ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE

1. Noţiuni generale
Naşterea, modificarea şi stingerea oricărui fenomen juridic se încadrează în timp şi spaţiu.
Legile (în accepţiunea largă a termenului anume de acte normative) şi situaţiile juridice
guvernate de legi sunt integrate în timp şi spaţiu. În timp, legile există odată cu intrarea lor în
vigoare şi încetează să mai fiinţeze prin abrogare ori în alt mod. În spaţiu, legile sunt coexistente
pe teritorii supuse unor suveranităţi distincte, fiecare stat având propriul său sistem de drept.
Între legi şi situaţiile juridice se stabilesc, inevitabil, raporturi de concomitenţă sau
anterioritate cât priveşte timpul, respectiv raporturi interne ori externe în ce priveşte spaţiul.
Cunoaşterea acestora prezintă importanţă pentru corecta încadrare în lege a multitudinii
situaţiilor juridice dintr-o societate.

2. Acțiunea normei juridice în spaţiu

Spaţiul juridic este o entitate obiectivă diferită ca trăsături de cea astronomică sau
geometrică. Pe planul dreptului, spaţiul este omogen, adică uniform în toate punctele sale
putându-se deosebi: spaţii supuse suveranităţii de stat şi spaţii nesupuse suveranităţii vreunui
statului, precum spaţiul extraatmosferic, marea liberă; delimitarea dintre cele două categorii de
spaţiu fiind făcută prin tratatele de drept internaţional.
Problema acţiunii legilor în spaţiu se pune sub două aspecte principale: aspectul
internaţional şi aspectul competenţei teritoriale a organelor de stat în dreptul intern. În virtutea
principiului suveranităţii statului, acţiunea legilor unui stat se extinde asupra întregului său
teritoriu, excluzând totodată acţiunea legilor altui stat.
Desigur că necesitatea stabilirii şi dezvoltării relaţiilor internaţionale (interstatale) atrage
inevitabil şi anumite excepţii faţă de exclusivitatea aplicării legilor statului respectiv pe teritoriul
său. Aceasta, în condiţiile egalităţii depline între state, nu încalcă principiul suveranităţii şi se
bazează pe liberul consimţământ al statelor, astfel precum se întâmplă în cazul nostru în calitate
de membrii ai Uniunii Europene, prin raportare la dreptul Uniunii a cărui prioritate este
recunoscută față de dreptul național. Rezolvarea problemei aplicării legilor în spaţiu mai diferă şi
de la o ramură de drept la alta, aspecte în acest sens fiind dezvoltate prin reglementările specifice
în dreptul internaţional public şi privat, precum şi dreptul civil şi dreptul penal, între toate
acestea existând, însă, și corelaţii.

1
 Astfel, în dreptul internaţional public, prin tratatele internaţionale la care şi statul român
este parte, sunt soluţionate multiple probleme de aplicare a legilor în spaţiu, cu influenţe şi în
celelalte ramuri de drept.
În dreptul penal este consacrat, mai întâi, principiul teritorialităţii legii penale, în temeiul
căruia infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării li se aplică legea penală română, indiferent de
calitatea făptuitorului. Acest principiu este prevăzut și de art. 7 din Codul Civil. În Codul Penal
este definită şi noţiunea de teritoriu şi faptele care sunt considerate ca fiind săvârşite pe teritoriul
ţării. Prin art. 8 alin.(2) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, prin
teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul
şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Alin.(3) al aceluiaşi articol, definind
infracţiunea săvârşită pe teritoriul României, asimilează teritoriului acesteia şi nava sub
pavilion românesc, precum şi aeronava înmatriculată în România.
Legat de principiul teritorialităţii, în aplicarea legii penale în spaţiu există şi alte principii
care dau eficienţă într-un anume mod acestui principiu.
Acestea sunt:
- principiul personalităţii legii penale, potrivit căruia legea penală se aplică şi
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă este
vorba despre o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este
detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, legea penală română
se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o
persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune de legea penală a ţării unde a
fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat,
conform art. 9 alin. (1) si (2) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare.
- principiul realităţii legii penale care face posibilă aplicarea legii penale şi pentru fapte
săvârşite în afara ţării dacă sunt îndreptate împotriva statului român ori contra unui cetăţean
român ori a unei persoane juridice române şi sunt comise de un cetăţean străin ori persoană fără
cetăţenie, conform art.10 alin.(1) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare.
- principiul universalităţii legii penale române face posibilă aplicarea ei şi pentru alte
fapte săvârşite în afara teritoriului ţării, altele decât cele mai sus arătate, de un cetăţean străin sau
o persoană fără cetăţenie care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui
tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui
teritoriu a fost comisă; sau s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost
refuzată. Legat de aceasta, în dreptul penal există şi instituţia juridică a extrădării, un act bilateral
între două state suverane, şi în acelaşi timp o formă a cooperării acestora în lupta împotriva
infracţionalităţii.
2
 În materia dreptului civil, aplicarea legii în spaţiu este reglementată prin norme specifice
de drept intern sau drept internaţional. Iniţial pentru a reglementa aceste raporturi a fost adoptată
în materie, Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat,
act normativ abrogat urmare a intrării în vigoare a Codului civil, astfel precum reiese din art.230
lit.q) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
respectiv a Codului de procedură civilă, conform art. 83 lit.e) din Legea nr. 76/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Potrivit prevederilor
din domeniul dreptului internaţional privat, raporturile de drept internaţional privat sunt
raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi, cu elemente de
extraneitate. Legea soluţionează prin normele sale şi conflictele de legi ivite în materie, arătând
legea aplicabilă, toate aspectele teoretice şi practice urmând a fi detaliate la cursul de “Drept
internaţional privat”.
Privitor la aplicarea legilor în spaţiu mai facem următoarele precizări: aşa cum s-a arătat,
de principiu, legile şi, în general, toate actele normative se aplică pe întreg teritoriul statului.
Aceasta nu exclude posibilitatea ca un act normativ să se limiteze la aplicarea numai pe o parte a
teritoriului. Actele normative ale autorităţilor locale au aplicare numai pe teritoriul unităţii
teritorial-administrative în care acestea îşi exercită competenţa teritorială. În cazul statelor
federale, de asemenea, se ridică unele probleme privitoare la aplicarea legii în spaţiu, de
principiu cele ale statului federal având prioritate.
Excepţiile de la aplicarea principiului teritorialităţii legilor sunt consacrate și prin
convenţiile internaţionale la care statele pot adera, şi care vor fi studiate în cadrul la Drept
internaţional public, sau la ramurile de drept specifice, precum dreptul penal. Acestea pot să
priveaască și imunitatea de jurisdicţie privind anumite persoane, aspect ce va fi succint prezentat
şi mai jos.

3. Acțiunea normei juridice în timp

Aplicarea legii în timp priveşte problema stabilirii principiilor care determină momentul
iniţial şi cel final al efectelor în timp ale legii şi ale altor acte normative. Adoptarea actelor
normative nu coincide cu începutul acţiunii lor, cu intrarea lor în vigoare, deoarece trebuie aduse
mai întâi la cunoştinţa celor chemaţi să le aplice ori a acelora cărora li se adresează, iar pentru a
fi făcute publice este nevoie de timp.
Acțiunea în timp a normei juridice permite identificarea duratei existenței acesteia.
Această acțiune în timp cunoaște trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice; acțiunea în
timp a acesteia – moment guvernat de principiul Tempus regit actum; ieșirea din vigoare a
normei juridice.

3
 Principiul neretroactivităţii legii, consacrat în toate legislaţiile moderne, stabileşte că
legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea ei în vigoare, iar nu şi pentru
cele anterioare. Acesta este un principiu de bază, fundamental, înscris şi în actuala Constituţie a
României, unde potrivit dispoziţiilor art.15 alin.(2): “Legea dispune numai pentru viitor cu
excepţia legii penale sau contravenționale mai favorabile”. Acest principiu este unanim
recunoscut şi se explică prin aceea că mai întâi oamenii, pentru a-şi coordona conduita lor faţă de
prevederile legii, trebuie să o cunoască. Aceasta are loc prin publicarea legii. În Constituţia
noastră se prevede de asemenea, în mod expres (art. 100 şi art. 108) că nepublicarea actelor
normative (decrete, hotărâri şi ordonanţe) în Monitorul Oficial atrage inexistenţa
(nevalabilitatea) actului normativ respectiv şi a celorlalte acte normative eventual date în
aplicarea lui. Aceste precizări sunt valabile și pentru cel mai important act normativ – legea – act
juridic adoptat de către Parlament, chiar dacă prevederea constituțională de la art. 78 nu prevede,
în mod expres, această sancțiune.
Prin urmare, intrarea în vigoare a legilor are loc, în principiu, în momentul publicării lor
în Monitorul Oficial. Uneori, intrarea în vigoare a unui act normativ, poate avea loc ulterior
publicării lui, la o dată expres prevăzută chiar în conţinutul actului normativ. Pot exista acte
normative care să intre în vigoare pe anumite părţi ori unele dispoziţii din cuprinsul lor intră în
vigoare la date diferite. Aceasta din necesitatea creării posibilităţilor materiale ori de altă natură
necesare efectivei lor aplicări. Astfel, conform art. 78 din Constituţia României, republicată,
legea – înţeleasă ca act juridic adoptat de Parlamentul României, întră în vigoare la 3 zile de la
data publicării în Monitorul Oficial al României.
Excepţiile de la principiul neretroactivităţii
De la principiul neretroactivităţii legii există şi unele excepţii în care legea retroactivează.
O astfel de situaţie apare atunci când noua lege o prevede în mod expres că avem de-a
face astfel cu o retroactivitate expresă.
Pot exista anumite situaţii, când legiuitorul prevede în mod expres că anumite dispoziţii
sau întreg actul normativ se aplică şi pentru fapte anterioare. Unii autori consideră că există în
dreptul penal un principiu al activităţii legii penale, opus celui al neretroactivităţii ei. Acesta îşi
găseşte aplicarea atunci când legea nouă dezincriminează o faptă ca infracţiune. Prin urmare,
deşi acea faptă, săvârşită sub legea veche era considerată infracţiune, apărând o nouă lege care
nu o mai prevede, ca atare, această nouă lege va retroactiva, deci va deveni activabilă şi pentru o
faptă săvârşită anterior intrării ei în vigoare.
O altă excepţie de la principiul neretroactivităţii legilor, arătată şi în art.15 alin.(2) din
Constituţie, este în cazul aplicării legii penale sau contravenționale mai favorabile. Aceasta se
întâlneşte în cazul situaţiilor tranzitorii, respectiv atunci când, spre deosebire de situaţia mai sus
amintită, în care noua lege dezincriminează fapta, există o succesiune de legi, ambele sau
4
multiplele incriminând fapta respectivă ca infracţiune, dar cu unele deosebiri. Problema se pune
atunci când între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al judecării faptei sau chiar în timpul
executării pedepsei pentru fapta respectivă, se succed două legi penale, ambele pedepsind acea
faptă, dar în condiţii diferite. În doctrina şi practica penală s-a impus şi a căpătat consacrare şi în
codul nostru penal “aplicarea legii penale mai favorabile infractorului” sau a “legii penale mai
blânde” sau cum se mai numeşte principiul “mitior lex”. Acest principiu este consacrat de
dispoziţiile art. 5 - 6 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestuia,
organul de aplicare a legii va alege între cele două legi succesive pe cea mai favorabilă
infractorului, această alegere urmând a avea în vedere condiţiile de incriminare, de tragere la
răspundere penală şi de sancţionare (de pedepsire). Trebuie reţinut că se alege una dintre cele
două sau mai multe legi succesive, iar nu dispoziţii mai favorabile din ele, deoarece s-ar ajunge
în acest mod la aplicarea unei a “treia legi” care nu poate exista şi, mai mult decât atât, îi este
interzis celui care aplică legea să creeze o nouă lege. Problematica acestui principiu urmează a fi
aprofundată la cursul de Drept penal.
Legat tot de aplicarea legii penale temporare, adică a legilor având valabilitate în timp
prestabilită, întâlnim principiul ultraactivităţii legii penale temporare, consacrat şi prin
dispoziţiile art.7 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia “legea
penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu
a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp”. Aceasta este o reflectare a principiului
egalităţii indivizilor în faţa legii penale şi nu-l contrazice pe cel al aplicării legii penale mai
favorabile.
Subliniem, așadar, că aplicarea legii penale mai favorabile intervine atunci când între
momentul săvârşirii unei fapte penale şi cel al judecării ei (condamnării) se succed două sau
uneori mai multe legi, dar toate incriminează fapta respectivă ca infracţiune. În unele cazuri,
problema se pune în discuţie şi pentru infracţiuni definitiv judecate, chestiune ce va fi detaliată în
cursul de Drept penal.
Pe de altă parte este necesar a subinia că principiul neretroactivității legii mai favorabile
are în vedere și legea contravențională, astfel precum reiese din aceleași prevederi constituționale
ale art. 15 alin. (2) din Constituție.
O altă excepţie de la principiul neretroactivităţii legilor este cazul legilor interpretative,
adică a acelor legi date pentru interpretarea dispoziţiilor unei legi preexistente şi care ar trebui să
formeze corp comun cu aceasta, şi care ar trebui să producă efecte juridice de la data la care a
intrat în vigoare legea pe care o interpretează. Asemenea situaţii se întâlnesc, însă, foarte rar în
practică.

5
 Ieşirea legilor din vigoare are loc de obicei prin abrogare. Se face distincţia între legi
nelimitate în timp şi legile temporare, acestea din urmă ieşind din vigoare la data prevăzută în
cuprinsul lor.
În cazul legilor (se foloseşte termenul de lege în sens larg, adică incluzând orice act
normativ) nelimitate în timp, ieşirea din vigoare prin abrogare poate fi prin:
- abrogare expresă atunci când noul act normativ prevede expres că se abrogă dispoziţiile
anterioare din acel domeniu, identificând aceste dispoziţii (abrogare expresă directă) sau fără a le
enumera expres, ci folosindu-se expresia “de la data intrării în vigoare a prezentului act normativ
se abrogă orice dispoziţii contrare” (abrogare expresă indirectă).
- abrogarea mai poate fi tacită (implicită) atunci când noul act normativ nu arată ce
dispoziţii anterioare se abrogă, dar este limpede că aceste noi dispoziţii stabilesc reguli diferite
de cele anterioare, înlocuindu-le pe acestea.
În practica legislativă se foloseşte curent abrogarea expresă directă sau indirectă, sau, de
regulă, o combinație a acestora.
Un alt mod de ieşire din vigoare a legilor este cel cunoscut sub numele de “cădere în
desuetudine”. Această situaţie apare atunci când actul normativ respectiv nu este abrogat în mod
expres şi nici înlocuit cu un alt act, dar nu îşi mai găseşte aplicabilitatea, nu mai corespunde
situaţiilor pentru care a fost adoptat şi prin urmare, nu se mai aplică, fiind considerat învechit.
Aceste situaţii destul de rare se pot ivi în perioade de profunde transformări legislative.
Un alt mod de ieșire din vigoare a legilor este ajungerea la termen caz în care se regăsesc,
de regulă, legile temporare, legi care au prevăzut în conținutul lor un termen, identificat expres și
clar, până la care își vor produce efectele juridice.

4. Aplicarea legii asupra persoanelor

Este de principiu că legile (actele normative) se adresează persoanelor, oamenilor şi că,
aşa cum prevăd şi dispoziţiile art.16 din Constituţia României, republicată, “cetăţenii sunt egali
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” şi “nimeni nu este mai
presus de lege”. Potrivit principiului personalității, legea se aplică persoanelor care se află pe
teritoriul pe care statul își exercită suveranitatea, aflându-se într-un raport juridic cu acesta sau
cărora le-a fost acordat un statut juridic special de către acel stat. Însă, potrivit principiului
suveranității legea se aplică pe întreg teritoriul unui stat, motiv pentru care toți cei care locuiesc
sau se află pe teritoriul acestuia trebuie să o respecte, așadar fie că sunt cetățenii acestuia sau
străini, sau apatrizi.
Acesta nu include însă situaţiile, determinate de raporturile juridice internaţionale între
state în care, prin consensul statelor suverane şi egale în drepturi, să se convină asupra unor
imunităţi de jurisdicţie. Astfel, potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice,
6
încheiată în 18 aprilie 1961, la care România a aderat, ratificând-o prin Decretul nr. 566/1968 al
Consiliului de Stat, există imunitate de jurisdicţie, în materie penală, pentru personalul cu statut
diplomatic, precum şi pentru localurile şi terenurile misiunilor diplomatice. O astfel de imunitate
mai există, de asemenea, stabilită prin tratate ori acorduri internaţionale şi pentru alte persoane
cum ar fi membrii echipajelor navelor şi aeronavelor străine, aflate într-un port sau aeroport, sau
pentru militarii unei armate străine în anumite situaţii expres prevăzute de lege. De imunitate de
jurisdicție mai pot beneficia și alte categorii de persoane în virtutea funcțiilor și a demnităților
publice pe care le dețin la nivelul Uniunii Europene, astfel precum sunt, spre exemplu, comisarii
europeni sau judecătorii de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

II. Interpretarea normelor juridice

1. Noţiunea de interpretare

Interpretarea normelor juridice reprezintă acea etapă a aplicării acestor norme care
constă în operaţiunea raţională şi logică de lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului
lor în scopul justei aplicări a legii prin corecta încadrare în ea a situaţiilor de fapt.
Noţiunea interpretării normelor de drept (normelor juridice) cuprinde mai multe trăsături
esenţiale şi anume:
- interpretarea reprezintă o fază a aplicării dreptului. Aplicarea normelor juridice este o
activitate a organelor de stat, a autorităţilor publice competente, a funcţionarilor publici, a
magistraţilor, etc.
- conţinutul interpretării este dat de faptul că aceasta este o operaţiune de raţiune, de
logică prin care se lămureşte şi se explică sensul normelor juridice, voinţa legiuitorului;
- scopul interpretării normelor juridice este acela de a se încadra în mod corect diversele
situaţii concrete, de fapt, în norme, aşadar pentru justa şi corecta aplicare a normei juridice.

2. Necesitatea interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este necesară datorită mai multor considerente pe care le
vom expune în continuare.
În primul rând trebuie ţinut seama de faptul că norma juridică are un caracter general,
impersonal. Oricât de perfectă ar fi o norma, ea nu va putea să prevadă toate cazurile la care ar
urma să se aplice dat fiind varietatea şi complexitatea faptelor care pot cădea sub incidenţa
dispoziţiilor sale. Aceasta impune ca aceia chemaţi să aplice norma să o interpreteze, să vadă în
ce măsura cazul concret este prevăzut în ipoteza acesteia. Desigur, o reglementare mai
7
amănunţită, care să aibă în vedere cât mai multe situaţii concrete, este de dorit, dar nici o
legislaţie nu va putea prevede toate cazurile posibile care se pot ivi în viaţă, motiv pentru care
apare necesitatea interpretării normei.
Uneori chiar legiuitorul foloseşte o formulare a normei cu un grad mare de generalitate
pentru a putea cuprinde cât mai multe situaţii concrete posibile, revenind, în acest caz celui care
aplică norma, rolul de a o interpreta corect.
Interpretarea dreptului se mai impune, în al doilea rând, şi datorită modului în care sunt
redactate actele normative. Unii termeni folosiţi, cuvinte sau expresii au un înţeles diferit faţă de
cel din vorbirea obişnuită. Uneori, chiar în cuprinsul actului normativ, se dă definiţia ori înţelesul
unor termeni folosiţi la redactarea respectivului act sau există reguli privitoare la interpretarea
contractelor. De exemplu, în vorbirea curentă nu se face deosebire între expresiile “a avea”, “a
poseda”, sau “a deţine”, pe când în limbajul dreptului civil, fiecare din cele trei verbe exprimă
trei concepte diferite: “a avea” înseamnă a avea proprietatea unui lucru cu cele trei elemente
ale proprietăţii si anume: posesia, folosinţa, dispoziţia; “a poseda” înseamnă a deţine un lucru
cu intenţia de a te comporta faţă de el ca un proprietar, fără a fi însă proprietar; “a deţine”
înseamnă a stăpâni un lucru, dar nu pentru sine, ci pentru altul.
Interpretarea legii mai este necesară, în al treilea rând, şi pentru a se lămuri unele
contradicţii aparente ce se pot ivi, fie între acte normative diferite, fie între dispoziţii ale aceluiaşi
act normativ şi dispoziţii cu valoare de principiu, constituţionale. În asemenea situaţii se recurge
la metoda interpretării sistematice.

3. Clasificarea interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor de drept poate fi supusă mai multor clasificări folosind mai multe
criterii diferite. Clasificarea interpretării prezintă interes atât din punct de vedere teoretic, cât şi
practic. Sub primul aspect, clasificarea interpretării permite o mai bună sesizare a asemănărilor şi
deosebirilor dintre diferitele forme de interpretare, iar din punct de vedere practic, căruia de altfel
îi este subordonat şi primul aspect, aceasta clasificare serveşte la adâncirea cunoaşterii acestei
instituţii a dreptului şi, prin aceasta, la o mai bună şi corectă aplicare a normelor juridice.
Principalele criterii de clasificare şi felurile (formele) de interpretare în funcţie de aceste
criterii sunt următoarele:
1) În funcţie de criteriul gradului forţei juridice a interpretării, sau după
organul/autoritatea care face interpretarea identificăm :
- interpretarea oficială sau obligatorie;
- interpretarea neoficială.
2) După rezultatul obţinut în urma interpretării (raportul dintre conţinutul literal şi cel real
al normei juridice), aceasta este de trei feluri:
8
 - interpretare literală sau declarativă;
- interpretare extensivă;
- interpretare restrictivă.
3) În funcţie de criteriul metodei de interpretare, interpretarea se clasifică în:
- interpretare gramaticală,
- interpretare logică,
- interpretare sistematică,
- interpretare teleologică,
- interpretare istorică.

4. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

Interpretarea oficială este interpretarea făcută de un organ de stat/autoritatea
publică, respectiv de către organul/autoritatea care a emis actul sau organul/autoritatea
căruia/căreia i s-a conferit prin lege o astfel de competenţă şi care are o forţă juridică
obligatorie. Această interpretare are un caracter general şi obligatoriu.
Potrivit teoriei juridice, interpretarea oficială este la rândul său de două feluri:
a) autentică – este interpretarea făcută de chiar organul care a emis actul normativ din
care face parte norma interpretată. O lege nu poate fi interpretată (o normă dintr-o lege) decât tot
printr-o lege interpretativă, iar forţa obligatorie a acestei interpretări este egală cu cea a normei
interpretate. În prezent, este evident că, în situaţia în care ar apărea necesitatea unei asemenea
interpretări a legilor, deşi actuala Constituţie nu prevede în mod expres aceasta, o asemenea
interpretare nu o poate da decât tot Parlamentul care, potrivit dispoziţiilor art.61 din Constituţie,
este “unica autoritate legiuitoare a ţării”.
b) judiciară (cauzală, cazuală) este interpretarea dată de către instanţele judecătoreşti cu
ocazia aplicării normei de drept la soluţionarea unui caz concret. Această interpretare are forţă
juridică obligatorie numai pentru cazul concret judecat, îmbrăcând forma de putere a lucrului
judecat, dar doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti respective. Prin urmare ea
nu are caracterul general-obligatoriu al interpretărilor oficiale autentice, acest caracter
obligatoriu rezumându-se numai la speţa concretă definitiv judecată.
Interpretarea neoficială este interpretarea dată de oamenii de ştiinţă, de persoane care
nu acţionează în calitate de organ de stat, de autoritate publică, motiv pentru care mai este
denumită şi interpretare doctrinară sau ştiinţifică. Această interpretare nu are caracter obligatoriu
întrucât nu emană de la un organ de stat, în schimb ea se poate impune prin caracterul său
ştiinţific şi prin valoarea raţionamentelor pe care se bazează, uneori ajutând în acest fel nu numai

9
pe practicieni (cei chemaţi să aplice legea), dar şi la îmbunătăţirea legislaţiei prin observaţiile şi
demonstraţiile ştiinţifice făcute.

5. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă

Există situaţii în care cei care fac interpretarea normei juridice, după utilizarea metodelor
de interpretare (asupra cărora vom reveni şi care se folosesc concomitent, şi nu disparat) pentru
lămurirea completă a normei respective, trebuie să vadă care este raportul dintre conţinutul real
la care s-a ajuns folosind metodele respective şi conţinutul aparent al normei juridice, al textului
acesteia.
Astfel, în cazul unor norme juridice se constată că redactarea lor este astfel formulată
încât intenţia legiuitorului nu reiese clar, evident la simpla citire a normei, iar o cercetare mai
aprofundată, utilizând toate procedeele şi metodele de interpretare, duce la concluzia că dincolo
de conţinutul aparent formal al normei, se află un conţinut real, adică voinţa autentică a
legiuitorului.
În funcţie de rezultatul obţinut prin compararea conţinutului real al normei juridice cu
formularea textului (conţinutul literal) al acesteia, se poate ajunge la trei soluţii:
a) interpretarea literală (declarativă) există atunci când între conţinutul literal (textul,
formularea) al normei juridice şi conţinutul ei real, există o perfectă suprapunere, o deplină
coincidenţă. Aşadar, conţinutul real al normei se desprinde clar, cu uşurinţă din modul în care
este formulat textul normei juridice respective întrucât în el este descrisă exact, fără nici un fel de
dubiu, sfera cazurilor la care se referă acea normă.
Majoritatea normelor juridice fac parte din această categorie.
b) interpretarea extensivă apare atunci când interpretul ajunge la concluzia că, în
înţelesul ei literal, norma nu acoperă toate situaţiile pe care, în intenţia legiuitorului, trebuia să le
acopere.
În asemenea cazuri cel ce interpretează norma îi atribuie un sens mai larg decât ce rezultă
din conţinutul ei literal. Menţionăm că în practică se ajunge la o asemenea interpretare pe baza
argumentului de interpretare logică denumit analogie.
Nu pot avea o interpretare extensivă acele norme care stabilesc o enumerare limitativă,
care prevăd excepţii şi prezumţii. Dimpotrivă, dacă norma prevede o enumerare cu titlu de
exemplu, deci nelimitativă, sau expresia “şi altele asemănătoare” ori alte expresii cu acest sens,
interpretarea va fi extensivă.
c) interpretarea restrictivă se face atunci când, spre deosebire de situaţia precedentă,
interpretul ajunge la concluzia că aplicarea normei respective trebuie să fie mai restrânsă decât
apare în formularea textului. Aceasta interpretare este opusul interpretării extensive. Când textul
normei conține enumerări limitative, prevede excepţii ori prezumţii, acestea sunt de strictă
10
interpretare, făcându-se astfel o interpretare restrictivă, norma aplicându-se strict numai la
cazurile prevăzute de aceasta.
Această interpretare o regăsim în toate ramurile de drept, dar mai cu seama cât priveşte
normele de drept penal.
Mai trebuie reţinut că interpretarea extensivă sau cea restrictivă nu se referă la conţinutul
real al normei, ci la cel aparent (textual), interpretul căutând prin aceste interpretări să găsească,
în formularea normei, voinţa reală a legiuitorului care este unică.
Aşadar, prin aceste feluri de interpretări nu se adaugă la lege, nu se modifică (prin
restrângere ori prin extindere) voinţa reală a legiuitorului, ci doar se încearcă descoperirea ei
integrală în modul de redactare a normei juridice.

6. Metode de interpretare a normelor juridice

Interpretarea normelor juridice presupune şi folosirea anumitor mijloace, a unor procedee
tehnice de examinare a textelor normative care se mai numesc şi metode de interpretare cu
ajutorul cărora se poate stabili înţelesul exact şi deplin al acelui text. Metodologia interpretării
normelor juridice prezintă aspecte variate şi specifice fiecărei ramuri de drept. Se consideră, în
literatura juridică, că există un număr de procedee sau metode tehnice de interpretare a dreptului
care au un caracter general, acestea fiind:
a) interpretarea gramaticală – constă în lămurirea înţelesului unei norme juridice în
text, prin termenii în care este redactată norma.
Din acest punct de vedere se disting trei categorii de cuvinte. Prima categorie este formată
din cuvinte care au înţelesul obişnuit din vorbirea curentă. Cea mai mare parte a cuvintelor
utilizate în redactarea textelor actelor normative sunt cele din vorbirea curentă, din fondul
general de cuvinte al limbii române, iar acest lucru este firesc deoarece legile trebuie astfel
redactate încât să poată fi înţelese cu uşurinţă de către întreaga populaţie. Practic însă în nici o
legislaţie nu se pot folosi exclusiv asemenea termeni.
O a doua categorie de cuvinte este a celor care deşi sunt folosite în vorbirea obişnuită,
curentă, au înţeles juridic special, așadar au un alt înţeles ca termen juridic decât în vorbirea
curentă. În dreptul civil “solidaritatea” se referă la un raport de obligaţie cu pluralitate de
subiecte şi poate fi “solidaritate activă” atunci când există mai mulţi creditori care pot pretinde
împreună sau fiecare din ei plata unei creanţe (datorii) de la un debitor sau “solidaritatea
pasivă” atunci când sunt mai mulţi debitori (datornici) fiecare din ei fiind obligat pentru
întreaga creanţă (datorie) faţă de un singur creditor.
A treia categorie de termeni sunt termenii specifici, proprii fiecărei ramuri de drept. În
această categorie intră mai mulţi termeni, o parte din ei fiind chiar definiţi în cuprinsul actului
normativ respectiv. Spre exemplu, în dreptul civil avem termeni precum; gaj, ipotecă; în dreptul
11
familiei sunt termeni ca: tutore, curator, adoptat, adoptator; în dreptul penal sunt termeni ca:
inculpat, învinuit; precum şi alţi termeni specifici altor ramuri de drept.
Aşa cum arătam, uneori se specifică chiar în actul normativ definiţia unor termeni tocmai
pentru a se evita interpretarea greşită a acestora. În Codul penal, spre exemplu, în partea
generală, art.172 - 187 arată înţelesul unor termeni sau expresii folosite de legea penală, de
altfel Titlul X aferent acestor articole are chiar denumirea „Înţelesul unor termenii sau expresii
în legea penală”.
Mai menţionăm că uneori, acelaşi cuvânt poate avea semnificaţii diferite în funcţie de
instituţia de drept, respectiv ramura de drept din care face parte. Spre exemplu, termenul “culpă”
are parțial o anumită semnificaţie în dreptul civil şi o altă semnificaţie în dreptul penal, ca
formă a vinovăţiei. În sensul că în dreptul civil se poate vorbi despre o culpă gravă atunci când
autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de
dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese. De asemenea, în dreptul penal, conform
prevederilor art. 16 alin. (5) din Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, putem
vorbi și despre intenția depășită atunci când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune
intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
Interpretarea gramaticală presupune, în al doilea rând, analiza propoziţiilor din punct de
vedere al legăturii dintre cuvinte, a genului, cazului sau numărului la care se află acestea.
Astfel, dacă între două condiţii prevăzute în textul unei norme juridice se află conjuncţia
“şi” înseamnă că acele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. De exemplu, dispoziţiile
art.227 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, care incriminează
divulgarea secretului profesional: “Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind
viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela
care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia
păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă”. Se observă aici că este folosită în text conjuncţia “şi” care arată că sunt
necesare două condiţii şi anume: divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa
privată a unei persoane, cât şi aceea a păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date.
Pe de altă parte folosirea conjuncției “ori” şi a conjuncției “sau” ne arată că ne aflăm în
prezenţa a două condiţii alternative, fiind suficientă îndeplinirea doar a uneia dintre ele. De
exemplu, dispoziţiile art.214 alin.(1) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare,
care incriminează exploatarea cerşetoriei, prevăd că: “Fapta persoanei care determină un
minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila
publicului pentru a cere ajutor material sau să beneficieze de foloase patrimoniale de pe urma
acestei activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Astfel, la felul
actului se arată că acesta constă în “apelarea în mod repetat la mila publicului pentru a cere
12
ajutor material”, ori, cealaltă alternativă, în “beneficierea de foloase patrimoniale de pe urma
aceleaşi activităţi”. La fel, sancţiunea este privită alternativ, respectiv închisoare “sau”
amendă. Dacă s-ar folosi particula/conjuncţia “şi”, ar însemna că pedeapsa este cumulativă,
adică atât închisoare, cât şi amendă.
Interpretarea gramaticală mai presupune şi o analiză atentă a cazului, numărului, genului
la care sunt folosite cuvintele în text.
b) interpretarea logică este unul din cele mai importante şi vechi procedee de interpretare
a normelor juridice. Ea constă în aplicarea regulilor logicii formale şi a sistemului de
argumentare pe care se sprijină aceasta pentru desluşirea înţelesului unei norme juridice.
Această interpretare se bazează mai ales pe raţionamente inductive şi deductive.
Vechimea şi frecvenţa folosirii acestei metode de interpretare, încă din dreptul roman, a
condus la cristalizarea unor reguli de interpretare logică exprimate în adagii sau la consacrarea
unor argumente de interpretare logică.
Cele mai folosite şi des întâlnite reguli se exprimă în mai multe adagii şi anume:
1. “Excepţiile sunt de strictă interpretare” (exceptio est strictissimae interpretationis)
potrivit căruia, textele de excepţie trebuie să fie aplicate numai la ipotezele la care se referă,
neputând fi admisă extinderea aplicării acestora şi la alte ipoteze sau la alte cazuri decât cele
strict arătate. Este vorba despre ceea ce s-a mai arătat şi la interpretarea restrictivă, şi anume că
excepţiile, enumerările limitative şi prezumţiile sunt de strictă interpretare. Spre exemplu,
dispoziţiile alin.(3) ale art.270 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare,
prevăd că “Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte”. Aceasta este o
exceptare de la pedeapsă, dar numai pentru persoanele strict arătate, respectiv membrii de
familie, iar Codul penal într-o altă dispoziţie, anume art.177, arată ce se înţelege prin “membru
de familie”. Aşadar textul nu poate fi extins şi la alte persoane decât cele identificate de art.177,
anume ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora (aceste prevederi se aplica şi
în caz de adopţie), precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; sau
soţul; sau persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelor dintre soţi sau dintre părinţi şi
copii, în cazul în care convieţuiesc împreună.
Un aspect particular al acestei reguli de interpretare logică îl constituie interpretarea legii
speciale în raport cu legea generală, care constituie regula, principiul.
O lege specială se distinge prin aceea ca ea cuprinde o reglementare nu doar diferită de
cea din legea generală, ci şi o reglementare amănunţită a respectivei materii.
Legea specială, constituind deci excepţia, este de strictă interpretare. Mai este de reţinut
că mai frecvent o lege specială (termenul “lege” este folosit în sens larg, adică desemnând orice
act normativ) are aceeaşi forţă juridică cu cea a legii generale.

13
 De asemenea, nu trebuie înţeles că o “lege specială” trebuie să fie numai într-un act
normativ distinct de cel care este “lege generală”, ci norme speciale pot apărea şi în cuprinsul
aceluiaşi act normativ, dispoziţii normative de excepţie, așadar “lege specială” în raport cu alte
norme cu valoare de principiu (lege generală). În sfârşit, întotdeauna legea specială derogă (se
abate, face excepţie) de la legea generală, dar invers nu, adică legea generală nu derogă de la
legea specială.
2. O altă regulă de interpretare logică se exprimă în adagiul “unde legea nu distinge, nici
noi nu trebuie să distingem” (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Potrivit acestei reguli, interpretul nu are dreptul să restrângă aplicarea unei norme care
este redactată în termeni generali. Generalitatea formulării normei juridice, mai ales a ipotezei
acesteia, conduce la generalitatea aplicării ei.
Cu alte cuvinte, această regulă se mai poate defini ca fiind aceea care nu permite
interpretului să restrângă sfera situaţiilor la care acea normă poate fi aplicată atâta timp cât
redactarea ei permite să fie aplicată la un număr mai mare de situaţii. Trebuie însă precizat că
această regulă nu este imperativă, astfel că uneori se poate ajunge la unele distincţii (restricţii)
care nu rezultă expres din textul normei respective.

3. Un alt adagiu care exprimă o regulă de interpretare logică este cel care arată că “norma
juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul neaplicării ei”.
Potrivit acestei reguli, normele juridice sunt adoptate (edictate) pentru a fi aplicate, așadar
pentru a produce efecte deoarece altfel nu şi-ar avea justificare. Orice normă juridică are un
anumit rost, un scop astfel că trebuie să fie aplicată în domeniul pe care îl reglementează. În legi
nu sunt dispoziţii exprese în acest sens, dar aceasta se poate deduce din logica elaborării
normelor juridice şi chiar din unele dispoziţii legale.
Mai menţionăm că regulile de interpretare logică mai sus prezentate sub forma unor
adagii, la care unii autori adaugă şi altele, îşi găsesc aplicabilitatea mai ales în materia dreptului
civil, ele provenind de altfel din dreptul roman, dar sunt aplicabile şi altor ramuri de drept la
interpretarea normelor juridice respective.
Pe lângă aceste reguli, pentru interpretarea logică sunt folosite şi argumente de logică
juridică.
Argumentele folosite în interpretarea logică reprezintă anumite reguli ale logicii
formale adaptate la nevoile lămuririi înţelesului normelor juridice. Deoarece sunt folosite încă
din dreptul roman, ele au fost exprimate şi astfel sunt cunoscute prin denumiri latine.
Principalele argumente logice cunoscute în interpretarea normelor juridice sunt
următoarele:

14
 1. argumentul “per a contrario” care se poate exprima şi astfel: ori de câte ori un text
prevede un anumit aspect, se presupune că el neagă contrariul. Folosirea acestui argument nu
poate fi însă generală, nu întotdeauna el poate fi concludent. Valoarea acestui argument este
relativă, deoarece nu întotdeauna din tăcerea legii se poate ajunge la concluzia că legiuitorul a
înţeles că în cazurile contrare celui reglementat, să se adopte soluţia contrară.
2. argumentul “a fortiori” (cu atât mai mult) este folosit în interpretarea logică pentru a
se justifica aplicarea normei la un caz neprevăzut de ea pentru că motivele avute în vedere la
stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă putere în cazul dat, dar neprevăzut în normă.
3. argumentul reducerii la absurd (“reductio ad absurdum”) este procedeul prin care se
evidenţiază că o anumită soluţie propusă prin interpretare este singura posibilă, deoarece
susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la o soluţie absurdă, imposibilă. În mod obişnuit,
demonstrându-se falsitatea unei teze, se fundamentează temeinicia celeilalte teze adevărate.
Acest argument se foloseşte mai cu seamă de către doctrină în probleme controversate.
4. argumentul de analogie se bazează, în esenţă, pe ideea că aceeaşi cauză trebuie să
producă aceleaşi efecte. Este un argument frecvent folosit, mai ales în dreptul civil şi, mai puţin,
în dreptul penal. Atunci când se foloseşte acest argument trebuie avute în vedere nu numai
asemănările, ci şi deosebirile dintre situaţia reglementată expres de normă şi situaţia care
urmează să fie rezolvată prin folosirea acestui argument în baza aceleiaşi norme juridice.
Folosirea acestui argument are ca rezultat, de obicei, interpretarea extensivă a normelor
juridice.
Este procedeul prin care se acoperă, de regulă, lacunele legii, situaţie în care se vorbeşte
de analogia legii, sau când se recurge la normele juridice ale aceleiaşi ramuri de drept sau
analogia dreptului, când se face analogie cu principiile generale care reglementează situaţii
asemănătoare în acel domeniu.
Mai precizăm ca acest argument nu este singurul prin care se ajunge la interpretarea
extensivă a legii, ci numai unul dintre ele, deoarece la interpretarea extensivă se poate ajunge şi
prin alte argumente (ex. argumentul “a fortiori”).
Dacă în dreptul civil, analogia legii şi a dreptului sunt acceptate, în schimb, în dreptul
penal nu este admisibilă, de regulă, extinderea aplicării legii prin analogie, normele de drept
penal fiind de strictă interpretare. Totuşi, uneori interpretarea prin analogie se foloseşte în dreptul
penal pentru a descoperi adevărata voinţă a legiuitorului.

c) Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice prin fixarea
ei în sistemul principiilor fundamentale ale ramurii de drept căreia îi aparţin, în cadrul instituţiei
de drept sau în sistemul de drept.
În cadrul interpretării sistematice este necesar să se stabilească:
15
 - locul pe care îl ocupă norma juridică în sistemul actelor normative (sau chiar al
izvoarelor formale de drept);
- felul normei juridice respective, adică dacă este o normă generală, specială sau de
excepţie în cadrul actului normativ respectiv, etc;
- felul actului normativ din care face parte acea normă supusă interpretării pentru a se
vedea dacă este o lege generală sau o lege specială.
Aceste aspecte urmează a fi avute în vedere deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, legea
specială derogă de la legea generală, pe când legea generală nu derogă de la cea specială.
Mai trebuie avut în vedere locul pe care îl ocupă norma respectivă în cadrul aceluiaşi
articol din lege, în cadrul secţiunii, capitolului, părţii, etc. din actul normativ respectiv.
Necesitatea aplicării procedeelor sistematice de interpretare a normelor juridice decurge
din legătura sistemică existentă între elementele componente ale sistemului de drept dintr-un stat.
Nici o normă de drept nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă din contextul celorlalte norme, astfel,
spre exemplu normele din partea specială a codurilor nu pot fi rupte de normele şi principiile din
partea generală, iar normele ramurilor de drept de normele constituţionale, etc.

d) Interpretarea teleologică (teleos = scop) constă în lămurirea înţelesului normei prin

determinarea scopului urmărit de legiuitor atunci când a edictat acea normă sau actul normativ
respectiv.
Desigur, această interpretare poate da numai o orientare pentru că ea trebuie coroborată cu
celelalte forme şi metode de interpretare.

e) Interpretarea istorică este o formă de interpretare strâns legată de cea teleologică şi

constă în căutarea înţelesului normei de drept pe baza studierii elementelor de ordin social-
politic, economic şi juridic caracteristice momentului în care acea normă, respectiv actul
normativ, au fost adoptate.
Aceasta presupune cercetarea lucrărilor preparatorii elaborării actului normativ, a
expunerilor de motive, a dezbaterilor ce au avut loc la adoptarea acelui act. Se cercetează uneori
precedentele legislative şi legislaţia comparată care au servit la elaborarea legii. Toate aceste
elemente avute în vedere la interpretarea istorică nu conduc direct la interpretarea unei norme
juridice, ci oferă posibilitatea cunoaşterii condiţiilor în care actul normativ respectiv a fost
adoptat, iar pe această bază, folosind şi celelalte forme şi metode de interpretare, se oferă
descoperirea sensului real, adevărat, al unei norme juridice din acel act şi aplicarea corectă a ei la
cazul concret dat.

16
 Din cele arătate anterior se pot concluziona următoarele:
- pentru a se stabili înţelesul real al unei norme juridice trebuie folosite, dacă este necesar,
toate procedeele de interpretare. Nu există un procedeu infailibil de interpretare. Chiar şi atunci
când, uneori, înţelesul unei norme pare a fi suficient de clar din simpla sa lecturare, este necesar
totuşi, să se procedeze la o verificare a concluziilor obţinute, prin procedeele de interpretare
posibile şi cunoscute.
- pe de altă parte, trebuie reţinut că prin interpretare, organul/autoritatea care aplică legea
nu are dreptul să modifice voinţa legiuitorului. El poate şi trebuie să descopere înţelesul real al
normei de drept, voinţa reală a legiuitorului. Uneori, în unele situaţii, prin interpretare se poate
ajunge chiar la completarea unor lacune ale legii, dar aceasta se face cu ajutorul celorlalte
dispoziţii din lege şi întotdeauna fără a se modifica voinţa reală, autentică a legiuitorului.

17