptuitorul să prevadă
rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmărește, nu-l acceptă și consideră fără temei că
acesta nu se va produce. În doctrina penală această formă a vinovăției mai este denumită și culpă
cu previziune, cu ușurință ori temeritate.
În practica judiciară cele mai des întâlnite fapte săvârșite din culpă cu prevedere sunt
infracțiunile în domeniul circulației publice, cum ar fi, spre exemplu, fapta conducătorului auto
care nu reduce viteza la trecerea pe lângă un grup de persoane, prevăzând posibilitatea producerii
unui accident în urma cărui să rezulte vătămarea ori uciderea unei persoane, rezultat pe care nu-l
acceptă, dar care totuși se produce.
Prevederea rezultatului în cazul culpei cu prevedere apropie aceeași formă de vinovăție
de intenție însă, elementul de diferențiere între aceste forme de vinovăție constă în faptul că, în
cazul culpei cu prevedere infractorul a sperat în mod ușuratic, neîntemeiat, că rezultatul nu se va
produce.34
Culpa simplă (fără prevedere) este reglementată prin dispozițiile art. 16 alin. 4 lit. b),
Cp, potrivit cărora făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Această formă a vinovăției presupune faptul că deși nu prevede rezultatul acțiunilor sale,
făptuitorul trebuia și putea să-l prevadă. Obligația de prevedere a rezultatului se deduce de cele
mai multe ori din actele normative care reglementează exercitarea anumitor activități, cum ar fi,
spre exemplu, cea de constructor, electrician, medic etc. Criteriul obiectiv care trebuie avut în
vedere în stabilirea obligației de prevedere este cel al împrejurărilor în care se săvârșește fapta,
pentru a se putea aprecia dacă orice om din categoria făptuitorului (pregătire, experiență de viață)
trebuia sau ar fi putut să prevadă rezultatul acțiunii sau inacțiunii sale. Totodată este necesar a se
stabili dacă existau posibilitățile reale, subiective ale făptuitorului de a prevedea rezultatul.

34
Prin decizia număr. 1/1996 Curtea Supremă de jus ție – S.U. – au apreciat că: „Fapta inculpatului, aflat în serviciu
de san nelă, care, pe întuneric, sesizând că de postul său se apropie alt militar, a dezasigurat pistolul mitralieră cu
care era înarmat, a introdus un cartuș pe țeavă și fără a-l soma, a tras în acel militar, de la aproxima v 2 metri,
împușcându-l mortal în cap, cons tuie infracțiunea de omor și nu aceea de ucidere din culpă. De vreme ce
declanșarea proiec lului nu se putea produce instantaneu, ci prin efectuarea mai multor operațiuni prealabile de
manevrare a mecanismului de tragere, între care și introducerea cartușului pe țeavă, se exclude săvârșirea faptei
din ușurință sau neprevedere, ce definește, sub aspect subiec v, infracțiunea de ucidere din culpă, poziția
subiec vă a inculpatului caracterizându-se prin intenția indirectă de a ucide” (în Petruț Ciobanu, Dragoș Bogdan,
op. cit., p. 50).
 Dacă se constată că făptuitorul, nu putea, în limitele posibilităților sale, să prevadă
rezultatul, fapta nu va constitui infracțiune datorită imposibilității subiective a făptuitorului de a
prevedea rezultatul35.
⮚ Intenția depășită (praeterintenția) este definită în cadrul art. 16 alin. 5 Cp, potrivit căruia
există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
Intenția depășită presupune, așadar, săvârșirea unei fapte cu forma de vinovăție a intenției
și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor din culpă (rezultat
cu privire la care făptuitorul a socotit fără temei că nu se va produce ori nu l-a prevăzut, deși
tehnic și putea să-l prevadă).
De regulă, făptuitorul acționează cu intenție directă pentru producerea rezultatului inițial
însă acest rezultat se amplifică, devenind mai grav și realizând conținutul constitutiv al unui alte
infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, lovirea sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195 Cp) ori
o variantă agravată a infracțiunii inițiale (tâlhăria urmată de moartea victimei).
❖ Fapta să fie nejustificată
În anumite condiții, legea permite săvârșirea unei fapte incriminate de normele de drept,
astfel încât acesta nu constituie infracțiune. Condițiile în care fapta săvârșită, deși este prevăzută
de legea penală, nu constituie infracțiune, se numesc cauze justificative. Cauzele justificative
înlătură caracterul penal al faptei, acesta fiind permisă de lege.
Fapta este nejustificată și constituie infracțiune dacă nu este incidentă vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui
drept sau îndeplinirea unor obligații, consimțământul persoanei vătămate.
❖ Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o
Noțiunea de „imputabilitate” a fost definită36 ca fiind „capacitatea sau facultatea de a
discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acel act
sau îl rețin de la acel act și de a se determina”.
Dacă fapta săvârșită nu îi aparține fizic făptuitorului sau voinței acestuia (a fost
constrâns), devine incidentă una dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute de lege:
constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,

35
G. Antoniu, Vinovăția în perspec va reformei penale, op. cit., p. 13;
36
Traian Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Ins tutul de arte grafice „Ardealul” Cluj, 1923, p. 321,
citat de V. Pașca, op. cit. p., 219;
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea sau cazul fortuit. Incidența unei cauze de neimputabilitate
face ca fapta săvârșită, deși este prevăzută de legea penală, să devină o faptă permisă de lege.

3.3 Conținutul infracțiunii

Conținutul infracțiunii este prevăzut în norma penală de incriminare și poate fi definit ca
fiind o totalitate de condiții prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracțiune.37
❖ Structura conținutului infracțiunii
Structura conținutului infracțiunii desemnează modul cu sunt grupate, în conținutul
infracțiunii, diferitele elemente care îl alcătuiesc și raporturile dintre acestea. Aceste elemente
vizează: fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp și de
loc în care se săvârșește fapta.
Condițiile prevăzute în conținutul constitutiv al infracțiunilor pot fi clasificate în funcție de
situarea în timp a cerințelor legale față de momentul săvârșirii faptei în, condiții preexistente
(anterioare săvârșirii faptei), concomitente (privesc locul și timpul comiterii actului infracțional)
și subsecvente (ulterioare săvârșirii infracțiunii și privesc de regulă, producerea unui anumit
rezultat).
Condițiile preexistente (situația premisă) se pot referi la obiectul infracțiunii (ex. situarea
acesteia într-un anumit loc), la subiecții infracțiunii (să aibă o anumită calitate, exemplu
funcționar public pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu, femeie însărcinată pentru a se
putea săvârși infracțiunea de omor calificat) ori la starea pe care trebuie să se grefeze fapta (ex.
deținător al unui bun în baza unui raport juridic preexistent, în cazul infracțiunii de abuz de
încredere).
⮚ În funcție de rolul și de importanța lor în caracterizarea modalității de săvârșire a
infracțiunii, distingem între: condiții esențiale sau constitutive – conduc la realizarea
infracțiunii într-o singură modalitate (neîndeplinirea lor conduce la inexistența
infracțiunii) și condiții circumstanțiale – determină conținutul calificat agravat sau
atenuat al infracțiunii (neîndeplinirea acestor condiții nu afectează realizarea infracțiunii
în formă tipică, de bază).
Conținutul generic al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor pe care legiuitorul le
folosește la construirea conținutului diferitelor incriminări: condiții privitoare la obiectul

37
C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 166;
infracțiunii, condiții privitoare la subiecții infracțiunii, condiții privitoare la faptă, condiții
privitoare la locul și timpul săvârșirii acesteia.
Obiectul infracțiunii
Obiectul infracțiunii reprezintă „valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei
valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracțională”38. Ocrotirea obiectului
infracțiunii (a valorii sociale) prin normele de drept penal conferă acestuia caracterul de obiect
juridic.
După gradul mai întins sau mai restrâns de relații sociale născute în legătură cu valoarea
socială și care este pusă în pericol ori vătămată prin infracțiune, se face distincție între:
⮚ obiect juridic general: este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele
dreptului penal;
⮚ obiect juridic generic (de grup): reprezintă grupul de valori sociale de aceeași natură
ocrotite de legea penală și este comun unui anumit grup de infracțiuni stând la baza
sistematizării infracțiunilor în Partea specială a Codului penal pe titluri și capitole (ex:
infracțiuni contra persoanei, infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni contra securității
naționale, etc.).
⮚ obiectul juridic specific: este valoarea socială căreia i se aduce atingere prin săvârșirea
infracțiunii și deosebește infracțiunea în cadrul grupului din care face parte.39
⮚ obiect direct nemijlocit sau obiect material: infracțiunea se îndreaptă împotriva unor
valori sociale ocrotite penal și nu împotriva unității materiale în care este exprimată acea
valoare, astfel încât nu toate infracțiunile au obiect material. Infracțiunile care au obiect
material poartă denumirea de infracțiuni materiale, iar cele care nu au un astfel de obiect
se numesc infracțiuni formale. În cazul infracțiunilor materiale raportul de cauzalitate
trebuie cercetat, pe când în cazul infracțiunilor formale (de pericol), acesta există ex lege
(rezultă din săvârșirea faptei).
⮚ obiectul juridic complex: este specific infracțiunilor complexe și reunește în conținutul
său un obiect juridic principal (relația sau valoarea socială principală căreia i se aduce
atingere) și un obiect juridic secundar (relația sau valoarea socială secundară căruia i se
aduce atingere). Ca exemplu, în cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie sunt lezate relațiile

38
Matei Basarab, Considerații cu privire la obiectul infracțiunii, în Studia Universitatis „Babeș Bolyai”, Cluj, 1962,
p. 36;
39
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 145;
 sociale privitoare la apărarea proprietății publice ori private și relațiile sociale secundare
(adiacente) privind ocrotirea persoanei cu viața, integritatea corporală, sănătatea și
libertatea sa. În conținutul legal al infracțiunii, de multe ori, lipsește referirea expresă cu
privire la obiectul infracțiunii, acesta deducându-se din descrierea faptei.
Subiecții infracțiunii
Prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii sunt desemnate persoanele implicate în săvărșirea
unei infracțiuni. Subiecți ai infracțiunii pot fi atȃt persoana fizică, cȃt și persoana juridică care a
săvȃrșit fapta prevăzută de legea penală (subiecți activi) sau au suportat consecințele săvărșirii
unei infracțiuni (subiecți pasivi).
⮚ Subiectul activ al infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizică sau persoana juridică care au săvȃrșit fapta
în mod direct și nemijlocit (autor), ori au participat la săvărșirea infracțiunii (în calitate de
instigator ori complice).
✔ Persoana fizică subiect activ al infracțiunii
Pentru ca o persoană fizică să fie subiect activ al infracțiunii trebuie să fie îndeplinite o
serie de condiții prevăzute în Codul penal referitoare la: vȃrstă, responsabilitate, libertate de
voință şi acțiune.
Vȃrsta - de la care o persoană fizică poate răspunde penal, potrivit art. 113 Cp, este cea
de 14 ani împliniți, minorul care nu a împlinit vărsta de 14 ani nu răspunde penal. Pȃnă la vȃrsta
de 14 ani operează prezumția absolută a lipsei de discernămănt datorită particularităților
bio-psihice ale minorului. Minoritatea făptuitorului (vârsta mai mică de 14 ani ) constituie
cauză de neimputabilitate a faptei, potrivit art. 27 Cp.
Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a
săvȃrșit fapta cu discernămănt [art.113 alin. (2) Cp]. În această situație, prezumția lipsei de
discernământ este una relativă, putȃnd fi răsturnată prin dovedirea existenței discernămăntului la
momentul săvărșirii faptei concrete. Altfel spus, nu este suficientă constatarea că minorul între
14 și 16 ani are discernămănt în general, ci că, în raport cu fapta săvȃrșită a avut discernămănt.40
Minorul care a împlinit vărsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii (art. 113 alin.3) și
în acest caz, prezumția existenței discernămăntului (de această dată ) este una relativă, putȃnd fi
răsturnată prin dovedirea lipsei de discernămănt în legătură cu fapta săvȃrșită .

40
V. Dongoroz, op.cit. p. 407;
 Responsabilitatea - este definită în literatura juridică de specialitate ca fiind, atitudinea
persoanei de a-și da seama de faptele sale (acțiuni sau inacțiuni ), de rezonarea socială a acestora,
precum și de a-și putea determina și dirija în mod conștient voința în raport cu aceste fapte.
Dispozițiile art. 28 Cp definesc iresponsabilitatea ca fiind cauza care înlătură trăsătura esențială
a imputabilității și, prin aceasta, caracterul penal al faptei. 41
Responsabilitatea presupune întrunirea factorului obiectiv (capacitatea persoanei de a fi
stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale, pe care le dirijează conștient) cu factorul intelectiv
(capacitatea persoanei de a înțelege semnificația acțiunilor sau inacțiunilor ei).
Responsabilitatea este prezumată și reprezintă starea normală a unei persoane care a
împlinit vârsta răspunderii penale (16 ani). Această prezumție este una relativă și poate fi
răsturnată prin dovada contrarie că persoana nu și-a dat seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori
nu și le-a putut stăpăni.
Libertatea de voință și acțiune – este cea de-a treia condiție generală a subiectului activ al
infracțiunii care presupune că acesta a avut libertatea de a hotărâ și a acționat potrivit propriei
voințe în momentul săvărșirii faptei. Dacă persoana a fost constrȃnsă fizic sau moral pentru a
acționa, fapta nu mai constituie infracțiune, potrivit art. 24 sau 25 Cod penal, care prevăd ca și
cauze de neimputebilitate constrȃgerea fizică și contrȃgerea morală.
✔ Persoana juridică –subiect activ al infracțiunii
Potrivit art. 135 Cp, persoana juridică, cu excepția satului și autorităților publice,
răspunde penal pentru infracțiunile săvȃrșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile
săvȃrșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Pentru ca o persoană juridică să aibă calitatea de subiect activ al infracțiunii, se cer a fi
întrunite următoarele condiții:
⮚ persoana juridică trebuie să existe în momentul săvărșirii infracțiunii, adică să aibă
personalitate juridică la data săvărșirii faptei. În cazul pierderii personalității juridice prin
fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea
penală și consecințele acesteia revin persoanei juridice create prin fuziune, persoanei
juridice absorbante, persoanei juridice care a fost creată prin divizare sau care a dobȃndit
fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate, conform art.151 Cp.

41
George Antoniu, Despre infractor, acțiunea infracționalǎ și vinovǎție, ȋn R.R.D. nr. 8/1969, p. 80;
⮚ persoana juridică să răspundă penal potrivit legii. De la regula potrivit căreia subiect
activ al infracțiunii nu poate fi orice persoană juridică, există unele excepții reglementate
de dispozițiile art. 240 din Legea 187/2012 care prevăd că: ȋn aplicarea dispozițiilor art.
135 Cp, prin autorități publice (care nu răspund penal) se înțeleg autoritățile prevăzute în
mod expres în titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția Romȃniei, republicată.
Autoritățile publice care sunt excluse de la răspunderea penală sunt: Parlamentul,
Președintele Romȃniei, Guvernul, organele administrației publice centrale (autorități în
subordinea Guvernului, ministerelor ori autonome, forțele armate, Consiliul Suprem de
Apărare a Țării) și locale (autorități comunale și orășenești, consilii județene, instituția
prefectului). Organele autorității judecătorești (instanțele de judecată, Ministerul public,
Consiliul Superior al Magistraturii), Curtea de Conturi, Curtea Constituțională.
⮚ infracțiuneasăpoată fi comisă de către o persoanăjuridică. Întrucât legea nu face
distincție, a fost consacrată o răspundere penală generală a persoanei juridice în dreptul
penal romȃn. Desigur, există o serie de infracțiuni care nu ar putea fi săvȃrșite în mod
obiectiv de către o persoană juridică (care reprezintă, în definitiv, o ficțiune a legii, cum
ar fi spre exemplu conducerea unui automobil fără a poseda permis de conducere, ori cu o
îmbibație alcoolică peste limită legală, viol etc.). Legiuitorul condiționează însă
săvărșirea infracțiunilor de către persoanele juridice de comiterea acestora în cel puțin
una dintre modalitățile de realizare: în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice.
⮚ condiții privind persoanele care prin fapta lor pot antrena răspunderea penală a persoanei
juridice. Simpla legătură de fapt sau de drept între persoana fizică și persoana juridică nu
poate antrena răspunderea persoanei juridice. Din dispozițiile art. 135 Cp reiese faptul că
răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de persoanele fizice din
conducerea persoanei juridice, de prepușii persoanei juridice sau de persoane fizice care
au o relație de fapt ori de drept cu persoana juridică, cu condiția ca acestea să acționeze în
realizatea obiectului de activitate ori în interesul persoanei juridice sau în numele
acesteia. În stabilirea vinovăției persoanei juridice la săvărșirea unei
infracțiuni se va avea în vedere poziția persoanei fizice față de persoana juridică. Dacă
persoana fizică este organul de conducere al persoanei juridice, forma de vinovăție a
persoanei fizice este și forma de vinovăție a persoanei juridice. În cadrul conducerii
 colegiale a persoanei juridice, dacă există divergențe între voințele diferitelor persoane
fizice, se va stabili în ce măsură fapta infracțională reflectă voința persoanei juridice.
Dacă persoana fizică care a comis infracțiunea este un prepus ori un mandatar al
persoanei juridice, vinovăția persoanei juridice urmează a fi reținută numai în măsura în
care persoana juridică prin organele de conducere a acceptat, tolerat, încurajat ori
determinat săvărșirea faptei.
Potrivit art. 135 alin. (3) Cp, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvărșirea aceleeași fapte. Aceste
dispoziții legale care prevăd, atȃt răspunderea solidară, cȃt și separată a persoanei fizice și a
persoanei juridice, au ca scop descurajarea folosirii persoanelor juridice în săvărșirea de
infracțiuni.
⮚ Subiectul pasiv al infracțiunii
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale
ocrotite și care este vătămată ori pusă în pericol prin infracțiune.42
Pentru a fi subiect pasiv al infracțiunii, persoana (fizică sau juridică) trebuie să fie titulara
valorii sociale ocrotite penal care a fost vătămată sau pusă în pericol prin săvărșirea infracțiunii.
În conținutul constitutiv al unor infracțiuni pot fi prevăzute o serie de condiții sau calități
speciale privind subiectul pasiv precum: calitatea de funcționar ce implică exercițiul autorității de
stat - pentru săvărșirea infracțiunii de ultraj (art. 257 Cp), calitatea de nou-născut - în cazul
infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului, femeie gravidă - în cazul săvărșirii
infracțiunii de omor calificat (art.189 Cp).
Locul și timpul săvărșirii infracțiunii
Locul și timpul sunt elementele preexistente infracțiunii. În conținutul celor mai multe
infracțiuni nu sunt prevăzute cerințe speciale cu privire la locul și timpul săvărșirii. Cu toate
acestea, unele dispoziții de incriminare prevăd condiții speciale privind locul și timpul săvărșirii
activității infracționale, condiționȃnd existența sau modalitatea de săvărșire a unor infracțiuni.
Locul poate constitui o condiție esențială în conținutul infracțiunii dacă norma de
incriminare prevede săvărșirea faptei într-un anumit loc (exemplu: conducerea unui autovehicol
fără permis de conducere pe drumurile publice). Săvărșirea unei infracțiuni într-un anumit loc
poate avea rolul de element circumstanțial, de realizare a unei modalități sau variante calificate a

42
V. Dongoroz, op.cit., p. 206;
infracțiunii (ex. furtul săvȃrșit într-un mijloc de transport în comun devine furt calificat, prevăzut
de art.229 alin. (1) lit. a) Cp).
Timpul în care se săvărșește fapta poate constitui o condiție esențială de realizarea căruia
depinde existența infracțiunii, dacă norma de incriminare prevede săvărșirea actului infracțional
într-o anumită perioadă determinată (exemplu: infracțiunea de folosire a emblemei Crucea Roșie
în timpul operațiunilor militare se realizează dacă fapta este săvȃrșită ȋn timp de război).
Totodată, timpul poate constitui și un element circumstanțial, de realizarea căruia nu depinde
existența infracțiunii, ci doar a variantei calificate a acesteia (exemplu: infracțiunea de tȃlhărie
este calificată dacă este săvărșită în timpul nopții).
Conținutul constitutiv al infracțiunii
Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în
normele de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) și pe care le îndeplinește
făptuitorul ori devin relevante prin săvărșirea acțiunii sau inacțiunii de către acesta.43
Conținutul constitutiv face parte din conținutul juridic al infracțiunii. Acesta din urmă
cuprinde, pe lȃngă conținutul constitutiv și condiții privitoare la obiectul, subiecții, locul și
timpul săvărșirii infracțiunii. Conținutul constitutiv al infracțiunii este format dintr-o latură
obiectivă și o latură subiectivă.
Latura obiectivă a conținutuluiconstitutiv al
infracțiuniidesemneazătotalitateacondițiilorcerute de norma de incriminareprivitoare la actul de
conduităinterzissauimpuspentru ca o faptăsă fie prevăzută de legeapenală ca infracțiune.
Elementele constitutive ale laturiiobiective sunt: elementul material, urmareaimediată, legătura
de cauzalitateîntreelementul material șiurmareaimediată.
⮚ Elementul material, reprezintă acțiunea sau inacțiunea interzisă sau ordonată prin lege. În
norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau expresie
care definesc actul de conduită (verbum regens).
Acțiunea – reprezintă atitudinea făptuitorului de a face ceva interzis de normele penale,
putându-se realiza prin acte materiale (ex. lovire, distrugere, ucidere etc.), prin cuvinte
(amenințare conform art. 206 Cp) sau prin scris (ex. infracțiunea de fals prin alterarea
scrisului).

43
C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p. 170;
 Inacțiunea – desemnează rămănerea în pasivitate a subiectului de drept penal în ipotezele
în care norma penală impune o anumită acțiune. Făptuitorul nu face ceva ce legea penală
ordonă să facă [ex. lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art.203 Cp),
nedenunțarea (art.266Cp), infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate
(art.329Cp)].
Elementul material poate fi unic atunci când norma de incriminare prevede o singură
acțiune sau inacțiune în conținutul constitutiv al unei infracțiuni sau alternativ atunci când
norma de incriminare prevede acțiuni alternative (mai multe acțiuni) în cadrul
conținutului constitutiv al infracțiunii cum ar fi spre exemplu, cazul infracțiunii de luare
de mită (art.289 Cp) care poate fi săvȃrșită prin pretindere, primire sau acceptare de către
un funcționar public de foloase ce nu i se cuvin. În cazul infracțiunilor complexe
elementul material este format din două sau mai multe acțiuni reunite și nu alternative.
Spre exemplu, în cazul infracțiunii de tălhărie, elementul material constă în luarea
bunului și exercitarea de violențe. Dacă una dintre aceste acțiuni lipsește, nu mai există
întrunit conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie ci vom avea, după caz,
infracțiunile tip de furt ori lovire sau alte violențe. În cea ce privește anumite infracțiuni,
elementul material trebuie să îndeplinească și anumite condiții speciale, prevăzute expres
în norma de incriminare pentru caracterizarea faptei ca infracțiune. Aceste cerințe pot
face referire la:
✔ locul săvărșirii infracțiunii (ex. drumul public in cazul infracțiunilor la regimul
circulației pe drumurile publice)
✔ timpul săvărșirii infracțiunii (ex părăsirea cămpului de luptă în timpul luptei art.422
Cp)
✔ modul și mijloacele de săvărșire a infracțiunii (ex. folosirea unui înscris oficial prin
contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod - art.320 Cp)
⮚ Urmarea imediată, reprezintă vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin norma de
incriminare și care în plan material poate consta într-o modificare a obiectului material
(când există) al infracțiunii sau într-o stânjenire a normalei desfășurări a relațiilor sociale
născute în legătură cu valorile protejate, în cazul infracțiunii de pericol. Urmarea
socialmente periculoasă trebuie să fie rezultatul direct (nemijlocit) al acțiuni sau
inacțiunii care formează elementul material al laturii obiective a infracțiunii. După cum
 urmarea imediată sau rezultatul acțiunii sau inacțiunii este prevăzută în conținutul
infracțiunii se face deosebire între:
✔ infracțiuni de rezultat – cuprind în conținut referiri la rezultatul produs, acesta
este perceptibil și trebuie constatat pentru calificarea faptei ca infracțiune;
✔ infracțiuni de pericol - nu cuprind în cadrul conținutului constitutiv referiri cu
privire la rezultat, iar acesta constă în punerea în pericol a desfășurării normale a
relațiilor ocrotite de norma penală.
Dacă rezultatul nu s-a produs atunci infracțiunea nu s-a consumat rămănănd în
faza de tentativă. Întrucât prin tentativă se creează o stare de pericol pentru
valorile sociale ocrotite de legea penală, în cazul anumitor infracțiuni, aceasta este
pedepsită de lege.
⮚ Legătura de cauzalitate, este cel de-al treilea element al laturii obiective care exprimă
relația de tip cauză – efect existentă între acțiune sau inacțiune (elementul material) și
rezultatul produs (urmarea imediată). În cazul infracțiunilor de rezultat, stabilirea
legăturii de cauzalitate este rezultatul analizării acțiunii sau inacțiunii în concret, raportat
la rezultatul produs. Cercetarea legăturii de cauzalitate este obligatorie în cazul
infracțiunilor de acest tip. În ceea ce privește infracțiunile de pericol, stabilirea legăturii
de cauzalitate nu este necesară, ea rezultând din săvârșirea faptei.
Stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este lesne
de realizat în cazul infracțiunilor în care rezultatul produs este urmarea acțiunii sau
inacțiunii unei singure persoane. Există însă situații în care urmarea periculoasă se
datorează acțiunii sau inacțiunii mai multor persoane sau este influențată de anumite
împrejurări, fapt care conduce la o dificilă stabilire a legăturii de cauzalitate. Spre
exemplu, un biciclist este rănit grav într-un accident de circulație, iar șoferul autor al
accidentului părăsește locul faptei. Biciclistul este condus la spital cu un alt autovehicul
care, fiind condus imprudent, intră în coliziune cu un camion, din culpa ambilor
conducători auto. Datorită celui de-al doilea incident, biciclistul suferă noi leziuni, iar
după internarea în spital decedează, după ce suferă o intervenție chirurgicală nereușită.
Stabilirea legăturii de cauzalitate într-o astfel de situație presupune determinarea
contribuțiilor umane în ceea ce privește producerea morții victimei și care dintre acestea
sunt relevante din punct de vedere penal. În literatura juridică de specialitate sunt
cunoscute mai multe teze sau teorii cu privire la stabilirea raportului de cauzalitate, care
pot fi grupate în două curente: curentul monist și curentul pluralist în ceea ce privește
stabilirea cauzalității. Teza sau curentul monist consideră că urmarea imediată are o
singură cauză, iar în situația mai multor contribuții umane, acestea trebuie considerate ca
simple condiții fără semnificație penală. Criteriile de stabilire a contribuției umane care
conduce la producerea rezultatului pot fi împărțite potrivit regulilor stabilite în cazul
subramurilor curentului monist, după cum urmează:
✔ teoria cauzei eficiente – presupune că în determinarea cauzei care a produs
rezultatul trebuie avut în vedere elementul care a generat sau declanșat producerea
acestuia, creând pentru celelalte condiții cadrul de manifestare;
✔ teoriei cauzei proxime - cauza este reprezentată de contribuția umană care se
situează în timp imediat anterior rezultatului;
✔ teoria cauzei preponderente - afirmă drept cauză a unui anumit rezultat energia
care a contribuit cel mai mult la producerea lui;
✔ teoria cauzei tipice sau adecvate - apreciază drept cauză a unui anumit rezultat pe
aceea care prin natura ei, este aptă să îl producă.
Teoriilemoniste au neajunsul de a restrângeantecedențacauzală la o singurăcontribuție
umană. Teoria sau curentul pluralist exprimă ideea că producerea rezultatului infracțiunii
se poate datora unui concurs de cauze. Și în cazul tezei pluraliste au fost formate mai
multe teorii, dintre care cele mai importante sunt:
✔ teoria echivalenței condițiilor sau a condiției sine qua non - promovează ideea
considerării ca și cauză a rezultatului produs a tuturor condițiilor care l-au
precedat și fără de care rezultatul nu s-ar fi produs;
✔ teoria condiției necesare - potrivit căreia trebuie să fie considerată drept cauză a
rezultatului produs orice condiție necesară pentru producerea acestuia, ținându-se
seama de contribuția concretă adusă de fiecare dintre condiții.
Deșiteoriasautezapluralistăoferăcelemaimariposibilitățipentrusoluționareaproblemelorpriv
indstabilirealegăturii de cauzalitate, are neajunsul de a
nupermitestabilireasfereicontribuțiilor cu legătură de cauzalitate, acestultim aspect
fiindnecesarînceeacepriveșteindividualizareapedepsei.
În practică, stabilirea legăturii de cauzalitate va avea la bază următoarele criterii:
 ✔ identificarea în antecedența cauzală a tuturor contribuțiilor care ar putea avea
legătură cauzală cu producerea rezultatului;
✔ stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate, reținându-se numai
contribuțiile față de care s-a stabilit atât aspectul fizic, cât și cel psihic al legăturii
de cauzalitate;
✔ delimitarea și determinarea exactă a contribuțiilor esențiale în raport cu
contribuțiile înlesnitoare din antecedența cauzală.
Latura subiectivă reprezintă acel element al conținutului constitutiv al infracțiunii care
cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea făptuitorului față de acțiunea
sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii, față de urmarea imediată și față
de legătura de cauzalitate dintre acestea pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.
⮚ Structura laturii subiective - elementul esențial al laturii subiective îl constituie vinovăția,
aceasta exprimând atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit fapta interzisă de legea
penală ca urmare a manifestării libere a conștiinței și voinței sale. Alături de elementul
subiectiv esențial, în conținutul anumitor infracțiuni se pot întâlni și cerințe specifice
referitoare la mobil și scop.
⮚ Vinovăția ca element subiectiv - parte a conținutului constitutiv al unei infracțiuni, nu se
confundă cu vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii. Ca element al conținutului
constitutiv, existența vinovăției presupune ca elementul material al infracțiunii să fie
săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege. Vinovăția ca trăsătură esențială nu este
condiționată de existența vinovăției ca element al conținutului infracțiunii. Spre exemplu,
în cazul săvârșirii unei fapte din culpă, deși există vinovăție ca trăsătură esențială a
infracțiunii, poate lipsi ca element subiectiv, dacă legea penală incriminează fapta doar în
cazul săvârșirii ei cu intenție.
✔ Formele vinovăției. Ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii,
vinovăția se poate prezenta sub una dintre formele prevăzute de art. 16 Cp:
intenție, culpă sau praeterintenție (intenție depășită). De regulă, în norma de
incriminare a faptei, este prevăzută și forma vinovăției cerută de lege pentru ca
fapta săvârșită să devină infracțiune. Acest lucru poate, însă, împieta asupra
clarității textelor și este greu de realizat. De aceea, legiuitorul a stabilit în Partea
generală a Codului penal reguli generale după care se poate determina forma de
 vinovăție necesară pentru existența unei anumite infracțiuni, în raport cu
particularitățile fiecărei fapte incriminate. Dispozițiile art. 16 alin.3 și 4 cuprind
regulile generale cu privire la forma sub care trebuie să se prezinte elementul
subiectiv în conținutul diferitelor infracțiuni prevăzute în legislația penală. În
concret, elementul subiectiv în forma intenției se poate manifesta fie în
modalitatea intenției directe, fie în modalitatea intenției indirecte. În cazul
infracțiunilor din culpă, vinovăția poate îmbrăca forma culpei cu previziune sau
forma culpei simple.
Forma de vinovăție cerută de lege pentru existența unei infracțiuni este intenția,
atât în cazul infracțiunilor comisive, cât și în cazul infracțiunilor omisive. În
situația faptelor care constituie infracțiune atunci când sunt comise din culpă,
elementul subiectiv este prevăzut expres în norma de incriminare. În cazul
infracțiunilor paeterintenționate, cât și în ceea ce privește infracțiunile săvârșite cu
intenție, legiuitorul nu a prevăzut forma de vinovăție. Prin urmare, dacă în norma
de incriminare nu există nicio prevedere cu privire la forma de vinovăție,
înseamnă că fapta este infracțiune doar dacă este săvârșită cu intenție (directă sau
indirectă). Dacă o faptă a fost săvârșită din culpă, iar legea nu prevede în mod
expres că acea faptă este sancționată când este comisă din culpă, nu va constitui
infracțiune, deoarece nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege.
Prevederea formei de vinovăție a culpei se poate face în cuprinsul textului
incriminator prin folosirea termenului de „culpă” ori „neglijență” (ex. uciderea
din culpă – art. 192 Cp; vătămarea corporală din culpă – art. 196 Cp; neglijență în
serviciu – art. 298 Cp, etc.).
⮚ Cerințele esențiale speciale care fac parte din conținutul laturii subiective - în conținutul
unor infracțiuni sunt prevăzute anumite condiții care întregesc elementul subiectiv și
privesc de regulă mobilul sau scopul cu care săvărșesc faptele prevăzute de legea penală.
⮚ Mobilul sau cauza internă reprezintă motivul sau impulsul intern al făptuitorului
la săvărșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, sentiment ce a
făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea de a săvărși o anumită activitate
conștient orientată într-o anumită direcție - în vederea satisfacerii acelei dorințe,
tendințe, pasiuni. În cazul infracțiunilor, mobilurile au un caracter antisocial:
 dorința de a obține pentru sine anumite bunuri sau avantaje, tendința de
îmbogățire cu orice preț, impulsuri sexuale anormale sau aberante, ură, lăcomie,
răzbunare, etc. Determinarea prezenței mobilului în cazul săvârșirii de infracțiuni
denotă normalitatea psihică a făptuitorului, iar lipsa acestuia poate conduce la
lipsa de resposabilitate a individului, fiind un indiciu de anormalitate psihică.
Cunoașterea mobilului infracțiunii răspunde întrebării „de ce s-a săvârșit
infracțiunea?”. Cu toate acestea, mobilul faptei nu constituie, de regulă, o condiție
pentru existența infracțiunii, întrucât, oricare ar fi impulsul intern care dictează
săvârșirea actului de conduită antisocială, prin simpla săvârșire a acestuia se
realizează o vătămare a valorilor protejate de normele penale sau o punere ȋn
pericol a acestor valori, antrenȃndu-se astfel rǎspunderea penalǎ. În situaţii expres
prevǎzute de lege, motivul sau mobilul infracţiunii poate constitui element
circumstanţial ȋn conţinutul calificat al unei infracţiuni [ex. omorul devine
calificat dacǎ este sǎvȃrşit ȋn interes material – art. 189 alin. 1 lit b) Cp]. Totodatǎ,
potrivit prevederilor art. 77 lit. h) Cp, motivul sǎvȃrşirii faptei poate constitui o
circumstanţǎ agravantǎ generalǎ care sǎ conducǎ la agravarea facultativǎ a
pedepsei ȋn cazul sǎvȃrşirii infracţiunii pentru motive legate de rasǎ, naţionalitate,
etnie, limbǎ, religie, gen, orientare sexualǎ, opinie ori apartenenţǎ politicǎ, avere,
origine socialǎ, vȃrstǎ, dizabilitate, boalǎ cronicǎ necontagioasǎ sau infecţie
HIV/SIDA ori pentru alte ȋmprejurǎri de acelaşi fel, considerate de fǎptuitor drept
cauze ale inferioritǎţii unei persoane ȋn raport cu celelalte.
⮚ Scopul sau ţelul urmǎrit desemneazǎ finalitatea urmǎritǎ prin sǎvȃrşirea faptei ce
constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de
fǎptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale. Scopul presupune reprezentarea
clarǎ a rezultatului faptei de cǎtre fǎptuitor. Scopul apare ȋn conţinutul juridic al
infracţiunii dacǎ este menţionat expres de cǎtre legiuitor şi desemneazǎ o
finalitate care se situeazǎ ȋn afara infracţiunii astfel ȋncȃt, aceastǎ cerinţǎ esenţialǎ
este ȋndeplinitǎ indiferent dacǎ obiectivul urmǎrit de fǎptuitor a fost atins sau nu
ca urmare a desfǎşurǎrii activitǎţii infracţionale, elementul subiectiv luȃnd forma
intenţiei calificate prin scop. Spre exemplu, infracţiunea de ȋnşelǎciune (art. 244
 Cp) presupune ca inducerea ȋn eroare sǎ se facǎ ȋn scopul obţinerii unui folos
patrimonial.
Ca element circumstanţial, scopul determinǎ varianta calificatǎ ȋn care poate fi
sǎvȃrşitǎ o infracţiune: omorul devine calificat dacǎ uciderea persoanei are ca
scop sustragerea persoanei sau a altuia de la tragerea la rǎspundere penalǎ sau de
la executarea unei pedepse potrivit art. 189 alin. (1) lit. c) Cp.
Determinarea scopului urmǎrit de fǎptuitor ajutǎ la determinarea gradului de
pericol social al faptei, la cunoaşterea periculozitǎţii infractorului şi, prin aceasta,
la corecta individualizare a sancţiunii ce urmeazǎ a fi aplicatǎ ȋn cauzǎ.

Conținutul infracțiunii
Conținutul infracțiunii este prevăzut în norma penală de incriminare și poate fi definit ca
fiind o totalitate de condiții prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracțiune.44
❖ Structura conținutului infracțiunii
Structura conținutului infracțiunii desemnează modul cu sunt grupate, în conținutul
infracțiunii, diferitele elemente care îl alcătuiesc și raporturile dintre acestea. Aceste elemente
vizează: fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp și de
loc în care se săvârșește fapta.
Condițiile prevăzute în conținutul constitutiv al infracțiunilor pot fi clasificate în funcție de
situarea în timp a cerințelor legale față de momentul săvârșirii faptei în, condiții preexistente
(anterioare săvârșirii faptei), concomitente (privesc locul și timpul comiterii actului infracțional)
și subsecvente (ulterioare săvârșirii infracțiunii și privesc de regulă, producerea unui anumit
rezultat).
Condițiile preexistente (situația premisă) se pot referi la obiectul infracțiunii (ex. situarea
acesteia într-un anumit loc), la subiecții infracțiunii (să aibă o anumită calitate, exemplu
funcționar public pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu, femeie însărcinată pentru a se
putea săvârși infracțiunea de omor calificat) ori la starea pe care trebuie să se grefeze fapta (ex.
deținător al unui bun în baza unui raport juridic preexistent, în cazul infracțiunii de abuz de
încredere).

44
C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 166;
 ⮚ În funcție de rolul și de importanța lor în caracterizarea modalității de săvârșire a
infracțiunii, distingem între: condiții esențiale sau constitutive – conduc la realizarea
infracțiunii într-o singură modalitate (neîndeplinirea lor conduce la inexistența
infracțiunii) și condiții circumstanțiale – determină conținutul calificat agravat sau
atenuat al infracțiunii (neîndeplinirea acestor condiții nu afectează realizarea infracțiunii
în formă tipică, de bază).
Conținutul generic al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor pe care legiuitorul le
folosește la construirea conținutului diferitelor incriminări: condiții privitoare la obiectul
infracțiunii, condiții privitoare la subiecții infracțiunii, condiții privitoare la faptă, condiții
privitoare la locul și timpul săvârșirii acesteia.
Obiectul infracțiunii
Obiectul infracțiunii reprezintă „valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei
valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracțională”45. Ocrotirea obiectului
infracțiunii (a valorii sociale) prin normele de drept penal conferă acestuia caracterul de obiect
juridic.
După gradul mai întins sau mai restrâns de relații sociale născute în legătură cu valoarea
socială și care este pusă în pericol ori vătămată prin infracțiune, se face distincție între:
⮚ obiect juridic general: este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele
dreptului penal;
⮚ obiect juridic generic (de grup): reprezintă grupul de valori sociale de aceeași natură
ocrotite de legea penală și este comun unui anumit grup de infracțiuni stând la baza
sistematizării infracțiunilor în Partea specială a Codului penal pe titluri și capitole (ex:
infracțiuni contra persoanei, infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni contra securității
naționale, etc.).
⮚ obiectul juridic specific: este valoarea socială căreia i se aduce atingere prin săvârșirea
infracțiunii și deosebește infracțiunea în cadrul grupului din care face parte.46
⮚ obiect direct nemijlocit sau obiect material: infracțiunea se îndreaptă împotriva unor
valori sociale ocrotite penal și nu împotriva unității materiale în care este exprimată acea
valoare, astfel încât nu toate infracțiunile au obiect material. Infracțiunile care au obiect

45
Matei Basarab, Considerații cu privire la obiectulinfracțiunii, în Studia Universitatis „Babeș Bolyai”, Cluj, 1962,
p. 36;
46
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 145;
 material poartă denumirea de infracțiuni materiale, iar cele care nu au un astfel de obiect
se numesc infracțiuni formale. În cazul infracțiunilor materiale raportul de cauzalitate
trebuie cercetat, pe când în cazul infracțiunilor formale (de pericol), acesta există ex lege
(rezultă din săvârșirea faptei).
⮚ obiectul juridic complex: este specific infracțiunilor complexe și reunește în conținutul
său un obiect juridic principal (relația sau valoarea socială principală căreia i se aduce
atingere) și un obiect juridic secundar (relația sau valoarea socială secundară căruia i se
aduce atingere). Ca exemplu, în cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie sunt lezate relațiile
sociale privitoare la apărarea proprietății publice ori private și relațiile sociale secundare
(adiacente) privind ocrotirea persoanei cu viața, integritatea corporală, sănătatea și
libertatea sa. În conținutul legal al infracțiunii, de multe ori, lipsește referirea expresă cu
privire la obiectul infracțiunii, acesta deducându-se din descrierea faptei.
Subiecții infracțiunii
Prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii sunt desemnate persoanele implicate în săvărșirea
unei infracțiuni. Subiecți ai infracțiunii pot fi atȃt persoana fizică, cȃt și persoana juridică care a
săvȃrșit fapta prevăzută de legea penală (subiecți activi) sau au suportat consecințele săvărșirii
unei infracțiuni (subiecți pasivi).
⮚ Subiectul activ al infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizică sau persoana juridică care au săvȃrșit fapta
în mod direct și nemijlocit (autor), ori au participat la săvărșirea infracțiunii (în calitate de
instigator ori complice).
✔ Persoana fizică subiect activ al infracțiunii
Pentru ca o persoană fizică să fie subiect activ al infracțiunii trebuie să fie îndeplinite o
serie de condiții prevăzute în Codul penal referitoare la: vȃrstă, responsabilitate, libertate de
voință şi acțiune.
Vȃrsta - de la care o persoană fizică poate răspunde penal, potrivit art. 113 Cp, este cea
de 14 ani împliniți, minorul care nu a împlinit vărsta de 14 ani nu răspunde penal. Pȃnă la vȃrsta
de 14 ani operează prezumția absolută a lipsei de discernămănt datorită particularităților
bio-psihice ale minorului. Minoritatea făptuitorului (vârsta mai mică de 14 ani ) constituie
cauză de neimputabilitate a faptei, potrivit art. 27 Cp.
 Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a
săvȃrșit fapta cu discernămănt [art.113 alin. (2) Cp]. În această situație, prezumția lipsei de
discernământ este una relativă, putȃnd fi răsturnată prin dovedirea existenței discernămăntului la
momentul săvărșirii faptei concrete. Altfel spus, nu este suficientă constatarea că minorul între
14 și 16 ani are discernămănt în general, ci că, în raport cu fapta săvȃrșită a avut discernămănt.47
Minorul care a împlinit vărsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii (art. 113 alin.3) și
în acest caz, prezumția existenței discernămăntului (de această dată ) este una relativă, putȃnd fi
răsturnată prin dovedirea lipsei de discernămănt în legătură cu fapta săvȃrșită .
Responsabilitatea - este definită în literatura juridică de specialitate ca fiind, atitudinea
persoanei de a-și da seama de faptele sale (acțiuni sau inacțiuni ), de rezonarea socială a acestora,
precum și de a-și putea determina și dirija în mod conștient voința în raport cu aceste fapte.
Dispozițiile art. 28 Cp definesc iresponsabilitatea ca fiind cauza care înlătură trăsătura esențială
a imputabilității și, prin aceasta, caracterul penal al faptei. 48
Responsabilitatea presupune întrunirea factorului obiectiv (capacitatea persoanei de a fi
stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale, pe care le dirijează conștient) cu factorul intelectiv
(capacitatea persoanei de a înțelege semnificația acțiunilor sau inacțiunilor ei).
Responsabilitatea este prezumată și reprezintă starea normală a unei persoane care a
împlinit vârsta răspunderii penale (16 ani). Această prezumție este una relativă și poate fi
răsturnată prin dovada contrarie că persoana nu și-a dat seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori
nu și le-a putut stăpăni.
Libertatea de voință și acțiune – este cea de-a treia condiție generală a subiectului activ al
infracțiunii care presupune că acesta a avut libertatea de a hotărâ și a acționat potrivit propriei
voințe în momentul săvărșirii faptei. Dacă persoana a fost constrȃnsă fizic sau moral pentru a
acționa, fapta nu mai constituie infracțiune, potrivit art. 24 sau 25 Cod penal, care prevăd ca și
cauze de neimputebilitate constrȃgerea fizică și contrȃgerea morală.
✔ Persoana juridică –subiect activ al infracțiunii
Potrivit art. 135 Cp, persoana juridică, cu excepția satului și autorităților publice,
răspunde penal pentru infracțiunile săvȃrșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul

47
V. Dongoroz, op.cit. p. 407;
48
George Antoniu, Despre infractor, acțiuneainfracționalǎșivinovǎție, ȋn R.R.D. nr. 8/1969, p. 80;
ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile
săvȃrșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Pentru ca o persoană juridică să aibă calitatea de subiect activ al infracțiunii, se cer a fi
întrunite următoarele condiții:
⮚ persoana juridică trebuie să existe în momentul săvărșirii infracțiunii, adică să aibă
personalitate juridică la data săvărșirii faptei. În cazul pierderii personalității juridice prin
fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea
penală și consecințele acesteia revin persoanei juridice create prin fuziune, persoanei
juridice absorbante, persoanei juridice care a fost creată prin divizare sau care a dobȃndit
fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate, conform art.151 Cp.
⮚ persoana juridică să răspundă penal potrivit legii. De la regula potrivit căreia subiect
activ al infracțiunii nu poate fi orice persoană juridică, există unele excepții reglementate
de dispozițiile art. 240 din Legea 187/2012 care prevăd că: ȋn aplicarea dispozițiilor art.
135 Cp, prin autorități publice (care nu răspund penal) se înțeleg autoritățile prevăzute în
mod expres în titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția Romȃniei, republicată.
Autoritățile publice care sunt excluse de la răspunderea penală sunt: Parlamentul,
Președintele Romȃniei, Guvernul, organele administrației publice centrale (autorități în
subordinea Guvernului, ministerelor ori autonome, forțele armate, Consiliul Suprem de
Apărare a Țării) și locale (autorități comunale și orășenești, consilii județene, instituția
prefectului). Organele autorității judecătorești (instanțele de judecată, Ministerul public,
Consiliul Superior al Magistraturii), Curtea de Conturi, Curtea Constituțională.
⮚ infracțiuneasăpoată fi comisă de către o persoanăjuridică. Întrucât legea nu face
distincție, a fost consacrată o răspundere penală generală a persoanei juridice în dreptul
penal romȃn. Desigur, există o serie de infracțiuni care nu ar putea fi săvȃrșite în mod
obiectiv de către o persoană juridică (care reprezintă, în definitiv, o ficțiune a legii, cum
ar fi spre exemplu conducerea unui automobil fără a poseda permis de conducere, ori cu o
îmbibație alcoolică peste limită legală, viol etc.). Legiuitorul condiționează însă
săvărșirea infracțiunilor de către persoanele juridice de comiterea acestora în cel puțin
una dintre modalitățile de realizare: în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice.
 ⮚ condiții privind persoanele care prin fapta lor pot antrena răspunderea penală a persoanei
juridice. Simpla legătură de fapt sau de drept între persoana fizică și persoana juridică nu
poate antrena răspunderea persoanei juridice. Din dispozițiile art. 135 Cp reiese faptul că
răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de persoanele fizice din
conducerea persoanei juridice, de prepușii persoanei juridice sau de persoane fizice care
au o relație de fapt ori de drept cu persoana juridică, cu condiția ca acestea să acționeze în
realizatea obiectului de activitate ori în interesul persoanei juridice sau în numele
acesteia. În stabilirea vinovăției persoanei juridice la săvărșirea unei
infracțiuni se va avea în vedere poziția persoanei fizice față de persoana juridică. Dacă
persoana fizică este organul de conducere al persoanei juridice, forma de vinovăție a
persoanei fizice este și forma de vinovăție a persoanei juridice. În cadrul conducerii
colegiale a persoanei juridice, dacă există divergențe între voințele diferitelor persoane
fizice, se va stabili în ce măsură fapta infracțională reflectă voința persoanei juridice.
Dacă persoana fizică care a comis infracțiunea este un prepus ori un mandatar al
persoanei juridice, vinovăția persoanei juridice urmează a fi reținută numai în măsura în
care persoana juridică prin organele de conducere a acceptat, tolerat, încurajat ori
determinat săvărșirea faptei.
Potrivit art. 135 alin. (3) Cp, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvărșirea aceleeași fapte. Aceste
dispoziții legale care prevăd, atȃt răspunderea solidară, cȃt și separată a persoanei fizice și a
persoanei juridice, au ca scop descurajarea folosirii persoanelor juridice în săvărșirea de
infracțiuni.
⮚ Subiectul pasiv al infracțiunii
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale
ocrotite și care este vătămată ori pusă în pericol prin infracțiune.49
Pentru a fi subiect pasiv al infracțiunii, persoana (fizică sau juridică) trebuie să fie titulara
valorii sociale ocrotite penal care a fost vătămată sau pusă în pericol prin săvărșirea infracțiunii.
În conținutul constitutiv al unor infracțiuni pot fi prevăzute o serie de condiții sau calități
speciale privind subiectul pasiv precum: calitatea de funcționar ce implică exercițiul autorității de
stat - pentru săvărșirea infracțiunii de ultraj (art. 257 Cp), calitatea de nou-născut - în cazul

49
V. Dongoroz, op.cit., p. 206;
infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului, femeie gravidă - în cazul săvărșirii
infracțiunii de omor calificat (art.189 Cp).
Locul și timpul săvărșirii infracțiunii
Locul și timpul sunt elementele preexistente infracțiunii. În conținutul celor mai multe
infracțiuni nu sunt prevăzute cerințe speciale cu privire la locul și timpul săvărșirii. Cu toate
acestea, unele dispoziții de incriminare prevăd condiții speciale privind locul și timpul săvărșirii
activității infracționale, condiționȃnd existența sau modalitatea de săvărșire a unor infracțiuni.
Locul poate constitui o condiție esențială în conținutul infracțiunii dacă norma de
incriminare prevede săvărșirea faptei într-un anumit loc (exemplu: conducerea unui autovehicol
fără permis de conducere pe drumurile publice). Săvărșirea unei infracțiuni într-un anumit loc
poate avea rolul de element circumstanțial, de realizare a unei modalități sau variante calificate a
infracțiunii (ex. furtul săvȃrșit într-un mijloc de transport în comun devine furt calificat, prevăzut
de art.229 alin. (1) lit. a) Cp).
Timpul în care se săvărșește fapta poate constitui o condiție esențială de realizarea căruia
depinde existența infracțiunii, dacă norma de incriminare prevede săvărșirea actului infracțional
într-o anumită perioadă determinată (exemplu: infracțiunea de folosire a emblemei Crucea Roșie
în timpul operațiunilor militare se realizează dacă fapta este săvȃrșită ȋn timp de război).
Totodată, timpul poate constitui și un element circumstanțial, de realizarea căruia nu depinde
existența infracțiunii, ci doar a variantei calificate a acesteia (exemplu: infracțiunea de tȃlhărie
este calificată dacă este săvărșită în timpul nopții).
Conținutul constitutiv al infracțiunii
Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în
normele de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) și pe care le îndeplinește
făptuitorul ori devin relevante prin săvărșirea acțiunii sau inacțiunii de către acesta.50
Conținutul constitutiv face parte din conținutul juridic al infracțiunii. Acesta din urmă
cuprinde, pe lȃngă conținutul constitutiv și condiții privitoare la obiectul, subiecții, locul și
timpul săvărșirii infracțiunii. Conținutul constitutiv al infracțiunii este format dintr-o latură
obiectivă și o latură subiectivă.
Latura obiectivă a conținutuluiconstitutiv al
infracțiuniidesemneazătotalitateacondițiilorcerute de norma de incriminareprivitoare la actul de

50
C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p. 170;
conduităinterzissauimpuspentru ca o faptăsă fie prevăzută de legeapenală ca infracțiune.
Elementele constitutive ale laturiiobiective sunt: elementul material, urmareaimediată, legătura
de cauzalitateîntreelementul material șiurmareaimediată.
⮚ Elementul material, reprezintă acțiunea sau inacțiunea interzisă sau ordonată prin lege. În
norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau expresie
care definesc actul de conduită (verbum regens).
Acțiunea – reprezintă atitudinea făptuitorului de a face ceva interzis de normele penale,
putându-se realiza prin acte materiale (ex. lovire, distrugere, ucidere etc.), prin cuvinte
(amenințare conform art. 206 Cp) sau prin scris (ex. infracțiunea de fals prin alterarea
scrisului).
Inacțiunea – desemnează rămănerea în pasivitate a subiectului de drept penal în ipotezele
în care norma penală impune o anumită acțiune. Făptuitorul nu face ceva ce legea penală
ordonă să facă [ex. lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art.203 Cp),
nedenunțarea (art.266Cp), infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate
(art.329Cp)].
Elementul material poate fi unic atunci când norma de incriminare prevede o singură
acțiune sau inacțiune în conținutul constitutiv al unei infracțiuni sau alternativ atunci când
norma de incriminare prevede acțiuni alternative (mai multe acțiuni) în cadrul
conținutului constitutiv al infracțiunii cum ar fi spre exemplu, cazul infracțiunii de luare
de mită (art.289 Cp) care poate fi săvȃrșită prin pretindere, primire sau acceptare de către
un funcționar public de foloase ce nu i se cuvin. În cazul infracțiunilor complexe
elementul material este format din două sau mai multe acțiuni reunite și nu alternative.
Spre exemplu, în cazul infracțiunii de tălhărie, elementul material constă în luarea
bunului și exercitarea de violențe. Dacă una dintre aceste acțiuni lipsește, nu mai există
întrunit conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie ci vom avea, după caz,
infracțiunile tip de furt ori lovire sau alte violențe. În cea ce privește anumite infracțiuni,
elementul material trebuie să îndeplinească și anumite condiții speciale, prevăzute expres
în norma de incriminare pentru caracterizarea faptei ca infracțiune. Aceste cerințe pot
face referire la:
✔ locul săvărșirii infracțiunii (ex. drumul public in cazul infracțiunilor la regimul
circulației pe drumurile publice)
 ✔ timpul săvărșirii infracțiunii (ex părăsirea cămpului de luptă în timpul luptei art.422
Cp)
✔ modul și mijloacele de săvărșire a infracțiunii (ex. folosirea unui înscris oficial prin
contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod - art.320 Cp)
⮚ Urmarea imediată, reprezintă vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin norma de
incriminare și care în plan material poate consta într-o modificare a obiectului material
(când există) al infracțiunii sau într-o stânjenire a normalei desfășurări a relațiilor sociale
născute în legătură cu valorile protejate, în cazul infracțiunii de pericol. Urmarea
socialmente periculoasă trebuie să fie rezultatul direct (nemijlocit) al acțiuni sau
inacțiunii care formează elementul material al laturii obiective a infracțiunii. După cum
urmarea imediată sau rezultatul acțiunii sau inacțiunii este prevăzută în conținutul
infracțiunii se face deosebire între:
✔ infracțiuni de rezultat – cuprind în conținut referiri la rezultatul produs, acesta
este perceptibil și trebuie constatat pentru calificarea faptei ca infracțiune;
✔ infracțiuni de pericol - nu cuprind în cadrul conținutului constitutiv referiri cu
privire la rezultat, iar acesta constă în punerea în pericol a desfășurării normale a
relațiilor ocrotite de norma penală.
Dacă rezultatul nu s-a produs atunci infracțiunea nu s-a consumat rămănănd în
faza de tentativă. Întrucât prin tentativă se creează o stare de pericol pentru
valorile sociale ocrotite de legea penală, în cazul anumitor infracțiuni, aceasta este
pedepsită de lege.
⮚ Legătura de cauzalitate, este cel de-al treilea element al laturii obiective care exprimă
relația de tip cauză – efect existentă între acțiune sau inacțiune (elementul material) și
rezultatul produs (urmarea imediată). În cazul infracțiunilor de rezultat, stabilirea
legăturii de cauzalitate este rezultatul analizării acțiunii sau inacțiunii în concret, raportat
la rezultatul produs. Cercetarea legăturii de cauzalitate este obligatorie în cazul
infracțiunilor de acest tip. În ceea ce privește infracțiunile de pericol, stabilirea legăturii
de cauzalitate nu este necesară, ea rezultând din săvârșirea faptei.
Stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este lesne
de realizat în cazul infracțiunilor în care rezultatul produs este urmarea acțiunii sau
inacțiunii unei singure persoane. Există însă situații în care urmarea periculoasă se
datorează acțiunii sau inacțiunii mai multor persoane sau este influențată de anumite
împrejurări, fapt care conduce la o dificilă stabilire a legăturii de cauzalitate. Spre
exemplu, un biciclist este rănit grav într-un accident de circulație, iar șoferul autor al
accidentului părăsește locul faptei. Biciclistul este condus la spital cu un alt autovehicul
care, fiind condus imprudent, intră în coliziune cu un camion, din culpa ambilor
conducători auto. Datorită celui de-al doilea incident, biciclistul suferă noi leziuni, iar
după internarea în spital decedează, după ce suferă o intervenție chirurgicală nereușită.
Stabilirea legăturii de cauzalitate într-o astfel de situație presupune determinarea
contribuțiilor umane în ceea ce privește producerea morții victimei și care dintre acestea
sunt relevante din punct de vedere penal. În literatura juridică de specialitate sunt
cunoscute mai multe teze sau teorii cu privire la stabilirea raportului de cauzalitate, care
pot fi grupate în două curente: curentul monist și curentul pluralist în ceea ce privește
stabilirea cauzalității. Teza sau curentul monist consideră că urmarea imediată are o
singură cauză, iar în situația mai multor contribuții umane, acestea trebuie considerate ca
simple condiții fără semnificație penală. Criteriile de stabilire a contribuției umane care
conduce la producerea rezultatului pot fi împărțite potrivit regulilor stabilite în cazul
subramurilor curentului monist, după cum urmează:
✔ teoria cauzei eficiente – presupune că în determinarea cauzei care a produs
rezultatul trebuie avut în vedere elementul care a generat sau declanșat producerea
acestuia, creând pentru celelalte condiții cadrul de manifestare;
✔ teoriei cauzei proxime - cauza este reprezentată de contribuția umană care se
situează în timp imediat anterior rezultatului;
✔ teoria cauzei preponderente - afirmă drept cauză a unui anumit rezultat energia
care a contribuit cel mai mult la producerea lui;
✔ teoria cauzei tipice sau adecvate - apreciază drept cauză a unui anumit rezultat pe
aceea care prin natura ei, este aptă să îl producă.
Teoriilemoniste au neajunsul de a restrângeantecedențacauzală la o singurăcontribuție
umană. Teoria sau curentul pluralist exprimă ideea că producerea rezultatului infracțiunii
se poate datora unui concurs de cauze. Și în cazul tezei pluraliste au fost formate mai
multe teorii, dintre care cele mai importante sunt:
 ✔ teoria echivalenței condițiilor sau a condiției sine qua non - promovează ideea
considerării ca și cauză a rezultatului produs a tuturor condițiilor care l-au
precedat și fără de care rezultatul nu s-ar fi produs;
✔ teoria condiției necesare - potrivit căreia trebuie să fie considerată drept cauză a
rezultatului produs orice condiție necesară pentru producerea acestuia, ținându-se
seama de contribuția concretă adusă de fiecare dintre condiții.
Deșiteoriasautezapluralistăoferăcelemaimariposibilitățipentrusoluționareaproblemelorpriv
indstabilirealegăturii de cauzalitate, are neajunsul de a
nupermitestabilireasfereicontribuțiilor cu legătură de cauzalitate, acestultim aspect
fiindnecesarînceeacepriveșteindividualizareapedepsei.
În practică, stabilirea legăturii de cauzalitate va avea la bază următoarele criterii:
✔ identificarea în antecedența cauzală a tuturor contribuțiilor care ar putea avea
legătură cauzală cu producerea rezultatului;
✔ stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate, reținându-se numai
contribuțiile față de care s-a stabilit atât aspectul fizic, cât și cel psihic al legăturii
de cauzalitate;
✔ delimitarea și determinarea exactă a contribuțiilor esențiale în raport cu
contribuțiile înlesnitoare din antecedența cauzală.
Latura subiectivă reprezintă acel element al conținutului constitutiv al infracțiunii care
cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea făptuitorului față de acțiunea
sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii, față de urmarea imediată și față
de legătura de cauzalitate dintre acestea pentru caracterizarea faptei ca infracțiune.
⮚ Structura laturii subiective - elementul esențial al laturii subiective îl constituie vinovăția,
aceasta exprimând atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit fapta interzisă de legea
penală ca urmare a manifestării libere a conștiinței și voinței sale. Alături de elementul
subiectiv esențial, în conținutul anumitor infracțiuni se pot întâlni și cerințe specifice
referitoare la mobil și scop.
⮚ Vinovăția ca element subiectiv - parte a conținutului constitutiv al unei infracțiuni, nu se
confundă cu vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii. Ca element al conținutului
constitutiv, existența vinovăției presupune ca elementul material al infracțiunii să fie
săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege. Vinovăția ca trăsătură esențială nu este
condiționată de existența vinovăției ca element al conținutului infracțiunii. Spre exemplu,
în cazul săvârșirii unei fapte din culpă, deși există vinovăție ca trăsătură esențială a
infracțiunii, poate lipsi ca element subiectiv, dacă legea penală incriminează fapta doar în
cazul săvârșirii ei cu intenție.
✔ Formele vinovăției. Ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii,
vinovăția se poate prezenta sub una dintre formele prevăzute de art. 16 Cp:
intenție, culpă sau praeterintenție (intenție depășită). De regulă, în norma de
incriminare a faptei, este prevăzută și forma vinovăției cerută de lege pentru ca
fapta săvârșită să devină infracțiune. Acest lucru poate, însă, împieta asupra
clarității textelor și este greu de realizat. De aceea, legiuitorul a stabilit în Partea
generală a Codului penal reguli generale după care se poate determina forma de
vinovăție necesară pentru existența unei anumite infracțiuni, în raport cu
particularitățile fiecărei fapte incriminate. Dispozițiile art. 16 alin.3 și 4 cuprind
regulile generale cu privire la forma sub care trebuie să se prezinte elementul
subiectiv în conținutul diferitelor infracțiuni prevăzute în legislația penală. În
concret, elementul subiectiv în forma intenției se poate manifesta fie în
modalitatea intenției directe, fie în modalitatea intenției indirecte. În cazul
infracțiunilor din culpă, vinovăția poate îmbrăca forma culpei cu previziune sau
forma culpei simple.
Forma de vinovăție cerută de lege pentru existența unei infracțiuni este intenția,
atât în cazul infracțiunilor comisive, cât și în cazul infracțiunilor omisive. În
situația faptelor care constituie infracțiune atunci când sunt comise din culpă,
elementul subiectiv este prevăzut expres în norma de incriminare. În cazul
infracțiunilor paeterintenționate, cât și în ceea ce privește infracțiunile săvârșite cu
intenție, legiuitorul nu a prevăzut forma de vinovăție. Prin urmare, dacă în norma
de incriminare nu există nicio prevedere cu privire la forma de vinovăție,
înseamnă că fapta este infracțiune doar dacă este săvârșită cu intenție (directă sau
indirectă). Dacă o faptă a fost săvârșită din culpă, iar legea nu prevede în mod
expres că acea faptă este sancționată când este comisă din culpă, nu va constitui
infracțiune, deoarece nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege.
Prevederea formei de vinovăție a culpei se poate face în cuprinsul textului
 incriminator prin folosirea termenului de „culpă” ori „neglijență” (ex. uciderea
din culpă – art. 192 Cp; vătămarea corporală din culpă – art. 196 Cp; neglijență în
serviciu – art. 298 Cp, etc.).
⮚ Cerințele esențiale speciale care fac parte din conținutul laturii subiective - în conținutul
unor infracțiuni sunt prevăzute anumite condiții care întregesc elementul subiectiv și
privesc de regulă mobilul sau scopul cu care săvărșesc faptele prevăzute de legea penală.
⮚ Mobilul sau cauza internă reprezintă motivul sau impulsul intern al făptuitorului
la săvărșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, sentiment ce a
făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea de a săvărși o anumită activitate
conștient orientată într-o anumită direcție - în vederea satisfacerii acelei dorințe,
tendințe, pasiuni. În cazul infracțiunilor, mobilurile au un caracter antisocial:
dorința de a obține pentru sine anumite bunuri sau avantaje, tendința de
îmbogățire cu orice preț, impulsuri sexuale anormale sau aberante, ură, lăcomie,
răzbunare, etc. Determinarea prezenței mobilului în cazul săvârșirii de infracțiuni
denotă normalitatea psihică a făptuitorului, iar lipsa acestuia poate conduce la
lipsa de resposabilitate a individului, fiind un indiciu de anormalitate psihică.
Cunoașterea mobilului infracțiunii răspunde întrebării „de ce s-a săvârșit
infracțiunea?”. Cu toate acestea, mobilul faptei nu constituie, de regulă, o condiție
pentru existența infracțiunii, întrucât, oricare ar fi impulsul intern care dictează
săvârșirea actului de conduită antisocială, prin simpla săvârșire a acestuia se
realizează o vătămare a valorilor protejate de normele penale sau o punere ȋn
pericol a acestor valori, antrenȃndu-se astfel rǎspunderea penalǎ. În situaţii expres
prevǎzute de lege, motivul sau mobilul infracţiunii poate constitui element
circumstanţial ȋn conţinutul calificat al unei infracţiuni [ex. omorul devine
calificat dacǎ este sǎvȃrşit ȋn interes material – art. 189 alin. 1 lit b) Cp]. Totodatǎ,
potrivit prevederilor art. 77 lit. h) Cp, motivul sǎvȃrşirii faptei poate constitui o
circumstanţǎ agravantǎ generalǎ care sǎ conducǎ la agravarea facultativǎ a
pedepsei ȋn cazul sǎvȃrşirii infracţiunii pentru motive legate de rasǎ, naţionalitate,
etnie, limbǎ, religie, gen, orientare sexualǎ, opinie ori apartenenţǎ politicǎ, avere,
origine socialǎ, vȃrstǎ, dizabilitate, boalǎ cronicǎ necontagioasǎ sau infecţie
 HIV/SIDA ori pentru alte ȋmprejurǎri de acelaşi fel, considerate de fǎptuitor drept
cauze ale inferioritǎţii unei persoane ȋn raport cu celelalte.
⮚ Scopul sau ţelul urmǎrit desemneazǎ finalitatea urmǎritǎ prin sǎvȃrşirea faptei ce
constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de
fǎptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale. Scopul presupune reprezentarea
clarǎ a rezultatului faptei de cǎtre fǎptuitor. Scopul apare ȋn conţinutul juridic al
infracţiunii dacǎ este menţionat expres de cǎtre legiuitor şi desemneazǎ o
finalitate care se situeazǎ ȋn afara infracţiunii astfel ȋncȃt, aceastǎ cerinţǎ esenţialǎ
este ȋndeplinitǎ indiferent dacǎ obiectivul urmǎrit de fǎptuitor a fost atins sau nu
ca urmare a desfǎşurǎrii activitǎţii infracţionale, elementul subiectiv luȃnd forma
intenţiei calificate prin scop. Spre exemplu, infracţiunea de ȋnşelǎciune (art. 244
Cp) presupune ca inducerea ȋn eroare sǎ se facǎ ȋn scopul obţinerii unui folos
patrimonial.
Ca element circumstanţial, scopul determinǎ varianta calificatǎ ȋn care poate fi
sǎvȃrşitǎ o infracţiune: omorul devine calificat dacǎ uciderea persoanei are ca
scop sustragerea persoanei sau a altuia de la tragerea la rǎspundere penalǎ sau de
la executarea unei pedepse potrivit art. 189 alin. (1) lit. c) Cp.
Determinarea scopului urmǎrit de fǎptuitor ajutǎ la determinarea gradului de
pericol social al faptei, la cunoaşterea periculozitǎţii infractorului şi, prin aceasta,
la corecta individualizare a sancţiunii ce urmeazǎ a fi aplicatǎ ȋn cauzǎ.

Înlăturarea caracterului penal al faptei

Aspecte generale
Caracterul penal al faptei decurge din întrunirea trǎsǎturilor esenţiale ale infracţiunii,
astfel cum acestea au fost prevǎzute prin art. 15 alin. 1 Cp de cǎtre legiuitor.
Întrucȃt caracterul penal al faptei este prevǎzut prin lege, stǎrile, situaţiile, ȋmprejurǎrile
care conduc la excluderea caracterului penal – prin nerealizarea unei trǎsǎturi esenţiale ale
infracţiunii – nu pot avea acest efect decȃt dacǎ sunt prevǎzute de lege51.

51
Vin lăDongoroz, op.cit, p. 332;
 Noţiunea de cauzǎ care ȋnlǎturǎ caracterul penal al faptei face referire la acea situaţie,
stare, ȋmprejurare, existentǎ ȋn momentul sǎvȃrşirii faptei care ȋmpiedicǎ realizarea unei trǎsǎturi
esenţiale a infracţiunii, excluzȃnd caracterul penal al faptei.
Cauzele care ȋnlǎturǎ caracterul penal al faptei se deosebesc de cauzele generale care
ȋnlǎturǎ rǎspunderea penalǎ –amnistia, prescripţia rǎspunderii penale, lipsa plȃngerii prealabile,
retragerea plȃngerii prealabile, ȋmpǎcarea – aceste situaţii ȋnlǎturȃnd doar rǎspunderea penalǎ şi
nu caracterul penal al faptei. Totodatǎ, cauzele care ȋnlǎturǎ caracterul penal al faptei se
deosebesc şi de cauzele de nepedepsire (impunitate), care au caracter subiectiv şi vizeazǎ
conduita fǎptuitorului ȋn timpul şi dupǎ sǎvȃrşirea infracţiunii, ȋnlǎturând doar aplicarea
pedepsei.
❖ În funcţie de sfera de ȋntindere a efectelor, cauzele care ȋnlǎturǎ caracterul penal al faptei
pot fi clasificate ȋn:
⮚ cauze generale – sunt prevǎzute ȋn partea generalǎ a Codului penal şi au efecte
mai ȋntinse (ex. desistarea şi ȋmpiedicarea producerii rezultatului – art. 34 Cp,
ȋmpiedicarea de cǎtre participant a consumǎrii faptei – art. 51 Cp);
⮚ cauze speciale – sunt prevǎzute de cǎtre legiuitor doar ȋn cazul anumitor
infracţiuni (ex. retragerea mǎrturiei mincinoase - art. 273 alin. (3) Cp, denunţarea
mitei de cǎtre mituitor - art. 290 alin. 3 Cp), sediul de reglementare a cauzelor
speciale putând fi atȃt ȋn partea generalǎ, cȃt şi ȋn partea specialǎ a Codului penal.
❖ Dupǎ criteriul trǎsǎturii esenţiale a infracţiunilor asupra cǎreia se rǎsfrȃnge, se deosebesc:
⮚ cauze justificative – care autorizeazǎ (permit) sǎvȃrşirea unor fapte concrete care
ȋntrunesc condiţiile prevǎzute de lege pentru a fi infracţiuni;
⮚ cauze care privesc lipsa prevederii ȋn legea penalǎ a faptei;
⮚ cauze de neimputabilitate – vizeazǎ situaţiile ȋn care voinţa fǎptuitorului a fost
alteratǎ, fie prin constrȃngere (fizicǎ sau moralǎ), fie din cauza unor ȋmprejurǎri
care, mai presus de voinţa sa, nu au putut realiza consecinţele socialmente
periculoase ale faptei sale.
Efectele cauzelor justificative şi ale celor care privesc lipsa prevederii ȋn legea
panalǎ se extind asupra tuturor participanţilor.
 Cauzele de neimputabilitate produc efecte doar cu privire la persoana care a comis
fapta mai presus de voinţa ei, ceilalţi participanţi urmȃnd sǎ rǎspundǎ penal pentru
contribuţia proprie la sǎvȃrşirea faptei respective.
❖ Dupǎ caracterul lor, cauzele care ȋnlǎturǎ caracterul penal a faptei se mai clasificǎ ȋn:
⮚ cauze reale – privesc fapta, nu persoanele, şi se rǎsfrȃng asupra tuturor
participanţilor, potrivit art. 18 alin. 2 Cp: „efectul cauzelor justificative se extinde
şi asupra participanţilor”;
⮚ cauze personale – privesc persoana fǎptuitorului şi ȋnlǎturǎ caracterul penal al
faptei doar ȋn raport cu aceasta. Ele sunt cauze de neimputabilitate care ȋnlǎturǎ
vinovǎţia - ca trǎsǎturǎ esenţialǎ a infracţiunii. Potrivit art. 23 alin. 2 Cp, efectele
cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia
cazului fortuit.

Cauzele justificative
❖ Legitima apǎrare
Legitima apǎrare este o cauzǎ justificativǎ care exclude caracterul penal al faptei, ȋn
condiţiile prevǎzute de art. 19 Cp, conform căruia este justificatǎ fapta prevǎzutǎ de legea penalǎ
sǎvȃrşitǎ ȋn legitimǎ apǎrare. Este ȋn legitimǎ apǎrare persoana care sǎvȃrşeşte fapta pentru a
ȋnlǎtura un atac material direct, imediat şi injust, care pune ȋn pericol persoana sa, a altuia,
drepturilor acestora sau un interes general, dacǎ apǎrarea sa este proporţionalǎ cu gravitatea
atacului. Se prezumǎ a fi ȋn legitimǎ apǎrare, ȋn condiţiile alin. (2), și acela care comite fapta
pentru a respinge pǎtrunderea unei persoane ȋntr-o locuinţǎ, ȋncǎpere, dependinţǎ sau loc
ȋmprejmuit tinȃnd de acesta, fǎrǎ drept, prin violenţǎ, viclenie, efractie sau alte asemenea
modalitǎţi nelegale ori ȋn timpul nopţii.
Pentru sǎvȃrşirea faptei ȋn legitimǎ apǎrare, se desprinde din prevederile art. 19 Cp
necesitatea ȋntrunirii unor condiţii referitoare la atac şi la apǎrare.
Pentru a da naştere unei apǎrǎri legitime, atacul trebuie sǎ ȋndeplineascǎ urmǎtoarele
condiţii:
⮚ atacul sǎ fie material – sǎ se realizeze prin mijloace fizice, respectiv prin acţiuni sau
inacţiuni de naturǎ sǎ primejduiascǎ fizic valoarea ȋmpotriva cǎruia este ȋndreptat. Acesta
 poate fi materializat atȃt prin acţiuni (folosirea de mijloace ofensive, precum arme,
instrumente de spargere etc.), cȃt şi prin inacţiuni, ȋn situaţiile ȋn care se manifestǎ o
atitudine pasiv - agresivǎ faţǎ de conduita impusǎ de lege (spre exemplu, omisiunea
intenţionatǎ de a schimba macazul ȋn scopul provocǎrii unui accident pe calea feratǎ).
Atacul nu este material dacǎ se realizeazǎ prin cuvinte (verbis) sau ȋn scris (scripta), cum
ar fi, spre exemplu, ameninţǎrile, şantajul, inducerea ȋn eroare a organelor judiciare etc.
Existența atacurilor imateriale poate constitui ȋn favoarea celui care le-a respins, cel mult
o circumstantǎ atenuantǎ [provocarea, prevǎzutǎ de art. 75 alin. (1) Cod penal], fǎrǎ a
ȋnlǎtura caracterul penal al faptei;
⮚ atacul sǎ fie direct – sǎ fie ȋndreptat ȋn mod nemijlocit ȋmpotriva persoanei sau valorilor
sociale ocrotite de lege, pe care sǎ le vizeze ȋn mod expres. Atacul este direct şi atunci
cȃnd vizeazǎ una dintre aceste valori, chiar dacǎ nu are un caracter de contact nemijlocit
cu acesta, cum ar fi, spre exemplu, cazul ȋn care se toarnǎ otravǎ ȋn mȃncarea ce urmeazǎ
sǎ fie servitǎ unei persoane sau se ȋncearcǎ distrugerea bǎrcii ȋn care se aflǎ o persoanǎ
care nu ştie sǎ ȋnnoate52. În stabilirea caracterului direct al atacului trebuie analizat dacǎ
existǎ distanţǎ (spaţiu) ȋntre atac şi valoarea ocrotitǎ. Atacul nu va fi direct dacǎ ȋntre
agresor şi victimǎ se aflǎ un obstacol (poartǎ ȋnchisǎ, zid, gard etc.) sau dacǎ intre agresor
şi valoarea ocrotitǎ existǎ o distantǎ mare in spaţiu.
⮚ atacul sǎ fie imediat – caracterul imediat al atacului vizeazǎ raportul ȋn timp ȋntre atac şi
obiectul vizat şi presupune un interval scurt de timp ȋntre ȋnceputul atacului şi momentul
ivirii pericolului. Dacǎ intervalul de timp ȋntre ȋnceputul atacului şi momentul ivirii
pericolului permite ȋnlǎturarea acestuia prin alte mijloace, atacul nu mai are caracter
imediat şi nu justificǎ sǎvȃrşirea faptei prevǎzute de legea penalǎ. Dupǎ consumarea
atacului, apǎrarea nu mai este legitimǎ, deoarece nu mai vizeazǎ respingerea unui atac
imediat. Cu privire la aceastǎ caracteristicǎ a atacului, Î.C.C.J.- Completul de 9
judecǎtori, ȋntr-o decizie de speţǎ, a statuat cǎ: „lovirea repetatǎ, cu urmǎri mortale, a unei
persoane care a pǎtruns ȋn locuinţa fǎptuitorului noaptea, prin excaladare şi efracţie şi a
lovit cu bǎţul ȋn cap pe cel aflat ȋn ȋncǎpere, constituie una act de legitimǎ apǎrare, ȋn
sensul legii penale. Faptul cǎ victima a fost lovitǎ şi pe cȃnd ȋncerca sǎ se retragǎ şi dupǎ

52
Gheorghe Dǎrȋngǎ, ȋnVin lǎDongoroz, Gh. Dǎrȋngǎ, Sigfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeș, Mihai
Popovici, Petre Sȃrbulescu, Stoican Vasile, Noul Cod de procedurǎpenalǎșiCodul de procedurǎpenalǎ anterior –
prezentarecompara vǎ, Bucureș , 1969, p. 32;
 ce scǎpase bǎţul din mȃnǎ, este irelevant de vreme ce pericolul nu a ȋncetat, ea putȃndu-se
ȋnarma din nou cu unul din parii aflaţi la ȋndemȃnǎ.53”
⮚ atacul sǎ fie injust - pentru a fi injust, atacul nu trebuie sǎ ȋmbrace forma unei activitǎţi
permise de lege. Cȃnd atacul este ordonat sau permis de lege, el ȋşi pǎstreazǎ acest
caracter numai ȋn mǎsura ȋn care este efectuat ȋn condiţiile prevǎzute de lege. În cazul ȋn
care acţiunea permisǎ de lege este efectuatǎ cu nerespectarea condiţiilor expres stipulate,
devine un atac injust şi oferǎ posibilitatea exercitǎrii unei acţiuni de apǎrare, cum ar fi,
spre exemplu, arestarea unei persoane fǎrǎ un mandat de arestare emis ȋn condiţiile legii.
Pentru stabilirea caracterului injust al atacului, urmeazǎ sǎ fie analizate natura atacului,
atitudinea psihicǎ a agresorului, relaţiile dintre agresor şi victimǎ, precum şi alte
circumstanţe concrete ȋn care s-a sǎvȃrşit atacul. Astfel, ȋmpotriva unui atac exercitat de
un iresponsabil, se va riposta, ȋn stare de necesitate, dacǎ cel ce riposteazǎ cunoaşte starea
de iresponsabilitate a agresorului. Dacǎ starea de iresponsabilitate este necunoscutǎ,
riposta va fi efectuatǎ ȋn condiţiile legitimei apǎrǎri. În aceastǎ din urmǎ situaţie, legitima
apǎrare va veni in concurs cu eroarea de fapt.
⮚ atacul sǎ fie ȋndreptat ȋmpotriva persoanei care se apǎrǎ ori ȋmpotriva alteia sau
ȋmpotriva unui interes general - pentru existența stǎrii de legitimǎ apǎrare, se cere ca
atacul sǎ fie ȋndreptat ȋmpotriva unei valori sociale special ocrotite prin reglementarea
legitimei apǎrǎri. Este vorba despre persoanǎ, cu drepturile şi libertǎţile sale ocrotite de
lege: viaţa, integritatea corporalǎ şi sǎnǎtatea, libertatea, inviolabilitatea domiciliului etc.
Prin interes general se ȋnţelege acea stare, situaţie, relaţie, activitate a unei instituţii care
desfǎşoarǎ o activitate utilǎ din punct de vedere social, avȃnd caracter public. Împotriva
atacului poate riposta victima (titularul valorii sociale lezate) sau o altǎ persoanǎ care este
prezentǎ la desfǎşurarea agresiunii, fǎrǎ sǎ prezinte importanţǎ dacǎ victima putea sǎ
ȋnlǎture singurǎ atacul ori dacǎ victima ar fi dorit sau nu sǎ se apere ȋmpotriva agresiunii.
⮚ atacul sǎ punǎ ȋn pericol persoana celui atacat ori interesul general - punerea ȋn pericol
a persoanei ori a interesului general implicǎ producerea unui rǎu ireparabil sau greu de
remediat, cum ar fi pierderea vieţii, cauzarea unei infirmitǎţi sau a unei vǎtǎmǎri grave,
distrugerea unui bun important etc. Stabilirea caracterului grav al pericolului va ţine

53
Î.C.C.J. – Complet de 9 judecǎtori, dec. nr. 429 din 3 noembrie 2003, ȋnPetruț Ciobanu, Dragoș Bogdan – Noul Cod
penal adnotat, op.cit., p. 53;
 seama de cazul concret, de valorile sociale implicate, de persoana agresorului şi de
circumstanțele cauzei. Cu privire le acest aspect, ȋntr-o decizie de speţǎ, Î.C.C.J. a hotǎrȃt
cǎ pentru reţinerea dispoziţiilor privitoare la starea de legitimǎ apǎrare ,,este necesar ca
atacul sǎ punǎ ȋn pericol grav persoana sau drepturile celui atacat. Ori, din probele
dosarului (…), nu se poate conchide cǎ atacul victimei, avȃnd asupra sa un tub de plastic,
(de 88 cm, de cca. 250 grame şi o grosime de 0.3 cm) ar fi putut atenta la viaţa
inculpatului, iar lipsa gravitǎţii pericolului nu poate legitima nici intervenţia de o duritate
extremǎ aşa cum a fost cea exercitatǎ de inculpat asupra victimei. S-a reţinut cǎ
inculpatul a luat un cuţit şi a ripostat prin aplicarea a trei lovituri de cuţit care au condus
la decesul victimei, datoritǎ zonelor anatomice vizate ȋn mod deliberat. Ori, odatǎ
dezarmatǎ victima de tubul de plastic, inculpatul nu s-a mai aflat ȋn fatǎ unui pericol
imediat care ȋi periclita viaţa, raportul de forţe schimbȃndu-se, iar ȋn situaţia nou creatǎ,
atacul nu mai prezenta pericol pentru inculpat (…)54.
Pentru ca acţiunea de respingereaataculuisǎconstituieapǎrareȋncazullegitimeiapǎrǎri,
estenecesarsǎȋndeplineascǎurmǎtoarelecerinţe:
⮚ fapta sǎvȃrşitǎ ȋn stare de legitimǎ apǎrare sǎ fi fost necesarǎ pentru ȋnlǎturarea
atacului - apǎrarea trebuie sǎ vizeze actul agresiv şi sǎ urmǎreascǎ ȋnlǎturarea acestuia şi
a periclolului pe care el ȋl genereazǎ. Aceasta trebuie sǎ se situeze ȋntre momentul ȋn care
atacul a devenit iminent şi momentul ȋn care el s-a consumat. Dacǎ este plasat ȋn afara
acestor limite, ori atacul nu mai era iminent sau nu mai era actual, cerinţa necesitǎţii nu
mai este ȋndeplinitǎ. Spre exemplu, nu poate fi reţinutǎ legitima apǎrare ȋn cazul ȋn care
agresorul a fost dezarmat ori s-a retras din faţa ripostei victimei. Totodatǎ, fapta sǎvȃrşitǎ
ȋn apǎrare trebuie ȋndreptatǎ ȋmpotriva agresorului şi nu ȋmpotriva altei persoane sau
ȋmpotriva bunurilor acestuia.
⮚ fapta sǎvȃrşitǎ ȋn stare de legitimǎ apǎrare sǎ fie proporţionalǎ cu gravitatea atacului -
legitima apǎrare implicǎ voinţa de a reacţiona ȋmpotriva unei agresiuni injuste, iar
victima agresiunii sǎvȃrşeşte, ȋmpotriva agresorului, o faptǎ prevǎzutǎ de legea penalǎ.
Legea cere ȋnsǎ ca reacţia sǎ fie proporţionalǎ cu pericolul creat, adicǎ sǎ existe o
echivalenţǎ ȋntre fapta sǎvȃrşitǎ ȋn apǎrare şi atacul care a condus la necesitatea unei
apǎrǎri. Spre exemplu, ,,lovitura de cuţit aplicatǎ de inculpatǎ pǎrţii vǎtǎmate, ȋn

54
Î.C.C.J., S. pen., dec. nr. 979 din 20 mar e 2013, ȋn P. Ciobanu, D. Bogdan, Noul Cod penal adnotat, op. cit., p. 52;
 ȋmprejurǎri corect reţinute de instanţǎ, a constituit un act de apǎrare necesar pentru a-şi
salva viaţa ȋn faţa atacului aflat ȋn curs de desfǎşurare al pǎrţii vǎtǎmate care, dupǎ ce i-a
fost luat cuţitul, a continuat agresiunea, aflȃndu-se ȋn ȋncleştare cu inculpata. În situaţia
datǎ, apǎrarea cu cuţitul din partea inculpatei era necesarǎ, deoarece agresorul, un bǎrbat
mai puternic decȃt ea, putea sa-i ia cuţitul şi sǎ-l foloseascǎ din nou.”55
Dacǎ fapta sǎvȃrşitǎ ȋn stare de legitimǎ apǎrare este disproporţionat de gravǎ ȋn raport cu
gravitatea pericolului creat prin atac, aceasta depǎşeşte limitele legitimei apǎrǎri,
constituind un exces de apǎrare. În legea penalǎ se face distincţie ȋntre excesul justificat
ȋn cazul legitimei apǎrǎri şi excesul scuzabil ȋn cazul legitimei apǎrǎri. Excesul justificat
(neimputabil) presupune depǎşirea limitelor legitimei apǎrǎri prin sǎvȃrşirea unei fapte
mai gravǎ decȃt cea care era necesarǎ pentru ȋnlǎturarea atacului, depǎşire care are la
bazǎ starea de tulburare sau de teamǎ ȋn care se gǎsea cel atacat. Deşi fapta sǎvȃrşitǎ a
fost disproporţionalǎ raportat la gravitatea pericolului, ȋntrucȃt depǎşirea limitelor
legitimei apǎrǎri, este ȋntemeiatǎ pe tulburarea sau temerea fǎptuitorului, iar o astfel de
faptǎ nu este imputabilǎ acestuia, fiind astfel ȋnlǎturat caracterul penal. Determinarea
stǎrii de tulburare sau temere implicǎ cercetarea tuturor ȋmprejurǎrilor de fapt ȋn care s-a
produs atacul, implicit condiţia psihofizicǎ a celui ce face apǎrarea56.
Excesul scuzabil – reprezintǎ situaţia ȋn care depǎşirea limitelor legitimei apǎrǎri nu se
ȋntemeiazǎ pe tulburare sau temere, ci pe ȋmprejurǎri concrete ȋn care fapta a fost comisǎ,
ce pot constitui circumstanţe atenuante, prevǎzute de art. 75 alin. (2) lit. b) Cp.
Art. 19 alin. (3) Cp instituie o prezumție de legitimǎ apǎrare ȋn favoarea celui care comite
fapta pentru a respinge pǎtrunderea unei persoane ȋntr-o locuinţǎ, ȋncǎpere, dependinţǎ
sau loc ȋmprejmuit ţinȃnd de acesta, fǎrǎ drept, prin violenţǎ, viclenie, efractie sau alte
asemenea modalitǎţi ori ȋn timpul nopţii. Și ȋn acest caz, apǎrarea trebui sǎ fie
proporţionalǎ faţǎ de gravitatea ȋncǎlcǎrii dreptului la inviolabilitatea domiciliului,
sarcina aprecierii ȋn concret a situaţiilor ȋn care apǎrarea devine legitimǎ revenind
organului judiciar. Fapta sǎvȃrşitǎ ȋn legitimǎ apǎrare nu este infracţiune şi, pe cale de
consecinţǎ, nu atrage rǎspunderea penalǎ a fǎptuitorului.

55
Î.C.C.J., S.pen, dec. nr. 857 din 20 februarie 2001, ȋn P. Ciobanu, D. Bogdan, Noul Cod penal adnotat, op. cit. p. 54;
56
L. Biro, Considerațiireferitoare la depǎșirealimitelorlegi meiapǎrǎri, ȋn R.R.D. nr. 3/1970, p. 110;
 ❖ Starea de necesitate
Potrivit art. 20 alin. 2 Cp, este ȋn stare de necesitate persoana care sǎvȃrşeşte fapta pentru
a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi ȋnlǎturat altfel, viaţa, integritatea corporalǎ sau
sǎnǎtatea sa ori a altei persoane sau un bun important al sǎu ori a altei persoane sau un interes
general, dacǎ urmǎrile faptei nu sunt mai grave decȃt cele care s-ar fi putut produce ȋn cazul ȋn
care pericolul nu era ȋnlǎturat.
Starea de necesitate este o cauză justificativǎ care ȋnlǎturǎ caracterul penal al faptei
ȋntrucȃt fǎptuitorul a fost constrȃns la sǎvȃrşirea ei din necesitatea apǎrǎrii ȋmpotriva unui pericol
imediat, care nu putea fi ȋnlǎturat altfel, a anumitor valori sociale, expres arǎtate de lege.
Sub aspectul conţinutului de reglementare, condiţiile stǎrii de necesitate privesc
deopotrivǎ cele douǎ laturi: pericolul şi actul salvǎrii de la pericol.
⮚ Condiţiile stǎrii de necesitate privitoare la pericol sunt:
✔ pericolul sǎ fie imediat – pericolul are caracter iminent cȃnd este pe cale sǎ se
producǎ. Pericolul imediat nu presupune cǎ acesta trebuie sǎ fie instantaneu,
fiindcǎ nu ar mai permite desfǎşurarea de acţiuni pentru ȋnlǎturarea lui, deci este
posibil ca pericolul imediat sǎ permitǎ luarea unor mǎsuri de salvare mai ȋnainte
ca el sǎ devinǎ actual.57
✔ pericolul imediat sǎ ameninţe valorile sociale arǎtate ȋn art. 20 alin. 2 Cp, și
anume, viaţa, integritatea corporalǎ, sǎnǎtatea persoanei, un bun important al
acesteia ori un interes general. Prin „bun important” se ȋnţelege un bun care, prin
valoarea sa deosebitǎ artisticǎ, ştiinţificǎ, istoricǎ sau chiar afectivǎ, justificǎ
efectuarea unei acţiuni de salvare (ex. clǎdiri, instalaţii de interes public, piese
rare de muzeu, documente istorice etc.). ,,Interes general” are acelaşi ȋnţeles ca şi
ȋn cazul legitimei apǎrǎri, reflectȃnd starea, relaţia, situaţia ori activitatea unei
instituţii care desfǎşoarǎ o activitate utilǎ din punct de vedere social, avȃnd
caracter public.
✔ pericolul sǎ fie inevitabil – adicǎ sǎ nu poatǎ fi ȋnlǎturat ȋn alt mod decȃt prin
sǎvȃrşirea faptei prevǎzute de legea penalǎ. Aprecierea caracterului inevitabil al
pericolului se va face cu luarea ȋn considerare a tuturor ȋmprejurǎrilor ȋn care
persoana a fost nevoitǎ sǎ acţioneze sub ameninţarea pericolului.

57
V. Dongoroz, op.cit., p. 365;
 ⮚ Condiţiile privitoare la acţiunea de salvare sunt:
✔ acţiunea de salvare sǎ se realizeze prin comiterea unei infracţiuni;
✔ acţiune de salvare sǎvȃrşitǎ prin fapta prevǎzutǎ de legea penalǎ sǎ fi constituit
singurul mod de ȋnlǎturare a pericolului.
Acţiunea de salvare poate fi sǎvȃrşitǎ atȃt de persoana supusǎ pericolului, cȃt
şi de cǎtre altǎ persoanǎ. Dacǎ existǎ posibilitatea ca pericolul sǎ fie inlǎturat
prin altǎ modalitate decȃt prin sǎvȃrşirea unei fapte prevǎzute de legea penalǎ,
fǎptuitorul era obligat sǎ acţioneze ȋn acea modalitate. Spre exemplu, nu poate
fi reţinutǎ ca fiind sǎvȃrşitǎ ȋn stare de necesitate fapta inculpatului care „a
condus pe drumurile publice un tractor neȋnmatriculat pentru a ajunge la
spitalul din Cȃmpia Turzii ȋn vederea acordǎrii primului ajutor, dupǎ ce a
suferit o plagǎ prin ȋmpuşcare, cȃtǎ vreme acesta avea şi alte posibilitǎţi de a
ajunge la unitatea sanitarǎ. Martorii au arǎtat la unison cǎ inculpatul a refuzat
categoric atȃt transportarea sa de cǎtre ambulanţǎ la unitatea de primiri
urgenţe, cȃt şi acordarea operativǎ, pe loc, a primului ajutor, deşi autosanitara
venise tocmai ȋn acest scop la locuinţa inculpatului (…)”.58
✔ prin acţiunea de salvare sǎ nu se cauzeze urmǎri vǎdit mai grave decȃt acelea
care s-ar fi putut produce dacǎ pericolul nu era ȋnlǎturat - dacǎ fapta de salvare
s-a fǎcut cu depǎşirea limitelor stǎri de necesitate, are caracter nejustificat.
Fǎptuitorul trebuie sǎ aibǎ reprezentarea atȃt a gravitǎţii pericolului, a
urmǎrilor acestuia, cȃt şi a urmǎrilor faptei de salvare. În situaţia ȋn care
fǎptuitorul a realizat cǎ pricinuieşte urmǎri vǎdit mai grave decȃt cele care s-ar
fi putut produce dacǎ pericolul nu era ȋnlǎturat, atunci fapta sa constituie
infracţiune. Dacǎ fǎptuitorul nu a realizat cǎ urmǎrile vor fi vǎdit mai grave
decȃt cele care s-ar fi putut produce dacǎ pericolul nu era ȋnlǎturat, fapta a fost
sǎvȃrşitǎ ȋn condiţiile excesului neimputabil (art. 26 alin. 2 Cp).
✔ fapta sǎ nu fie sǎvȃrşitǎ de cǎtre sau pentru a salva o persoanǎ care avea
obligaţia de a ȋndepǎrta pericolul - existǎ anumite categorii de persoane care,
datoritǎ funcţiei sau profesiei (militar ȋn misiune de luptǎ, medic, pompier)

58
Curtea de Apel Cluj, S. pen., dec. nr. 1447 din 22 septembrie 2011, ȋn P. Ciobanu, D. Bogdan, Noul Cod penal
adnotat, p. 55;
 sunt obligate sǎ ȋnfrunte pericolele inerente acestora. Astfel, ȋn aceste cazuri,
nu poate fi invocatǎ starea de necesitate pentru a se apǎra de rǎspundere
pentru fapta prevǎzutǎ de legea penalǎ pe care ar sǎvȃrşi-o ȋn aceastǎ stare.
Fapta sǎvȃrşitǎ ȋn stare de necesitate nu are caracter penal şi nu atrage
rǎspunderea penalǎ. Starea de necesitate nu ȋnlǎturǎ şi rǎspunderea civilǎ
deoarece, de cele mai multe ori prejudiciul este produs unei persoane
nevinovate de ivirea pericolului, care are dreptul sǎ fie despǎgubitǎ ȋn
condiţiile art. 1361 Cod civil.

❖ Exercitarea unui drept sau ȋndeplinirea unei obligaţii

Exercitarea unui drept sau ȋndeplinirea unei obligaţii reprezintǎ o cauzǎ justificativǎ care
ȋnlǎturǎ caracterul penal al faptei sǎvȃrşite ȋn condiţiile art. 21 Cp, potrivit căruia, este justificatǎ
fapta prevǎzutǎ de legea penalǎ constȃnd ȋn exercitarea unui drept recunoscut de legea penalǎ sau
ȋn ȋndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevǎzute de
aceasta. Este de asemenea justificatǎ, fapta prevǎzutǎ de legea penalǎ constȃnd ȋn ȋndeplinirea
unei obligaţii impuse de autoritatea competentǎ, ȋn forma prevǎzutǎ de lege, dacǎ aceasta nu este
ȋn mod vǎdit ilegalǎ.
Prevederile art. 21 Cod penal au ȋn vedere trei situaţii:
⮚ exercitarea unui drept recunoscut de lege. Pentru existenţa cauzei justificative sub acestǎ
formǎ este necesarǎ sǎ fie ȋndeplinite douǎ condiţii:
✔ fapta sǎvȃrşitǎ sǎ fie prevǎzutǎ de legea penalǎ;
✔ exercitarea dreptului sǎ fie prevǎzut de lege, sǎ se realizeze ȋn condiţiile şi ȋn
limitele legii.
Exercitarea unui drept sau ȋndeplinirea unei obligaţii au ca sferǎ de cuprindere
,,ordinul sau autoritatea legii”. Caracterul sǎu justificativ ȋşi are fundamentul ȋn
unitatea ordinii juridice, deoarece nu ar fi posibil ca o activitate autorizatǎ sau
ordonatǎ de o normǎ juridicǎ sǎ fie consideratǎ ilicitǎ de cǎtre altǎ normǎ.
Semnificaţia termenului ,,drept” inclus ȋn sintagma din cuprinsul art. 21 Cp are o
sferǎ extrem de cuprinzǎtoare şi justificǎ orice comportament prin care se
urmǎreşte satisfacrea unui interes public sau privat, ȋn condiţiile permise de
reglementǎrile care alcǎtuiesc ordinea juridicǎ a unui stat. Un exemplu ȋn acest
 sens ȋl constituie dreptul de retenție ȋn favoarea creditorului cu privire la bunul
debitorului pânȃ la executarea obligaţiilor.
⮚ îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege reprezintǎ o cauzǎ justificativǎ dacǎ:
✔ a fost sǎvȃrşitǎ o faptǎ incriminatǎ de legea penalǎ;
✔ ȋndeplinirea obligaţiei a respectat condiţiile şi limitele prevǎzute de lege. Spre
exemplu, intervenţiile chirurgicale produc vǎtǎmarea persoanei, ȋnsǎ acest lucru
nu constituie infracţiune cȃtǎ vreme intervenţia a decurs conform prescripţiilor
medicale.
⮚ îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentǎ presupune:
✔ sǎvȃrşirea unei fapte prevǎzute de legea penalǎ;
✔ ȋndeplinrea unei obligaţii care sǎ fie impusǎ de autoritatea competentǎ;
✔ ȋndeplinirea obligaţiei sǎ fie impusǎ ȋn forma prevǎzutǎ de lege.
Obligaţia ce urmeazǎ a fi ȋndeplinitǎ trebuie sǎ emane de la o autoritate
competentǎ, ȋn forma prevǎzutǎ de lege, iar ȋndeplinirea acesteia trebuie sǎ ţinǎ
cont de condiţiile privind executarea sa. Sǎvȃrşirea unei fapte prevǎzute de legea
penalǎ ȋn exercitarea unui drept sau ȋndeplinirea unei obligaţii impuse de lege ori
de cȃte ori autoritatea competentǎ este justificatǎ şi nu atrage rǎspunderea penalǎ.

❖ Consimţǎmȃntul persoanei vǎtǎmate

Potrivit art. 22 Cp, este justificatǎ fapta prevǎzutǎ de legea penalǎ sǎvȃrşitǎ cu
consimţǎmȃntul persoanei vǎtǎmate, dacǎ aceasta putea sǎ dispunǎ ȋn mod legal de valoarea
socialǎ lezatǎ sau pusǎ ȋn pericol. Consimţǎmȃntul persoanei vǎtǎmate nu produce efecte ȋn cazul
infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci cȃnd legea exclude efectul justificativ al acestuia.
Consimțământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză justificativă după modelul
altor legislații (art. 50 Cp italian, art.38 Cp portughez). Consimțământul nu va opera drept o
cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru că
nu îi aparțin (ex. consimțământul la producerea de vătămări asupra sa în scopul sustragerii de la
serviciul militar), fie pentru că ar produce o pierdere totală și ireversibilă (ex. consimțământul dat
de victimă ca autorul să îi amputeze un picior, fară a exista o necesitate medicală în acest sens).
De asemenea, consimțământul nu va produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, situație
în care legea îi exclude valoarea justificativă (ex. în cazul traficului de persoane).
Condiții:
⮚ să se săvârșească o faptă prevǎzută de legea penală;
⮚ persoana vătămată să fie titularul valorii sociale ce urmează să fie lezată;
⮚ valoarea lezată sau pusă în pericol să facă parte dintre acelea de care titularul poate
dispune în mod legal. În cazul infracțiunilor contra vieții, consimțământul nu produce nici
un efect.
⮚ existența consimțământul persoanei vătămate. Consimțământul trebuie să fie valabil
exprimat și poate îmbrăca orice formă: oral, scris, gesturi etc., cu excepția cazurilor în
care legea stabilește o anumită formă. Este esențial ca exprimarea consimțământului să se
realizeze anterior săvârșirii faptei, implicit continuarea acesteia fiind nejustificată și
putând constitui infracțiune. Dacă se produce o faptă mai gravă decât aceea la care s-a
consimțit va opera răspunderea penală a făptuitorului.
Fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate este
justificată și nu are caracter penal.

Cauzele de neimputabilitate
Capitolul al II-lea din Titlul I Cod penal este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care
înlătură cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii - imputabilitatea. Cauzele de
neimputabilitate sunt cauze personale, care nu se resfrâng asupra participanților, de ele urmând a
beneficia doar persoana care a acționat sub imperiul lor.
Codul penal prevede următoarele cauze de neimputabilitate: constângerea fizică și
constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,
intoxicația, erorea și cazul fortuit.
❖ Constrângerea fizică și constrângerea morală
Potrivit art.24 Cod penal nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din
cauza unei constângeri fizice căruia făptuitorului nu i-a putut rezista. Constrângerea fizică
presupune exercitarea unei forțe căreia nu i se poate rezista, exercitată asupra energiei fizice a
unei alte persoane în așa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală, datorită
imposibilității fizice de a acționa în alt mod.
Condiții:
 ⮚ să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane - acțiunea de constrângere poate
proveni din partea unei alte persoane, a unui animal care nu poate fi stăpânit, a unui
obiect în mișcare sau poate fi cauzată de un fenomen natural (inundație, înzăpezire, vânt
puternic, etc.), ori poate avea ca sursă un proces fiziologic a persoanei constrânse (leșin,
atac de epilepsie etc.);
⮚ constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista - posibilitatea de a
rezista forței coercitive trebuie evaluată de la caz la caz, luându-se seamă de natura și de
intensitatea forței de constrângere, pe de o parte, și de starea pshică a persoanei
constrânse, de capacitatea de care putea să dea dovada în activitatea de rezistență, pe de
altă parte;
⮚ fapta săvârșită sub presiunea constrângerii fizice să fie o faptă prevăzută de legea penală -
dacă fapta nu ar fi interzisă de lege, dispozițiile privitoare la neimputabilitate ar fi lipsite
de eficență. De regulă, fapta săvârșită sub sub imperiul constrângerii fizice constă într-o
inacțiune.
Constrângerea morală este reglementată de dispoziţia art. 25 Cp, potirivit căruia nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale,
exercitată prin amenițare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu
putea fi înlăturată în alt mod.
Pentru existența constrângerii morale trebuie îndeplinite următoarele condiții:
⮚ să existe o acțiune de constrângere săvârșită de o persoană asupra psihicului unei
alte persoane, prin amenițarea cu un rău important. Existența unei amențări de
acest fel provoacă persoanei amenințate un sentiment de teamă sub imperiul
căruia ea săvârșește o faptă o prevăzută de legea penală, ca singura alternativă a
răului cu care este amenițată. Persoana constrânsă moral este nevoită, deci, ori să
sufere răul cu care este amenințată, ori să săvârșească fapta ce i se pretinde de cel
care exercită constrângerea - care este faptă ilicită;
⮚ prin amenințare să se cauzeze pericol grav pentru persoana amenințată sau pentru
o altă persoană, în cazul în care nu s-ar ceda amenițării și nu s-ar săvârși fapta
prevăzută de legea penală. Pericolul poate viza oricare dintre valorile legate de
persoana fizică: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea etc.,
fie că este vorba de persoana celui amenințat, fie că este vorba despre o altă
 persoană. Pericolul rezultat din amenințare este grav atunci când se referă la un
rău ireparabil sau greu de reparat.59
⮚ pericolul grav cu care se amenință nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvărșirea
faptei pretinse (care are caracter ilicit). Dacă este posibilă recurgerea la alte
mijloace de înlăturare a pericolului, condiția inevitabilității nu este îndeplinită și
nu există constrângere morală (ex. când este posibilă chemarea în ajutor a altor
persoane sau a organelor de poliție). Fapta săvȃrșită sub imperiul unei
constrângeri fizice sau morale nu este infracțiune deoarece nu îi este imputabilă
persoanei care a săvȃrșit-o și nu atrage răspunderea penală a făptuitorului.
❖ Excesul neimputabil
Dispozițiile art.26 Cp reglementează sub denumirea de exces neimputabil două cauze de
neimputabilitate care se regăsesc în strânsă legătură cu legitima apărare și starea de necesitate.
Astfel, excesul neimputabil cunoaște două forme care decurg din depășirea limitelor apărării și
din depășirea limitelor stării de necesitate. În respectivele situații suntem în prezența unor cauze
fără caracter penal care nu se răsfrâng asupra participanților, spre deosebire de cauzele
justificative. Dacă, spre exemplu, două persoane comit împreună o faptă în stare de legitimă
apărare, depășind limitele unei apărări proporționale, dar numai una a acționat sub imperiul unei
stări de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil.
Excesul neimputabil în cazul depășirii limitelor legitimei apărări este reglementat de
art.20 alin.1 Cp, potrivit căruia nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvȃrșită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare care a depășit, din cauza tulburării sau temerii,
limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului.
Depășirea limitelor legitimei apărări trebuie să vizeze proporționalitatea faptei cu
gravitatea atacului, depășire care se datorează tulburării sau temerii în care se găsește persoana
care face apărarea .

59
„Forma de presiunepsihicăinvocatăînapărare de cătreinculpataexistatpentru a fi însituațiaconstrângerii morale,
însăestenecesarsăexisteși un pericolgravpentrupersoanaamenințată, iaracestpericolsă nu poată fi
înlăturatdecâtprinsăvârșireafapteiprevăzută de legeapenală. As el, pericolulinvocat – pierderealocului de muncă al
inculpatuluiși al celorlaltepersoaneangajate la societateacomercialăpartenerăînimplementareafonduriloreuropene
– nu echivalează cu un răuireparabilînsensultextelor de lege. Aceastăconstrângereputea fi
înlăturatăprindenunțareafaptelorautorităților, nefiindînprezențauneicauze de înlăturare a caracterului penal al
faptelor…” – Î.C.C.J., S. pen., dec. nr. 1265 din 10 aprilie 2014, în P. Ciobanu, D. Bogdan op. cit., p.57;
 Fapta astfel săvȃrșită nu este imputabilă făptuitorului pentru că acesta a acționat din
cauza tulburării sau temerii în care se afla la momentul respectiv. Depășirea limitelor legitimei
apărări, care nu are ca temei tulburarea sau temerea persoanei, constituie infracțiune, însă poate
fi reținută ca circumstață atenuantă potrivit art.75 alin.1 Cp.
Excesul neimputabil în cazul depășirii limitelor stării de necesitate - potrivit art.26 alin.2
Cp, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvășită de persoana aflată in stare de
necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Această cauză de neimputabilitate presupune, în primul rând, întrunirea condițiilor care
privesc săvărșirea faptei în stare de necesitate. În situația prevăzută la art.26 alin. 2 Cp, urmările
faptei de salvare sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat însă, în momentul comiterii faptei făptuitorul nu își dă seama că produce astfel de
urmări. Fapta astfel săvârșită, deși este prevăzută de legea penală, este comisă fără vinovăție,
motiv pentru care este înlăturată răspunderea penală. Depășirea limitelor stării de necesitate
reprezintă un exces scuzabil și poate fi reținut ca o circumstanță atenuantă, dacă în timpul
săvărșirii faptei de salvare făptuitorul și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
❖ Minoritatea făptuitorului
Minoritatea făptuitorului este o cauză de neimputabilitate prevăzută de art.27 Cp, conform
căruia nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvȃrșită de un minor, care la data
comiterii acesteia nu împlinea cerințele legale pentru a răspunde penal.
Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite următoarele
condiții :
⮚ să se săvărșească o faptă prevăzută de legea penală;
⮚ făptuitorul, la data săvărșirii faptei, să nu îndeplinească condițiile legale pentru a
răspunde penal.
Potrivitdispozițiilor art.113 Cp aceastăcondițieesteîndeplinitădacă la data
săvărșiriifapteiminorul nu are împlinităvârsta de 14 ani ori are vârstacuprinsăîntre 14 și 16 ani,
dar se constatăcă a săvȃrșitfaptafărădiscernământ.
Avândînvedereparticularitățiledezvoltăriibiopsihice a persoanei s-a impusinstituireaprezumției
absolute privindlipsa de discernămănt a minorilor care nu au împlinitvărsta de 14 ani, deoarece
nu au reprezentareasemnificațieisociale a acțiunilorsauinacțiunilorsăvȃrșite.
Înceeacepriveșteminorii cu vârstacuprinsăîntre 14 și 16 ani, prezumțialipsei de discernămănteste
una relativă, putând fi răsturnatăprindovadaexistențeidiscernământuluiînsăvărșireafaptei
concrete. Încazulinfracțiunilor care se prelungescîntimp (continue, continuate)
dupăîmplinireavârstei de 14 ani se
vacercetaexistențadiscernămăntuluiînsăvărșireaacțiunilorsauinacțiunilorce au
fostcomisedupăîmplinireaacesteivârste. Încazulinfracțiunilor progressive, cauza de imputabilitate
se vaaplicadacăînmomentulsăvârșiriiinfracțiunii nu împlinise 14 ani,
chiardacărezultatulcontinuăsă se producășidupăîmplinireaacesteivârste.
Minoritateaînlăturăcaracterul penal al faptei, pe cale de consecință, șirăspundereapenală.
Aceastăcauză de neimputabilitate are caracter personal și nu se răsfrângeasupraparticipanților la
săvârșireafaptei. Dacăparticipanții sunt majoriși au sprijinitsaudeterminatsăvărșireafaptei de către
un minor, infracțiunea se realizeazăîncondițiileparticipațieiimpropriiprevăzută de art.52, alin.3
Cp.

❖ Iresponsabilitatea
Iresponsabilitatea este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei
și este definită în cadrul art.28 Cp, astfel: „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvȃrșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia nu putea să-și dea seama de acțiunile
sale, fie din cauza unei boli psihice fie din alte cauze”.
Iresponsabilitatea privește incapacitatea psihică a persoanei, atât sub raport intelectual
-când aceasta nu poate să realizeze semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale, cât și
sub raport obiectiv - când nu-și poate determina și dirija în mod normal voința, având la bază
cauze precum idioțenia, cretinismul, retard cognitiv, maladie neuropsihică ori tulburări provocate
prin intoxicații ca urmare a consumului de alcool sau substanțe psihotrope.
Iresponsabilitatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă:
⮚ făptuitorul are incapacitate psihică, intelectivă si volitivă cu privire la acțiunile
sau inacțiunile sale (nu are discernământ ori este în stare de inconștiență sau nu
are capacitate de a-și determina și dirija manifestările de voință);
⮚ starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvîrșirii faptei, indiferent
dacă după săvărșirea acesteia făptuitorul și-a recăpătat capacitatea intelectuală și
 volitivă. Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei, starea de
iresponsabilitate trebuie să fie totală. Aceasta se stabilește de către organele
judiciare pe baza concluziilor medicale. În acest sens, Î.C.C.J. a stabilit că în
cazul în care, prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, se conchide că
la data săvărșirii faptei inculpatul avea discernământ mult diminuat, dar nu
absolut, achitarea în baza iresponsanilității este greșită. Dacă într-un atare caz
există îndoieli cu privire la responsabilitatea inculpatului, instanța trebuie să
dispună efectuarea unei noi expertize psihiatrice și avizarea de comisia
competentă a actelor medicale;
⮚ incapacitatea psihofizică a făptuitorului să fie consecința unei boli psihice sau alte
cauze, diferite de cele care provin din stări normale (minoritate) ori care limitează
capacitatea psihică a făptuitorului, fără a o aboli;
⮚ fapta săvȃrșită în stare de incapacitate psihofizică intelectivă ori volitivă să fie
prevăzută de legea penală.
Faptasăvȃrșită in stare de iresponsabilitate nu poate fi imputatăcelui care a săvȃrșit-o,
înlăturându-se astfelrăspundereapenală; iresponsabilitatea are caracter personal
producândefectenumaifață de persoana care a săvȃrșitfaptapenalăînaceastă stare.
❖ Intoxicația
Potrivit art.29 Cp, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvȃrșită de persoana
care în momentul comiterii acesteia nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori
nu putea să le controleze din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe
psihoactive.
Intoxicația reprezintă o stare psihofizică anormală a făptuitorului ca urmare a consumului de
substanțe psihoactive care să conducă de la diminuarea până la anihilarea capacității intelective
și volitive a acestuia. Intoxicația poate fi accidentală (involuntară) - făptuitorul ajungând în
această stare independent de voința sa (ex. o persoană consumă substanțe aparent inofensive fără
a cunoaște efectul lor ) ori voluntară - ca urmare a consumului de alcool sau substanțe
psihoactive în mod voit.
Intoxicație voluntară poate fi simplă (ex. consumarea băuturilor alcoolice cu ocazia serbării
unui eveniment) sau preordinată, care constituie circumstață agravantă, deoarece presupune
consumarea de alcool ori substanțe psihoactive pentru a avea mai mult curaj în săvărșirea faptei
sau pentru a invoca intoxicarea drept scuză a săvărșirii faptei, constituind astfel circumstanță
agravantă potrivit art.77 lit. f) Cp. După gradul de intoxicație cu alcool sau alte substanțe
psihoactive intoxicația poate fi completă (în această stare făptuitorul este incapabil să înțeleagă
caracterul și urmările acțiunilor sale) sau incompletă (starea presupune doar diminuarea, și nu
abolirea capacității de înțelegere și voință).
Pentru ca intoxicația să înlăture caracterul penal al faptei este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiții:
⮚ făptuitorul să se afle în stare de intoxicație produsă prin alcool sau alte substanțe
psihoactive în momentul ssăvărșirii faptei;
⮚ starea de intoxicație să fie involuntară;
⮚ starea de intoxicație să fie completă;
⮚ fapta produsă în stare de intoxicație să fie prevăzută de legea penală.
Starea de intoxicațieîn care se găseafăptuitorul la momentulsăvărșiriifapteiprevăzută de
legeapenalăconstituiecauză de neimputabilitate cu caracter personal,
înlăturândrăspundereapenalădatorităimposibilitățiifăptuitorului de a-și da seama de
acțiunilesauinacțiunile sale și de a fi stăpân pe ele, din motive independente de voințasa.
❖ Eroarea
Eroarea desemnează interpretarea greșită a realității din momentul săvârșirii faptei
prevăzută de legea penală. Reglementarea erorii în Codul penal are la bază calsificarea între
eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și eroarea asupra caracterului interzis al
actului. Această abordare se regăsește în legislații europene, precum art.16-17 Cp german, art.14
Cp spaniol, art.13 și 21, Cp elvețian60.
După obiectul asupra căruia poartă eroarea, aceasta se clasifică în:
⮚ eroare de fapt – atunci când vizează necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor
date ale realității;
⮚ eroarea de drept – exprimă necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor dispoziții
juridice. Eroarea de fapt constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei
în situația în care caracterul ilicit al faptei săvȃrșite nu a putut fi cunoscut din
cauza unei împrejurări care nu putea fi în nici un fel evitată. Când eroarea privește

60
Ioan Lascu, Cauzele jus fica ve sicauzele de neimputabilitate in noul Cod penal, R.D.P., nr.3/2011, p.71;
 o normă extrapenală, caracterul penal al faptei este înlăturat în aceleași condiții ca
eroarea de fapt61;
Eroarea de fapt
Potrivit art. 30 Cp, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvȃrșită de
persoana care în momentul comiterii acestei nu cunoștea existența unei stări, situații ori
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Dispozițiile alin.1 se aplică și faptelor
săvȃrșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației
ori împrejurării respective nu este ea însăși, rezultatul culpei.
Nu constituie circumstanță agravantă sau element agravant starea, situația ori
împrejurările pe care infractorul nu le-a cunoscut-o în momentul săvărșirii infracțiunii.
Eroarea poate fi :
⮚ o stare, o situație, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei caz în
care eroarea constituie o cauză de neimputabilitate, excluzăâd caracterul penal al acesteia;
⮚ o circumstanță agravantă a infracțiunii pe care o înlătură, infracțiunea fiind comisă în
varianta tip.
Pentru ca eroarea de faptsăînlăturecaracterul penal al fapteisăvȃrșite se cer a fi
întruniteurmătoarelecondiții:
⮚ să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;
⮚ în momentul săvărșirii faptei făptuitorul să nu fi cunoscut existența unei stări, situații,
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei;
⮚ starea, situația sau împrejurarea pot să reprezinte un element constitutiv al
infracțiunii, un element circumstanțial agravant al acestuia ori o circumstanță
agravantă.
Înaceastăipostazăeroareapoartăasupraelementelor constitutive ale
infracțiuniiînlăturândintenția - parteesențială a laturiisubiective. Aceastăeroareînlăturăși
culpa dacăesteinvincibilă, respectivlasăsăsubzisterăspundereapenalăpentru o faptă din
culpă, dacăeroareaesteculpabilă, iarfaptaesteincriminatășiînmodalitatearespectivă.
Spreexemplu, dacă o persoanăîndreaptăspre o altăpersoană o
armăneîncărcatădorindsăfacă o glumă, deși in realitate nu era așa, șiucide victim, autorul
nu varăspundepentruomorsăvârșit cu intenție, darvarăspundepentruucidere din culpă,

61
C- n Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 204;
 datorităfaptuluicăaceastăeroareîiesteimputabilă. Nu va fi înlăturatcaracterul penal al
fapteicânderoareapoartăasupraidentitățiipersoanei, încazulinfracțiunilor contra persoanei
(ex. lovireavătămareauneialtepersoanedecâtceavizată de făptuitordatorităîntunericului.)
Eroarea de drept extrapenal
Potrivit art.30, alin.4 Cp eroarea poate constitui cauză de neimputabilitate și în cazul
necunoașterii unor dispoziții legale extrapenale. Eroarea cu privire la o normă extrapenală este
posibilă, cel mai adesea, în situațiile unor formulări ambiguie sau a unor termeni cu o sferă de
cuprindere largă întâlnite în cadrul normelor de incriminare, care prevăd ca element constitutiv
al unei infracțiuni condiția săvărșirii unei fapte pe nedrept sau contra dispozițiilor legale.
Eroarea cu privire la o normă extrapenală are același efect ca și eroarea de fapt,
înlăturând caracterul penal al faptei .

Eroarea de drept penal

Eroarea de drept penaleste o modalitate sau formă a erorii, cauză de neimputabilitate,
reglementată de art.30, alin.5 Cp, potrivit căruia nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvȃrșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșită a caracterului ilicit al acesteia,
din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.
Această cauză de neimputabilitate operează doar în cazuri excepționale, în ipostaze în
care făptuitorul nu a cunoscut caracterul ilicit (penal sau extrapenal ) al faptei sau din cauza unei
împrejurări care nu putea fi evitată (eroare inevitabilă). Invocarea erorii privind caracterul penal
al faptei este destul de rară (datorită notorietății legii penale) și incide în legătură cu faptele
incriminate de foarte puțin timp ori cu o aplicabilitate restrânsă, cu privire la care făptuitorul nu a
avut cum să cunoască caracterul penal al acestora.
Într-o decizie recentă dată de Î.C.C.J. s-a stabilit că eroarea de drept penal operează
numai în ipoteza în care este invincibilă. Nu se află într-o eroare invincibilă asupra caracterului
ilicit al faptei de conflict de interese persoana având calitatea de membru al comisiei de evaluare
a persoanelor adulte cu handicap, căreia pregătirea, experiența profesională și atribuțiile
exercitate în domeniu îi permit să cunoască și să înțeleagă exact caracterul legal în care trebuie să
își desfășoare activitatea, inclusiv prin raportare la rigorile legii penale.
❖ Cazul fortuit
 Cazul fortuit reprezintă o cauză de neimputabilitate prevăzută de art.31 Cp, conform căruia
nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărui rezultat e consecința unei împrejurări
care nu putea fi prevăzută.
Cazul fortuit începe acolo unde sfârșește culpa, respectiv când actul de voință al făptuitorului
nu cuprinde, în nici un mod, reprezentarea vreunei urmări socialmente periculoase, iar în
condițiile concrete în care a acționat, făptuitorul nu trebuia și nu putea să-și dea seama de lanțul
cauzal care va determina consecințele periculoase ale actului său. În cest caz, acțiunea exterioară
făptuitorului îmbracă forma unui simplu act mecanic fără consecințe sub aspectul incidenței legii
penale.
Pentru a putea reține cazul fortuit este necesar și obligatoriu să se constate ca fiind îndeplinite
următoarele condiții:
⮚ rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecința intervenției unei
împrejurări străine de voința și conștiința făptuitorului;
⮚ făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția împrejurării (forța
străină) care a produs rezultatul;
⮚ fapta care a produs un rezultat socialmente periculos datorat intervenției imprevizibile
a unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.
Prin împrejurări fortuite se înțelege: un fenomen al naturii (cutremur, furtună, alunecări
de teren etc), tehnicizarea activităților umane (defectarea unui mecanism, uzura prematură a
piesei etc.), conduita imprudență a unei persoane ori starea maladivă a unei persoane (epilepsie,
leșin, atac de cord, etc.).
Când se invocă existența cazului fortuit trebuie să se examineze caracterul obiectiv al
imposibilității de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neașteptat, adică să se
stabilească că, în situații similare, nimeni nu ar fi putut să prevadă ivirea acelei împrejurări.
Raportând aceste aspecte la cauza dedusă judecății Î.C.C.J. a stabilit că ,,Deplasarea
numitului P.I. de la un etaj superior la un etaj inferior la camera unde era cazată partea vătămată
M.L., pe care a agresat-o, nu putea avea consistența unei împrejurări care nu putea fi prevăzută
de către inculpați; ea s-a datorat neglijenței de care au dat dovadă inculpații în exercitarea
atribuțiilor de serviciu. Modul defectuos în care inculpații S.G. și N. G. și-au îndeplinit atribuțiile
de serviciu au favorizat comportamentul numitului P.I. care, deși avea calitatea de deținut, fiind
în executarea unei pedepse privative de libertate, aflat temporar în custodia statului, s-a deplasat
nestingherit de la o secție la alta, agresându-l pe M.L., aflat și el în executarea unei pedepse
privative de libertate, situație ce nu poate fi asimilată cu acțiunea unei forțe, a unei energii a cărei
intervenție nu poate fi prevăzută62.
Incidența cazului fortuit a fost reținută în situația unui accident rutier urmat de moartea
unei persoane, întrucât starea de pericol potențial și de pericol efectiv a fost creată de spargerea
sabotului de fricțiune, cât și de către autovehiculul neidentificat care a pătruns, fără să se asigure,
pe un drum cu prioritate. Prin urmare, inculpatul nu trebuia și nu putea să prevadă faptul că pe
drumul cu prioritate pe care circula perfect legal urma să pătrundă, fără a acorda prioritate de
trecere, un alt autovehicul și nici să prevadă spargerea garniturii sabotului de fricțiune63
Fapta prevăzută de legea penală săvȃrșită în caz fortuit nu este infracțiune, vinovăția
făptuitorului fiind exclusă. Datorită imposibilității prevederii intervenției energiei străine, cu
caracter obiectiv și general, efectele cazului fortuit opereazǎ in rem, rǎsfrȃngȃndu-se asupra
tuturor participanţilor.

Lipsa prevederii în legea penală

Lipsa prevederii faptei în legea penală reprezintă una dintre cauzele care înlătură
caracterul infracțional al faptei. Această cauză poate interveni în situațiile în care o faptă
aparentă, întrunește trăsăturile esențiale ale infracțiunii, însă nu are caracter penal deoarece nu
este ori nu mai este prevăzută de legea penală, în următoarele ipoteze:
⮚ fapta a fost dezincriminată sau abrogată, fiind scoasă din sfera ilicitului penal,
deși a constituit infracțiune până la o anumită dată;
⮚ fapta nu îndeplinește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii;
⮚ lipsește dubla incriminare în cazurile în care aplicarea legii penale române,
conform principiului personalității, presupune dubla incriminare a faptei, atât în
legea penală română cât și în legea locului unde s-a săvârșit infracțiunea.
Lipsa prevederii faptei în legea penală înlătură caracterul penal al acesteia, având
character obiectiv, real și se răsfrânge asupra tuturor participanților la comiterea ei.

62
Î.C.C.J, S. pen., dec. nr. 946 din 14 mar e 2014, în P. Ciobanu, D. Bogdan, p.63;
63
JudecătoriaBu ea ,sen nțapenală nr.443 din 18 decembrie 2014, in p. Ciobanu, D. Bogdan, p.62;
Formele infracțiunii
4.1 Aspecte generale
Infracțiunea reprezintă un act de conduită exterioară a omului ce se desfășoară în sfera
relațiilor sociale, în timp și spațiu. Astfel, săvârșirea faptei interzise de legea penală parcurge mai
multe momente sau faze până la momentul producerii rezultatului socialmente periculos.
Studiul activității infracționale atestă existența, în desfășurarea actului de conduită
interzis, a două perioade pe care le parcurge, și anume o perioadă internă sau psihică de
concepție și decizie, respectiv o perioadă externă sau de execuție a deciziei de a săvârși
infracțiunea64.
Perioada internă vizează procesele psihice care au loc în conștiința făptuitorului față de
săvârșirea faptei și față de urmările acesteia. Ea are ca momente sau faze: conceperea ideii de a
săvârși o infracțiune; deliberarea sau compararea alternativelor săvârșirii sau nesăvârșirii
infracțiunii, cu avantajele și dezavantajele fiecărei alternative; decizia sau hotărârea de a săvârși
infracțiunea - acest ultim moment fiind întâlnit numai la infracțiunile intenționate. În această
perioadă internă se formează latura subiectivă a infracțiunii.
Perioada externă sau de executare cuprinde toate acțiunile efectuate în vederea realizării
hotărârii de a săvârși infracțiunea (iter criminis), de la prima manifestare externă în executarea
rezoluției infracționale, până la producerea rezultatului socialmente periculos.
În perioada externă a activității infracționale se disting mai multe momente sau faze în
realizarea hotărârii infracționale: faza actelor de pregătire, faza actelor de executare și faza
urmărilor.
Faza actelor pregătitoare sau preparatorii este prima fază a perioadei externe și se
caracterizează prin desfășurarea de activități care pregătesc executarea hotărârii infracționale,
fără să se treacă la executarea propriu-zisă a acesteia.
Faza actelor de executare presupune săvârșirea de acte materiale, acțiuni, activități, care
constituie elementul material al infracțiunii. În faza de executare se disting momente care capătă
individualitate și semnificație pe planul dreptului penal65. Este posibil ca executarea faptei să fie
întreruptă sau să se realizeze incomplet, astfel încât nu se realizează acțiunea care constituie
elementul material al infracțiunii ori, deși executarea faptei este completă, nu se produce

64
C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p. 415;
65
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 278;
rezultatul prevăzut de lege pentru calificarea acesteia ca infracțiune. Dacă executarea faptei este
completă și rezultatul prevăzut de lege pentru calificarea acesteia ca infracțiune s-a produs, ne
situăm în ultima etapă a perioadei externe – faza urmărilor.
Faza urmărilor presupune producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în
latura obiectivă a infracțiunii datorită executării în întregime a acțiunii care constituie elementul
material al acesteia.
Formele pe care infracțiunea le poate îmbrăca în ceea ce privește latura sa obiectivă, în
raport cu fazele de desfășurare ale activității infracționale, sunt:
⮚ forma actelor preparatorii;
⮚ forma tentativei;
⮚ forma faptului consumat;
⮚ forma faptului epuizat.
Infracțiunea poate exista în oricare dintre aceste forme. În doctrină66, infracțiunile au fost
clasificate după forma lor în infracțiuni tip sau infracțiuni de fapt consumat și infracțiuni atipice,
corespunzătoare actelor preparatorii, tentativei sau infracțiunii fapt epuizat.

4.2 Actele preparatorii

Noțiune și clasificare
Actele de pregătire sau preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe a activității
infracționale și constau în anumite acte materiale, activități, acțiuni prin care se pregătește
săvârșirea acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii.
Întrucât sunt efectuate în realizarea hotărârii de a săvârși infracțiunea, actele preparatorii
presupun existența unei rezoluții infracționale și caracterizează doar infracțiunile intenționate.
După natura și conținutul lor, actele de pregătire se pot împărți în:
⮚ acte de pregătire materială – constau în pregătirea materială pentru săvârșirea
infracțiunii prin: producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor sau
adaptarea lor în vedrea săvârșirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport în
vederea transportării și depozitării bunurilor sustrase, înlăturarea unor obstacole
materiale din calea săvârșirii faptei etc.

66
V. Dongoroz, op. cit., p. 261;
 ⮚ acte de pregătire morală – vizează crearea de condiții psihice sau morale
favorabile săvârșirii faptei prin realizarea de acțiuni precum: culegerea de
informații asupra condițiilor în care urmează să se săvârșească infracțiunea,
atragerea de complici, studierea locului unde urmează să se săvârșească fapta etc.
Actele preparatorii sunt posibile, de regulă, la orice infracțiune intenționată.
Incriminarea actelor preparatorii
În teoria dreptului penal s-au conturat două teze principale cu privire la incriminarea
actelor preparatorii.
Teza incriminării actelor preparatorii, care susține incriminarea și pedepsirea acestor acte
ținând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă, deoarece creează condiții favorabile
pentru săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, iar incriminarea lor are rolul de a preveni
săvârșirea faptei pregătite și de a apăra valoarea socială amenințată.
În cadrul acestei teze a incriminării actelor preparatorii se disting două variante: a
incriminării nelimitate a acestora, oricare ar fi infracțiunea pregătită și a incriminării limitate a
actelor de pregătire, adică incriminarea acestora numai la infracțiunile de o gravitate sporită.
Teza neincriminării actelor preparatorii are la bază ideea că actele pregătitoare nu trebuie
să fie incriminate deoarece ele rămân în afara faptei și nu prezintă pericol social prin ele însele.
Potrivit acestei teorii, actele pregătitoare nu produc o vătămare efectivă, iar dacă s-ar incrimina
astfel de acte s-ar ajunge la sancțiuni reduse și deci, inutile.
În legislația penală română, actele preparatorii nu sunt incriminate decât pe cale de
excepție, dar nu ca fază de desfășurare a activității infracționale, ci ca tentativă ori ca infracțiune
de sine stătătoare sau ca acte de complicitate anterioară, când sunt săvârșite de o altă persoană.
Sunt asimilate tentativei și pedepsite ca atare, actele preparatorii privind săvârșirea unor
infracțiuni grave precum: infracțiunile contra securității naționale [art. 412, alin. 2 Cp - se
consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor (...)], infracțiunile
prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri –
[se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor precum și
luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute (...)].
Actele preparatorii sunt incriminate ca infracțiuni autonome atunci când au o
periculozitate sporită (ex. deținerea de instrumente în vederea falsificării - art. 314 Cp).
 În cazul în care sunt executate de o altă persoană decât autorul, dar au fost efectuate în
vederea săvârșirii unei infracțiuni care s-a consumat ori se pedepsește în forma tentativei, actele
de pregătire constituie acte de complicitate anterioară la săvârșirea acelei infracțiuni.

4.3 Tentativa
Noțiune
Dispozițiile art. 32 Cp definesc tentativa ca fiind punerea în executare a intenției de a
săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Tentativa reprezintă acea formă atipică a infracțiunii care se caracterizează prin aceea că
rezultatul socialmente periculos, urmărit prin realizarea actului de executare, nu se produce fie
datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare a
fost efectuat în întregime.
Pentru ca actele de executare să îmbrace forma tentativei este necesară întrunirea
următoarelor condiții:
⮚ existența intenției infracționale, întrucât, potrivit art. 32 Cp, tentativa constă în
punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea.
Hotărârea de a săvârși o infracțiune presupune intenția, ca formă de vinovăție, atât
sub forma intenției directe cât și sub forma intenției indirecte. În practica
judiciară, latura subiectivă sau intențională a infracțiunii este atent analizată în
vederea stabilirii în mod corect a încadrării juridice. Astfel, pentru a putea
caracteriza activitatea infracțională a unei persoane ca fiind tentativă de omor este
necesară întrunirea mai multor condiții, și anume folosirea unui obiect vulnerant,
apt să producă moartea, vizarea unei zone vitale, intensitatea loviturii (sub
aspectul laturii subiective în cazul infracțiunii de loviri sau alte violențe inculpatul
acționează cu intenția generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la
infracțiunea de omor acesta acționează cu intenția de a ucide), expresia „uciderea
unei persoane” cuprinzând implicit ideeaorientăriiacțiuniispre un rezultat specific
constândînmoarteavictimei (…). Sub aspectullaturiisubiective se
poateobservacăinculpatul nu aacționat cu intențiadirectăsauindirectă de a ucide pe
 parteavătămată, acestaacționândîn mod clar cu intenția de a
67
vătămaparteavătămatăși de a scăpa de grupulacestuia .
⮚ punerea în executare a hotărârii infracționale, adică a realizării acțiunii ce
constituie elementul material al laturii obiective în vederea producerii rezultatului
socialmente periculos urmărit ori acceptat de făptuitor;
⮚ întreruperea executării ori neproducerea rezultatului – această ultimă condiție
delimitând tentativa de infracțiunea consumată. Întreruperea executării și
neproducerea rezultatului, chiar dacă executarea a fost integral realizată, se
datorează unor circumstanțe, acțiuni sau împrejurări care țin de voința
făptuitorului sau pot fi independente de voința sa.
Felurile tentativei
Din definiția legală a tentativei, rezultă că aceasta poate îmbrăca mai multe forme. După
gradul de realizare a acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii, se
disting:
⮚ tentativa întreruptă sau imperfectă (simplă, neterminată) - această formă a
tentativei se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârși
infracțiunea, executare care se întrerupe și rezultatul nu se mai produce. Cauza
care determină întreruperea executării poate fi umană (intervenția unei persoane)
ori să nu fie datorată intervenției umane (ex. furtul nu poate fi consumat datorită
pornirii zgomotoase a alarmei ori a rezistenței încuietorilor).
Dacă infracțiunea era imposibil de consumat datorită modului în care a fost
concepută executarea (ex. uciderea unei persoane prin blesteme), aceasta devine și
neidonee.
⮚ tentativa perfectă (terminată, fără efect, completă) - constă în punerea în
executare a hotărârii de a săvârși o infracțiune, executare care a fost dusă până la
capăt, dar rezultatul nu s-a produs, din cauze care nu țin de făptuitor (ex. se
dorește vătămarea sau uciderea unei persoane cu un obiect contondent, dar aceasta
se ferește și reușește să fugă; se administrează otravă victimei, dar aceasta ajunge
la spital și este salvată).

67
Curtea de Apel Timișoara, S.pen., dec. nr. 391/A din 5 mai 2014, în P. Ciobanu, D. Bogdan, p. 64-65;
 ⮚ tentativa idonee (pedepsibilă) – constă în punerea în executare a intenției de a
săvârși o infracțiune, dar producerea rezultatului nu este posibilă datorită
insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în
timpul când s-au săvârșit actele de executare obiectul lipsea de la locul unde
făptuitorul știa că se află. Acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii
este dusă până la capăt, însă cauza care împiedică consumarea infracțiunii este
anterioară începutului executării (ex. hoțul a deschis casa de bani, însă aceștia
fuseseră mutați într-un depozit bancar; se dorește uciderea prin împușcare a unei
persoane însă, în momentul în care se apasă pe trăgaci se constată că arma este
defectă etc).
⮚ tentativa neidonee (absurdă) - rezultă din prevederile art. 32 alin. 2 Cp potrivit
căruia nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii
este consecința modului cum a fost concepută infracțiunea.Neconsumarea
infracțiunii se datorează modului greșit, absurd, de concepere a infracțiunii:
comiterea unei infracțiuni prin folosirea unui fals grosolan, pe care îl poate
observa oricine, uciderea unei persoane prin oferirea unei substanțe total
inofensive (apă descântată) etc.Tentativa neidonee poate pune în discuție
responsabilitatea făptuitorului.
⮚ infracțiunea putativă – constă în executarea unor acte, acțiuni, activități care
reprezintă infracțiune doar în mintea făptuitorului, neavând caracter penal în
realitate (ex. încheierea unei a doua căsătorii, fără ca persoana să cunoască că
primul soț este decedat). În cazul faptei putative, lipseste obiectul ocrotirii penale,
fapta neavând caracter penal.
Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă
Tentativa nu este posibilă la toate infracțiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a
celui material68.
Tentativa nu este posibilă în raport cu elementul subiectiv, la infracțiunile care se
săvârșesc din culpă și nici la cele praeterintenționate, deoarece această formă atipică a

68
Avram Filipaș, Despre conver reafaptuluiputa vîntenta vaînmateriainfracțiunii de omor, în R.D.P., nr. 2/1994, p.
54-56;
infracțiunii presupune punerea în executare a intenției de a săvârși fapta prevăzută de legea
penală.
În cazul infracțiunilor săvârșite din culpă nu există rezoluție infracțională, astfel încât nu
se poate vorbi despre punerea în executare a hotărârii de a săvârși o infracțiune. Infracțiunile
săvârșite din culpă devin periculoase prin consumare.
În cazul infracțiunilor praeterintenționate tentativa nu este posibilă deoarece rezultatul
mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor presupune forma de vinovăție a culpei.
Tentativa nu este posibilă în raport cu elementul obiectiv sau material la infracțiunile
săvârșite prin inacțiune, cu executare promptă sau de obicei; infracțiune săvârșite prin inacțiune
exclud tentativa deoarece acestea se consumă în momentul neîndeplinirii obligațiilor cerute prin
norma de încriminare. Tentativa nu este posibilă în cazul infracțiunilor prompte, întrucât, acestea
nu permit o desfășurare în timp, cum ar fi, spre exemplu infracțiunile săvârșite oral, prin cuvinte
(verbis): amenințări, mărturie mincinoasă.
Infracțiunile de obicei presupun repetarea acțiunii prevăzute de norma penală de mai
multe ori, astfel încât să devină obișnuință, îndeletnicirea incriminată prin norma penală,
excluzând astfel tentativa.
Încriminarea și sancționarea tentativei
Deoarece tentativa reprezintă o executare integrală a acțiunii ce constituie elementul
material al laturii obiective și latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în
executare a intenției de a săvârși infracțiunea, acesta prezintă pericol social și este încriminată de
legea penală.
Prin dispozițiile art. 33, alin. 2 Cp a fost adoptat sistemul incriminării limitate a
tentativei, numai în cazul infracțiunilor prevăzute de lege și care prezintă un grad de pericol
social sporit.
În partea specială a codului penal ori în legile penale speciale pedepsirea tentativei are la
bază o prevedere concretă și expresă în acest sens, precum „tentativa se pedepsește” - art. 188,
alin. 2 Cp); în cadrul unei infracțiuni sau cu referire la un grup de infracțiuni ,,tentativa
infracțiunilor prevăzute în prezentul titlu se pedepsește” - art. 412 Cp; ,,tentativa infracțiunilor
prevăzute în art. 233-235 se pedepsește” - art. 237 Cp.
Modalitatea de sancționare a tentativei este prevăzută în art. 33 alin. 2 Cp ,,tentativa se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se
reduc la jumătate”. Spre exemplu, dacă legea prevede pentru infracțiunea consumată pedeapsa
închisorii de la 5 la 10 ani, tentativa se va pedepsi cu închisoarea de la 2 ani și șase luni la 5 ani.
Dacă pedeapsa pentru infracțiunea consumată este detenția pe viață, pedeapsa pentru
tentativă va fi închisoarea de la 10 la 20 de ani.
În cazul sancționării infracțiunilor consumate cu pedeapsa amenzii, indiferent dacă
această pedeapsă are caracter unic sau alternativ cu pedeapsa închisorii, limitele de pedeapsă care
vor fi reduse la jumătate vor fi stabilite în funcție de sistemul zilelor – amendă.

Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului

Potrivit art. 34 Cp, nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a
desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi
împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.
Desistarea reprezintă renunțarea de bunăvoie din partea făptuitorului la continuarea
acțiunii infracționale, iar împiedicarea producerii rezultatului presupune ca rezultatul faptei
săvârșite în întregime să nu se fi produs datorită intervenției acestuia.
Atât desistarea, cât și împiedicarea producerii rezultatului constituie cauze generale de
nepedepsire, dacă sunt întrunite anumite condiții:
⮚ condițiile desistării:
✔ să existe un început de executare a faptei;
✔ executarea faptei să fie întreruptă astfel încât să nu se ajungă la producerea
rezultatului socialmente periculos;
✔ întreruperea să fie expresia voinței libere a făptuitorului.
Nu sunt întrunitecondițiiledesistăriidacăfăptuitorulși-a
întreruptactivitateainfracționalăpentrucă nu a pututsă o continue dintr-o
cauzăindependentă de voințasaori de teama de a fi denunțat.
⮚ condițiile împiedicării producerii rezultatului
✔ făptuitorul să fi executat în întregime acțiunea care constituie elementul
material al infracțiunii;
✔ făptuitorul, după executarea faptei, să împiedice producerea rezultatului
socialmente periculos;
 ✔ împiedicarea producerii rezultatului de către făptuitor să se realizeze din
proprie inițiativă;
✔ împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de
descoperirea faptei (de către organele de urmărire penală sau de către orice
persoană).
Făptuitorulpoateîmpiedicaproducerearezultatuluiprin propria
saacțiunesaupoateîncunoștințaautoritățilecompetentedesprecomitereafaptei,
astfelîncâtproducerearezultatuluisăpoată fi împiedicată, cum ar fi
spreexempluîmpiedicareamorțiivictimei care a fostotrăvităprinadministrarea
de cătrefăptuitor a unui antidot șiinternareaacesteiaîntr-o unitatesanitară.
Făptuitorul care se regăsește în situația desistării sau a împiedicării producerii
rezultatului nu va fi pedepsit pentru tentativă. Însă, potrivit art. 34 alin. 2 Cp,
dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracțiune, se va aplica pedeapsa pentru această
infracțiune.

4.4 Infracțiunea consumată

Noțiune
Infracțiunea consumată presupune că a fost realizată în întregime acțiunea ce reprezintă
elementul material al laturii obiective și s-a produs rezultatul periculos, existând o concordanță
deplină între latura subiectivă și latura obiectivă a infracțiunii.
Infracțiunea în formă consumată are cel mai înalt grad de pericol social și atrage
întotdeauna răspunderea penală. Întreaga reglementare legală are în vedere această formă a
infracțiunii. Infracțiunea consumată înglobează și tentativa acelei infracțiuni.
În funcție de rezultatul socialmente periculos, infracțiunile îmbracă forma consumată
după executarea activității infracționale și producerea acesteia, în cazul infracțiunilor de rezultat.
În cazul în care, prin realizarea elementului material al laturii obiective, se creează o stare
de pericol pentru valoarea socială vizată, infracțiunea se consumă în momentul executării în
întregime a activității ce constituie elementul material al laturii obiective (infracțiune de pericol).
Infracțiunea fapt epuizat
 Infracțiunea fapt epuizat reprezintă acea infracțiune care, după momentul consumării,
cunoaște urmări noi, fie datorită amplificării rezultatului inițial, fie datorită activității
infracționale care continuă, până la intervenția unei forțe contrare ori a încetării acțiunii ori a
actelor de executare datorate voinței făptuitorului sau până la producea ultimului rezultat.
Infracțiunea fapt epuizat este o formă atipică de infracțiune, mai gravă, care este posibilă
la infracțiunile progresive sau de obicei.
Stabilirea momentului epuizării (a producerii ultimului rezultat) este importantă pentru că
în raport cu acest moment sunt incidente unele instituții de drept penal precum aplicarea legii
penale în timp și spațiu, calculul termenului de prescripție etc.

Capitolul I. Unitatea de infracțiune

1.1 Aspecte generale. Noțiune și clasificare

Când fapta săvârșită întrunește conținutul constitutiv al unei singure infracțiuni, există
unitate de infracțiune, iar când fapta sau activitatea săvârșită întrunește conținutul constitutiv a
două sau mai multe infracțiuni, există pluralitate de infracțiuni.
Prin unitate de infracțiune se desemnează activitatea infracțională formată dintr-o singură
acțiune ori inacțiune ce decurge din natura faptei sau din voința legiuitorului, săvârșită de o
persoană și în care se identifică conținutul unei singure infracțiuni.69
Unitatea de infracțiune este reglementată sub două forme: unitatea naturală și unitatea
legală.
Unitatea naturală de infracțiune este acea formă de unitate infracțională, determinată de
unitatea acțiunii sau inacțiunii, de unicitatea rezultatului, ca și de unicitatea formei de vinovăție
cu care este săvârșită infracțiunea.70
În cazul unității naturale, situației din realitatea obiectivă îi corespunde conținutul unei
singure infracțiuni.
Unitatea legală reprezintă o formă a unității infracțiunii reglementată de lege, care
reunește în conținutul unei singure infracțiuni două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni care ar
putea realiza, fiecare în parte, conținutul constitutiv al unor infracțiuni distincte.

69
V. Dongoroz, op. cit., p. 326;
70
C. Bulai, Infracțiunea simplă ca formă a unității naturale a infracțiunii, în S.C.J. nr. 1/1985, p. 67;
 Unitatea legală nu este rezultatul realității obiective, ci are la bază voința legiuitorului și
considerente de tehnică legislativă. Unitatea legală este prevăzută atât prin normele părții
generale a Codului penal(infracțiunea continuată și infracțiunea complexă), cât și în partea
specială, ea rezultând implicit din modul în care sunt reglementate unele infracțiuni.

1.2 Unitatea naturală de infracțiune

Unitatea naturală de infracțiune este cunoscută sub trei forme: infracțiunea simplă,
infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.

Infracțiunea simplă
Ca formă a unității naturale, infracțiunea simplă se caracterizează printr-o singură
acțiune, un singur rezultat și printr-o singură formă de vinovăție.
Infracțiunea simplă nu trebuie înțeleasă ca fiind rezultatul unei singure acțiuni (o singură
lovitură în cazul infracțiunii de vătămare corporală), ea putând îngloba mai multe acte de
executare care nu au însă semnificație proprie, cuprinzându-se în activitatea unică. Astfel,
omorul, tot infracțiune unică va fi considerată dacă este provocat printr-o singură lovitură ori prin
mai multe lovituri aplicate succesiv de infractor.71
Când printr-o singură acțiune se aduce atingere mai multor persoane, nu se mai realizează
conținutul unei singure infracțiuni, ci o pluralitate de infracțiuni, pentru care se aduce atingere
mai multor titulari de valori sociale ocrotite.
Pluritatea de persoane vătămate printr-o activitate infracțională unică, cu excepția
infracțiunilor contra vieții și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, va determina
existența atâtor infracțiuni câte persoane au fost vătămate în drepturile lor.
În cadrul infracțiunilor contra vieții, vătămarea mai multor persoane prin aceeași
activitate infracțională formează conținutul constitutiv al infracțiunii complexe de omor calificat
[art. 189 alin. lit. f.) Cp]. Similar, în cazul vătămării din culpă a două sau mai multe persoane
prin aceeași activitate infracțională, se întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de
vătămare corporală din culpă în formă agravată prevăzută de art. 196, alin. 4 Cp.

71
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 299;
Infracțiunea continuă
Ca formă a unității naturale, infracțiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în
chip natural a acțiunii sau inacțiunii, ce constituie elementul natural al laturii obiective, după
consumare, până la intervenția unei forțe contrare.72
Forța contrară care determină epuizarea infracțiunii, poate avea ca sursă voința
făptuitorului, intervenția autorităților, intervenția altei persoane.
Potrivit art. 154, alin. 2 Cp, termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul
infracțiunii continue curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii.
În normele de incriminare, infracțiunea continuă se identifică după elementul central al
laturii obiective, care presupune o acțiune sau o inacțiune ce durează în timp, precum deținerea,
reținerea, rămânerea, purtarea, lipsirea de libertate, etc.
În unele cazuri, activitatea infracțională care caracterizează infracțiunea continuă, este
succesibilă de întreruperi care sunt determinate de natura acestei activități și nu afectează
unitatea infracțiunii continue, cum ar fi cazul infracțiunilor continue succesive. Spre exemplu,
conducerea unui autovehicul fără permis de conducere presupune reluarea conducerii fără permis
în zile succesive, fără a avea la bază o nouă hotărâre infracțională.
Legea penală aplicabilă va fi legea în vigoare la momentul epuizării infracțiunii continue.
Dacă activitatea infracțională continuă se desfășoară atât înainte de împlinirea vârstei de 18 ani
cât și după această vârstă, se va considera că activitatea infracțională s-a desfășurat în totalitatea
ei cât timp infractorul răspundea penal, dacă se dovedește că a acționat cu discernământ.

Infracțiunea deviată
Infracțiunea deviată reprezintă o formă a unității naturale de infracțiune care desemnează
fapta penală săvârșită prin devierea acțiunii de la obiectul sau persona împotriva cărora este
îndreptată datorită greșelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană pe de o parte, sau prin
îndreptarea acțiunii – din eroarea făptuitorului – asupra altei persoane ori a altui obiect decât
acela pe care vrea făptuitorul să-l vatăme, pe de altă parte.73
Infracțiunea deviată se poate săvârși prin următoarele modalități:

72
M. Basarab, Drept penal. Partea Generală, vol. II, ediția a II-a, Editura Fundația „Chemarea”, Iași, 1995, p. 5;
73
C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p. 502;
 ⮚ prin devierea acțiunii spre un alt obiect sau persoană (aberatio ictus), cum ar fi,
spre exemplu situația în care făptuitorul urmărește să lovească persoana, însă,
datorită manevrării incorecte a obiectului contondent, lovește o altă persoană;
⮚ prin săvârșirea faptei asupra altei persoane (error in personam) – făptuitorul
dorește să ucidă o persoană însă, datorită vizibilității reduse, o confundă și
împușcă o altă persoană.
În cazul infracțiunii deviate se comite o singură infracțiune. În situațiile în care se
realizează și o tentativă pedepsibilă pe lângă infracțiunea consumată (ex. infractorul, dorind să
ucidă o persoană dintr-un grup, descarcă un foc de armă asupra acesteia și nu o nimerește, dar
ucide o altă persoană) se va reține atât pedeapsa pentru infracțiunea consumată, cât și pentru
tentativă pedepsibilă.

1.3 Unitatea legală de infracțiune

Unitatea legală de infracțiune se prezintă sub următoarele forme: infracțiunea continuată,
infracțiunea complexă, infracțiunea progresivă și infracțiunea de obicei.

Infracțiunea continuată
Infracțiunea continuată este forma unității legale de infracțiune care presupune săvârșirea
de către aceeași persoană, la intervale de timp diferite, în realizare aceleiași rezoluții
infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv (sintagma a fost declarata neconstitutionala) a
unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (art. 35,
alin. 1 Cp).
Din definiția legală, rezultă condițiile de existență ale infracțiunii continuate:
⮚ unitatea de subiect activ - această condiție presupune ca aceeași persoană să
săvârșească mai multe acțiuni sau inacțiuni, având calitatea, la toate actele de
executare, de autor, de complice sau instigator ori săvârșește unele acte ca autor,
iar alte în calitate de complice sau instigator;
⮚ pluralitatea actelor de executare - actele de executare pot fi acțiuni sau inacțiuni,
săvârșite la intervale de timp nu foarte îndelungate, care îmbracă forma faptului
consumat sau a tentativei.
 Dacă între actele de executare se scurge o perioadă mai lungă de timp, acestea pot
fi calificate ca infracțiuni distincte, deoarece există posibilitatea schimbării
hotărârii infracționale. În cazul în care actele de executare se succed la intervale
foarte scurte, acestea pot întruni conținutul constitutiv ale infracțiunii simple (ex.
aplicarea mai multor lovituri, aceleiași persoane).
⮚ unitatea de rezoluție - rezoluția infracțională unică pentru toate actele de
executare trebuie să fie anterioară activității infracționale și să se mențină în linii
generale pe parcursul întregii executării.În determinarea caracterului unic al
rezoluției infracționale vor fi avute în vedere toate împrejurările de fapt și
condițiile în care s-au săvârșit actele de executare. Spre exemplu, traficul de
persoane încriminat prin dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 678/2001, comis
asupra mai multor subiecți pasivi, în aceleași condiții de loc și de timp, constituie
o infracțiune unică, în formă continuată, iar numai multe infracțiuni aflate în
concurs.74
⮚ unitatea de calificare juridică - actele de executare, materializate în acțiuni sau
inacțiuni trebuie să realizeze conținutul aceleiași infracțiuni. Acestea nu trebuie să
fie identice, putând (unele) îmbrăca forma infracțiunii continuate sau a tentativei
ori a variantelor alternative ale elementului material al infracțiunii.
⮚ Precizari privind subiectii pasivi - această condiție presupune ca actele de
executare să fie îndreptateîmpotriva unor subiecți pasivi diferiți
Potrivit art. 238 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a Codului penal „(…)
condiția unității subiectului pasiv se consideră îndeplinită atunci când:
⮚ bunurile ce constituie obiectul infracțiunii se află în coproprietatea mai multor
persoane;
⮚ infracțiunea a adus atingere unor subiecți pasivi secundari diferiți, dar subiectul
pasiv principal este unic”.
Stabilirea caracterului continuat al infracțiunii prezintă importanță cu privire la incidența
unor instituții de drept penal precum calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale
(care va curge de la momentul săvârșirii ultimului act de executare), aplicarea legii penale în

74
I.C.C.J., S.U., dec. nr. 49/2007, M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007;
timp (se va aplica legea penală în vigoare la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni),
incidența unui act de clemență etc.
Dacă făptuitorul a început executarea unor acte care formează elementul obiectiv al unei
infracțiuni continuate înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, acestea nu se iau în considerare.
Vor atrage răspunderea penală actele de executare săvârșite după împlinirea vârstei de 14 ani,
dacă au fost săvârșite cu discernământ.
Conform art. 36, alin. 1 Cp, infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani
în cazul pedepsei închisorii, respectiv cel mult o treime în cazul pedepsei amenzi.
În cazul infracțiunii continuate săvârșită de o persoană juridică, se va aplica regimul
sancționator al amenzii prevăzute de lege pentru persoana fizică, potrivit art. 147 alin. 1 Cp.
Dacă după condamnarea definitivă pentru o infracțiune continuată, condamnatul este
judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni,
ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior, potrivit art. 37 Cp.
Recalcularea pedepsei se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei inițiale sau
stingerea executării acesteia ori înlăturarea răspunderii penale pentru întreaga infracțiune
continuată.
Forma continuată a infracțiunii nu este posibilă în cazul infracțiunilor din culpă și nici a
infracțiunilor de obicei.

Infracțiunea complexă
Potrivit art. 35, alin. 2 Cp, infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca
element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care
constituie însăși o faptă prevăzută de legea penală.
Infracțiunea complexă poate cuprinde în conținutul ei, ca element constitutiv ori ca
element circumstanțial agravat, o acțiune sau o inacțiune care să constituie prin ea însăși o faptă
prevăzută de legea penală.
Infracțiunea complexă tip (propriu-zisă) este acea formă a infracțiunii complexe care
prevede în conținutul ei, ca element constitutiv, o acțiune sau o inacțiune care reprezintă
continuarea unei alte infracțiuni. Exemplul clasic îl constituie tâlhăria, care întrunește în
conținutul ei infracțiunile de furt și amenințare ori furt și violențe.
Infracțiunea complexă cu variantă agravantă, este acea formă a infracțiunii complexe,
care cuprinde în conținutul său, ca element circumstanțial agravat, o acțiune sau inacțiune care
constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. În această formă infracțiunea
complexă poate constitui o variantă calificată a unor infracțiuni simple, creată prin absorbirea în
conținutul său a unor fapte ce reprezintă conținutul unor alte infracțiuni. Exemplu de infracțiuni
complexe ca variante agravante îl pot constitui violul care a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei (art. 218, alin. 2 Cp), furtul săvârșit prin violare de domiciliu sau sediu
profesional [art. 229, alin. 2, lit. b) Cp], tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală ori
moartea persoanei (art. 234, alin. 3 Cp).
Infracțiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale ci o
infracțiune în sine, sancționată potrivit art. 36 alin. 2 Cp, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracțiune.
Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai
grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea
complexă consumată (art. 36 alin. 3 Cpen).
Spre exemplu, în cazul tâlhăriei urmată de moartea victimei, în care deposedarea nu a
reușit, limitele de pedeapsă nu vor fi reduse la jumătate întrucât infracțiunea de tâlhărie a rămas
în faza de tentativă, ci vor fi aplicate pentru infracțiunea consumată (rezultatul mai grav care s-a
produs).
Și în această situație, dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune complexă este
judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni,
ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.

Infracțiunea progresivă
Infracțiunea progresivă este acea infracțiune care, după momentul consumării unei
anumite infracțiuni, fără intervenția făptuitorului, își amplifică progresiv rezultatul ori produce
urmări noi specifice unor infracțiuni mai grave.