Drept Penal General I - Unitatea II

Angelica Chirilă Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu
2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU
2.1. Aplicarea legii penale în timp ................................................................... 43

2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu................................................................. 82
2.2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive. Teritorialitatea
legii penale .................................................................................................... 82
2.2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale române
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării ........................................... 91
2.2.3. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii ..................... 95
Rezumat ......................................................................................................... 109
Teste de autoevaluare..................................................................................... 110
Lucrare de verificare ...................................................................................... 112
Bibliografie minimală .................................................................................. 112
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale

în timp şi spaţiu;
• să delimitezi cazurile de aplicare a principiului mitior lex în materia
aplicării legii penale în timp;
• să descrii, în maximum două pagini, principiile aplicării legii penale în
spaţiu.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore
Drept penal general I 42

2.1. Aplicarea legii penale în timp

Preliminarii
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea
soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să
determine legea penală aplicabilă:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară
o consideră infracţiune;
- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori
executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care
scoate în afara ilicitului penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la
judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca
infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o
lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea veche
ori cu limite mai reduse decât legea veche;
- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi
nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii
penale în raport cu timpul prevăzute în noul Cod penal român - art. 3-7.
Principiul activităţii legii penale
Este un principiu de bază al aplicării legii penale în timp, ce dă expresie şi
decurge din principiul legalităţii, care corespunde nevoilor de apărare socială,
ca şi apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Conform art. 3 NCP, denumit marginal Activitatea legii penale, ,, Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.
Așadar, potrivit acestui principiu, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite
în timpul cât ea se află în vigoare.
Prin lege penală se înțelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării
lor aveau putere de lege.
Legea (organică) se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei (art. 78 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr.
429/2003 1).
Conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, 2 cu ultimele modificări și
completări, ,,Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale
de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial
al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.
Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data
1 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale
nr. 3/22.10.2003.
2 Publicată în M.Of. nr. 260/21.04.2010

publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-

a treia zi de la publicare”.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile
la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o
dată ulterioară. (art. 12 alin. 2 din Legea nr. 24/2000)
Intrarea în vigoare a unei legi penale poate avea loc şi la o dată ulterioară –
situație când se prevede o astfel de dată în respectiva lege. Intrarea în vigoare a
legii penale la o dată ulterioară poate fi determinată de:
a) necesitatea creării unui timp (vacatio legis – repausul legii) pentru a putea
fi cunoscută atât de destinatari, cât şi de către organele de aplicare;
b) pentru a da posibilitate destinatarilor acesteia să se conformeze noilor
exigențe penale.
Cu titlu exemplificativ, legi penale ce au intrat în vigoare la o dată ulterioară:
noul Cod penal a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 la data de 17 iulie
2009, iar în vigoare a intrat la data de 1 februarie 2014, potrivit dispoziţiei din
art. 246 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal 3; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală a fost publicată la data de 1 iulie 2004 şi a
intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării ei, cu excepţia dispoziţiilor
Titlului III din lege, care a intrat în vigoare la data aderării României la
Uniunea Europeană 4.
Prin publicare, se realizează o mai buna cunoaştere a legii şi nimeni nu va
putea invoca, în caz de încălcare, că nu a cunoscut-o (nemo censetur ignorare
legem).
Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare
Abrogarea, după întinderea ei poate fi totală – când întreaga lege este scoasă
din vigoare şi parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare.
Abrogarea, după caracterul ei poate fi : expresă şi tacită. O abrogare este
expresă când se prevede în legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare:
legea nr.…., art.….alin…, iar aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal.
Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta se desprinde din economia
legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relaţii sociale de apărare, prevăzând
aceleaşi fapte ca infracţiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioară, în ce
priveşte condiţiile de aplicare a unei instituţii penale ori a unui nou regim de
sancţionare pentru minori.
Intre intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se
aplică faptelor săvârşite în acest interval de timp.
Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a săvârşit
şi se judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penală.
3 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a fost publicată în M.Of. nr.
757/12.11.2012. Art. 246: ,,Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014”.
4 Art. 189 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M.Of.
nr. 594/01.07.2004, cu ultimele modificări și completări

a) Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep sa fie săvârşite sub

incidenta unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul
infracţiunilor continue, continuate, de obicei, progresive.
Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea
aplicabilă infracţiunilor a căror consumare se întinde pe durata a două sau mai
multe legi este cea din momentul epuizării infracţiunii, a producerii ultimului
rezultat. Deci legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este
legea ce va fi aplicată. Aceeaşi concepţie a caracterului unitar a ilicitului penal
este adoptată şi în legătură cu actele de participaţie penală (instigare,
complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare din momentul
săvârşirii faptei de către autor.
În cazul infracțiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima oară
de către legea nouă, a căror executare a început sub imperiul Codului penal din
1969 și s-a epuizat sub legea nouă, instanța va avea în vedere numai actele
săvârșite după intrarea în vigoare a noului Cod penal (C.E.D.O., Veeber c.
Estoniei – nr. 2, cererea nr. 45771/99, par. 31). Atunci când fapta acuzatului
este prevăzută ca infracțiune atât sub imperiul legii vechi, cât și sub imperiul
noului Cod penal, instanțele pot aplica întregii activități infracționale epuizate
sub legea nouă dispozițiile noului Cod penal, chiar dacă acesta din urmă
prevede limite de pedeapsă mai ridicate (C.E.D.O., Rohlena c. Republicii
Cehe, cererea nr. 59552/08, par. 37). (Udroiu, 2014)
b) Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la
reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs două legi (una generală şi
una specială), ambele în vigoare, regula că legea specială derogă de la legea
generală va rezolva problema (specialia generalibus derogat). Când în vigoare
sunt două norme care incriminează aceeaşi faptă, dar o normă este în partea
specială a noului Cod penal, iar alta într-o lege specială (lege nepenală cu
dispoziţiuni penale), incriminarea din Codul penal devine norma generală şi
regula de mai sus îşi păstrează valabilitatea.
Retroactivitatea legii penale. Aplicarea legii penale de dezincriminare
Este consacrat în dispoziţiile art. 4 NCP şi conţine regula că legea nouă care
dezincriminează (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de
intrarea ei în vigoare. Potrivit art. 4 NCP: ,, Legea penală nu se aplică faptelor
săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest
caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă,
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi”.
Retroactivitatea legii penale are în vedere situaţia în care la data când este
săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracţiune, dar
ulterior, apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara
ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică şi faptelor
săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Fundamentul acestui principiu
trebuie observat în legătură cu funcția dreptului penal de apărare socială şi care
nu se mai justifică dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.
Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci retroactivitatea
are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă şi nu situaţiile în

care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori
dacă prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea penală
generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei infracţiuni.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, ,,(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal
privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o
faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie
infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii.
(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este
incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă
denumire”.
Odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca
infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a
măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost
dezincriminate. Deci faţă de un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a
fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau decădere, fiind considerat
fără antecedente penale.
Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă
care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa
legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este
firesc să-şi găsească aplicarea din acest moment.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, ,,Ori de câte ori o normă în vigoare face
trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969
sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi [Legea nr.
187/2012 – n.m.], trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau
infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive”.
Prin dispozițiile cuprinse în noua legislație penală, s-a renunțat la ipoteza
prevăzută în art. 12 alin. 2 din Codul penal din 1969, ce consacra
retroactivitatea legii penale care prevedea măsuri de siguranţă sau măsuri
educative și care se aplica infracţiunilor ce nu au fost definitiv judecate până la
intrarea în vigoare a legii noi.
Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii
Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la
ipotezele în care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la judecarea ei
intervin una sau mai multe legi penale succesive, care prevăd fapta ca
infracţiune.
In astfel de situaţii s-a pus deci problema, “extraactivităţii” uneia dintre legile
penale succesive. Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una
singură s-a impus şi a fost consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea
legii penale mai favorabile infractorului, sau a “legii penale mai blânde” ori
“mitior lex”.

Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile

celorlalte opinii, corespunde nevoilor de apărare socială, întrucât fapta nu
rămâne nesancţionată, indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar
pentru infractor este legea care îi conferă cea mai favorabilă situaţie.
În condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal, în ceea ce privește situațiile
de tranziție care se ivesc prin trecerea de la Codul penal din 1969 la noul Cod
penal a fost adoptată Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal 5.
Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei
Este consacrat în art. 5 NCP şi are în vedere ipoteza în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe
legi penale succesive, când se va alege dintre acestea legea mai favorabilă
infractorului.
Potrivit art. 5 alin. 1 NCP, ,, În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până
la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se
aplică legea mai favorabilă”.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile a fost reiterat în noul Cod penal
fără modificări în art. 5 alin. 1, fiind rectificată numai denumirea marginală,
pentru a sublinia domeniul de aplicare a articolului, respectiv pentru cauze
care nu au fost definitiv soluționate. Totodată, art. 5 alin. 2 NCP codifică o
opinie jurisprudențială existentă și sub legea veche cu privire la normele
declarate neconstituționale în cadrul controlului de constituționalitate a
posteriori sau ordonanțele de urgență modificate sau respinse de către
Parlament. (Udroiu, 2014)
Astfel, conform art. 5 alin. 2 NCP, ,,dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor
normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum
şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau
completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au
cuprins dispoziţii penale mai favorabile”
Determinarea legii penale mai favorabile
In determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală și
jurisprudența 6 s-au oprit asupra a trei criterii:
a) a condiţiilor de incriminare;
b) a condiţiilor de tragere la răspundere penală;
c) a sancţiunilor penale (pedepsei).
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la
aflarea acelei legi ce va permite, în cazul concret, la o soluţie mai blândă
pentru infractor şi nu la o apreciere generală a legii penale mai favorabile.
Sub acest aspect, menționăm Decizia Curții Constituționale nr.
265/06.05.2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

6 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1470/08.11.2011, publicată în M. Of. nr. 853/02.12.2011. Referitor la
instituțiile juridice care intră sub incidența legii penale mai favorabile, prevăzute de art. 5 NCP, s-a statuat că, în măsura în
care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o
schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va
cădea sub incidența legii penale mai favorabile. (Udroiu, 2014)

art. 5 din Codul penal 7, prin care s-a constatat că ,,dispoziţiile art. 5 din Codul
penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor
din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”.
În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014 se arată ,,
39. (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă,
deşi nu a menţionat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispoziţiilor
art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale 8 impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea
globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie
2013, pronunţată în Cauza Maktouf şi Damjanović împotriva Bosniei şi
Herţegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele
coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor şi până la
judecarea definitivă (Codul penal din 1976 şi Codul penal din 2003) „prevăd
game diferite de pedepse pentru crime de război“, a constatat că a existat
„posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în
detrimentul reclamanţi lor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor“, astfel că
„nu se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din
Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe“.
Prin urmare, instanţa europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art.
7 din Convenţie, precizând totodată că această hotărâre „trebuie înţeleasă ca
indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor,
reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976 [în
ansamblu, n.n.] şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde“,
iar, în continuare, ,, 40. În soluţionarea acelei cauze nu a fost pusă în discuţie o
eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care
exclude posibilitatea combinării dispoziţiilor mai blânde din mai multe legi
succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate
la hotărârea sus-menţionată, potrivit căreia, „În mod logic, principiul aplicării
retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului
neretroactivităţii legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se
poate aplica în cazul actelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o
lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar
judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar
continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai
favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care
instanţele ar continua să aplice legea penală mai severă, deşi legiuitorul a
modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului şi
gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile.[…] Curtea a
adoptat o poziţie clară privind definiţia lex mitior cu scopul aplicării unor legi
penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ţinând
seama de situaţia acestuia, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în care a
săvârşit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenţie
presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei
acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii
(vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) […].
7Publicată în M.Of. nr. 372/ 20.05.2014

8 Art. 7 par. 1 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: ,,1. Nimeni nu poate fi
condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în
momentul săvârşirii infracţiunii.”

Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto,
adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche
şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să
fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După
stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor
cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă
acuzatului.“
Cu privire la aplicarea art. 5 NCP, menționăm și Decizia nr. 5/2014 9, Decizia
nr. 10/2014 10 și Decizia nr. 21/2014 11 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală 12.
Astfel, prin Decizia nr. 5/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât ,, În
aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a
legii penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de
existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată”.
Totodată, prin Decizia nr. 10/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a
hotărât ,, Stabileşte că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele
atenuante se apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia
intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la
pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte
din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct
faţă de instituţia pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului
neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de
procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o
sancţiune mai puţin severă”.
Pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin.
1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este
aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014,
care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia
răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin
Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care
prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi
text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale", Înalta Curte de
Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a hotărât, prin Decizia nr. 21/2014 : ,, Stabileşte că dispoziţiile
art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia
prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este
aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014
9 Publicată în M.Of. nr. 470 /26.06.2014

12 Cu privire la hotărârile (deciziile) pronunțate, în unificarea practicii judiciare, de către Înalta Curte de Casație și Justiție –
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a se vedea supra, Izvoarele dreptului penal (practica
judiciară)

care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014

a Curţii Constituţionale.”
Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie, prin urmare,
comparate legile penale succesive în raport cu normele şi instituţiile care
influenţează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii. Prin
compararea legilor şi determinarea legii mai favorabile infractorului, nu
trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile
succesive - la o aşa numita lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei,
trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului dintre legile penale succesive.
Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să
conducă la găsirea acelei legi care oferă soluţia cea mai favorabilă pentru
infractor, dar nu pentru că fapta nu este infracţiune, ci pentru că nu sunt
realizate, în cazul concret, condiţiile de incriminare ori de tragere la
răspundere penală a făptuitorului.
Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este
cel al pedepselor principale.
Situaţii:
a) între legile care prevăd fapta ca infracţiune, daca pedepsele sunt de natură
diferită, respectiv pedeapsa detențiunii pe viașă și pedeapsa închisorii, va fi
mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii. Dacă într-o lege
pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege, pedeapsa prevăzută este amenda,
atunci, de regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă.
Excepţia ar fi în cazul în care, în cauză s-au constatat circumstanţe atenuante,
iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanţelor
atenuante, aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel la care s-
ar ajunge când s-ar aplica legea ce prevede pedeapsa amenzii;
b) când între legile succesive pedepsele sunt de aceeaşi natură, dar cu limitele
speciale diferite, va fi mai favorabilă, într-un caz când minimul este acelaşi,
dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar dacă maximul
special al pedepsei este acelaşi, dar minimul diferit, va fi mai favorabilă legea
care prevede un minim mai scăzut.
In caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabilă va fi determinată în
concret de judecător şi în funcţie de împrejurările care atenuează ori agravează
pedeapsa, astfel că, dacă în cauză sunt circumstanţe de agravare – judecătorul
trebuie să aplice o pedeapsă către maximul special şi atunci este mai favorabilă
legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-
a săvârşit în circumstanţele de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o
pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim, iar legea mai favorabilă
este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.
Art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal prevede că pentru pedepsele accesorii și
complementare se aplică legea care a fost considerată mai favorabilă pentru
aplicarea pedepsei principale, chiar dacă, pentru pedepsele accesorii și
complementare, această lege ar fi mai defavorabilă inculpatului sau
condamnatului. Aceasta deoarece nu este posibilă crearea unei lex tertia, cu
pedepsele principale dintr-o lege și pedepsele accesorii și complementare
dintr-o altă lege. Pedeapsa complementară a publicării hotărârii de

condamnare, prevăzută în art. 55 lit. c) NCP nu poate fi aplicată faptelor

săvârșite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, deoarece, la
momentul respectiv, nu exista această pedeapsă complementară. (Voicu, 2014)
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal prevede, în materia aplicării legii penale mai favorabile până la
judecarea definitivă a cauzei, următoarele dispoziții (Udroiu, 2014):
Art. 10: ,,Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică
potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura
pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte
infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”.
Art. 11: ,,Dispoziţiile art. 62 din Codul penal privind amenda care însoţeşte
pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior
intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru
determinarea legii penale mai favorabile”.
Art. 12: ,,(1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare
se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport
cu infracţiunea comisă.
(2) Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) din Codul penal nu
se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a
acestuia”.
Art. 16: ,,(1) Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare
a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin
hotărârea de condamnare.
(2) Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din
Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse
condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate
faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere”.
Art. 17: ,,În aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă
intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării,
aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă
decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal”.
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
Spre deosebire de Codul penal din 1969, în care aplicarea legii penale mai
favorabile infracțiunilor definitiv judecate era prevăzută în două variante, cu
reglementări diferite (art. 14 și 15), în noul Cod penal aplicarea legii penale
mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută într-o
singură variantă, referindu-se doar la aplicarea obligatorie a legii noi, când
maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă este mai redus sau de o
specie mai ușoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul, renuntându-
se la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile. (Voicu, 2014)
Potrivit art. 6 NCP: ,,(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii

a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată,

dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune
pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru
aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se
înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda,
pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul
special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din
pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea
amenzii.
(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul
şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4),
pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi
neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în
legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate,
se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare
a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1) -
(6)”.
Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazul pedepselor definitive îşi are
justificarea în principiile umanismului şi al egalităţii în faţa legii penale.
In adevăr, nu s-ar justifica executarea unui plus de sancţiune prevăzut de legea
veche, de către cel care a fost condamnat după aceasta lege, când legiuitorul
stabileşte prin legea nouă că periculozitatea faptei este mai redusă şi
sancţiunea prevăzută este mai blândă, faţă de cel care a săvârşit fapta în
aceeaşi perioadă cu primul, dar care a tergiversat judecata, iar după apariţia
legii noi va beneficia de legea penală mai favorabilă.
Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabile infracţiunilor definitiv
judecate sunt arătate în art. 6 NCP şi, prin urmare, au în vedere situaţiile când
legea nouă prevede pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură,
ori maxim special decât pedeapsa aplicată.
Astfel:
a) când pedepsele sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii, pedeapsa
aplicată după legea veche se reduce la maximul special prevăzut în legea nouă,
iar dacă pedeapsa pronunţată în baza legii vechi este amenda, aceasta va fi
redusă la maximul special prevăzut în legea nouă.
În aplicarea legii penale mai favorabile cauzelor definitiv soluționate, spre
deosebire de situația reglementată de art. 5 NCP, numărul criteriilor folosite

pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai redus,
constând în limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi. În determinarea
maximului special al legii noi, instanța va avea în vedere pedeapsa prevăzută
de legea nouă (art. 187 NCP 13), fără luarea în considerare a cauzelor de
majorare ori de reducere a pedepselor. (Udroiu, 2014)
Cu privire la incidența anumitor instituții de drept penal în aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv soluționate, Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală s-a pronunțat prin Deciziile nr. 1/2014 14, nr. 6/2014 15, nr.
7/2014 16, nr. 8/2014 17, nr. 13/2014 18, nr. 14/2014 19, nr. 15/2014 20.
Astfel, prin Decizia nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât: "În
aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs
de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din
Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii
vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art.
39 din Codul penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa
rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită
potrivit legii vechi."
În vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de
aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în
ipoteza în care este vorba de tentativă, prin Decizia nr. 6/2014, Înalta Curte
de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a decis: "În aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul
tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul
prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor
privind tratamentul sancţionator al tentativei)."
Prin Decizia nr. 7/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât, pentru
dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai
favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate,
prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea
săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea
acestei forme a unităţii legale de infracţiune: ,,În aplicarea legii penale mai
13 Art. 187 NCP Pedeapsă prevăzută de lege:
,,Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în
forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate,

prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără
luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru
infracţiunea continuată”.
Pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii
penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1)
din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut
de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită şi a circumstanţelor atenuante
sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa
concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special
prevăzut de legea nouă, prin Decizia nr. 8/2014, Înalta Curte de Casație și
Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală a stabilit. ,,În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea
definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabileşte că la
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor
lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute
condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se
compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”.
Prin Decizia nr. 13/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât, pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art.
6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare
pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei
pedepse pe teritoriul României: ,,Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal,
privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt
aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat
faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura
reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare”.
În vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul
penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu
aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior 21 se reduce
21 Art. 3201 C. proc.pen. 1969 - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei:

(1) Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte
săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în
faza de urmărire penală.
(2) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul
declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu
excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.
(3) La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate
în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul
procurorului şi celorlalte părţi.
(4) Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt
stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.
(5) Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea
acesteia.
(6) În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.
(7) Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă
prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în
cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se
pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită,

maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea
principiului recunoaşterii vinovăţiei, prin Decizia nr. 14/2014, Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală a stabilit. ,,Stabileşte că în aplicarea legii penale mai
favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul
penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut
de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a
pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior,
reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă”.
De asemenea, pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv
dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul
sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după
executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi
interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate
definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din
Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în
baza art. 6 din noul Cod penal: ,,Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art.
6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de
recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a
noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va
compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul
penal”.
b) când pedeapsa definitivă este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa detenţiunii pe
viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii prevăzută de legea nouă;
c) când pedeapsa definitivă este închisoarea, iar legea nouă prevede numai
pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda, care nu va
putea depăşi maximul ei special, iar dacă o parte din pedeapsa închisorii s-a
executat, se poate înlătura, în totul sau în parte, executarea amenzii;
d) măsurile educative, în măsura în care nu au fost executate şi nu mai sunt
prevăzute în legea nouă, nu se vor mai executa, iar cele care au corespondent
în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă
este mai favorabilă;
e) când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4) ale art. 6
NCP, efectele legii penale noi se mai întind şi asupra pedepselor
complementare și măsurilor de siguranţă, în măsura în care nu au fost
executate, şi constau în înlăturarea executării lor, dacă nu mai sunt prevăzute
în legea nouă, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta;
f) dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă;
g)efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja
executate ori considerate ca executate până la data intrării în vigoare a acesteia
şi constau în considerarea acestora, pentru viitor, ca având natura şi limitele
reduse ori înlocuite conform legii noi. In funcţie de natura pedepsei, de durata
acesteia de data când a luat sfârşit executarea ori s-a stins executarea sunt
(8) În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

incidente instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea legii penale

mai favorabile reprezintă cadrul comun de rezolvare a succesiunii legilor
penale în timp.
Este posibil ca legiuitorul să deroge de la aceste dispoziţii sau să le
particularizeze, cum a fost cazul punerii în aplicare a noului Cod penal.
Derogările sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Astfel, potrivit Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, sunt incidente, cu privire la aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, următoarele
dispoziții:
Art. 4: ,,Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas
definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul
special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în
vigoare a acestei legi”.
Art. 8: ,,Dispoziţiile art. 4 se aplică în mod corespunzător şi pedepselor
aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a
prezentei legi [Legea nr. 187/2012 – n.m.], pentru fapte incriminate de actele
normative prevăzute în titlul II”.
Art. 13: ,,(1) În cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal
din 1969, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin
compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61
alin. (2) şi (4) din Codul penal, prin utilizarea unui cuantum de referinţă
pentru o zi-amendă în sumă de 150 lei.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi amenzilor definitive
stabilite pentru persoane juridice, în acest caz cuantumul de referinţă pentru o
zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) şi (4) din
Codul penal, fiind de 2.000 lei”.
Aplicarea legii penale temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare
Ultraactivitatea este recunoscută numai legilor penale temporare. Este
principiul consacrat prin dispoziţiile art. 7 NCP.
Legea penala temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în
vigoare, chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de
timp.
Potrivit art. 7 alin. 1 NCP: ,, Legea penală temporară se aplică infracţiunii
săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau
judecată în acel interval de timp”.
Alin. 2 al art. 7 NCP prevede, cu caracter de noutate față de textul art. 16 din
Codul penal din 1969 – care se rezuma la conținutul actualului alin. 1 al art. 7
NCP – și o definiție legală a legii penale temporare, care uneori poate fi și
excepțională, definiție care a existat în Codul penal din 1936 și la care se
renunțase în Codul penal din 1969, considerând că înțelesul legii penale
temporare este explicat de doctrină. (Voicu, 2014)
Astfel, art. 7 alin. 2 NCP prevede: ,, Legea penală temporară este legea
penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este
limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.”

Necesitatea de apărare socială care determină adoptarea legii penale temporare

justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar
numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru
făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii
penale temporare, de a rămâne nesancţionaţi, ori de a fi sancţionaţi potrivit
Examen de practică judiciară. Decizii ale Curții Constituționale și ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală în ceea ce privește aplicarea legii penale în timp -
extrase
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, DECIZIA Nr. 265 din 6 mai 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din
Codul penal 22
(…)
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – Secţia penală în Dosarul nr. 5.714/118/2012 şi constată că
dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 6 mai 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, DECIZIA Nr. 11 din 15 ianuarie 2015
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1121
alin.(2) lit.a) din Codul penal
Publicată în Monitorul Oficial nr.102 din 09.02.2015 Augustin Zegrean
(…)
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
22 Sursa Legalis.ro

DECIDE:
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului
și constată că dispozițiile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal sunt
constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra
bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 pentru
modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr.286/2009
privind Codul penal.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și
Avocatului Poporului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 ianuarie 2015.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizie nr. 1/2014 din 14/04/2014,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 13/05/2014, Dosar nr.
1/1/2014/HP/P
(…)
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie prin încheierea din data de 7 februarie
2014, în Dosarul nr. 289/120/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni şi stabileşte:
"În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs
de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din
Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii
vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art.
39 din Codul penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa
rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită
potrivit legii vechi."
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură
penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizie nr. 3/2014 din 12/05/2014,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 28/05/2014
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

ÎN MATERIE PENALĂ
Şedinţa publică din 12 mai 2014
Dosar nr. 3/1/2014/HP/P
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.638/257/2012 prin care se
solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin.
(1) din Codul penal, în sensul de a se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanţă
penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice.
În aplicarea art. 336 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei duble
prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este
cel dat de prima prelevare.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizie nr. 4/2014 23 din 12/05/2014,

ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală prin
Încheierea din data de 20 februarie 2014, în Dosarul nr. 200/93/2014, în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din
Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal în cazul
faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 şi stabileşte:
23 http://www.scj.ro/decizii_complet_DCD_Penal.asp

"Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin.
(2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data
de 1 februarie 2014."
penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizie nr. 5/2014 din 26/05/2014,
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia penală, în Dosarul nr. 48.654/3/2012, prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii în formă
continuată, respectiv, dacă infracţiunea în formă continuată reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.
În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii
globale a legii penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de
existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizie nr. 6/2014 24 din 26/05/2014,
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală în

Dosarul nr. 179/122/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă
a cauzei în ipoteza în care este vorba de tentativă,
"În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a
pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru
forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind
tratamentul sancţionator al tentativei). "
potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2014.
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori prin Încheierea din data de 13 martie 2014 în Dosarul
nr. 550/111/2014 şi sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I
penală, prin Încheierea din data de 17 martie 2014 în Dosarul nr. 252/98/2014
(833/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în
principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai favorabile,
potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma
"maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se
înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi
sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a
unităţii legale de infracţiune şi stabileşte:
În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în
cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut
de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a
pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată.
penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizie nr. 8/2014 26 din 26/05/2014,

ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Tribunalul Dolj, Secţia penală, în
Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează
aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit
art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită şi a
circumstanţelor atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar
valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu
maximul special prevăzut de legea nouă.
În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabileşte că la maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în
considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi
care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa
aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 30.259/215/2013 în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept:

- dacă în aplicarea art. 418 din Codul de procedură penală, privind

neagravarea situaţiei în propriul apel, circumstanţele atenuante reţinute de
prima instanţă în favoarea inculpatei în condiţiile art. 74 alin. 1 din Codul
penal anterior pot fi menţinute în condiţiile art. 5 din Codul penal de instanţa
de control judiciar, învestită doar cu soluţionarea apelului declarat de
inculpată, chiar dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o
reprezintă noul Cod penal;
- în măsura în care circumstanţele atenuante trebuie menţinute, efectele
atenuante ale acestora sunt cele prevăzute de art. 76 din Codul penal anterior
sau cele prevăzute de art. 76 din noul Cod penal.
Stabileşte că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se
apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în
vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu
privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia
sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia
pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului
neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de
procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o
sancţiune mai puţin severă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2014.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Decizie nr. 12/2014 28 din

02/06/2014, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 507 din 08/07/2014
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 790/62/2014 în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă
infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea
nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.
187/2012 şi Legea nr. 255/2013) îşi găsesc corespondent în art. 367 alin. (1)
din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a
înţeles să incrimineze în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai

infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea

anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013).
Stabileşte că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8
din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin
Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind
dezincriminate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2014.

ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr.
530/258/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art.
6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate
de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe
teritoriul României.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai
favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la
hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români,
dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
ÎN MATERIE PENALĂ


(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Prahova - Secţia penală prin
Încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr.
4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea
art. 6 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre
de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior
se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea
săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin
aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.
Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea
definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se
compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se
va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art.
3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi
valorificată în pedeapsa concretă.
penală.
ÎN MATERIE PENALĂ
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală,
prin Încheierea de şedinţă din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr.
276/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5)
din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în
situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate
printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile
şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei

infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care
pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal. Stabileşte că,
în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei
infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte
de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de
condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5)
din Codul penal.
penală.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL PENTRU

DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE
PENALĂ, Decizie nr. 18/2014 32 din 15/09/2014, Publicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 775 din 24/10/2014
Decizia nr. 18/2014 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul
Galaţi în Dosarul nr. 1.296/233/2014, prin Încheierea de şedinţă din data de 16
mai 2014, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, respectiv: dacă în aplicarea art.
21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5
ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu
a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu
durata pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru
de detenţie pe o durată de 5 ani

(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală, prin
Încheierea din 16 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.296/233/2014, în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
problemei de drept, respectiv dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea
nr. 187/2012 pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru
infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă
a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei
închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o
durată de 5 ani.

Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea

definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1),
(2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
- pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de
infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul
minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata
pedepsei închisorii;
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni
executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare
de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a
internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2014.
ÎN MATERIE PENALĂ
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.373/95/2014, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a
modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul
penal privind funcţionarii publici, respectiv dacă expertul tehnic judiciar este
funcţionar public în sensul alin. (1) ori alin. (2).
Stabileşte că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate
cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2014.
PENALĂ, Decizie nr. 21/2014 34 din 06/11/2014, Publicat in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 829 din 13/11/2014


(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală
şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care
se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie
interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor
săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate
definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data
de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este
împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a
Curţii Constituţionale".
Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate,
inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală
mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de
1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu
Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.
potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2014.
PENALĂ, Decizie nr. 1/2015 35 Dosar nr. 29/1/2014/HP/P, Publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 105 din 10/02/2015
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemelor de drept, respectiv: dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din
Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de
pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul
penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal
termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin.
(1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi
cuprinse între 1 an 4 luni închisoare şi 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani,
35http://www.scj.ro/736/Cautare-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202

potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de
pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani
închisoare.
Stabileşte că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă
atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.
La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de
pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din
Codul penal.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Completele pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 4/2015 36 Dosar nr.
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în
Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept respectiv:
"Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin.
2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din
Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare
corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal
sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?"
Stabileşte că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art.
184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin.
1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o
vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu
îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul
penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2015.
PENALĂ, Decizie nr. 3/2015 din 16/02/2015,37
36 http://www.scj.ro/736/Cautare-

Dosar nr. 31/1/2014/HP/P, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 380

din 02/06/2015
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală în Dosarul nr.
8.624/245/2014 prin care se solicit pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6
din Codul penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei
pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea
reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal
condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă
potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea
aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal".
Statuează în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal,
stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care,
potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă
postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului
penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu
mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul
penal, referitoare la pluralitatea intermediară.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2015.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, COMPLETUL PENTRU
PENALĂ, Decizie nr. 6/2015 38 din 20/03/2015, Dosar nr. 186/1/2015/HP/P,
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, în Dosarul nr. 22.259/197/2013 prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei
de drept, în sensul dacă succesiunea de acte normative cu privire la preţul
mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului
mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat
pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat
pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014) a avut sau nu ca effect
imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării
in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier
naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din
fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, succesiunea
de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă
lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012;
art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri
şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi
piscicultură nr.
118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ şi, pe cale de
consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de
tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108
din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional,
prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.
PENALĂ, Decizie nr. 9/2015 39 din 17/04/2015, Dosar nr. 533/1/2015,
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în
Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
următoarelor chestiuni de drept: "1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr.
192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se
interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a
răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a
răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2.
dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit
dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul
procesului penal" şi stabileşte că:
1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator,

încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură

răspunderea penală, distinctă de împăcare;
2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul
procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

PENALĂ, Decizie nr. 10/2015, 40 Dosar nr. 610/1/2015, Publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 389 din 04/06/2015
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din 9 februarie 2015,
dată în Dosarul nr. 11.491/63/2013, prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6)
din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii
infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite
elementele constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în
scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare
a noului Cod penal.
În interpretarea dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal
stabileşte că, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod
penal, infracţiunea care intră în scopul grupului organizat a fost
dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, respectiv condiţia tipicităţii.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea
I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2015.
DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, Decizie
nr. 11/2015, 41 Dosar nr. 612/1/2015, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 381
din 02/06/2015
(…)


În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru
cauze cu minori în dosarul nr. 612/1/2015, prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept
"dacă în privinţa infracţiunii de contrabandă, în cazul în care bunurile care fac
obiectul infracţiunii au fost identificate şi indisponibilizate în vederea
confiscării, se va dispune atât confiscarea bunurilor respective, cât şi obligarea
autorului/autorilor la plata taxelor vamale, a accizelor şi a taxei pe valoare
adăugată, calculate prin raportare la valoarea în vamă a bunurilor confiscate
ori se va dispune doar confiscarea bunurilor respective".
Stabileşte că, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr.
86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de
siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe
teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata
sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au
trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost
prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal.
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală
prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014
(4.246/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
chestiunii de drept: "dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu
privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe
deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea
maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de
majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă
prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de
art. 183 din Codul penal" şi stabileşte:
În interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul
pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de

grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut

de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară
pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta
agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal.
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în
Dosarul nr. 26.687/3/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: "dacă în
aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a
Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o
infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o
hotărâre definitivă, o nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul
termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în
termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă,
stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se
realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83
alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5)
raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea
intermediară."
Stabileşte că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei
nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni
constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost
aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a
executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte
condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi,
respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea
penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în
urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art.
15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal
anterior.



PENALĂ, Dosar nr. 1028/1/2015 din 22 mai 2015, Decizie nr. 15/2015 44,
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr.
6.638/101/2014, prin care se solicit pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă: "În interpretarea şi
aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27
noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri
privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art.
144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare:
După transferarea persoanei condamnate în străinătate, în vederea continuării
executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de
condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) trebuie avută în
vedere de statul de executare?
În caz afirmativ, perioada considerată ca executată de statul de condamnare
trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie recunoscută ca parte din
durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în
sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?".
În aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27
noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti în materie penală şi art. 144 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:
După transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în
vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă
considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a
bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de
autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în
România.


PENALĂ, Decizie nr. 19/2015 45 din 04/06/2015, Dosar nr.
1.151/1/2015/HP/P, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 590 din
05/08/2015
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr.
34/753/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept: "dacă fapta medicului, care are
calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la
pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr.
46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având
ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din C. pen.”
Stabileşte că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate
spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar
public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul
penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art.
34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o
exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa
dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen.
potrivit art. 477 alin. (3) Cod procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2015.
PENALĂ, Decizie nr. 20/2015 46 din 04/06/2015, Dosar nr. 1.235/1/2015,
(…)
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, prin
Încheierea din 11 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 195/252/2014, în
vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
problemei de drept, respectiv: "interpretarea dispoziţiilor art. 327 alin. (2) Cod

penal în sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) Cod penal împrumută
toate condiţiile elementului material de la art. 327 alin. (1) Cod penal, inclusiv
condiţia ca prezentarea să fie efectuată - prin folosirea frauduloasă a unui act
ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui
astfel de act falsificat - sau art. 327 alin. (2) Cod penal împrumută de la art.
327 alin. (1) Cod penal condiţiile elementului material, mai puţin condiţia
vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiţia ca acţiunea
de prezentare să fie efectuată - prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte
la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat - este înlocuită în art. 327 alin. (2) Cod penal cu condiţia ca acţiunea
de prezentare să fie efectuată prin întrebuinţarea identităţii reale a unei
persoane".
În interpretarea art. 327 alin. (2) din Codul penal, stabileşte că cerinţa esenţială
a elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în
varianta-tip, vizând folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare,
legitimare ori Ia dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este
obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin
întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2015.
PENALĂ, Şedinţa din data de 8 octombrie 2015, Minuta deciziei nr. 25,
Dosar nr. 3009/1/2015, 47
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori prin încheierea din 8 iulie 2015, pronunţată în dosarul
nr.2747/40/2014. Stabileşte că subiect activ al infracţiunii prevăzute de art.16
din Legea nr.194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte
normative în vigoare, poate fi orice persoană fizică sau juridică. Obligatorie de
la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art.477
alin.3 Cod procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie
2015.
PENALĂ, Şedinţa din data de 19 noiembrie 2015, Minuta deciziei nr. 29,
Dosar nr. 3465/1/2015, 48
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
47 http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-

a penală prin încheierea din 22 septembrie 2015,
pronunţată în dosarul nr.2137/122/2014( 2787/2015), prin care se solicită pron
unţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „dacă în
aplicarea art. 585 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul
operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul
Codului Penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi
cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod Penal pentru o
infracțiune săvârșită sub imperiul Codului Penal din 1968 se impune
determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din
noul Cod Penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării
operațiunii de contopire”.
Stabileşte că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin.
1 lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a
unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior
pentru o
infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea apli
cată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul
penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile
condamnatului conform art. 5 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pot
rivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă
publică astăzi, 19 noiembrie 2015.

PENALĂ, Minuta deciziei nr.30 Dosar nr. 3515/1/2015 49, Şedinţa publică
din 19 noiembrie 2015
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, prin
încheierea din data de 16 septembrie
2015, pronunţată în dosarul nr. 121/62/2014 prin care se solicită pronunţarea u
nei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a următoarei probleme de drept „dacă în situaţia unei infracţiuni
de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub
imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de „consecinţe
deosebit de grave” şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are
loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor
de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii”.
Stabileşte că în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune, comise sub imperiul Co
dului penal din 1969 care a produs un
prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de consecinţe deos
ebit de grave în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din
Codul penal şi nici cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind

Codului penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de

înşelăciune.
rivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2015.

PENALĂ, Minuta deciziei nr.32, Dosar nr.2265/1/2015 50, Şedinţa publică
din 11 decembrie 2015
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia –
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr.
3616/243/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri pentru rezolvarea
de principiu a chestiunii de drept vizând
interpretarea dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codu
l vamal al României, respectiv: Dacă noţiunea de „contrabandă” folosită de
legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă”
se referă la infracţiunea de contrabandă în sensul definit de art. 270 alin. (1) şi
alin. (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României sau la
noţiunea de contrabandă în sens larg; În cazul în care se stabileşte că textul
prevăzut de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al
României se referă la infracţiunea de contrabandă, care dintre cele două
modalităţi urmează a fi avută în vedere: aceea prevăzută de art. 270 alin. (1)
sau aceea prevăzută de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României. Stabilește că, noţiunea de „contrabandă” utilizată de
legiuitor în dispoziţiile art.270 alin.(3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României, în sintagma „cunoscând că acestea provin din
contrabandă” priveşte contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor
sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât
cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în ţară a acestor bunuri
sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la
controlul vamal.
rivit art.477 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă
publică, astăzi, 11 decembrie 2015.

PENALĂ, Minuta deciziei nr.1, Dosar nr. 4039/1/2015 51, Şedinţa publică
din data de 13 ianuarie 2016
ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucuresti – Secţia I Penală în
dosarul nr. 4039/1/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă
întreprinderea
individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ
al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate”: Stabileşte că
întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de
întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor O.U.G nr. 44/2008, nu
are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în
condiţiile prevăzute de art. 135 Cod penal. Obligatorie de la data publicării
în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3)
Cod procedură penală”.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 ianuarie 2016.

PENALĂ, Şedinţa din data de 26 ianuarie 2016, Minuta deciziei nr.2,
Dosar nr. 4116/1/2016 52
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală
şi pentru Cauze cu Minori - în dosarul
nr.44339/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pe
ntru dezlegarea de principiu a problemei
de drept: „dacă, în cazul în care, un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minori
tăţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infr
acţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-
a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-
o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte
infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplica o
măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiun
i, conform art.129 alin.1 din Codul penal,
durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educati
ve aplicate pentru întreg concursul de
infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplic
ate pentru concursul de infracţiuni, atât în
cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul apl
icării unei măsuri educative privative de libertate.” Stabileşte că, în ipoteza
infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat,
durata măsurii
educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi ex
ecutată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative
de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii
conform art.129 alin.(1) din Codul penal.


rivit art.477 alin.3 din Codul de procedură penală. Pronunţată, în şedinţă
publică, astăzi 26 ianuarie 2016.

PENALĂ, Şedinţa din data de 2 martie 2016, Minuta deciziei nr.7, Dosar
nr.190/1/2016 53
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia Penală,
Cauze Minori şi Familie în dosarul
nr.1437/829/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pen
tru dezlegarea de principiu a problemei
de drept: „dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art.5 din Cod
ul penal, pentru infracţiuni comise anterior
datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracţiuni co
mise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, decizia nr.265/2014 a
Curţii Constituţionale se aplică avându-se în vedere toate infracţiunile
comise de
inculpat şi impune aplicarea noului Cod penal pentru toate infracţiunile ori se a
plică doar în raport de infracţiunile comise
anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispoziţ
iilor din vechiul Cod penal pentru acestea din urmă.”
Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art.5 din Codul penal, în cazul pluralităţ
ii de infracţiuni constând în săvârşirea unor
infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comi
se după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite
anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai
favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă –
iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum
şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, se va aplica leg
ea nouă, conform art.3 din Codul penal şi
art.10 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 pr
ivind Codul penal.
rivit art.477 alin.3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă
publică, astăzi 2 martie 2016.
Sarcina de lucru 1
Delimitaţi cazurile de aplicare a legii penale mai favorabile până
la judecarea definitivă a cauzei și după judecarea definitivă a
cauzei, în lumina dispozițiilor art. 5 NCP și, respectiv, art. 6 NCP,
precum și în lumina Deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept în materie penală, pronunțate în această
materie.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.
2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu

2.2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive. Teritorialitatea legii
penale
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a
prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii
diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau
străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de
drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează
asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine
în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.
Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii
la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care
săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii
penale atunci când:
• fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul
se află în ţară;
• când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate
• când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este
cetăţean român sau persoană juridică română,
• când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori
apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori
cetăţenilor români;
• când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei
aceştia s-au refugiat pe teritoriul României.
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în noul Cod penal (art. 8-14 NCP) au
fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul
României;
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii
legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării
noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă
aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României,
cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc
cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.

Principiul teritorialităţii legii penale este consacrat în art. 8 alin. 1 NCP:

Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este
exclusivă şi necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune,
condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora
se realizează pe baza legii penale române indiferent de calitatea făptuitorului
(cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau străinătate).
Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor
suveranităţii şi independenţei ţării.
Conform art. 8 alin. 1 NCP, legea penală română se aplica infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse art. 8
alin. 1 NCP impune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale
române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent de calitatea
făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în
România sau în străinătate. Dacă făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid
domiciliat în străinătate, el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai
favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşită pe
teritoriul României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.
Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului
non bis în idem, astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru
o fapta comisă pe teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are
autoritate de lucru judecat, astfel că infractorul poate fi judecat de instanţele
române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele străine (achitare,
încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine fiind
acela că, potrivit art. 73 NCP, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor
preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din
durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România).
Norma cuprinsă în art. 8 alin. 1 NCP exclude orice conflict de competență
între autorităţile judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care
ar putea invoca aplicarea legii naţionale a infractorului în legătură cu
infracţiunea comisă în România. Reglementând orice posibil conflict norma
cuprinsa în art. 8 alin. 1 NCP este o normă conflictuală.
Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea
noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi
contextuale a noţiunilor de “teritoriu” (art. 8 alin. 2 NCP), “infracţiune
săvârşită pe teritoriul ţării” (art. 8 alin. 3-4 NCP) şi “săvârşirea unei
infracţiuni” (art. 174 NCP).

Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale (art. 8 alin. 2 NCP)

Potrivit art. 8 alin. 2 NCP, „Prin teritoriul României se înţelege întinderea de
pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse
între frontierele de stat ”.
Astfel noţiunea de teritoriu cuprinde:
- întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele
politico-geografice stabilite de statul nostru prin convenţii cu statele vecine;
- apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălţi, râuri,
apele maritime din golfuri. În art. 5 din Legea nr. 17/1990 54, cu ultimele
modificări aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, se arată că apele maritime interioare se
situează între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară marea
teritorială. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul
ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale
ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de
acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente
(art. 2 alin. 2 din Legea nr. 17/1990);
- marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori,
după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224
m), măsurată de la liniile de bază (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 17/1990);
- subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite
în adâncime;
- spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului (suprafeţei terestre,
apelor interioare, mării teritoriale) până la limita spaţiul cosmic - până unde se
întinde suveranitatea statului nostru;
- spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui mai de
jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).
Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale
României stabileşte regimul zonei contigue şi al platoului continental asupra
căruia statul îşi exercită dreptul de exploatare economică, precum şi controlul
pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, ale legilor şi
reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei
de stat (art. 8 din Legea nr. 17/1990).
Zona contiguă a fost definită ca fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care
se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la
liniile de bază (art. 7 din Legea nr. 17/1990).
Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în
această zonă nu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale
române, decât dacă sunt comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o
instalaţie de foraj submarin, al căror regim este similar cu cel al navelor sub
pavilion naţional.
54Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei
economice exclusive ale României, republicată în M.Of. nr. 252/08.04.2014

Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Art. 8 alin. 3 NCP prevede că „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul
României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2)
sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în
România.”. Alineatul 4 al aceluiaşi articol precizează că „infracţiunea se
consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori
pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România
s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a
produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”.
Prin aceste dispoziţii se consacră criteriul ubicuităţii sau al desfăşurării
integrale, potrivit căruia infracţiunea este săvârşită pretutindeni 55 unde s-a
săvârşit fie şi numai un act de executare ori s-a produs numai rezultatul
infracţiunii.
Este astfel competent să judece infracţiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a
săvârşit un act de executare ori s-a produs rezultatul.
Teoria ubicuităţii a fost preferată altor teorii preconizate în doctrină (teoria
acţiunii, teoria rezultatului, teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria
ilegalităţii, teoria voinţei infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii
infracţiunii fiindcă nu restrânge acest loc la teritoriul pe care s-a săvârşit o
anumită parte a activităţii infracţionale cu excluderea competenţei de
jurisdicţie a altor state ca în cazul teoriilor enumerate mai sus.
Teoria ubicuităţii oferă soluţii problemelor ce privesc infracţiunile continue,
continuate, complexe, în cazul tentativei sau participării la infracţiune ca autor,
instigator, complice, când activitatea infracţională se desfăşoară în parte şi în
afara teritoriului ţării.
Acest criteriu este luat în considerare şi în cazul infracţiunilor continue, de
obicei şi continuate atunci când au început ori s-au consumat la noi în ţară –
deoarece sunt infracţiuni unice, cu toate că acţiunea şi rezultatul se prelungesc
în timp sau actele se repetă la interval de timp în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor complexe, cum ar fi
tâlhăria, fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară.
În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor, nu se va ţine seama de
împrejurarea agravantă săvârşită în străinătate, dacă legea noastră nu o
prevede, aşa că fapta se va pedepsi ca infracţiune simplă, în forma de bază.
Dacă însă agravanta este prevăzută în legea noastră penală şi a început ori s-a
terminat la noi în ţară va fi luată în considerare.
În situaţia infracţiunilor comise prin inacţiune, omisiunea poate să aibă loc
într-o ţară şi rezultatul să se producă în altă ţară. De exemplu, omisiunea se
comite de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin
neîndeplinirea unui act în ţara noastră şi se cauzează prin aceasta o perturbare
gravă a activităţii unei întreprinderi mixte (şi cu capital românesc), cu sediul în
străinătate.
Criteriul ubicuităţii se aplică atât când infracţiunea s-a realizat în formă de
tentativă incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comis în participaţie.
55 Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique = pretutindeni.

În acest ultim caz, nu are importanţă că actele de participaţie s-au săvârşit în

străinătate, iar executarea acţiunii pe teritoriul României, sau viceversa.
Actul săvârşit ori rezultatul produs pe teritoriul ţării noastre va fi considerat
infracţiune în raport cu legea penală română.
Prioritatea tratatelor internaţionale în materia infracţiunilor săvârşite pe teritoriul țării
Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul țării,
potrivit principiului teritorialității, se realizează şi în raport cu dispoziţiile
cuprinse în art. 12 NCP. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile art. 8 - 11 se
aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România
este parte.
Principiul teritorialităţii legii penale. Excepţii
Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi
privesc infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucura de imunitate de
jurisdicţie penală, precum şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate
străine aflate în trecere ori staţionate pe teritoriul ţării.
Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din
convenţiile internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că
este suveran.
• Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatică
Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale
moderne şi presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici
străini nu vor fi judecate după legea penala a statului unde sunt acreditaţi.
Astfel, legea penală română nu se va aplica infracţiunilor comise de
reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe teritoriul
României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă
conform principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru
personalul diplomatic imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este
acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor
încredinţate.
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede
că persoana agentului diplomatic este inviolabilă (art. 29), iar în art. 31 se
prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a
statului acreditar.
Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art. 13 NCP, potrivit
căruia “legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate
cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.
Consacrarea în legea penală română a imunităţii de jurisdicţie penală a
reprezentanţilor diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât
şi a altor convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state.
Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diplomatici
conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar,
consilierul de ambasadă sau de legaţie, secretarul de ambasadă sau de legaţie,
ataşatul de ambasadă ori de legaţie, ataşatul militar, precum şi membrii
familiei acestora, dacă nu sunt resortisanţi ai statului acreditat.

Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor

misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor
organisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatică reprezentanţilor
acestora (de exemplu: O.N.U. 56, B.E.R.D. 57, P.U.N.D. 58).
De această imunitate de jurisdicţie se bucură şefii statelor străine atunci când
se găsesc în țară sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii
delegaţiilor diplomatice străine aflate în misiuni oficiale.
Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale române,
persoana în cauză neputând fi urmărită şi judecată de instanţele statului nostru.
Statul acreditar are însă dreptul să ceara statului acreditat judecarea şi
sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non- grata şi poate cere
acestuia să părăsească teritoriul său.
Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, în
dreptul penal român ea fiind privită ca o excepţie de ordin procedural privind
punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura
caracterul penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage
răspunderea penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale.
Imunitatea diplomatică este o cauză cu efecte in persona, iar inviolabilitatea
localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţă a acestei imunități.
Autorităţile judiciare române nu pot pătrunde în incinta acestora fără
aprobarea şefului misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele
comise de resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice
străine ies de sub incidenţa legii naţionale.
Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt
inviolabile şi nu este permis agenţilor statului acreditat sa pătrundă în ele decât
cu consimţământul şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că “statul
acreditar este obligat a lua măsuri care să asigure împiedicarea tulburării
liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”, precum şi faptul că
“localurile, mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul
unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii”.
Aceasta nu înseamnă însă că teritoriul misiunii diplomatice face parte din
teritoriul statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria
extrateritorialităţii, pentru a justifica limitarea aplicării legii naţionale a
statului acreditar.
Pe cale de consecinţă infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice
de către alte persoane decât cele care se bucură de imunitate diplomatică, cad
sub incidenţa legii naţionale a statului român, însa actele de urmărire nu pot fi
efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii.
Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme
internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie
limitând sfera persoanelor, fie extinzând sfera acestora.
56 Convenţia asupra privilegiilor şi imunităților ONU, ratificată de România prin Decretul nr. 201/1956.
57 Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de România prin Legea nr. 24/1990
58 Acordul între Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegiile şi imunitatea, M.
Of. nr. 81/1991

• Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul

teritorialităţii
Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul
naţional este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată
de ocupaţie sau, dimpotrivă, prezenţa armatelor străine este urmarea
înţelegerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi - sau multilaterale, ori a
cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale.
Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de
la Haga din 1907 prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta sistemul de
drept şi organizarea jurisdicţională a statului ocupat, în măsura în care acest
fapt nu contravine intereselor sale militare (art. 43 din Convenţie). Aceasta ar
impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori
împotriva acestora să cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte
infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului
naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli
au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei (inter
armae silent justitia).
Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi
recunoscute ca având autoritate de lucru judecat.
Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este
determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de
la principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale
naţionale a statului căruia aparţin forţele armate.
Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra,
staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii
sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte, ceea ce implică
aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi concepută o lege care să
reglementeze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita teritoriul
ţării, trupe străine.
Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv
strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor
programe comune de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre
altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa unor trupe străine pe teritoriul
naţional.
In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost
reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe
alternative între legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.
Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de
origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de
competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele
incriminate doar de legea acestui stat.
Pentru celelalte cazuri, s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu
prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere
siguranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora,
precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un
resortisant al statului “gazdă” în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi

jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind

facultativă, ea poate fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni
care pot justifica o asemenea cerere.
• Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul
teritorialităţii
Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare sau
folosite în scopuri guvernamentale ori sunt folosite în scopuri comerciale.
Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află
pe teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin.
Infracţiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.
Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor
nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau
aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori
marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori
potrivit convenţiilor internaţionale.
Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi
regim. Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau
aeroporturi româneşti se judecă potrivit legii române.
Legea penală română se aplică şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe
teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite
în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la
bordul unor asemenea nave, pe timpul când acestea se afla în porturile
româneşti sau în apele maritime interioare (art.26 alin.1 din Legea nr.
17/1990).
Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor
comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a României.
In principiu, nu se aplică legea penală română, deci este o excepţie de la
principiul teritorialităţii.
Art. 26 alin. 2 din Legea nr. 17/1990, republicată, prevede totuşi cazurile în
care legislaţia penală română se aplică şi faptelor comise la bordul navelor
comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială. Prin urmare, jurisdicţia
penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în
scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o
infracţiune săvârşită la bordul acesteia, cu excepţia cazurilor când:
a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără
cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;
b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva
unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;
c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau
ordinea în marea teritorială;
d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului
ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;

e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de

un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează
nava.
• Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern
Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a
libertăţilor politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală
specifică statului de drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care
desfăşoară o asemenea activitate să nu fie persecutate pentru actele exercitate
în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.
• Imunitatea prezidenţială
Potrivit art. 96 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate
şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod
corespunzător.
Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa
comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă
trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile
legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare.
Preşedintele poate răspunde, prin urmare, pentru “înalta trădare”, infracţiune
prevăzută de art. 398 NCP.
In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art. 72 din
Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi
prin excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte
politice care pot fi asimilate cu înalta trădare.
Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art. 16
din Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a
oricărui cetăţean, excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea:
cum ar putea Preşedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un
omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte bigam?
• Imunitatea parlamentară
Potrivit art. 72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru
aceasta situaţie denumirea de “iresponsabilitate juridică”, denumirea nu este
dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi timp
responsabil şi iresponsabil.
Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile
sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi
deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură,
care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar în condiţiile
săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot
fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac
parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate
face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
competenţa de judecata aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul

excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi

supuşi percheziţiei. In acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe
preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera
sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei masuri.
Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige
discuţii în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor
infracţiuni care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori.
Astfel, acum se prevede că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără
aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot desfăşura alte acte procesuale
fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în
mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.
Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai
sus-menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.
Constituţia revizuită a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei
perioade în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge
uneori până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social
nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii
de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică din care ar face parte.
• Imunitatea ministerială
Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de
procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor
Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Legea nr. 115/1995 privind responsabilitatea ministerială 59 instituie o
procedură specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele
săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea
altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale, răspunderea
acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.
2.2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale române
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării
Cadrul principiilor
Principiile consacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi
universalităţii oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se
vor săvârşi şi de către oricine.
Principiul personalităţii
Principiul personalităţii legii penale se mai numeşte al naţionalităţii active şi
este prevăzut în art. 9 NCP: „(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o
59 Legea nr. 115/1999, publicată în M. Of. nr. 300/28 iunie 1999, a fost republicată în M. Of. nr. 334/20.05.2002, cu
ultimele modificări și completări

persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este

detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică
română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus
jurisdicţiei niciunui stat.
(3) Punerea în mişcarea a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului
general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile
de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca
durata totală să depăşească 180 de zile.”
Pentru aplicarea legii penale române conform acestui principiu sunt necesare
condiţiile:
- infracţiunea să se săvârşească în străinătate:
- fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române.
Nu se cere ca fapta să fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit, dacă
pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea
mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, se cere ca fapta să fie prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dubla incriminare)
ori să fie comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.
- infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii să fie cetăţean român, ori
persoană juridică română;
- nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.
- ca o condiție de procedibilitate, este necesară autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului
general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile
de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca
durata totală să depăşească 180 de zile.”
Prin principiul personalităţii se stabileşte competenţa exclusivă şi
necondiţionată a legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica
indiferent dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.
Pedeapsa executată în străinătate se deduce din pedeapsa pronunţată de
instanţele române (art. 73 NCP Computarea pedepselor şi măsurilor
preventive executate în afara ţării). Potrivit alin. 1 al art. 73 NCP, în cazul
infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din
pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate
executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru
aceeaşi infracţiune în România.
Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
pedeapsa executată în afara ţării este amenda. (art. 73 alin. 2 NCP)
În cazul în care infractorii au dublă cetăţenie pot fi sancţionaţi de către ambele
state ai căror cetăţeni sunt, însă pedeapsa executată în afara ţării sau detenţia

preventivă se va deduce din aceea aplicată de statul nostru, dacă are o durată
mai mare.
Principiul realităţii
Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protecţiei reale sau al
naţionalităţii pasive (art. 10 NCP). Potrivit art. 10 NCP, ,, (1) Legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un
cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra
unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis”.
Prin acest principiu se consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor
săvârşite în străinătate, de către un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie.
Infracţiunile la care se referă legea sunt cele îndreptate contra securităţii
naţionale (art. 394-412 NCP, pentru care nu se cere calitatea de cetățean
român) sau contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:
− infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
− infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în art. 10 NCP: contra
securităţii naţionale, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice
române. Când infracţiunea este îndreptată împotriva unui cetăţean român, iar
victima devine, după comiterea faptei, cetăţean străin, nu i se va mai aplica
legea penală română în baza principiului realităţii, ci a universalităţii;
− infractorul să fie cetăţean străin ori apatrid; dacă însă în cursul procesului
devine cetăţean român i se va aplica legea penală română în virtutea
principiului personalităţii;
− acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci din

oficiu şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis (art. 10 alin. 2 NCP). Aceasta este o condiţie
procesuală care, dacă nu este îndeplinită, procesul penal nu se poate porni.
Aplicarea legii penale potrivit principiului realităţii este exclusivă şi
necondiţionată.
Principiul realităţii legii penale se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un
tratat internaţional la care România este parte (art. 12 NCP). Nu este necesar
ca infractorul să fie prezent în ţară cu ocazia judecării cauzei, putând fi judecat
şi în contumacie (lipsă).Sunt, de asemenea, aplicabile dispozițiile din art. 73
NCP.

Principiul universalităţii
Consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării, altele decât cele arătate la art. 10 NCP, dacă infractorul este
cetăţean străin ori apatrid.
Potrivit art. 11 NCP, ,,(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni
decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un
cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe
teritoriul României, în următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o
reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută
sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în
care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau
când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se
procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor
străine.”
Acest principiu prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru, şi
când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori
comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra
infracţionalităţii. În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla,
neputând să se sustragă.
Principiul universalităţii consacră cooperarea României la lupta comună a
statelor împotriva criminalităţii, întrucât prevede sancţionarea unor infracţiuni
de către statul nostru şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a
unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii
statelor în lupta contra infracţionalităţii.
În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se
sustragă răspunderii penale. Pentru a fi judecat infractorul care a comis
asemenea infracţiuni trebuie să se afle în ţara noastră benevol. Dacă a ajuns
fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul) nu poate
fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara.
De asemenea, pentru sancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei
incriminări, adică aceasta să fie prevăzută atât de legea penală română, cât şi
de cea a ţării unde a fost comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşi pe un
teritoriu nesupus vreunei suveranităţi (Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic,
marea liberă) când ar fi luată în considerare legea statului al cărui cetăţean este
sau pe teritoriul căruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori împotriva
căruia a fost îndreptată acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată
identic şi nici să fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi
poate fi incriminată ca infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca

infracţiune agravată. În acest caz va fi sancţionată potrivit incriminării din

legea penală română.
Dubla incriminare priveşte, de asemenea: tentativa, participaţia, tăinuirea şi
favorizarea, incriminare care trebuie să existe în momentul comiterii
infracţiunii. Dacă după săvârşirea ei, aceasta este dezincriminată de către legea
oricăruia din cele două state sau fiind prevăzută de o lege temporară care a
ajuns la termen, situaţia va fi următoarea: dezincriminarea va fi luată în
considerare şi infractorul nu va mai fi sancţionat; ajungerea la termen a legii
temporare nu va fi luată în considerare, astfel că acesta va fi tras la răspundere
penală potrivit dispoziţiilor art. 7 NCP.
Nu se va aplica legea penală română acestor infracţiuni când, potrivit legii
statului pe teritoriul căruia ele s-au săvârşit, există vreo cauză care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ori
executarea pedepsei a fost executată ori este considerată executată.
Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia de infracţiuni săvârşite în străinătate
Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate,
potrivit principiilor personalității, realităţii şi universalităţii, se realizează şi în
raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 12 NCP. Potrivit acestui text de lege,
dispoziţiile art. 8 - 11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat
internaţional la care România este parte. În condiţiile în care statul nostru a
încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele tratate
sau convenţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru
reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională,
convenţiile respective dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu
prioritate în raport cu prevederile legii generale, în cazul de faţă art. 9-11 Cod
penal.
Textul art. 12 NCP este de natură să asigure o autoreglare a activităţii
desfăşurate pe plan mondial, pentru a combate fenomenul infracţionalităţii,
mai ales a celei organizate, care cunoaşte o puternică recrudescenţă.
2.2.3. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii
Necesitatea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii
Începutul cooperării organizate a statelor în lupta contra criminalităţii este
marcat de crearea în 1923, la Viena cu ocazia primului congres internaţional al
organelor de poliţie criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală
(C.I.P.C.) 60 cu sarcina de a organiza colaborarea internaţională pentru
descoperirea autorilor diferitelor infracţiuni.
Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual
penal, prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale –
Societatea Naţiunilor, iar în prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi
combaterea unor infracţiuni periculoase pentru întreaga omenire.
Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept
Penal în ce priveşte unificarea dreptului penal.
60C.I.P.C. a fost reorganizată în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Poliție Criminală (O.I.P.C), cu
denumirea cunoscută de Interpol.

Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor

destabilizator, punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care
fenomenul infracţional a intrat în atenţia organismelor internaţionale – O.N.U.,
Consiliul Europei etc., acestea încercând să organizeze şi să coreleze eforturile
comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional.
Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, precum
traficul de droguri, traficul de carne vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci
şi domenii mai noi, precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucleară,
penetrarea organismelor statale şi reciclarea banilor murdari prin sistemul
bancar internaţional.
Conferinţa ministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la
Neapole, Italia, a adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii
transnaţionale caracterizată prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional,
cu structuri ierarhice care permit controlul şi conducerea grupului; recurgerea
la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor pieţe sau teritorii;
reciclarea profiturilor ilicite în orice activitate licita sau ilicita; potenţial de
expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale.
Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale
cu tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contemporane
trecând de la o “sincronizare” a legislaţiilor penale prin adaptarea unor coduri
“model” (ex. Codul penal Napoleon, Codul penal italian din 1931 – II Codice
Rocco) la o armonizare pe calea consensului, prin tratate şi convenţii
internaţionale multilaterale, deschise spre aderare şi ratificarea membrilor
comunităţii statelor lumii.
Putem vorbi cu adevărat de un drept penal internaţional.
Formele de cooperare consacrate de Codul penal şi Codul de procedură penală
sunt:
a) aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de străini
sau apatrizi cu domiciliul în afara teritoriului ţării noastre, în temeiul
principiului universalităţii legii penale (art.6 Cod penal);
b) incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urmare a
aderării sau ratificării de către România a unor convenţii internaţionale.
În prezent există numeroase convenţii internaţionale pentru reprimarea
infracţiunilor care lezează sau pun în pericol interesele comune ale statelor şi
pe care România le-a ratificat ori la care a aderat, introducând în legea penală
dispoziţii incriminatoare corespunzătoare. Pot fi menţionate cu titlu
exemplificativ: Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a
crimelor contra umanităţii, ratificată de România în 1969; Convenţia pentru
reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor la
care România a aderat în 1955; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse
ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat
în 1990; Convenţia internaţională contra luării de ostatici, la care România a
aderat în 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, pe care România a ratificat-o în 2002: Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România în 1997 etc.

c) recunoaşterea, potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti

pronunţate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de
instanţele române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori a părţii din
pedeapsă executate în străinătate ;
d) consacrarea recidivei internaţionale în art.37 alin.3 din Codul penal în
vigoare. Potrivit acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă, se poate
ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o
faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a
fost recunoscută de instanţele române în condiţiile legii;
e) transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, de informaţii şi date
privitoare la antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile
penale, cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta
lor comună contra criminalităţii;
f) extrădarea, ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea
fenomenului infracţional.
Forme ale cooperării internaţionale în lupta contra criminalităţii
În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală
cuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate,
transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor.
Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea)
de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de
investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă,
livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea
transfrontalieră, etc.
Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare
competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul
solicitat.
Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate
sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea,
România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale.
Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor
autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii
specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul
Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea
persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor;
asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în
materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate
(cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor
prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este
autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar.
Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a
cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu
obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol
adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în
materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol
adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară

în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară

română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic
aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor
multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele
declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate.
În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se
desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile
recunoaşterii şi încrederii reciproce.
În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate
centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă,
principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între
autorităţile judiciare române şi cele din statele membre UE, spre deosebire de
atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE, care includ,
între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de
„gardian al tratatelor” încheiate de România în această materie) şi
transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE
pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate,
supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală
– Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind
mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei,
căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare trebuie să îi
comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate.
Cooperarea României la combaterea criminalităţii internaţionale
Cooperarea României la combaterea infracţiunilor ce aduc atingere intereselor
comune ale statelor se realizează prin aderarea la convenţiile internaţionale
pentru reprimarea infracţiunilor şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea
penală a acestor fapte periculoase.
Menţionăm cu titlu de exemplu:
- Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la
Geneva la 20 aprilie 1929 şi ratificată în România în 1930. În aplicarea acestei
convenţii prin dispoziţiile art. 284 Cod penal a fost incriminată falsificarea de
monede, timbre sau valori străine.
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional,
adoptată la Geneva în 1937. Urmare aceste convenţii a fost adoptat în Codul
penal, art. 171 –infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin.
- Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a
exploatării prostituirii altuia, încheiată în 1949 la iniţiativa O.N.U. Urmare a
acestei convenţii a fost incriminat prin dispoziţiile art. 329 Cod penal,
proxenetismul.
Poate fi menţionată şi Legea 678/2001 privind traficul de persoane.
- Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat, ratificată de România în 1958, în codul penal; ca urmare a
acestei convenţii au fost incriminate prin dispoziţiile art.360 Cod penal
distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, ca infracţiuni contra
omenirii.

- Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi

a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul
conferinţei O.N.U, privind lupta împotriva sclavajului.
În Codul penal român, este incriminată sclavia prin dispoziţiile art.190 Cod
penal.
- Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor
semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi
sancţionarea faptei de rupere sau deteriorare a unui cablu sau a unei conducte
în marea liberă, de natură a întrerupe sau împiedica comunicaţiile cărora le
sunt destinate.
În codul penal român aceste obligaţii sunt îndeplinite prin incriminarea din art.
217 alin. 3, ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, când are ca
obiect echipamente sau instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de
variante mai grave în art. 219 alin. 2
- Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958, care califică pirateria
drept crimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminată prin
art. 212.
- Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N.U care a înlocuit
convenţiile anterioare privitoare la stupefiante, ratificată prin Decretul nr. 626
din 1973.
În prezent regimul stupefiantelor este reglementat prin Legea nr. 522 din 24
noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri, care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului de droguri şi care abrogase art. 312 Cod
penal.
- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii
aviaţiei civile încheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de Statul
român la 10 iulie 1972 şi ratificată prin Decretul nr.66/1975, iar ca urmare a
fost modificat Codul aerian, prin Decretul nr.60/1975, introducându-se în
dispoziţiile acestuia incriminările prevăzute în Convenţia de la Montreal.
- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la
17 decembrie 1979; România a aderat la această convenţie prin Decretul-lege
nr. 111 din 30 martie 1990 al C.P.U.N (M. Of. nr. 48 din 2 aprilie 1990).
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care
România a aderat prin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20 din 9
octombrie pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi
Codul de procedură penală, a fost adăugat un alineat nou, final la art. 117 Cod
penal, privitor la neexpulzarea străinului dacă acesta riscă să fie supus la
tortură în statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile art.2671
Cod penal, a fost incriminată tortura.
Forme ale cooperării internaţionale în materie penală prevăzute de Legea nr.
302/2004 61
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se realizează prin
următoarele modalităţi:
61 Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, modificată și completată prin Lege nr. 300/2013 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M. Of. nr.
772/14.12.2013

a) extrădarea;
b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) transferul de proceduri în materie penală;
d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
e) transferarea persoanelor condamnate;
f) asistenţa judiciară în materie penală;
g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le
reglementează fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea prin care
părţile se angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de
proceduri ori de persoane condamnate 62 sau să îşi predea reciproc persoanele
care sunt urmărite pentru o infracţiune 63 ori să îşi transmită anumite
documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală
Extrădarea
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.
Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un
suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi
pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele
convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape
exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod
discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură
de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o
eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta,
persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.
Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa
la data de 19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui
proiect de lege în legătură cu această instituţie.
Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul
solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se
află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o
infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul
solicitant.
Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al
dreptului internaţional penal.
Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc
ex-în afară, în exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.
62 De pildă, art. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate: “Părţile se angajează sa își acorde
reciproc, în condițiile prevăzute prin prezenta convenție, cooperarea cea mai larg posibilă în materia transferării persoanelor
condamnate.”
63 Art. 1 din Convenția europeană de extrădare: “Părțile contractante se angajează să își predea reciproc potrivit regulilor şi
sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autorităţile judiciare ale părții solicitante”.

Prin Legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificat Convenţia europeană de

extrădare încheiată la Paris la 13.12.1957, cât şi protocoalele sale adiţionale,
încheiate la Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978, însă a prevăzut la art.2,
paragraful 1 o rezervă, în sensul că extrădarea va fi acordată numai pentru
fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2
ani, iar în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de
libertate este mai mare de un an sau mai severă.
Prin legea de ratificare, România a extins sfera persoanelor neextrădabile şi
asupra celor care au dobândit dreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în
acelaşi timp a introdus şi un alineat nou potrivit căruia şi cetăţenii români pot
fi extrădaţi în baza unor convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.
Legea specială care reglementează extrădarea este Legea 302/2004 care, în art.
20, menţionează că ,,cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza
convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data
formulării cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean
al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al
Uniunii Europene.(alin. 1)
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită
în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară
este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul
condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea
executării pedepsei în România.
(3) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi
pe bază de reciprocitate.
(4) În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1)–(3),
Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea
competentă a statului solicitant.”
Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat
străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt
trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea
executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a
instanţei penale în statul solicitant (art. 18).
Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a
judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului
solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an,
iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4
luni (art. 26).
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea, de către
legea statului solicitant, extrădarea nu va fi acordată decât dacă statul respectiv
dă asigurări statului român că pedeapsa capitală nu va fi executată.

România nu va acorda extrădarea în situaţiile în care persoana extrădabilă ar fi

judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile
fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la apărare, sau de către
un tribunal anume constituit în vederea judecării cazului respectiv.
Extrădarea nu va putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care a intervenit
prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentru fapte
pentru care în România a intervenit amnistia.
Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării
Pentru ca o cerere de extrădare să poată fi admisă de statul solicitat, trebuie în
mod obligatoriu îndeplinite o serie de condiţii pozitive sau negative, care de
regulă sunt prevăzute în convenţiile sau tratatele încheiate între state.
În cazul în care unele state au adoptat legi de extrădare, dispoziţiile acestora
vin să suplinească tot ceea ce nu s-a reglementat prin convenţiile de extrădare,
iar în lipsa unor tratate şi a unor legi speciale în materie, condiţiile extrădării
sunt cele definite în dreptul internaţional.
Extrădarea presupune ca elemente premisă, în lipsa cărora ea nu poate exista,
următoarele:
• infracţiune consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă;
• un infractor care poate fi tras la răspundere penală;
• sancţiune penală definitivă aplicată infractorului.
În sfera condiţiilor de fond ale extrădării intră elemente care privesc persoana
făptuitorului, infracţiunea comisă, urmărirea penală, gravitatea pedepsei
precum şi condamnarea suferită. Dacă legile şi tratele de extrădare reprezintă
cadrul juridic, în baza căruia aceasta este legitimată, condiţiile de fond
reprezintă esenţa concretă a extrădării, iar lipsa acestora conduce în mod
indubitabil la respingerea cererii.
Pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii, şi anume:
- persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de
justiţiabil în statul solicitat. Astfel dacă persoana solicitată face obiectul unei
urmăriri penale în statul solicitat, ori are calitatea de inculpat într-un proces
aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti sau mai mult i s-a aplicat deja o
pedeapsă privativă de libertate, extrădarea nu mai este posibilă decât după
terminarea procesului penal şi după executarea pedepsei. Cu titlu de excepţie,
pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale,
există posibilitatea extrădării temporare a infractorului şi aceasta numai pentru
îndeplinirea unor acte procesuale care nu suferă amânare. Imediat după
îndeplinirea acestora, infractorul va reveni în statul solicitat;
- persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare
ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.
Referitor la această condiţie trebuie remarcat faptul că extrădarea va putea fi
refuzată de statul solicitat dacă autorităţile judiciare ale acestora au dispus
neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei,
pentru aceeaşi faptă cu cea reclamată de către statul solicitant. Mai mult decât
atât, dacă persoana reclamată a fost judecată definitiv, extrădarea nu mai poate
fi acordată potrivit principiului „non bis în idem” dacă aceasta a fost achitată,

dacă pedeapsa a fost executată integral sau a fost graţiată sau amnistiată, sau
dacă instanţa a stabilit vinovăţia infractorului fără a pronunţa vreo sancţiune.
- persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în
condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau legi internaţionale întrucât
în această situaţie extrădarea nu poate avea loc, aflându-ne în faţa unei excepţii
de ordin procedural de la principiul aplicării legii penale în raport de locul
săvârşirii faptei. Persoanele care beneficiază de o astfel de imunitate sunt de
regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în alte state, consilierii,
secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului consular, cât şi membrii
misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor străine aflate în trecere pe
teritoriul unui stat;
- persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea de
participant (martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;
Sunt exceptate de la extrădare şi acele persoane străine citate în vederea
audierii lor ca martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşi
păstrează această calitate şi se află pe teritoriul statului solicitat în scopul
pentru care au fost citaţi. După epuizarea audierilor de către autorităţile
competente, aceste persoane sunt obligate să se întoarcă în statul solicitant, iar
dacă refuză ele vor fi extrădate nemaiputând beneficia de imunitatea ce le-a
fost acordată pe timpul procesului.
- extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor.
Această condiţie cerută pentru efectuarea extrădării are un profund caracter
umanist şi se referă la starea sănătăţii persoanei reclamate, în unele situaţii
aceasta putând fi refuzată dacă s-ar produce consecinţe grave cu privire la
viaţa sau sănătatea persoanei, datorită vârstei sau afecţiunilor de care suferă. În
aceste situaţii când extrădarea este refuzată pentru motive de sănătate,
persoana reclamată poate să fie cercetată în cadrul unui dosar penal de
autorităţile judiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabilite prin
convenţii sau acorduri bilaterale.
În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării fapta penală joacă rol principal care
ocazionează extrădarea şi aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
referitoare la locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca
infracţiune în legislaţia ambelor state, după cum urmează:
- fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva
intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;
Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele
extrateritoriale, iar infractorul se refugiază într-un port străin în care se face
escala, statul al cărui pavilion îl poartă nava poate cere extrădarea statului unde
s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează şi când fapta s-a comis în spaţiul
aerian, în această ipoteză extrădarea fiind admisibilă când cererea a fost
adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia
esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoana în cauză să
nu fie cetăţean al statului în care s-a refugiat.
- să fie prevăzută ca infracţiune în legile ambelor state (dubla incriminare);
Dubla incriminare este prevăzută şi în dispoziţiile art. 24 din Legea nr.
302/2004 şi potrivit acestui text de lege ,, (1) extrădarea poate fi admisă numai
dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată

persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea

statului solicitant, cât şi de legea română.
(2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă
fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă
este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la
care România este parte.
(3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi
infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie
internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se
prevede altfel.infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social,
gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru fapta respectivă”.
Gradul de pericol social al infracţiunilor este tratat în dreptul intern al statelor,
dar şi în tratatele internaţionale în moduri diferite. Pentru a se putea solicita
extrădarea, infracţiunea săvârşită trebuie să atragă un minim de pedeapsă care,
în general, se situează între 1 şi 2 ani. Există însă şi o excepţie de la acest
principiu al condiţionării extrădării de limita minimă a pedepsei şi ea vizează
exact opusul primei situaţii, referindu-se la maximul pedepsei. Este cazul când
fapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moartea în legea
statului solicitant, iar această pedeapsa nu este prevăzută în legea statului
solicitat. În această situaţie extrădarea va fi refuzată, cu excepţia cazului când
statul solicitant va da asigurări concrete că pedeapsa capitală nu va fi
executată.
În Convenţia europeană de extrădare se face în mod expres menţiunea că
extrădarea va avea loc doar pentru faptele pedepsite de legile ambelor state cu
o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau cu o pedeapsă mai
severă.
Odată cu ratificarea acestei convenţii, România a formulat o rezervă cu privire
la gravitatea socială a faptei, arătând că extrădarea va fi cerută şi respectiv
acordată, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror
săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse,
numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni (art. 26).
- infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură
politică;
Ideea neextrădării infractorilor politici a apărut în timpul revoluţiei franceze şi
a fost consacrată chiar în Constituţie. Justificarea acestui principiu porneşte de
la ideea caracterului local al infracţiunii politice, socotindu-se că aceasta aduce
atingere numai statului împotriva căruia a fost săvârşită, ea neprezentând
pericol social şi pentru statul unde s-a refugiat făptuitorul. Primul protocol
adiţional al convenţiei de extrădare din anul 1957, încheiat la Strasbourg, a
exclus din categoria infracţiunilor politice crimele împotriva umanităţii,
crimele de genocid şi orice violări ale legilor războiului, fiind logică această
măsură în raport de gravitatea socială deosebită a acestor fapte, cât şi
consecinţele dezastruoase pentru întreaga comunitate internaţională. În acest
context, în art.8 din legea nr. 302/2004 se enumeră expres faptele care nu pot fi
considerate infracţiuni de natură politică: atentatul la viaţa unui şef de stat,

actele de tortură sau tratamentele crude, crimele împotriva umanităţii,

infracţiunile de terorism etc.
În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele trate internaţionale prevăd
şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale,
explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în
sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte
trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state
- Infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la
extrădare;
În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele tratate internaţionale
prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale,
explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în
sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte
trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state.
- Infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat întrucât se înlătură
răspunderea penală a infractorului, iar dacă a intervenit după condamnare,
înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.
Pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale şi pentru a
se evita supunerea condamnatului extrădat unui tratament inuman, degradant
sau torturii se cer îndeplinite o serie de condiţii privitoare la natura şi
cuantumul pedepsei, acestea fiind stipulate în mod expres în acordurile şi
convenţiile internaţionale, având ca obiect extrădarea.
Prima dintre aceste condiţii se referă la excluderea perspectivei de
executare a pedepsei capitale în statul solicitant, iar ea a fost menţionată pentru
prima dată în art.11 din Convenţia Europeană de extrădare din 1957, care
prevedea, ca o condiţie esenţială a admiterii expulzării, obligaţia statului
solicitant de a nu pune în executare pedeapsa capitală, în ipoteza în care legea
internă prevedea acest gen de pedeapsă.
La noi în ţară, în art. 22 alin. 3 din Constituţie se stipulează în mod expres că
pedeapsa cu moartea este interzisă.
În acelaşi sens, Legea nr. 302/2004 stabileşte că este interzisă extrădarea unei
persoane, dacă fapta pentru care se cere este pedepsită cu moartea de legea
statului solicitant. Totuşi, este posibilă extrădarea dacă statul solicitant
garantează statului român că nu va executa pedeapsa cu moartea, ci o va
comuta în pedeapsa pe viaţă.
O altă condiţie este aceea că pedeapsa la care a fost condamnată persoana
solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente
inumane, degradante sau care să producă suferinţe fizice şi psihice în statul
solicitant.
De asemeni este absolut obligatoriu ca pedeapsa ce urmează a fi executată de
persoana extrădabilă să fie privativă de libertate, în absenţa acestei modalităţi
neputându-se justifica arestarea provizorie sau predarea forţată, adică
restrângerea unor drepturi asupra cărora organele judiciare străine nu s-au
pronunţat.
Acest principiu îşi găseşte materializarea în art. 26 din Legea nr. 302/2004, în
care se arată în mod expres că extrădarea este cerută şi respectiv acordată în

vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este de cel puţin 4
luni.
Extrădarea nu va putea fi acordată nici dacă s-a depăşit termenul de prescripţie
al executării pedepsei, acest principiu fiind înscris în Convenţia europeană de
extrădare, în care se prevede cerinţa alternativă ca prescripţia să fie împlinită
pentru ambele state, deci atât potrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui
solicitat. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru că dacă în statul
solicitant termenul s-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a împlinit, nu mai
există temeiul juridic al extrădării, deoarece s-au produs efectele prescripţiei.,
Principiul se regăseşte şi în art. 33 din Legea nr. 302/2004 în care se stipulează
expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii
penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei
române, fie a statului solicitant.
Extrădarea nu poate fi acceptată nici în ipoteza în care pedeapsa aplicată
făptuitorului a fost graţiată sau suspendată în întregime, în statul solicitant. În
acest sens, în art. 35 din Legea nr. 302/2004 se arată în mod expres că actul de
graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădarea, chiar
dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.
Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fond conduce în mod cert la respingerea
cererii de extrădarea, absenţa unor condiţii de formă poate fi acoperită ulterior,
fără ca mecanismul extrădării să se oprească.
Condiţiile de formă ale extrădării privesc existenţa şi regularitatea acesteia,
actele care trebuie să însoţească cererea, concursul de cereri, modul de
transmitere al documentelor, termenele în care trebuie îndeplinite, arestarea
extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte cuvinte, condiţiile de formă sunt
acelea care impun formalităţile prealabile extrădării stabilind modul în care se
întocmesc actele procesuale şi procedurale.
În mod logic, primele condiţii de formă privesc cererea prin care se solicită
extrădarea, aceasta fiind un act prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa
de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă
extrădarea. Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţită de o informare
cuprinzând date despre infracţiunea pentru care se solicită, cât şi încadrarea
juridică, la aceasta ataşându-se actele care justifică cererea de extrădare sau
înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei.
Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul care certifică situaţia
juridică a acesteia este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă
cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată
a sentinţei de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, actele care însoţesc
cererea de extrădare trebuie să arate despre ce infracţiune este vorba,
încadrarea juridică a faptei, cât şi date necesare identificării persoanei.
După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabile în cazul anumitor infracţiuni
este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar potrivit acestui principiu, în
Legea nr. 302/2004, art. 30, s-a stipulat în mod expres că extrădarea nu se
acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate
fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această
persoană se opune extrădării. Având în vedere că extrădarea presupune

predarea fizică a unei persoane către statul solicitant, este evident că în situaţia
decesului autorului infracţiunii, cererea de extrădarea rămâne fără obiect.
În sfârşit, un alt impediment la admiterea cererii de extrădare este şi acela legat
de amnistia faptei pentru care s-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie
cererea urmând a fi respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitivi
răspunderea penală.
Mandatul european de arestare
Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului
Uniunii Europene s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European
de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale
Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul
persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de libertate,
aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de
predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de
extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii.
Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii
Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale,
multilaterale şi bilaterale privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu
dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile
de predare între statele membre.
La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să
înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută în documentele
internaţionale referitoare la extrădare 64, s-a avut în vedere, în primul rând,
obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei 65, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul actual de convenţii
de extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.
Potrivit Deciziei-cadru 66, mandatul european de arestare constituie prima
concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii
reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie„ a
cooperării judiciare.
Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o
hotărâre judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de
către un alt stat membru a persoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi
penale sau executării unei sentinţe privative libertate sau a unei dispoziţii de
detenţie.
Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este o decizie judiciară
prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei
persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei
pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate (art. 84).
64 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea
terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele
Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale Uniunii
Europene, adoptată la 27 septembrie 1996 etc.
65 Pct. 5 din Preambulul Deciziei - cadru
66 Pct. 6 din Preambul

Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece
prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea
judecăţii 67.
Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de
arestare sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI
din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din
Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 – privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală.
Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să
conţină următoarele informaţii:
- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
- denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale
autorităţii judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se putea
verifica dacă mandatul a fost emis de către o autoritate judiciară competentă şi
pentru a se înlesni comunicarea dintre cele două părţi);
- indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii
definitive a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris
executarea pedepsei), a unui mandat de executare a pedepsei, a unui mandat de
arestare sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;
- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;
- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste
elemente sunt necesare pentru a se putea stabili calificarea juridică a faptei
potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se verifica competenţa, pentru a se
verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a unor acte de
clemenţă;
- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau
pedeapsa prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este
solicitată în vederea efectuării urmăririi penale;
- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu
transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului
solicitant trebuie să comunice informaţii de natură să confere persoanei
solicitate următoarele garanţii:
- în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul
executării unei pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a fost
legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la
hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare
considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul
mandatului european de arestare european că va avea posibilitatea să obţină
rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;
- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de
arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de
siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru
emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă
aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 ani din pedeapsă sau
măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;
67 Art. 77 din Legea nr. 302/2004

- în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este

solicitată în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va pronunţa
o pedeapsă privativă de libertate, garanţii cu privire la dreptul persoanei
solicitate de a fi transferată în România în vederea executării pedepsei;
- garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor
cetăţeni pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită extrădarea
unui cetăţean român.
În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit
conform modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie
2002 a Consiliului Uniunii Europene.
Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat
membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de
executare sau în una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor
Europene, conform declaraţiei pe care statul de executare a depus-o la
Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.
Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene şi art. 86 alin. 4 din Legea nr. 302/2004,
mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române
trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză.
Sarcina de lucru 2
2
. Arată modul în care se aplică legea penală în spaţiu în cazul
2 infracțiunilor continue, continuate și de obicei.
2
.
Rezumat
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea
soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să
determine legea penală aplicabilă:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară
o consideră infracţiune;
- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori
executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care
scoate în afara ilicitului penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la
judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca
infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o
lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea

veche ori cu limite mai reduse decât legea veche;

- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi
nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii
penale în raport cu timpul prevăzute în noul Cod penal român - art. 3-7.
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a
prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii
diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau
străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de
drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează
asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine
în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.
Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii
la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele
care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii
penale atunci când:
• fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se
află în ţară;
• când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate
• când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este
cetăţean român sau persoană juridică română,
• când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori
apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori
cetăţenilor români;
• când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei
aceştia s-au refugiat pe teritoriul României.
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în noul Cod penal (art. 8-14 NCP) au
fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul
României;
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii
legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă
aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României,
cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc
cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.
Teste de autoevaluare
1. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp:
a) principiul realităţii;
b) principiul teritorialității;
c) principiul activității.

2. Legea penală poate intra în vigoare la 3 zile de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, Partea I.Termenul de 3 zile se calculează:
a) pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al
României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare;
b) pe zile lucrătoare, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al
României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare;
c) pe zile libere, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României,
şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare.
3. În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică:
a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii;
b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii;
c) legea mai favorabilă.
4. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014 referitoare la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal
(aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei),
s-a constatat că:
a) dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care
legile succesive prevăd game diferite de pedepse;
b) dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea
legii penale mai favorabile;
c) dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care
legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (vechea lege) este mai
favorabilă decât cea în vigoare la momentul judecării (noua lege).
5. Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era

în vigoare:
a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp;
b) numai dacă fapta a fost descoperită în acest interval de timp, indiferent dacă
judecata a avut loc după ieşirea din vigoare a legii;
c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmărită sau judecată în acest interval
de timp.
6. Constituie principii de aplicare a legii penale române în spaţiu:

a) legalitatea incriminării;
b) principiul realităţii;
c) principiul activităţii.
7. Principiul ubicuităţii:
a) este prevăzut expres de noul Cod penal;
b) constituie temeiul acordării extrădării;
c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.
8. Imunitatea de jurisdicţie:
a) constituie o excepţie de la principiul personalităţii;
b) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii;
c) constituie o excepţie de la principiul realităţii.

9. Se include în sfera noţiunii de „teritoriu” din expresia „teritoriul

României”:
a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României;
b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României;
c) subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără limite
în adâncime.
10. O infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul României:

a) numai dacă a fost comisă pe acest teritoriu;
b) dacă pe o navă sub pavilion românesc s-a produs rezultatul infracţiunii,
aceasta fiind comisă pe teritoriul altui stat;
c) dacă pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat numai un act de
executare a infracţiunii, celelalte acte de executare şi rezultatul infracţiunii
producându-se pe teritoriul altui stat.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
a. Principiul legalității: legalitatea incriminării și legalitatea sancţiunilor de
drept penal;
b. Aplicarea legii penale de dezincriminare;
Invocați, în argumentare, soluții din practica judiciară.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă în termen de 7 zile de la data anunţului de
executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin platforma e-
learning
Bibliografie minimală
Dongoroz V. ; Kahane S., Oancea I. ; Fodor I. ; Iliescu N. ; Bulai C. ; Stănoiu
R.M. & Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ;
Molnar I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale
noului Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Udroiu, M. & Constantinescu, V. (2014). Noul Cod penal. Codul penal
anterior. București: Hamangiu.
Boroi Al. ; Rusu I. ; Puşcă F. ; Chirilă A. ; Dumitrache Ionescu A. ; Pocora M.;
Goga G. L. & Bălan-Rusu M. I. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. & Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.

Drept Penal General I - Unitatea II

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal General I - Unitatea II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Angelica Chirilă Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu

2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

2.1. Aplicarea legii penale în timp ................................................................... 43

• să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale

Drept penal general I 42

2.1. Aplicarea legii penale în timp

Drept penal general I 43

publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-

nr. 594/01.07.2004, cu ultimele modificări și completări

Drept penal general I 44

a) Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep sa fie săvârşite sub

Drept penal general I 45

Drept penal general I 46

Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile

5 Publicată în M.Of. nr. 757/12.11.2012

Drept penal general I 47

7Publicată în M.Of. nr. 372/ 20.05.2014

Drept penal general I 48

9 Publicată în M.Of. nr. 470 /26.06.2014

Drept penal general I 49

care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014

Drept penal general I 50

condamnare, prevăzută în art. 55 lit. c) NCP nu poate fi aplicată faptelor

Drept penal general I 51

a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată,

Drept penal general I 52

Drept penal general I 53

favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate,

21 Art. 3201 C. proc.pen. 1969 - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei:

Drept penal general I 54

pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită,

Drept penal general I 55

incidente instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea legii penale

Drept penal general I 56

Necesitatea de apărare socială care determină adoptarea legii penale temporare

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, DECIZIA Nr. 265 din 6 mai 2014

Drept penal general I 57

Drept penal general I 58

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizie nr. 4/2014 23 din 12/05/2014,

Drept penal general I 59

Drept penal general I 60

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală în

Drept penal general I 61

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizie nr. 8/2014 26 din 26/05/2014,

Drept penal general I 62

- dacă în aplicarea art. 418 din Codul de procedură penală, privind

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Decizie nr. 12/2014 28 din

Drept penal general I 63

infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Decizie nr. 13/2014 29 din

Drept penal general I 64

Dosar nr. 15/1/2014/HP/P

Drept penal general I 65

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL PENTRU

Dosar nr. 19/1/2014/HP/P

Drept penal general I 66

Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea

Drept penal general I 67

Dosar nr. 23/1/2014/HP/P

Drept penal general I 68

Drept penal general I 69

Dosar nr. 31/1/2014/HP/P, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 380

Drept penal general I 70