Drept Penal General I - Unitatea I

1.
DREPTUL PENAL – RAMURĂ A DREPTULUI ŞI

ŞTIINŢĂ A DREPTULUI. NOŢIUNI
INTRODUCTIVE
1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului ................................................................................ 8
1.1.1 Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal .................................................. 8
1.1.2. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului ............................................................ 11
1.1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal .......................................................... 13
1.1.4. Examen de practică judiciară .................................................................................. 22
1.2. Izvoarele dreptului penal ............................................................................................... 25
1.3. Raportul juridic penal .................................................................................................... 35
Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături ........................................................................ 35
Rezumat ................................................................................................................................ 38
Teste de autoevaluare ........................................................................................................... 39
Bibliografie minimală ........................................................................................................... 41
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să delimitezi conceptual noţiunea de drept penal;

• să descrii problematica izvoarelor dreptului penal;
• să identifici formele raporturilor juridico-penale;
• să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica instituţiilor
studiate.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Chirilă Angelica Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului..
Noţiuni introductive
1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului

1.1.1 Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal
Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a
dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului, cât şi ştiinţă a dreptului
penal, ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni
desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca
ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează
relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor
sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate
determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor, concepţiilor,
ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului, adică „doctrina”
dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal, îl reprezintă, deci, dreptul penal – ca ramură a
dreptului.
Dreptul penal în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de
norme juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce
atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile
persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în scopul apărării
ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă.
Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul
instituţiilor fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală
(pedeapsa) şi răspunderea penală. Dreptul penal, în sensul arătat, are două parţi
componente: partea generală şi partea specială.
Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului
penal, condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice
penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.
Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă
constituie infracţiune şi pedeapsa ce se aplică în cazul săvârşirii ei.
În cealaltă accepţiune, de ştiinţă, dreptul penal cuprinde ansamblul de idei,
teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la
instituţiile sale, adică ,,doctrina’’ dreptului penal.
Ca şi dreptul penal ca ramură de drept, ştiinţa dreptului penal este unică, chiar
dacă are două părţi distincte – partea generală şi partea specială.
De asemenea, existenţa unor raporturi între dreptul penal şi alte ramuri de drept
determină acelaşi gen de raporturi şi între ştiinţa dreptului penal şi celelalte
ştiinţe de ramură normative (drept procesual penal, drept constituţional, drept
civil, drept administrativ etc.) şi nenormative (criminologie, criminalistică,
psihologie judiciară, psihiatrie judiciară etc.).
Drept penal – partea generală 7

Obiectul dreptului penal

Ca ramură a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu de reglementare,
adică o anumită categorie de relaţii sociale pe care le reglementează în
exclusivitate, relaţii create în jurul şi datorită valorilor sociale de a căror
necondiţionată respectare depinde însăşi existenţa societăţii într-o anumită
etapă de dezvoltare a acesteia.
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac
parte atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât
şi relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi
cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor
valori.
Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod
obiectiv şi legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor
esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine
qua non a existenţei şi normalei evoluţii a grupului social.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de
conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect
de reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele
interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le
săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care au o
existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice
penale.
Caracterele dreptului penal
In literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la
caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal. Unii dintre autori au
menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept
public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori
se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.
• Autonomia dreptului penal
Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul
penal are un obiect specific de reglementare – relaţiile de apărare socială.
Totodată, dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită şi de
sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de
siguranţă, măsuri educative).
Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a
sublinia netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal.
Potrivit acestei teze susţinută în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu
ar reglementa relaţii sociale proprii, ci doar relaţii de sancţionare şi ar avea,
deci, un caracter subsidiar, auxiliar, complementar altor ramuri de drept (Karl
Binding).

In această concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte

ramuri de drept şi dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când
sancţiunea din norma extrapenală încălcată nu ar fi îndestulătoare pentru
stabilirea ordinii de drept încălcate. Teoria caracterului pur sancţionator
(subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost combătută în literatura juridică
de specialitate, susţinându-se teza contrarie – că dreptul penal este nu numai
sancţionator, ci şi normativ.
Caracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de
reglementare, relaţiile de apărare socială şi care nu fac obiectul altei
reglementări.
Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de
celelalte ramuri de drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor
periculoase din acele domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal
ocroteşte, adeseori, interese ce nu sunt ocrotite de alte ramuri de drept. Spre
exemplu, ocroteşte respectul cuvenit persoanelor decedate prin incriminarea
faptei de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 NCP); ocroteşte
sentimentul de milă prin incriminarea faptei de omisiune de a da ajutorul
necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o
persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are
putinţa de a se salva (art. 203 NCP).(A se vedea V. Dongoroz, Tratat, 1939)
S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă
recunoaşte un interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de
conduită în raport cu acel interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de
netăgăduit că normele penale cuprind reguli de conduită care nu se regăsesc în
alte norme juridice.
Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile
patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de
dreptul familiei, raporturile de muncă de dreptul muncii ş.a.m.d., iar pentru
încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt prevăzute în dreptul penal
norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar,
complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, încălcările grave
din aceste domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul
familiei ori de dreptul muncii etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea
acestora în normele sale contribuie la prevenirea săvârşirii lor, iar, în caz de
încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii încălcate prin aplicarea de
sancţiuni specifice.
Aşadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un
ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor
sociale, obligând pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor
fapte (norme prohibitive), fie să efectueze anumite activităţi (norme onerative).
• Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate
instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale,

care sunt imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care
conflictul de drept penal este adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o
acţiune publică;
• Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi
cele din partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.
1.1.2. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului
Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal joacă un rol important în perfecţionarea reglementărilor
juridice a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Normele
dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt
explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.
Spre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului
penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul
cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în
concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze
necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de
investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal
Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi
reglementarilor care alcătuiesc dreptul penal.
Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde
unor problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.
Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai
puţin însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la
istoria dreptului penal român, adică la reglementările anterioare legii penale în
vigoare. De asemenea, sunt făcute referiri şi la dreptul comparat, adică la
experienţele altor țări.
Ştiinţele penale (criminale)
Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-
umaniste, altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare
fenomenul complex al infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei
lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi combatere a
acestuia.
Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau criminale studiază fenomenul criminalităţii
ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele juridice care îl studiază ca
fenomen juridic. Cea mai importantă dintre disciplinele care au ca obiect
cercetarea fenomenului criminalităţii este criminologia.

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, criminologia 1 - situată la

graniţa dintre ştiinţele penale, sociologie, psihologie, statistică, medicină sau
alte discipline apropiate – este în egală măsură o ştiinţă a trecutului, prezentului
şi a viitorului, este o ştiinţă despre om şi pentru om, o ştiinţă care, concomitent
cu studiul maladiei, propune profilaxia necesară, tratamentul de combatere a
criminalităţii şi, ulterior, de reinserţie socială a foştilor infractori.
S-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă complexă interdisciplinară,
ce înglobează în obiectul ei de studiu şi alte discipline, considerate la început
discipline separate în cadrul disciplinelor penale, ca de exemplu, antropologia
criminală, sociologia criminală, psihologia criminală, etnografie şi demografie
criminală, statistică penală.
Cercetarea mijloacelor de reacţiune antiinfracţională formează obiectul unei
alte grupe de ştiinţe penale, şi anume: penologia şi ştiinţa penitenciară.
Penologia este ştiinţa care se ocupă de studiul pedepselor şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi
reprimarea faptelor periculoase, precum şi de elaborare a unor propuneri de
îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian Pop scria că penologia este
ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor antisociale declarate
infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.
Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a
penitenciarelor ca locuri de executare a pedepselor privative de libertate.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.
Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de
specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un
impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.
Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de
cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea
aprofundată şi nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în
vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte să
fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane
cu finalitate judiciară sau criminogenă.
Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr,
amprente etc.), pentru identificarea acestuia.
Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica
penală, înţeleasă ca disciplină complexă şi eminamente practică, ce are ca
obiect studiul tuturor datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de
1 crimen – crimă, infracţiune; logos - ştiinţă

ştiinţele juridico-penale şi elaborarea, pe aceasta bază, a celor mai adecvate

orientări, principii, metode şi mijloace recomandate legiuitorului, care
elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice
aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de
prevenire a infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină
aparţine deopotrivă ştiinţelor penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul
său este în continuă creştere în societatea contemporană.
1.1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal
Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal
In literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale
fiecărei ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru
autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului.
In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare,
orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-
penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile dreptului penal. Principiile
fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare
generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal.
Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile
fundamentale şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă
restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale. Pe de altă parte,
principiile instituţionale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât şi
principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituţiilor la care se
referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm
principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 8-11
NCP), iar în materia aplicării legii penale în timp – principiul activităţii legii
penale – art. 3 NCP etc.)
Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal
Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera
principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile
fundamentale ale sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi
umanismul) 2.
2 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.7. In concepţia
profesorului V. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept şi se înscrie în sfera
principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca fundamentale pentru dreptul penal,
numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal, dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului
penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului penal, este convenţională, deoarece modul cum le
caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…).
S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal
ar putea fi discutată, deoarece a fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu
(coordonator) E. Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p.43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii
fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte conţinutul principiilor
fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal. Aceştia au păstrat caracterizarea

Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale

trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi
principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece
tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.
Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au
preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori
au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite
convenţional, principiile fundamentale)
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca
principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale),
următoarele:
• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă
• Principiul răspunderii penale subiective
• Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
• Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale
• Principiul răspunderii penale personale
• Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare
• Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
• Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa

exercitată de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general
(umanismul, egalitatea cetăţenilor în faţa legii etc.), ca şi influenţa unor
principii de politică penală (cel al prevenirii săvârşirii de fapte prevăzute de
legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de principii care dă
caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.
Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, măsurilor educative şi măsurilor de
siguranţă
In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga
activitate din acest domeniu trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă
conformitate cu aceasta.
Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele
mai multe ori, sau să facă ceva), cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în
principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile
şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări
penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice
dreptului penal (pe când profesorul V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal).
Or, principiile specifice dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în
toate instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme sau
instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal (infracţiunea,
răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.

caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea
prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se
facă în deplină conformitate cu legea.
Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea,
sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii
îmbracă trei laturi:
• legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
• legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă
(nulla poena sine lege);
• legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).
Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al
dreptului penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa
lucrare “Despre infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia universală a
drepturilor omului" de la 10 decembrie 1948 precum şi în "Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice", adoptat de Organizaţia
Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi
drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane
pentru fapte neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii
faptei.
Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte
consacrarea expresă atât în Constituţia din 19913, cât şi în art. 1și art. 2 din
noul Cod Penal român, adoptat prin Legea nr. 286/2009 4, intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2014.
Constituţia României prevede în art. 23 alin. 12 că:
“Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii,
iar în art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege organică se reglementează [,..]
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.
Potrivit art. 1 NCP, a cărui denumire marginală este legalitatea incriminării:
,, (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.
(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era
prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.
De asemenea, art. 2 NCP (legalitatea sancţiunilor de drept penal) prevede
că: ,, (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se
pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală.
3 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.
3/22.10.2003.
4 Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și completări

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o
măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când
fapta a fost săvârşită.
(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale
ale acesteia” 5.
Așa cum rezultă și din reglementarea noului Cod penal, principiul legalității
îmbracă două laturi: legalitatea incriminării și legalitatea sancţiunilor de drept
penal.
1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege"
(nullum crimen sine lege), conform căreia nicio persoană nu poate fi trasă la
răspundere penală dacă fapta săvârşită, la momentul respectiv, nu era
prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are repercusiuni asupra unor
instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea penală se
aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege
ca infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot crea,
adăuga sau suprima infracţiuni sau elemente din lege – interpretarea prin
analogie).
Codul penal din 1969 definea într-un singur text atât legalitatea incriminării
(teza I), cât și legalitatea sancțiunilor de drept penal (teza a II-a); noul Cod
penal separă cele două principii generale în două texte distincte (art. 1 definește
legalitatea incriminării, iar în art. 2 este definit principiul legalității sancțiunilor
de drept penal, adică legalitatea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a
măsurilor educative) (Antoniu, 2010)
În cazul infracțiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima oară de
către legea nouă a căror executare a început sub imperiul Codului penal din
1969 și s-a epuizat sub legea nouă, instanța va avea în vedere numai actele
săvârșite după intrarea în vigoare a noului Cod penal. (CEDO, Veeber c.
Estoniei (nr. 2), cererea nr. 45771/99, par. 31, apud Udroiu, 2014) Atunci când
fapta acuzatului este prevăzută ca infracțiune atât sub legea veche, cât și sub
incidența noului Cod penal, instanțele pot aplica întregii activități infracționale
epuizate sub legea nouă dispozițiile noului Cod penal, chiar dacă acesta din
urmă prevede limite de pedeapsă mai ridicate. (CEDO, Rohlena c. Republicii
Cehe, cererea nr. 59552/08, par. 37, apud Udroiu, 2014) 6
Alin. 2 din art. 1 NCP consacră principiul neretroactivității legii penale,
implicit al anteriorității legii penale în raport cu momentul săvârșirii faptei ,
recunoscându-se imposibilitatea ca norma juridică penală să se aplice și unor
fapte care la data comiterii lor nu erau prevăzute ca infracțiuni (incriminatio ex
5 Art. 2 din Codul Penal din 1969 cuprindea următoarele dispoziții:
"Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte".
6 Autorul arată în continuare că o situație de fapt similară cu cea analizată de către CEDO în cauza Rohlena c. Republicii
Cehe se regăsește și în noul Cod penal, respectiv atunci când inculpatul comite în formă continuată infracțiunea de lovire sau
alte violențe împotriva concubinei sale, faptă care constituie infracțiunea de violență în familie prevăzută de art. 199 alin. 1
NCP, deoarece concubinul, potrivit art. 177 lit. c NCP, este asimilat membrului de familie.

novo). Legiuitorul a ținut seama că, întrucât la data săvârșirii faptei, nu exista o
lege care să incrimineze faptele respective, destinatarul legii nefiind încă
avertizat asupra conținutului ilicit al faptei pe care o comite și nici asupra
consecințelor la care se expune prin comiterea faptei, este exclusă și
posibilitatea ca legea penală să opereze asupra faptelor trecute, neincriminate
la data săvârșirii lor. (Antoniu, 2010)
Art. 1 alin. 2 NCP este corespondentul art. 11 Codul penal din 1969, cu
denumirea marginală ,,Neretroactivitatea legii penale”. (Voicu, 2014)
2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal, aplicabilă în cazul săvârşirii de fapte

prevăzute de legea penală, este ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine
lege" (nu există niciodată pedeapsă fără lege). Conform acestui principiu unei
persoane nu i se poate aplica pentru fapta săvârşită decât pedeapsa prevăzută de
lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.
Principiul este consacrat în art. 2 alin. 1 NCP, potrivit căruia ,, (1) Legea
penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se
pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”.
Art. 2 alin. 2 NCP stabilește regula anteriorității prevederii unei fapte ca
infracțiune în raport cu data comiterii faptei. (Antoniu, 2010)
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de
legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia
de a determina un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite a cauzelor legale
generale sau speciale de nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a
criteriilor generale şi limitelor, potrivit cărora se va realiza individualizarea
judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte pe judecător, acesta
nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege pentru
fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile în care urmează să fixeze
sancţiunea de drept penal.
Principiul răspunderii penale subiective
Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi
trasă la răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea
penală cu vinovăţie.
Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al
infracţiunii; aşadar, dacă o faptă se săvârşeşte fără vinovăţie, ea nu constituie
infracţiune şi, neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală.
Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce
a încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că fapta
săvârşită îi este imputabilă inculpatului şi din punct de vedere psihic, adică a
fost comisă cu vinovăţie şi că deci există răspundere subiectivă.
Din definiţia legală dată infracţiunii în noul Cod penal român reiese că

vinovăţia constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor

din art. 15 alin. 1 NCP, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru
gândurile sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri,
dorinţe ar putea fi probate cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a
proceselor psihice.
O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării
sale exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material
pedepsibil (act preparator, tentativă, faptă consumată).
Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor
sociale.
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
este reflectat în dispoziţiile din art. 15 alin. 2 NCP. 7 Dacă fapta comisă, deşi
este prevăzută de legea penală, nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va
exista nici răspundere penală. Pe plan procesual penal, acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi
exercitată, dispunându-se clasarea sau achitarea, potrivit disppozițiilor
prevăzute în art. 17 NCPP. 8
Principiul răspunderii penale personale
Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală,
ceea ce înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârşit
infracţiunea, măsurile penale se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte
prevăzute de legea penală şi prezintă pericol social ce trebuie înlăturat.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată
răspunderea penală pentru fapta altuia.
Potrivit art. 1 alin. 2 NCP, nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru
o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită, ceea
ce implică, în privința aplicării sancțiunii de natură penală, și legătura
personală a faptei cu persoana care o săvârșește.
Art. 2 alin. 1 NCP se referă la pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se
pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
7 Art. 15 alin. 2 NCP: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

8 Art. 17 NCPP Stingerea acţiunii penale
(1) În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile
prevăzute de lege.
(2) În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare
la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal. (Cu privire la soluțiile pronunțate
în cursul urmăririi penale sau al judecății, când nu există temei, respectiv infracțiune, cu privire la punerea în mișcare și
exercitarea acțiunii penale, a se vedea și art. 16, art. 314 și art. 396 NCPP – n.m.)

siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de

legea penală, iar art. 74 NCP se referă la stabilirea duratei ori a cuantumului
pedepsei (...) în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea
infractorului. 9
Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006
presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii
penale, dar şi o altă abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal
(participaţia penală, circumstanţele atenuante şi agravante, concursul de
infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară etc.).
Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare
Pedeapsa nu poate să nu implice o anumită suferinţă, un rău pe care îl suferă
condamnatul şi care poate să se răsfrângă asupra libertăţii, patrimoniului,
timpului liber, prestigiului social ș.a.m.d., însă ea trebuie aplicată în raport cu
fapta comisă şi cu vinovăţia făptuitorului; în acest fel, pedeapsa devine
convingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a
infractorului şi de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii
penale 10.
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune că stabilirea şi
aplicarea sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea
9 Art. 74 NCP Criteriile generale de individualizare a pedepsei:

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea
infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute în alin. (1) şi
pentru alegerea uneia dintre acestea.
10 Art. 56 NCP Regimul detenţiunii pe viaţă:
Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută potrivit legii privind executarea
pedepselor.
Art. 60 NCP Regimul închisorii:
Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii
privind executarea pedepselor.
Art. 61 NCP Stabilirea amenzii:
(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.
Art. 3 Scopul executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate - Legea nr. 254 din 19 iulie 2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013
(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
(2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se urmăreşte formarea unei atitudini corecte
faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a
deţinuţilor sau persoanelor internate.
Art. 3 Scopul legii - Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial
nr. 513 din 14 august 2013
(1) Prin reglementarea executării pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute la art. 1 se urmăreşte
asigurarea echilibrului dintre protecţia societăţii prin menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, şi
menţinerea în comunitate a persoanei care a comis una sau mai multe fapte prevăzute de legea penală. (...)

infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului.

Individualizarea poate fi legală, judiciară şi administrativă.
Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea limitelor
generale ale pedepselor, a speciei de pedeapsă şi a limitelor speciale ale
pedepsei aplicabile în cazul comiterii unei infracțiuni determinate, a măsurilor
penale etc. ce pot fi luate față de persoana care săvârșește infracțiuni, în funcţie
de gradul de pericol social abstract al faptei comise.
Individualizarea legală a pedepselor este forma de individualizare în cadrul
căreia operațiunea de individualizare este efectuată de legiuitor în însuși
momentul elaborării legii penale și constituie un corolar al principiului
legalității pedepselor. (Bulai, 2007)
Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând
în stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se
în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, care se
evaluează potrivit criteriilor generale prevăzute în art. 74 NCP.
Pe lângă criteriile generale prevăzute în art. 74 NCP, în reglementarea penală
actuală sunt prevăzute și criterii speciale de individualizare:
a) în cazul participanților la o infracțiune comisă cu intenție, art. 49 NCP
prevede că la stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la
săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile generale de individualizare
prevăzute de art. 74 NCP;
b) cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând
seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale
acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa (art. 61 alin. teza a II-a
NCP);
c) la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi,
art. 67 alin. 1 NCP prevede că instanța trebuie să constate că, față de natura
și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului,
aplicarea pedepsei este necesară. (Udroiu, 2014)
De asemenea, se poate individualiza, în condiţiile legii, şi modul de executare a
pedepsei sau a restului de pedeapsă (în regim de detenţie, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiționată, amânarea
aplicării pedepsei, amenda penală) ori renunțarea la aplicarea pedepsei.
Invividualizarea administrativă a pedepselor reprezintă forma de
individualizare a pedepsei, în cadrul căreia operațiunea de individualizare,
efectuată de organele administrative de executare a pedepsei, privește
executarea pedepselor și se realizează prin adaptarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate în raport de conduita condamnaților la locurile
de executare a pedepselor.(Bulai, 2007)
Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
In Titlul V NCP – partea generală, denumit „Minoritatea” (art. 113-134
NCP), legiuitorul penal a instituit un sistem special de sancţiuni ce pot fi

aplicabile minorului infractor, în baza principiului sancţionării diferenţiate a
infractorilor minori faţă de cei majori. Acest sistem special de sancţiuni este
alcătuit din măsuri educative neprivative de libertate și privative de libertate
(art. 115 NCP). Această reglementare a ţinut seama de personalitatea
minorului şi de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a creat
pentru infractorii minori un sistem sancţionator diferit de cel al infractorilor
majori, pe considerentul că aceştia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate
face mai bine şi mai eficient faţă de infractorii majori.
Potrivit art. 114 alin. 1 NCP, faţă de minorul care, la data săvârşirii
infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă
neprivativă de libertate. Regula în materie presupune aplicarea față de minorul
care răspunde penal a unei măsuri educative neprivative de libertate.
Alin. 2 al art. 114 NCP prevede că faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se
poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă
ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea
infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput în aşa fel încât
măsurile educative aplicate să nu împiedice desăvârşirea pregătirii şcolare a
infractorilor minori, asigurându-li-se şi condiţii de a dobândi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile lor.
Principiul umanitar
Unul din dezideratele lumii moderne este apărarea drepturilor fundamentale ale
omului. Drept urmare, incriminarea şi sancţiunea prevăzute de legea penală
trebuie să urmărească respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. Acest lucru presupune, pe de o parte ca legea penală să asigure o
protecţie a persoanei fizice prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate
împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii
persoanei etc., iar pe de altă parte, constrângerea penală trebuie să aibă un
caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică,
asistenţă medicală, demnitatea acestuia.
Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi
tendinţa majorităţii legislaţiilor moderne de a institui în favoarea infractorilor
un regim important de drepturi şi garanţii procesuale. Executarea pedepsei, în
orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin, reeducarea celui
condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.
Egalitatea în faţa legii penale
Întreaga legislaţie modernă urmăreşte eliminarea discriminărilor de orice fel.
La nivel internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi

obligaţia de a elimina din reglementările interne orice fel de discriminări. Şi
legea penală urmăreşte aceleaşi tendinţe, înfăptuirea justiţiei penale excluzând
imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii
societăţii se află într-o poziţie de egalitate faţă de prevederile legii penale, atât
în calitate de beneficiari ai protecţiei penale, cât şi de destinatari ai exigențelor
acesteia.
Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală
Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita
prevenţie generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse ori se aplică
alte sancțiuni de drept penal în cauze concrete, se realizează prevenţia specială.
Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale,
cât şi prin pedepsirea celor ce-au încălcat prevederile imperative ale legii
penale.
De asemenea, măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să
completeze procesul de prevenţie a fenomenului infracţional, proces ce este
mult mai complex, incluzând şi măsuri de ordin social şi economic, pornind de
la studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau
favorizează săvârşirea unor infracţiuni.
1.1.4. Examen de practică judiciară 11
ARTICOLUL 7
Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane
vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era
considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate.
1. Cauza OOMS c. Franţei. Condamnare pentru comercializarea
unui produs falsificat, notificat autorităţilor belgiene, conţinând un aditiv
prohibit de reglementarea comunitară transpusă în dreptul francez
11A se vedea Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I. Bălan-Rusu.
(2013) Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 13-21

Reclamantul era administratorul unei societăţi franceze de vânzări de

suplimente alimentare, sub forma comprimatelor efervescente. Aceste produse
fuseseră în prealabil comercializate în Belgia, autorizate în acest scop, conform
spuselor reclamantului, după verificarea conformităţii lor ca nutrimente, în
sensul legislaţiei comunitare. El depune în acest sens un document emis de
Inspecţia Generală a mărfurilor alimentare, care dovedea primirea unui dosar
de notificare şi atribuirea unui număr pentru produs. Publicitatea făcută cu
ocazia comercializării acestor produse în Franţa a atras atenţia direcţiei
generale a concurenţei, consumului şi reprimării fraudelor, care a procedat la
investigaţii în urma cărora a fost relevată prezenţa benzoatului de sodiu în
aceste comprimate solide, neconformă cu Directiva comunitară 95/2/CE, care
nu îl autoriza decât în suplimentele lichide. În acest sens, ea a contactat
persoana care îi succedase reclamantului în funcţia de administrator, apoi
inspecţia generală belgiană, care supraveghea aceste aspecte în ţara sa. În
Franta, reclamantul şi noul administrator, precum şi societatea, au făcut
obiectul unor cercetări în faţa instanţelor penale, ca urmare a desfăşurării unei
publicităţi mincinoase şi a prezentării, punerii în vânzare sau vinderii de
mărfuri care servesc alimentaţiei umane, despre care ştiau că sunt falsificate,
denaturate sau toxice. Tribunalul corecţional a constatat că persoanele urmărite
erau vinovate de aceste fapte. Curtea de apel a menţinut hotărârea, iar Curtea
de Casaţie a respins recursul în casaţie formulat de cei in cauză.
Inadmisilbilă în privinţa art. 7 alin. (1) – Curtea aminteşte că legea trebuie să
definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă, condiţii
îndeplinite în mod evident în speţă. Directiva comunitară 95/2/CE, transpusă în
dreptul francez stipula modalitatea autorizată de utilizare a benzoatului de
sodiu. Reclamantul, care nu contestă că în dreptul pozitiv francez falsificarea
unui produs poate rezulta din adăugarea unei substante ilicite, putea deci să
prevadă faptul că el comercializa un produs ce conţinea un aditiv prohibit,
riscând astfel să fie urmărit penal şi condamnat pentru vânzarea şi punerea în
vânzare a unui produs alimentar falsificat, în temeiul art. L. 213-3 din Codul de
consum. De altfel, susţinerea reclamantului este oricum greşită în realitate,
fiindcă el nu se putea prevala nici de o autorizaţie de comercializare eliberată
de administraţia belgiană, nici de vreo recunoaştere de către aceasta a
conformităţii produsului cu legislaţia în vigoare: vădit nefondată (C.E.D.O.,
Secţia a V-a, decizia OOMS c. Franţei, 25 septembrie 2008, cererea nr.
38126/06, www.jurisprudentacedo.com)
2. Cauza SW c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Previzibilitatea

normei penale. Condiţii
Statele au obligaţia de a asigura definirea clară a oricărei infracţiuni prin lege.
Art. 7. Garanţia consacrată prin art. 7, element esenţial al preeminenţei
dreptului ocupă un loc primordial în sistemul de protecţie oferit de Convenţie,

aşa cum o atestă faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la prevederile

sale. Astfel, cum decurge din obiectul şi scopul său, art. 7 trebuie interpretat şi
aplicat astfel încât să asigure o protecţie eficace contra urmăririi penale,
condamnărilor şi sancţiunilor arbitrare. În ciuda textului său, art. 7 nu se
mărgineşte să interzică aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea
acuzatului, ci consacră, de o manieră mai generală, principiul legalităţii
delictelor şi pedepselor şi cel care consacră interdicţia aplicaării extensive a
legii penale prin analogie.
În consecinţă, rezultă de aici că statele au obligaţia de a asigura definirea
oricărei infracţiuni prin lege. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori
orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal şi a interpretării
acestuia în instanţele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage
răspunderea sa penală. Curtea aminteşte că, vorbind despre noţiunea de „lege”
ea înglobează atât dreptul scris cât şi cel nescris şi implică, pe lângă condiţii
formale, şi condiţii calitative, precum accesibilitate şi previzibilitate (CEDO,
Camera, hotărârea S.W. c. Marii Britanii, 22 noiembrie 1995, cererea nr.
20166/92, www.jurisprudentacedo.com).
3. Lawless c. Irlandei. Principiul legalităţii. Domeniul de aplicabilitate.

Măsură preventivă
Art. 7 nu este aplicabil măsurilor preventive.
Art. 7. Domeniul de aplicabilitate. În speţă reclamantul a fost deţinut pe baza
unei norme care permitea detenţia unei persoane în scop preventiv, pentru a o
împiedica să comită o infracţiune. Curtea a considerat că o astfel de măsură
constituie o măsură preventivă şi nu poate fi considerate drept rezultatul unei
condamnări penale în sensul art. 7 din Convenţie. Acest text se poate aplica
doar în cazul impunerii retroactive a unei pedepse penale, nu a unei sancţiuni
preventive, astfel că art. 7 nu este aplicabil (CEDO, Camera, hotărârea
Lawless c. Irlandei, 1 iulie 1961, cererea nr. 332/57,
www.jurisprudentacedo.com)
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, aspecte privind consacrarea legislativă a
principiului legalității în reglementarea noului Cod penal.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

1.2. Izvoarele dreptului penal

Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale dreptului penal
În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni,
făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi externe,
directe şi indirecte. Problema conceptului de izvor de drept fiind obiect de
studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele
care privesc izvoarele de drept penal.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror
cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot
aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată
răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii
obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca
număr.
Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca
izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi
convenţiile internaţionale.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi
doar legile penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art.173 NCP.
Potrivit art. 173 NCP, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter
penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative
care la data adoptării lor aveau putere de lege.
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal
intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3 lit. h-i), acestuia alăturându-
i-se ordonanţele de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor
aveau putere de lege (decretele–legi şi decretele încă în vigoare).
În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de
drept, în general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul
penal, întrucât conţine dispoziţii ce vizează în mod explicit sfera de
reglementare a acestor ramuri de drept şi consacră drepturile şi libertăţile
fundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le
creează cadrul necesar pentru a fi respectate.
Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie
Codul penal (Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009 12), care
cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii generale (partea
generală), precum şi norme cu caracter special (partea specială).
În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai
restrânsă, cum ar fi Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a
12 Publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și completări

măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal 13, Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal 14 sau Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală 15. Specific acestor legi
este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns şi că vin să completeze
cadrul normativ general fixat de Noul Cod Penal sau să instituie unele derogări
de la acest cadru. Ele au mai fost numite în literatura juridică şi legi
complinitoare.
În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se
întâlnesc şi în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii
cu caracter penal, legi ce vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite
domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal, protecţia
mediului, etc., instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii sancţiuni penale
proprii.
Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile
internaţionale.
În doctrina penală, se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale
care constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele şi
convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională) şi cele care constituie
izvoare indirecte, mediate, categorie în care intră tratatele şi convenţiile ce
cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte
socialmente periculoase.
Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în
urma adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură
excepţie, în art. 20 alin. 2 din Constituţia României, revizuită, prin care se dă
prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de neconcordanţă cu legile
interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale ale omului,
cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile. 16
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă
utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu
adevărat excepţionale, care motivează o intervenţie de urgenţă din partea
puterii executive.
În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de
drept penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie
13 Publicată în M.Of. nr. 513/14.08.2013

14 Publicată în M.Of. nr. 514/14.08.2013
15 Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, cu ultimele modificări şi completări
16 Articolul 20 Constituţia României: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

izvor de drept penal, pornindu-se de la două argumente. Primul vizează

deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt soluţionate excepţiile de
neconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor dispoziţii dintr-o
lege sau ordonanţă în vigoare, ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau
din oficiu de către instanţa de judecată. Decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege
sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. 17
Al doilea argument vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate
de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. În astfel de cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au
efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia
părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea dată problemelor de drept
soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti atunci când se vor
mai confrunta cu situaţii similare. 18 În cazul abrogării, constatării
neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat
interpretările diferite şi pentru care s-a pronunţat un recurs în interesul legii,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu propunere de modificare a
deciziei sau, după caz, de constatare a încetării obligativităţii acesteia (art. 4741
NCPP).
17 Articolul 147 Constituţia României

(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să
reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b),
acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind
neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
18 Art. 471 NCPP Cererea de recurs în interesul legii
(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere
al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au
îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate
diferit de instanţele judecătoreşti.
(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în
recursul în interesul legii.
(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale
hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate
în mod diferit de instanţele judecătoreşti.
Art. 474 NCPP Conţinutul hotărârii şi efectele ei
(1) Asupra cererii de recurs în interesul legii completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie.
(2) Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la
situaţia părţilor din acele procese.
(3) Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

De asemenea, în asigurarea unei practici judiciare unitare, este reglementată

posibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 475-
4771 NCPP). Asfel, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de
drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi
asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre
prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui
recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de
principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată (art. 475 NCPP). Dezlegarea
dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. 19
În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie,
considerăm că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.
Legea penală
Noțiunea de lege penală
Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme,
dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală, Noul Cod Penal sau
Legea nr. 302 din 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.
Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea
legilor penale 20 şi în sens restrâns, în accepţiunea art. 173 NCP, potrivit căruia
„prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării
lor aveau putere de lege” 21.
Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit
art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare (alin.1).
19 Art. 477 NCPP Conţinutul şi efectele hotărârii

(1) Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la
chestiunea de drept supusă dezlegării.
(2) Dispoziţiile art. 474 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
(4) Dispoziţiile art. 4741 se aplică în mod corespunzător.
Art. 4771 NCPP Încetarea sau modificarea efectelor deciziei
În cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat interpretările diferite şi
pentru care s-a pronunţat o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor probleme de drept, procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu propunere de modificare a deciziei
sau, după caz, de constatare a încetării obligativităţii acesteia. Dispoziţiile art. 473 şi 474 se aplică în mod corespunzător.
20 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal.
21 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală.

Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora (lit. h), amnistia sau

graţierea colectivă (lit. i) se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai
prin lege organică (alin. 3). 22
Categorii de legi penale
În funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau
caracterul lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucru ajutând la
o mai bună cunoaştere a acestora şi o mai bună interpretare şi aplicare.
Astfel,
A) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:
• legi generale;
• legi speciale.
Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale obişnuite, ce
cuprind norme penale generale şi speciale, cu valoare de principii, precum şi
majoritatea normelor incriminatorii.(de exemplu: Noul Cod penal român)
Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la
dreptul comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii
speciale de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un
anumit domeniu.
În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este
de cea mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală
şi una specială care derogă sau completează legea generală, legea specială are
întâietate.
B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în:
• legi penale ordinare;
• legi penale excepţionale.
Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii
normale de desfăşurare a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.
Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate
de situaţii excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă
de la dreptul comun şi care vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare),
fie asprirea răspunderii penale pentru cele existente.
22Articolul 73 Constituţia României (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi
a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul
stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a
graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte
domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:

• legi cu durată nedeterminată;
• legi cu durată determinată.
Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt cele în al căror
cuprins nu este prevăzută perioada lor de aplicare.
Legile de aplicare cu durată determinată (temporare) sunt cele care au o
aplicabilitate limitată de existenţa situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada
de aplicabilitate poate fi determinată în cuprinsul legii, prevăzându-se concret
termenul cât legea este în vigoare sau după situaţia ce a generat-o şi anume la
încetarea acesteia. În acest sens, prin norma explicativă din conținutul art. 7
alin. 2 NCP, legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii
ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei
care a impus adoptarea sa.
Norma penală
Conceptul de normă penală
Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de
stat, care "prescrie anumite drepturi şi obligaţii".
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra
criminalităţii, instituie prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile
considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.
Se poate remarca faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele
juridice penale includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind
incidente (active) din chiar momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte
norme, din alte ramuri de drept, care devin incidente din momentul
nerespectării lor sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea normei
respective. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu
eventuală.
Structura normei penale
În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor din literatura juridică sunt
foarte diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede
doar ipoteza (descriind fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi
dedusă din conţinutul ipotezei.
Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o
ipoteză, cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin
expresia comună tuturor normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică
pedeapsa".
Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar
dispoziţia şi sancţiunea.
Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc
şi în norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta
incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma

respectivă, iar dispoziţia rezultă implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită
în toate textele incriminatoare.
Categorii de norme penale
Normele juridice penale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază între
ele, permiţând clasificarea lor în funcţie de conţinutul normativ propriu şi al
structurii. În acest sens, ştiinţa dreptului penal distinge mai multe categorii de
norme:
a) Norme penale generale şi speciale, în funcţie de conţinutul şi sfera de
incidenţă.
Normele penale generale cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală
privind condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice
penale. Ele sunt de cea mai largă aplicaţiune şi sunt cuprinse, de regulă, în
partea generală a Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale.
Normele penale speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de
fapte. Ele sunt înscrise, de regulă, în partea specială a Codului penal dar, în
multe situaţii, şi în unele legi speciale.
b) Norme penale prohibitive şi norme penale onerative – în funcţie de
structurarea infracţiunilor în comisive şi omisive.
Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc,
ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în
conţinutul textului respectiv.
Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de
conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de
natură să producă urmări socialmente periculoase.
Prin dispozițiile din art. 17 NCP, legiuitorul a reglementat în mod expres
săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune. Potrivit art. 17 NCP,
,,infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră
săvârşită şi prin omisiune, când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea
rezultatului” (spre exemplu, infracțiunea de omor – care este o infracțiune
comisivă - săvârșită prin omisiunea, cu intenție, de a administra hrană și
medicamente unei persoane, fapt ce conduce la moartea sa).
c) Norme penale complete şi norme penale divizate - în funcţie de elementele
ce sunt cuprinse în structura normei penale.
Normele penale complete (unitare) cuprind toate elementele unei norme
(ipoteza, dispoziţie, sancţiune).

Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structura completă în

acelaşi text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol
al aceleiaşi legi sau chiar în alt act normativ.
d) Norme penale de incriminare cadru (în alb) şi norme de trimitere sau
referire.
Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de
incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea
faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative (spre exemplu, art.
348 NCP exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi).
Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte
dispoziţia sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă
din alte norme la care fac trimitere (spre exemplu, art. 235 alin. 3 NCP etc.),
devenind apoi independente faţă de acestea.
Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând
împrumutul unor elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art.
290 NCP cu referire la art. 289 NCP; art. 322 NCP cu referire la art. 320-321
NCP etc.), dar rămân legate de norma care le-a completat.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 187/201223 de punere în aplicare a noului Cod
penal, atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată,
de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei
completatoare atrage şi modificarea normei incomplete (alin. 1). În cazul
abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele
preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data
abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel (alin. 2 al art. 5 Legea nr.
187/2012).
Interpretarea legii penale
Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale
În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul
legalităţii incriminării însuşi, în măsura în care impune nişte particularităţi în
materia interpretării normelor de drept penal, obligă la studierea şi însuşirea
acestora, cunoaşterea temeinică a problematicii respective constituind una
dintre cele mai însemnate preocupări ale unei aplicări corecte a normelor de
drept penal.
Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire
a conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al
legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.
În procesul de cunoaştere teoretică şi practică a prescripţiunilor legale,
interpretarea legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru
23Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr.
757/12.11.2012

o mai bună încadrare juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de

fapt în cadrul legal fixat prin normele juridice penale.
Felurile interpretării
Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de
teoreticienii dreptului penal.
Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea
penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau
expresii din legea penală.
Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de
instanţă, prin încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege
care incriminează fapta ca infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă. Un rol
important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii,
declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie ori prin hotărârile date (decizii) în dezlegarea unor chestiuni
de drept penal, asigură o interpretare unitară a legilor penale.
Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului
penal în tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai
ales interpretarea judiciară.
Metode de interpretare
Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională,
sistematică, prin analogie.
Interpretarea literală sau textuală
Această metodă de interpretare foloseşte analiza conţinutului şi sensului legii
penale cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul
cuvintelor), stilistic (modul de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în
propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază).
Interpretarea logica sau raţională
Interpretarea logică urmăreşte să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin
folosirea unor procedee logice, a raţionamentelor.
Printre raţionamentele folosite se numără:
 Raţionamentul "a fortiori” care se întemeiază pe argumentul că dacă legea
penală interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult şi invers, dacă
legea penală permite mai mult, ea permite implicit şi mai puţin;
 Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice
sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă
în condiţii diferite decât cele limitativ prevăzute;
 Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este
exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde,

inadmisibile, contrare spiritului legii;

 Raţionamentul "a pari” care se sprijină pe argumentul că unde există aceeaşi
raţiune sau situaţie trebuie să prevaleze aceeaşi soluţie.
Interpretarea istorico-juridică
Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau
normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic,
politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.
În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu:
 lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al
legii penale), discuţiile parlamentare care au precedat adoptarea legii;
 dispoziţiile din legile penale anterioare;
 dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie;
 materialul doctrinar şi de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra
operei legislative.
Interpretarea sistematică
Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreşte
stabilirea înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau
implicite pe care le are cu alte norme penale din aceeaşi lege sau din alte acte
normative din cadrul sistemului juridico-penal, relevând principiile care
guvernează materia cercetată.
Interpretarea prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseşte într-o
mai mică măsura în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi
penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.
În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se
confundă cu extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea
legii penale la fapte care nu sunt incriminate.
Rezultatele şi limitele interpretării
În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii
distincte:
A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi,
există o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost
exprimată în lege, rezultatul interpretării fiind declarativ;
B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe
decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;
C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin
decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;
Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoaşterea, iar
nu crearea normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de
strictă interpretare, potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici
extins şi nici restrâns prin interpretare.
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază modul în care ordonanțele de urgență ale Guvernului
constituie izvoare ale dreptului penal (maximum o pagină).
1.3. Raportul juridic penal

1.3.1. Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături
Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva
fenomenului infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului
penal.
În doctrina românească, problema raportului juridic penal a fost abordată
pentru prima dată de către prof. V. Dongoroz, care, în cursul său din 1939
afirma că, din chiar momentul intrării lor în vigoare, normele de drept penal
dau loc unui raport juridic de "conformaţiune", de "sumisiune benevolă", în
care găsim, pe de o parte, societatea care pretinde o anumită conduită, şi, pe
de altă parte, membrii colectivităţii care înţeleg să-şi conformeze conduita
după preceptul normelor penale; când norma penală este violată, se naşte un
nou raport juridic - de contradicţie (de conflict), în care găsim, pe de o parte
societatea a cărei voinţa a fost înfrântă, iar pe de altă parte, infractorul care nu
a voit să-şi conformeze conduita normei penale; şi, în sfârşit, când faptul
penal este urmărit în justiţie, se naşte al treilea raport juridic, raportul
procesual, în care găsim, iarăşi faţă în faţă societatea care reclamă aplicarea
sancţiunii şi infractorul care trebuie să se justifice sau să primească pedeapsa.
În toate planurile, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate
prin intermediul căreia se realizează normele cu caracter penal, indiferent
dacă aplicarea lor în viaţa socială, este de tip preventiv sau represiv.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar
ca în cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă, ci prin exprimarea
imperativă a voinţei sociale. Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod
obligatoriu, independent de voinţa legii penale şi deci nu pot forma obiectul
cedării sau tranzacţiei.
Elementele raportului juridic penal
Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa
mai multe elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiecţii raportului juridic penal

Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport
în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai
prevederilor legii penale. În ceea ce priveşte subiecţii raportului juridic penal
de conformare aceştia sunt, pe de o parte, statul care, din momentul intrării în
vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să impună respectarea
acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se abţină de
la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.
Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul
juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul,
în principal, şi persoana fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de
altă parte, destinatarul normei incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi
care urmează să răspundă penal.(infractorul - persoană fizică sau juridică).
Conţinutul raportului juridic penal
Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.
În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al
apărării sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele
prohibitive sau onerative şi obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a
face cunoscut conţinutul normelor penale. În ceea ce priveşte persoanele
fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în raportul juridic
penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea
o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de
drept prevede sub ameninţarea constrângerii penale.
În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la
răspundere penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii
corespunzătoare, în strictă conformitate cu legea, respectându-se principiul
legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ, persoana fizică sau juridică ce a
săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal, suportând sancţiunile
penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să
respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune
decât cea care decurge din normele penale referitoare la individualizarea
răspunderii penale.
Obiectul raportului juridic penal
Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte
subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie
conţinutul raportului juridic. Astfel, obiectul raportului juridic penal de
conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare recomandată
destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie pentru toate persoanele
fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor
sunt diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi
executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii şi complementare, a

măsurilor educative. Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului

penal este format din pedeapsă şi celelalte măsuri penale stabilite prin lege,
prevăzute să fie aplicate ca urmare a săvârşirii faptei respective.”
Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita
infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de
conformare şi să suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi
încălcări". În sfârşit, într-o a patra opinie se susţine că "obiectul este format
din conduita care urmează să fie obţinută în cadrul său şi cu privire la care
sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile subiectelor".
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare
Natura raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în
vigoare a normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi
obligaţiile subiectelor acelui raport juridic penal. Durata de desfăşurare a
acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia raporturilor ce
decurg din legile temporare care prevăd expres data la care vor înceta sau ieşi
din vigoare.
Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a
modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin
extinderea, fie prin restrângerea obligaţiei de conformare.
Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din
vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict
Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei
infracţiuni, încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există
sau îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate
declanşa un raport juridic penal de conflict.
Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin
sau operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre
exemplu, cauzele care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a
executării.
Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care
părţile, adică subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit
drepturile şi obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului. Unii autori
consideră că raportul juridic penal se stinge în momentul în care pedeapsa
aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi autori
opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în
care intervine reabilitarea.

Sarcina de lucru 3
Delimitează cazurile prevăzute de lege care modifică raporturile juridico-
penale de conflict.
Rezumat
Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a
dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului, cât şi ştiinţă a dreptului
penal, ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni
desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca
ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează
relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor
sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate
determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor,
concepţiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului, adică
„doctrina” dreptului penal.
In literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la
caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal. Unii dintre autori au
menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept
public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori
se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.
Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera
principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile
fundamentale ale sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi
umanismul).
Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale
trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi
principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece
tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.
Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au
preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori
au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite
convenţional, principiile fundamentale)

Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca
principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale),
următoarele:
• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă
• Principiul răspunderii penale subiective
• Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
• Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale
• Principiul răspunderii penale personale
• Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare
• Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
• Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa
exercitată de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general
(umanismul, egalitatea cetăţenilor în faţa legii etc.), ca şi influenţa unor
principii de politică penală (cel al prevenirii săvârşirii de fapte prevăzute de
legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de principii care dă
caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror
cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot
aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată
răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii
obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse
ca număr.
Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca
izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi
convenţiile internaţionale.
Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva
fenomenului infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului
penal.
Teste de autoevaluare
1. Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care:

a) statuează numai faptele ce constituie infracţiuni;

b) statuează doar pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile
persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni;
c) se referă la regulile sau principiile dreptului penal.
2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde:

a) ansamblul de idei, teorii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept;
b) ansamblul de concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept;
c) instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială.
3. Obiectul dreptului penal îl formează :

a) relaţiile de apărare socială;
b) doar relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale;
c) numai relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea
penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva
acestor valori.
4. Constituie izvoare de drept penal:

a) Constituţia României, Noul Cod penal, legile complinitoare;
b) Noul Cod penal, legile complinitoare, jurisprudenţa (numai deciziile Curții
Constituționale);
c) Constituţia României, Noul Cod penal, cutuma, jurisprudenţa (numai
deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - RIL și DCDCP).
5. Principiul legalităţii îmbracă următoarele laturi:

a) legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
b) legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă
(nulla poena sine lege);
c) legalitatea procesului penal.

Bibliografie minimală
Dongoroz V. ; Kahane S., Oancea I. ; Fodor I. ; Iliescu N. ; Bulai C. ; Stănoiu
R.M. & Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Academiei.
Antoniu G. ; Bulai C. ; Duvac C. ; Griga I ; Ivan Gh. ; Mitrache C-tin. ; Molnar
I. ; Pascu I. ; Pașca V. & Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului
Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
Udroiu, M. & Constantinescu, V. (2014). Noul Cod penal. Codul penal
anterior. București: Hamangiu.
Boroi Al. ; Rusu I. ; Puşcă F. ; Chirilă A. ; Dumitrache Ionescu A. ; Pocora M.;
Goga G. L. & Bălan-Rusu M. I. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
Voicu C. ; Uzlău A.S. ; Moroșanu R. ; Ghigheci C. (2014). Noul Cod penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.

Drept Penal General I - Unitatea I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal General I - Unitatea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

DREPTUL PENAL – RAMURĂ A DREPTULUI ŞI

1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului ................................................................................ 8

1.1.1 Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal .................................................. 8

1.1.2. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului ............................................................ 11

1.1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal .......................................................... 13

1.1.4. Examen de practică judiciară .................................................................................. 22

1.2. Izvoarele dreptului penal ............................................................................................... 25

1.3. Raportul juridic penal .................................................................................................... 35

Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături ........................................................................ 35

Teste de autoevaluare ........................................................................................................... 39

Bibliografie minimală ........................................................................................................... 41

• să delimitezi conceptual noţiunea de drept penal;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului

Drept penal – partea generală 7

Obiectul dreptului penal

Drept penal – partea generală 7

In această concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, criminologia 1 - situată la

1 crimen – crimă, infracţiune; logos - ştiinţă

Drept penal – partea generală 7

ştiinţele juridico-penale şi elaborarea, pe aceasta bază, a celor mai adecvate

Drept penal – partea generală 7

Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale

Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

Drept penal – partea generală 7

2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal, aplicabilă în cazul săvârşirii de fapte

Drept penal – partea generală 7

vinovăţia constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor

7 Art. 15 alin. 2 NCP: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Drept penal – partea generală 7

siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de

9 Art. 74 NCP Criteriile generale de individualizare a pedepsei:

Drept penal – partea generală 7

infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului.

NCP), legiuitorul penal a instituit un sistem special de sancţiuni ce pot fi

La nivel internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi

Drept penal – partea generală 7

Reclamantul era administratorul unei societăţi franceze de vânzări de

2. Cauza SW c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Previzibilitatea

Drept penal – partea generală 7

aşa cum o atestă faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la prevederile

3. Lawless c. Irlandei. Principiul legalităţii. Domeniul de aplicabilitate.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

Drept penal – partea generală 7

1.2. Izvoarele dreptului penal

12 Publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și completări

Drept penal – partea generală 7

măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de

13 Publicată în M.Of. nr. 513/14.08.2013

Drept penal – partea generală 7

izvor de drept penal, pornindu-se de la două argumente. Primul vizează

17 Articolul 147 Constituţia României

Drept penal – partea generală 7

De asemenea, în asigurarea unei practici judiciare unitare, este reglementată

19 Art. 477 NCPP Conţinutul şi efectele hotărârii

Drept penal – partea generală 7

Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora (lit. h), amnistia sau