Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ANGELICA CHIRILĂ
NOTE DE CURS
VOLUMUL I
1
MODULUL I
DREPTUL PENAL CA RAMURA DE DREPT SI ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
Lecţia 1 - DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI
Rezultatele aşteptate:
2
Lecţia 1
3
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte
atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de
conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte
vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.
Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod obiectiv şi
legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi a
dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a
grupului social.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare, fie de
conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru dreptul
penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează
să se aplice celor care le săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care
au o existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale.
Pasul 3 - Scopul
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor
sociale fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.
Aşa cum se întâmplă şi în alte legislaţii penale, şi în legislaţia penală română este
prevăzut scopul dreptului penal în chiar articolul de debut al Codului penal,1 menţionându-se
care sunt valorile sociale ce sunt protejate prin normele juridico-penale, în fapt ce se
urmăreşte, în general, prin politica pe care o stabileşte şi o desfăşoară statul respectiv.
Scopul dreptului penal este consacrat, deci, în terminis, în dispoziţiile din art. 1 C.
pen.: ”Legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept.”
Aşa cum rezultă din textul legal menţionat, legea penală română ocroteşte valorile
sociale fundamentale, cum sunt: statul român cu atributele sale principale (suveranitate,
independenţă, unitate şi indivizibilitate), omul cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale
acestuia, proprietatea publică şi privată şi, în general, ordinea de drept în România.2
1
Codul penal român a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicată în B. Of. nr. 79-79 bis/21 iunie 1968; a
intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969. Codul penal român a fost republicat, a suferit numeroase modificări
şi completări, dintre acestea menţionăm: Legea nr. 278/4 iulie 2006,O.U G. nr. 60/2006, Legea nr. 337/2007,
Legea nr. 58/2008.
2
In doctrina penală a fost exprimată o observaţie critică în legătură cu dispoziţiile cuprinse în art. 1 C. pen. (a se
vedea, în acest sens, G. Antoniu, E. Dobrescu, T. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 78-79). Observaţia critică pornea de la faptul că o asemenea
dispoziţie de principiu cuprinsă în art. 1 C. pen. român nu există în ţările cu o veche tradiţie democratică
(francez, italian, german), ci numai în legislaţiile fostelor ţări socialiste. O asemenea prevedere, în concepţia
legislaţiei socialiste, era menită să sublinieze caracterul de clasă al legii penale şi, implicit, opoziţia principială
faţă de concepţia opusă pe care o promovează statele care negau acest caracter al legii penale, considerând că
aceasta apără valorile sociale, în care sunt interesati deopotrivă toţi membrii societăţii şi nu numai o clasă socială
sau alta. Având în vedere - se susţine în continuare – că transformările socio-economice ce s-au petrecut în ţara
noastră au la bază o altă concepţie asupra dezvoltării societăţii, s-ar justifica, pe lângă alte argumente,
renunţarea, pe viitor, la o dispoziţie de principiu privind scopul legii penale. Pe de altă parte, o atare dispoziţie nu
are o funcţionalitate bine determinată. In doctrina penală a ultimelor decenii s-a statornicit deja o părere
majoritară, în sensul că legea penală, chiar dacă nu o prevede explicit – are ca scop apărarea valorilor sociale
fundamentale şi că, în esenţă, legea penală este un instrument de ocrotire a ordinii juridice, a bunei convieţuiri a
oamenilor în societate şi a celorlalte valori supreme. Această idee a pătruns adânc în conştiinţa specialiştior, dar
şi a destinatarilor legii penale, nemaiaparând necesar a fi subliniată în cuprinsul legii penale.
4
Enumerarea valorilor sociale ce sunt apărate prin legea penală împotriva infracţiunilor
fiind exemplificativă, permite să fie cuprinse şi alte valori sociale, ce au fost consacrate prin
Constituţia României3 din 1991, valori ale statului de drept.
Prin dispoziţia menţionată (art. 1 C. pen.) se subliniază rolul activ al dreptului penal în
apărarea, consolidarea şi progresul societăţii româneşti.
Lecţia 2
6
DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢEI DREPTULUI
1
Lat. crimen – crimă, infracţiune; lat. logos – ştiinţă.
7
precum şi de elaborare a unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian
Pop scria că penologia este ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor
antisociale declarate infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.
Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a penitenciarelor ca
locuri de executare a pedepselor privative de libertate.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi
prevenirii faptelor antisociale.
Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de
specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra
destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.
Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de cultură
profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea aprofundată şi
nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi
a evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă
a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.
Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr, amprente
etc.), pentru identificarea acestuia.
Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica penală,
înţeleasă ca disciplina complexă şi eminamente practică, ce are ca obiect studiul tuturor
datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de ştiinţele juridico-penale şi elaborarea,
pe aceasta bază, a celor mai adecvate orientări, principii, metode şi mijloace recomandate
legiuitorului, care elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice
aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de prevenire a
infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină aparţine deopotrivă ştiinţelor
penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul său este în continuă creştere în societatea
contemporană.
Lecţia 3
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
8
Pasul 1 - Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal
În literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale fiecărei
ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru autonomia respectivei
ramuri în cadrul sistemului dreptului.
In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de
bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate
normele şi instituţiile dreptului penal.
Principiile fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare
generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal.
Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile fundamentale
şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă restrânsă la anumite laturi ale
reglementării juridico-penale. Pe de altă parte, principiile instituţionale sunt subordonate atât
principiilor fundamentale, cât şi principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul
instituţiilor la care se referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm
principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 3-6 C. pen.) iar în
materia aplicării legii penale în timp – principiul activităţii legii penale etc.)
1
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 7.
In concepţia profesorului V. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept
şi se înscrie în sfera principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca
fundamentale pentru dreptul penal, numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal,
dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului
penal, este convenţională, deoarece modul cum le caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a
separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…). S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul
V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal ar putea fi discutată, deoarece a
fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu (coordonator) E.
Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2003, p. 43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii
fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte
conţinutul principiilor fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal.
Aceştia au păstrat caracterizarea principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii
reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că
servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au
abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice dreptului penal (pe când profesorul
V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal). Or, principiile specifice
dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în toate
instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme
sau instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal
(infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.
9
privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite convenţional, principiile
fundamentale)
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii
de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:
Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa exercitată
de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general (umanismul, egalitatea
cetăţenilor în faţa legii etc.) ca şi influenţa unor principii de politică penală (cel al prevenirii
săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de
principii care dă caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.
10
Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea
expresă atât în Constituţia din 19911 , cât şi în art. 2 din Codul Penal român în vigoare. Astfel,
în timp ce Constituţia prevede în art. 23 alin. 12 că: “Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau
aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, iar prin art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege
organică se reglementează [,..] infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, art. 2
din Codul Penal recurge la o formulare mai amplă şi anume: "Legea prevede care fapte
constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte".
1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege" (nullum
crimen sine lege), conform căreia nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere dacă fapta
săvârşită, la momentul respectiv, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are
repercusiuni asupra unor instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea
penală se aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege ca
infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot creea, adăuga sau
suprima infracţiuni sau elemente din lege).
2. Legalitatea sancţiunilor, ce se aplică în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de
legea penală, ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine lege" (nu există niciodată pedeapsă
fără lege), conform acestui principiu o persoană nu poate primi pentru fapta săvârşită decât
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.
Potrivit art. 2, teza a II-a, Codul penal precizează că legea penală prevede pedepsele ce
se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua, în cazul săvârşirii unor infracţiuni.
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de
legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia de a determina
un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite ale cauzelor legale generale sau speciale de
nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a criteriilor generale şi limitelor, potrivit
cărora se va realiza individualizarea judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte
pe judecător, acesta nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege
pentru fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile, în care urmează să fixeze
sancţiunea de drept penal.
1
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3/22.10.2003.
11
Pasul 5 - Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară,
obiectivă
Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru gândurile
sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri, dorinţe ar putea fi probate
cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a proceselor psihice.
O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării sale
exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material pedepsibil (act
preparator, tentativă, faptă consumată).
Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor sociale.
1
Art. 17 alin. 2 C. pen.: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
2
Art. 11 pct. 1, lit. b, în ref. la art. 10 lit. b C. proc. pen.; art. 11 pct. 2 lit. a în ref.la art. 10 lit. b C. proc. pen.
3
Art. 2 C. pen. “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile
ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.
4
Art. 72 alin. 1 C. pen.”La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a
acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de
persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.”
5
Art. 52 alin. 1 C. pen. “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.
Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. “
12
devine convingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a infractorului şi
de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii penale.
1
Art. 72 C. pen.; art. 27 C. pen. “Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu
intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72“.
13
Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi tendinţa
majorităţii legislaţiei moderne de a institui în favoarea infractorilor un regim important de
drepturi şi garanţii procesuale.
Executarea pedepsei, în orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin,
reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.
Rezumat:
14
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât
relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict între
titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau
periculoase împotriva acestor valori
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale
fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.
În ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de
bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate
normele şi instituţiile dreptului penal.
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii
de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:
• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă;
• Principiul răspunderii penale subiective;
• Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă;
• Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale;
• Principiul răspunderii penale personale;
• Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare;
• Principiul individualizării judiciare a sancţiunii;
• Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori.
Concluzii:
Recomandări bibliografice:
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicata în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.
TESTE DE AUTOEVALUARE
RĂSPUNSURI:
1.a,b
2.a,b
3.a,b,c
4.a
5.a,b,c
16
MODULUL II
IZVOARELE DREPTULUI PENAL
Rezultatele aşteptate:
17
Lecţia 1 - IZVOARELE DREPTULUI PENAL
18
în care intră tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe
plan intern anumite fapte socialmente periculoase.
Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în urma
adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură excepţie, în art. 20
alin. 2 al Constituţiei, prin care se dă prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de
neconcordanţă cu legile interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale
ale omului, cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.1
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă utilizarea
acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat excepţionale, care
justifică o intervenţie de urgenţă din partea puterii executive.
În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept
penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie izvor de drept penal,
pornindu-se de la două argumente. Primul vizează deciziile Curţii Constituţionale prin care
sunt soluţionate excepţiile de neconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor
dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare,ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau
din oficiu de către instanţa de judecată .Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este
definitivă şi obligatorie.2 Al doilea argument vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În astfel de
cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor
judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea
dată problemelor de drept soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti atunci
când se vor mai confrunta cu situaţii similare.3
1
Articolul 20 Constituţia României (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
2
Articolul 147 Constituţia României (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este
obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului
146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul
internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile
sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
3
Art. 4142 C. proc. pen ,,(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea au
obligaţia, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg
teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au
primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
(2) Cererile de recurs în interesul legii se soluţionează de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care
se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de
Internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acestea se aduc la cunoştinţă instanţelor şi de Ministerul Justiţiei.
(3)Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu
privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
19
În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie, considerăm
că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.
20
Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la dreptul
comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii speciale de drept penal sau
incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu.
În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este de cea
mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care
derogă sau completează legea generală, legea specială are întâietate.
B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în:
• legi penale ordinare;
• legi penale excepţionale.
Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii normale de
desfăşurare a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.
Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate de situaţii
excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă de la dreptul comun şi care
vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare), fie asprirea răspunderii penale pentru cele
existente.
C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:
• legi cu durată nedeterminată;
• legi cu durată determinată.
Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt cele în al căror cuprins nu
este prevăzută perioada lor de aplicare.
Legile de aplicare cu durată determinată (temporare) sunt cele care au o aplicabilitate
limitată de existenţa situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada de aplicabilitate poate fi
determinată în cuprinsul legii, prevăzându-se concret termenul cât legea este în vigoare sau
după situaţia ce a generat-o şi anume la încetarea acesteia.
21
În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor de literatură juridică sunt foarte
diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede doar ipoteza (descriind
fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi dedusă din conţinutul ipotezei.
Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o ipoteză,
cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin expresia comună tuturor
normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică pedeapsa".
Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar dispoziţia
şi sancţiunea.
Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc şi în
norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta incriminată, sancţiunea
constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma respectivă, iar dispoziţia rezultă
implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită în toate textele incriminatoare.
22
Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de incriminare
cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă
ulterior, prin alte acte normative.
Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia
sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă din alte norme la care fac
trimitere (exemplu: art.212 alin. 2 Cod Penal; art.264 alin.2 Cod penal etc.), devenind apoi
independente faţă de acestea.
Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând împrumutul unor
elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art.255 Cod Penal cu referire la
art.254 Cod penal; art.290 Cod penal cu referire la art.288 Cod penal etc.), dar rămân legate
de norma care le-a completat.
23
Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal în
tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai ales interpretarea
judiciară.
Rezumat:
Izvoarele dreptului penal sunt acele acte juridice, al căror cuprins stabileşte: fapte, ce
constituie infracţiuni aplicabile, în cazul încălcării acestor norme, condiţiile, în care este
antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative obligatorii în procesul de
elaborare şi aplicare al dreptului penal. În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului
penal sunt mai restrânse ca număr.
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl
va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele – legi şi
decretele încă în vigoare. Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său
norme, dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală: Codul Penal sau Legea nr.
302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală .
Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor
penale, şi în sens restrâns, în accepţiunea dată de art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin
lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”.
Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73
din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin.1).
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă
se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin. 3).
Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care
"prescrie anumite drepturi şi obligaţii".
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra
criminalităţii, instituie prin regulile de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate
infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.
Se poate remarca faptul că sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice
penale, includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar
25
momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte care devin incidente din momentul
nerespectării lor. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului 2, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la noţiunile de izvor de drept penal , lege penală şi normă penală.
Recomandări bibliografice:
LEGISLATIE
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicata în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.
TESTE DE AUTOEVALUARE
3. Dacă există o concordanţă perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată
în lege:
a) interpretarea este extensivă;
b) rezultatul interpretării este declarativ;
c) interpretarea este restrictivă.
RĂSPUNSURI:
1.a, c
2.a
3.b
26
MODULUL III
RAPORTUL JURIDIC PENAL
Rezultatele aşteptate:
27
Lecţia 1 - RAPORTUL JURIDIC PENAL
28
În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al apărării
sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele prohibitive sau onerative şi
obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a face cunoscut conţinutul normelor penale. În
ceea ce priveşte persoanele fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în
raportul juridic penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea
o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de drept prevede sub
ameninţarea constrângerii penale.
În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la răspundere
penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare, în strictă
conformitate cu legea, respectându-se principiul legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ,
persoana fizică sau juridică care a săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal,
suportând sancţiunile penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să
respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune decât cea care
decurge din normele penale referitoare la individualizarea răspunderii penale.
29
Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei infracţiuni,
încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există sau îi lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate declanşa un raport juridic penal de
conflict.
Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin sau
operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, cauzele care
înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării.
Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care părţile, adică
subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit drepturile şi obligaţiile ce s-au
născut în cadrul raportului. Unii autori consideră că raportul juridic penal se stinge în
momentul în care pedeapsa aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi
autori opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în care
intervine reabilitarea.
Rezumat:
Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului
infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în
cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă ,ci prin exprimarea imperativă a voinţei
sociale.
Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa
legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.
Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe
elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Concluzii:
Recomandări bibliografice:
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
30
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.
TESTE DE AUTOEVALUARE
RĂSPUNSURI:
1. a, b, c;
2. a;
3. a.
31
MODULUL IV
APLICAREA LEGII PENALE IN SPAŢIU
Rezultatele aşteptate:
32
Lecţia 1 - APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art. 3-9) au fost consacrate
reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României,
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii
penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă aplicarea
legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului
României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea
criminalităţii.
Principiul teritorialităţii legii penale, este consacrat în art. 3 din Codul penal” Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este exclusivă şi
necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale,
aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române
indiferent de calitatea făptuitorului (cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau
străinătate).
Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor
suveranităţii şi independenţei ţării.
Conform art. 3 din Codul penal, legea penală se aplica infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse în art. 3 C. pen. impune aplicarea
exclusivă şi necondiţionată a legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
României, indiferent de calitatea făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără
cetăţenie domiciliată în România sau în străinătate. Daca făptuitorul este cetăţean strain sau
apatrid domiciliat în străinătate el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai
favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşita pe teritoriul
României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.
33
Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului non bis în
idem, astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru o fapta comisă pe
teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are autoritate de lucru judecat, astfel că
infractorul poate fi judecat de instanţele române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele
străine (achitare, încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine
fiind acela că, potrivit art. 89 C. pen., partea de pedeapsă, arestarea preventivă ori reţinerea
executate în străinătate se deduc din pedeapsa aplicată de instanţele române.
Norma cuprinsă în art. 3 C. pen. exclude orice conflict de competentă intre autorităţile
judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care ar putea invoca aplicarea legii
naţionale a infractorului în legătură cu infracţiunea comisa în România. Reglementând orice
posibil conflict norma cuprinsa în art. 3 C. pen. este o normă conflictuală.
Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea
noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi contextuale a
noţiunilor de “teritoriu” (art. 142 C. pen.), “infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” (art. 143 C.
pen.) şi “săvârşirea unei infracţiuni” (art. 144 C. pen.).
1
Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique= pretutindeni
35
Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convenţiile
internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran.
1
Conventia asupra privilegilor şi imunitatilor ONU ratificate de Romania prin Decretul nr. 201/1956.
2
Acordul de infiintare al Bancii Europene pentnru Reconstructie şi Dezvoltare, ratificat de Romania prin Legea
nr.24/1990
3
Acordul intre Guvernul Romaniei şi Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegii şi
imunitati – M.Of. nr.81/1991
36
Autorităţile judiciare române nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobarea şefului
misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele comise de resortisanţii statului
acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice străine ies de sub incidenţa legii naţionale.
Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt inviolabile
şi nu este permis agenţilor statului acreditat să pătrundă în ele decât cu consimţământul
şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că “statul acreditar este obligat a lua măsuri care
să asigure împiedicarea tulburării liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”, precum
şi faptul că “localurile, mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul
unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii”.
Aceasta nu înseamnă însă că teritoriul misiunii diplomatice face parte din teritoriul
statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria extrateritorialităţii pentru a justifica
limitarea aplicării legii naţionale a statului acreditar.
Pe cale de consecinţă, infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de către
alte persoane decât cele care se bucura de imunitate diplomatică, cad sub incidenţa legii
naţionale a statului român, însă actele de urmărire nu pot fi efectuate decât cu aprobarea
şefului misiunii.
Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme
internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie limitând sfera
persoanelor fie extinzând sfera acestora.
37
In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost
reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe alternative între
legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.
Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de origine
faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de competenţa organelor
judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele incriminate doar de legea acestui stat.
Pentru celelalte cazuri s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu prioritate
pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere siguranţei sau proprietăţii
acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu,
chiar daca victima este un resortisant al statului “gazda” în toate celelalte cazuri, prioritate
având legea şi jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind
facultativă, ea poate fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni care pot justifica
o asemenea cerere.
• Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul teritorialităţii
Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare ori sunt
folosite în scopuri comerciale.
Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe
teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin. Infracţiunile
săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.
Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor nave
sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti,
ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori marea teritorială, se judecă tot după
legea statului căruia aparţine nava ori potrivit convenţiilor internaţionale.
Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi regim.
Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti
se judeca după legea româna.
Legea penală româna se aplica şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul
român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale,
precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unor asemenea nave, pe timpul
când acestea se afla în porturile româneşti sau în apele maritime interioare (art. 17 alin. 1 din
Legea nr. 17/1990).
Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale
aflate în trecere prin marea teritorială a României.
In principiu, nu se aplică legea penală romana, deci este o excepţie de la principiul
teritorialităţii.
Art. 17 alin. 2 din Legea nr. 17/1990 republicată prevede totuşi cazuri în care legislaţia
penală româna se aplică şi faptelor comise la bordul navelor comerciale aflate în tranzit prin
marea teritorială dacă:
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în
România;
- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României, împotriva unui
cetăţean român sau apatrid domiciliat în România;
- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau pe
marea teritorială;
- în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante sau substanţe psihotrope;
- când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul navei sau de
un agent diplomatic ori funcţionar consular al statului, al cărui pavilion îl
abordează nava.
38
• Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern
Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a libertăţilor
politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de drept impun
anumite garanţii pentru ca persoanele care desfăşoară o asemenea activitate sa nu fie
persecutate pentru actele exercitate în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.
- Imunitatea prezidenţială
Potrivit art. 96 din Constituţie (fost art. 84), Preşedintele României se bucură de
imunitate şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod
corespunzător.
Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot
hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Printr-o interpretare literală restrictivă şi în vădită contradicţie cu prevederile art. 16
din Constituţie s-a tras concluzia că Preşedintele ar răspunde numai pentru “înaltă trădare”
(infracţiune care însă nu există în legea penală română, “înalta trădare” neputând fi asimilată
cu infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 C. pen., trădare prin ajutarea inamicului
prevăzute de art. 156 şi trădare prin transmitere de secrete prevăzută de art. 157 C. pen.).
In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art. 72 din
Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi prin excepţie de
la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta
trădare.
Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art. 16 din
Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a oricărui cetăţean,
excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea: cum ar putea Preşedintele să nu
răspundă în timpul mandatului său pentru un omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte
bigam?
- Imunitatea parlamentară
Potrivit art. 72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru această situaţie denumirea de
“iresponsabilitate juridică”, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul
neputând fi în acelaşi timp responsabil şi iresponsabil.
Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi deputaţii pot fi urmăriţi şi
trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură, care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi
deputaţii, chiar în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul
mandatului, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care
fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai
de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecată
aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante,
deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. În acest caz, ministrul justiţiei îl va
informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care
Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea
acestei măsuri.
Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige discuţii
în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor infracţiuni care nu au legătură
39
cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori. Astfel, acum se prevede că nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot
desfăşura alte acte procesuale fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale,
punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.
Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai sus-
menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.
Noua Constituţie a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei perioade
în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge uneori până la forurile de
vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social nefiind compatibilă cu acordarea unor
ocrotiri de la legea penală unor categorii de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică
din care ar face parte.
- Imunitatea ministerială
Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de
procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor.
Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru
faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Legea nr. 115/1995 privind responsabilitatea ministerială1 instituie o procedură
specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului
în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei
ministeriale răspunderea acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.
Lecţia 2
APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU. APLICAREA LEGII PENALE
ROMÂNE INFRACŢIUNILOR SĂVÂRŞITE ÎN AFARA TERITORIULUI ŢĂRII
42
Lecţia 3. COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN LUPTA CONTRA
CRIMINALITĂŢII
45
- Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor
semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi sancţionarea faptei de
rupere sau deteriorare a unui cablu sau a unei conducte în marea liberă, de natură a întrerupe
sau împiedica comunicaţiile cărora le sunt destinate.
În codul penal român aceste obligaţii sunt îndeplinite prin incriminarea din art. 217
alin.3, ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, când are ca obiect echipamente sau
instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de variante mai grave în art.219 alin.2
- Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958, care califică pirateria drept
crimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminată prin art. 212.
- Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N. care a înlocuit convenţiile
anterioare privitoare la stupefiante, ratificată prin Decretul nr.626 din 1973.
În prezent regimul stupefiantelor este reglementat prin Legea nr. 522 din 24
noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,
care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
de droguri şi care abrogase art. 312 Cod penal.
- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii
aviaţiei civile încheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de Statul român la 10
iulie 1972 şi ratificată prin Decretul nr. 66/1975, iar ca urmare a fost modificat Codul aerian,
prin Decretul nr. 60/1975, introducându-se în dispoziţiile acestuia incriminările prevăzute în
Convenţia de la Montreal;
- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la 17
decembrie 1979; România a aderat la această convenţie prin Decretul-lege nr. 111 din 30
martie 1990 al C.P.U.N (M. Of. nr. 48 din 2 aprilie 1990);
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care România a
aderat prin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20 din 9 octombrie pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală, a fost adăugat un
alineat nou, final la art. 117 Cod penal, privitor la neexpulzarea străinului dacă acesta riscă să
fie supus la tortură în statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile art. 2671 Cod
penal, a fost incriminată tortura.
46
condamnate1 sau să îşi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune 2 ori
să îşi transmită anumite documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală.
Pasul 5. Extrădarea
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.
Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl
făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali
refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate
şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în
mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura
relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie
pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind
luată în calcul decât într-o mică măsură.
Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa la data
de 19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui proiect de lege în
legătură cu această instituţie.
Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală,
putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să
predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este
urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea
executării unei pedepse în statul solicitant.
Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului
internaţional penal.
Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc ex-în
afară, în exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.
Prin legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificat Convenţia europeană de
extrădare încheiată la Paris la 13.12.1957, cât şi protocoalele sale adiţionale, încheiate la
Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978 , însă a prevăzut la art. 2, paragraful 1 o rezervă, în
sensul că extrădarea va fi acordată numai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării pedepsei, numai dacă
pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă.
Prin legea de ratificare, România a extins sfera persoanelor neextrădabile şi asupra
celor care au dobândit dreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în acelaşi timp a
introdus şi un alineat nou potrivit căruia şi cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza unor
convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.
Legea specială care reglementează extrădarea este Legea 302/2004 care, în art. 24,
menţionează că cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor
internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă
asigurări suficiente că în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o
hotărâre judecătorească, persoana extrădată va fi transferată, în vederea executării pedepsei
în România;
1
” De pilda art.2 din Convenţia europeana asupra transferării persoanelor condamnate: “Partile se angajeaza sa
isi acorde reciproc, in conditiile prevazute prin prezenta conventie, cooperarea cea mai larg posibila in materia
transferarii persoanelor condamnate”
2
Art.1 din Conventia europeana de extradare: “Partile contractante se angajeaza sa isi predea reciproc potrivit
regulilor şi sub conditii determinate prin articolele urmatoare, persoanele care sunt urmarite pentru o infractiune
sau cautate in vederea executarii unei pedepse sau a unei masuri de siguranta de catre autoritatile judiciare ale
partii solicitante”.
47
- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării
cererii de extrădare;
- persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
- persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui
stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant estre membru al acesteia.
Extrădarea este acordată de România în vederea urmăririi penale sau a judecăţii,
numai pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legii statului solicitant şi a legislaţiei
române, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei
sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an.
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea, de către legea
statului solicitant, extrădarea nu va fi acordată decât dacă statul respectiv dă asigurări statului
român că pedeapsa capitală nu va fi executată.
România nu va acorda extrădarea în situaţiile în care persoana extrădabilă ar fi
judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de
procedură şi de protecţie a dreptului la apărare, sau de către un tribunal anume constituit în
vederea judecării cazului respectiv.
Extrădarea nu va putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care a intervenit
prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentru fapte pentru care în
România a intervenit amnistia.
48
- persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale
statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.
1
Art. 77 din Legea nr. 302/2004.
53
executarea a 20 ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri
de clemenţă;
- în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este solicitată în
vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va pronunţa o pedeapsă privativă de
libertate, garanţii cu privire la dreptul persoanei solicitate de a fi transferată în România în
vederea executării pedepsei;
- garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni
pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.
În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit conform
modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului
Uniunii Europene.
Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat
membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în
una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, conform declaraţiei
pe care statul de executare a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii
Europene.
Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene şi art.79 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de
arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în
una din limbile engleză sau franceză.
Rezumat:
54
teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru
combaterea criminalităţii.
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului 4, aţi dobândit
cunoştinţe referitoare la instituţia aplicării legii penale în spaţiu, precum şi la
implicaţiile juridico-penale ale acesteia.
Recomandări bibliografice:
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.
JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară
ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com
TESTE DE AUTOEVALUARE
2. Principiul ubicuităţii:
a) este prevăzut expres de Codul penal;
b) constituie temeiul acordării extrădării;
c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.
3. Imunitatea de jurisdicţie:
a) constituie o excepţie de la principiul personalităţii;
b) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii;
c) este prevăzută expres de Codul penal
8. Pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii sunt necesare şi
următoarele condiţii:
a) infractorul, în momentul săvârşirii infracţiunii, să fie cetăţean român sau apatrid, indiferent
de domiciliul acestuia;
b) infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
c) fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită.
10. Constituie condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului universalităţii:
a) fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită;
b) să se fi comis o infracţiune pentru care nu ar putea fi aplicabilă legea penală română
potrivit principiului realităţii;
c) făptuitorul să se afle în România;
d) infractorul să nu fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România.
RĂSPUNSURI:
1. b;
2. a;
3. b, c;
4. a, c;
5. b, c;
6. a, b, c;
7. a, c;
8. b;
9. a, c;
10. a, b, c, d;
11. b.
57
MODULUL V
APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP
Rezultatele aşteptate:
58
Lecţia 1. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP
Pasul 1. Preliminarii
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii
problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea
penală aplicabila:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară o consideră
infracţiune;
- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori executarea
pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune, intervine o lege care scoate în afară licitului
penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la judecarea ei
definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o lege nouă
care prevede o pedeapsă mai mica decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse
decât legea veche;
- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu este
judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii penale
în raport cu timpul prevăzut în Codul penal român art. 10-16.
59
Abrogarea, după caracterul ei poate fi : expresă şi tacită. O abrogare este expresă când
se prevede legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare: legea nr.…., art.… alin…, iar
aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal. Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta
se desprinde din economia legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relaţii sociale de apărare,
prevăzând aceleaşi fapte ca infracţiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioară în ce priveşte
condiţiile de aplicare a unei instituţii penale ori a unui nou regim de sancţionare pentru
minori.
Între intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se aplică
faptelor săvârşite în acest interval de timp.
Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a săvârşit şi se
judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penală.
a) Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep să fie săvârşite sub
incidenţa unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul infracţiunilor continue,
continuate, de obicei, progresive.
Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea aplicabilă
infracţiunilor a căror consumare se întinde pe durata a două sau mai multe legi este cea din
momentul epuizării infracţiunii, a producerii ultimului rezultat.
Deci legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este legea ce va fi
aplicată.
Aceeaşi concepţie a caracterului unitar a ilicitului penal este adoptată şi în legătură cu
actele de participaţie penală (instigare, complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare
din momentul săvârşirii faptei de către autor.
b) Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la
reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs două legi (una generală şi una specială),
ambele în vigoare, regula că legea specială derogă de la legea generală va rezolva problema.
Când în vigoare sunt două norme care incriminează aceeaşi faptă, dar o normă este în partea
specială a codului penal, iar alta într-o lege specială (lege nepenală cu dispoziţiuni penale),
într-o astfel de situaţie, incriminarea din codul penal devine norma generală şi regula de mai
sus îşi păstrează valabilitatea.
60
Pasul 4. Principiul retroactivităţii legii penale
Este consacrat în dispoziţiile art. 12 Cod penal şi conţine regula că legea nouă care
dezincrimineaza (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în
vigoare.
Deci, principiul retroactivităţii legii penale are în vedere situaţia în care la data când
este săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracţiune, dar ulterior,
apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Această lege
nouă ce dezincriminează se aplică şi faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare.
Fundamentul acestui principiu trebuie observat în legătură cu scopul dreptului penal
de apărare socială şi care nu se mai justifică, dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.
Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci principiul retroactivităţii
are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă şi nu situaţiile în care fapta
continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori prin abrogarea din legea
specială, rămâne ca infracţiune în legea penala generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei
infracţiuni.
Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi
care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de
siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele
penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Deci faţă de
un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie
sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale.
Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă care este
adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa legiuitorului din
momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este firesc să-şi găsească aplicarea din
acest moment. In dispoziţiile alineatului 2 din art. 12 C. pen. este consacrată retroactivitatea
legii penale care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care se va aplica
infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la intrarea în vigoare a legii noi.
61
Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile celorlalte
opinii, corespunde nevoilor de apărare sociala, întrucât fapta nu rămâne nesancţionată,
indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar pentru infractor este legea care îi conferă
cea mai favorabilă situaţie.
63
Este reglementată prin dispoziţiile art. 15 Cod penal, care prevăd când după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este
mai mică decât maximul prevăzut de legea noua, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită,
de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul
executări pedepselor şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea,
fie reducerea pedepsei.
Deci pentru aplicarea facultativă a legii noi mai favorabile este necesar:
a) să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii – nu la orice
pedeapsă, fiindcă dacă ar fi la detenţiunea pe viaţă, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 14 Cod
penal, iar pedeapsa amenzii nu este avută în vedere de legiuitor;
b) legea nouă este mai favorabilă, aceasta reieşind din limitele mai reduse de
pedeapsă faţă de legea anterioară;
c) pedeapsa aplicată şi rămasă definitivă este mai mică decât maximul prevăzut în
legea nouă, ori cel mult egală cu acest maxim (situaţie neprevăzută de lege, dar unanim
acceptată de doctrina şi practica judiciară);
d) instanţa să aprecieze că este necesară reducerea pedepsei, apreciere ce va fi
formată după criteriile oferite în lege: infracţiunea săvârşită; persoana condamnatului;
conduita condamnatului după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei; timpul
cât a executat din pedeapsă.
In cazul în care instanţa reduce pedeapsa, aceasta nu poate fi coborâtă sub limita ce ar
rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea special prevăzută pentru
infracţiunea săvârşită.
De legea nouă mai favorabilă urmează să beneficieze şi cei care au executat pedeapsa,
ori executarea acesteia s-a stins printr-un mod prevăzut de lege. In orice caz, pedeapsa
prevăzută în hotărârea de condamnare se reduce cu o treime. Această reducere este
obligatorie.
In funcţie de pedeapsa astfel redusă, vor fi incidente unele instituţii de drept penal ca
reabilitarea, stabilirea stării de recidivă ş.a.m.d.
Rezumat:
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii
problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea
penala aplicabilă:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară o
considera infracţiune;
- când fapta la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori
executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care scoate în afară
licitului penal fapta comisă;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la
judecarea ei definitivă intervine una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o
lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite
mai reduse decât legea veche;
- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu
este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
Răspunsurile la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii
penale în raport cu timpul prevăzut în Codul penal român art. 10-16.
64
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului 5, aţi dobândit
cunoştinţe referitoare la instituţia aplicării legii penale în timp, precum şi la
implicaţiile juridico-penale ale acesteia.
Recomandări bibliografice:
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.
JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară
ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com
65
Extraactivitatea legii penale: retroactivitatea legii penale; ultraactivitatea legii
penale.
TESTE DE AUTOEVALUARE
6. Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare:
a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp;
b) numai dacă fapta a fost descoperită în acest interval de timp, indiferent dacă judecata a avut
loc după ieşirea din vigoare a legii;
c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmărită sau judecată în acest interval de timp.
8. Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care
nu mai prevede fapta ca infracţiune:
a) încetează executarea pedepselor;
b) încetează executarea pedepselor, însă măsurile de siguranţă şi măsurile educative
pronunţate în baza legii vechi se execută;
c) încetează toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au
fost dezincriminate.
10. Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă
a pedepsei amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară:
a) sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim;
b) sancţiunea aplicată, dacă este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă,
poate fi redusă de către instanţa judecătorească;
c) sancţiunea aplicată, dacă este egală cu maximul special prevăzut de legea nouă, poate fi
redusă de către instanţa de judecătorească.
RĂSPUNSURI:
1 .a, b, c, d;
2. c;
3. b, c;
4. b, c;
5. c;
6. c;
7. c, e;
8. a, c;
9. c;
10. a, b, c.
MODULUL VI
TEORIA INFRACŢIUNII
Rezultatele aşteptate:
Lecţia 1
NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE
68
În accepţiunea cea mai generală a termenului, infracţiunea este o faptă a omului,
un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică,
represivă, care este pedeapsa. Această interzicere este tocmai modalitatea specifică de
realizare a reglementării juridico-penale a relaţiilor de apărare socială.
Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict
social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi termenul
„infracţiune " are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter
imperativ.
La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul observă faptele
periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii şi le interzice sub sancţiuni
specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.
Prin interzicerea acestor fapte se arată membrilor societăţii, într-o formă specifică de
exprimare, care anume trebuie să fie conduita lor faţă de anumite valori sociale, ce acţiuni le
sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt ordonate, în vederea apărării valorilor sociale
respective.
Indicarea conduitei socialmente necesară are loc deci nu prin prescrierea directă a
acestei conduite, ci în mod indirect, prin descrierea şi interzicerea conduitei contrare celei
dorite, aceasta tehnică legislativă fiind considerată ca cea mai explicită şi mai sugestivă forma
de reglementare juridică penală a conduitei membrilor societăţii.
69
Privită ca atare, instituţia infracţiunii constă într-o grupare de norme penale generale,
care reglementează aspectele comune tuturor infracţiunilor şi anume condiţiile de existenţă a
infracţiunii ca fenomen juridic privit nu în special, adică nu din perspectiva diferitelor
infracţiuni (furt, omor, înşelăciune, fals etc.), ci în general, sub aspectul condiţiilor de
existenţă şi al trăsăturilor caracteristice comune tuturor infracţiunilor prevăzute în legislaţia
penală.
Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea
penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii este cea mai importantă, ea
constituind „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept penal.
Potrivit concepţiei formal – juridice, infracţiunea este înţeleasă ca o abstracţiune şi
entitate juridică, fizionomia ei fiind configurată în strânsă dependenţă de cadrul normativ
penal în vigoare.
Ca atare, infracţiunea nefiind altceva decât fapta prevăzută şi pedepsită de legea
penală, ştiinţa dreptului penal are menirea de a aborda fenomenul criminal numai din unghiul
şi limitele incriminării şi sancţionării sale, subordonându-şi preocupările unui legalism sever,
singurul de natură a asigura o protecţie juridică eficientă individului contra unor posibile
abuzuri ale autorităţilor executive sau judecătoreşti.
Concepţia realistă se caracterizează printr-o viziune de tip realist, înţelegând
fenomenul criminal ca o realitate umană îndreptată contra unei realităţi sociale. În această
concepţie, accentul principal cade pe ideea că infracţiunea tulbură sau riscă să tulbure ordinea
socială, indiferent dacă actul criminal atentează la valorile publice propriu-zise sau la valorile
care constituie, în ansamblu sau în parte, valorile umane integrate în ordinea socială.
În consecinţă, dacă din punct de vedere juridic, fenomenul criminal reclamă
represiunea şi reparaţia, din punct de vedere social, acelaşi fenomen reclamă măsuri de natură
a împiedica repetarea infracţiunii fie prin eliminarea infractorului, fie printr-un tratament
adecvat de resocializare şi reeducare a acestuia sau a celor care exprimă o stare de pericol
social.
Concepţia realista este interesată în primul rând, de apărarea socială nu împotriva
actelor, ci împotriva acelor care prin actele sau potenţialul lor de pericol social se comportă
ori se pot comporta ca inamici ai societăţii.
În această finalitate, nu mai convine judecarea actului antisocial în abstracţiunea sa
juridică şi rezultatul său concret, ci în considerarea realităţii umane a celui ce l-a comis sau
care este predispus să-l comită.
Dacă însă, în cadrul concepţiei formal juridice, considerarea autorului nu interesează
decât la soluţionarea problemei responsabilităţii penale - fiind socotiţi responsabili toţi
infractorii care au acţionat cu discernământ - în cadrul concepţiei realiste, personalitatea
infractorului domină toate analizele, este centrul fenomenului criminal, infractorul fiind
înfăţişat nu numai în manifestările sale exterioare şi a tulburării sociale pe care o creează, dar,
de asemenea, şi mai ales în chiar cauzele realizării sale, în etiologia exprimării criminale.
Din acest punct de vedere, concepţia realistă impune mai întâi investigarea individului
criminal ca fiinţă concretă, sub aspectul unor posibile tare congenitale, infirmităţi, dificultăţi
psihice de integrare a temperamentului, a stării sale mentale, a bolilor şi tulburărilor organice,
precum şi a motivelor reale care l-ar fi putut împinge să comită actul criminal etc.
Pasul 4. Definiţia noţiunii de infracţiune
În codurile penale din ţările occidentale nu se întâlnesc, în mod tradiţional, dispoziţii
privitoare la noţiunea de infracţiune în general.
Pe plan doctrinal s-a justificat această voită omisiune a legii cu argumentul că
elaborarea unei asemenea noţiuni nu este sarcina legiuitorului, care trebuie să se limiteze la
elaborarea diferitelor noţiuni de infracţiuni, ci a ştiinţei dreptului penal.
70
Într-o altă concepţie, susţinută în dreptul penal al fostelor ţări socialiste europene,
legea penală trebuie să cuprindă ea însăşi o definiţie a noţiunii de infracţiune în general,
având în vedere tocmai importanţa deosebită pe care o are infracţiunea ca instituţie
fundamentală a dreptului penal. Într-o astfel de definiţie urmează să fie evidenţiate trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii, în general vorbind, care trebuie să caracterizeze orice infracţiune ca
fapt concret.
Legislaţiile moderne evită să dea o definiţie legală infracţiunii, considerând că această
sarcină revine numai ştiinţei dreptului penal.
Legiuitorul român din 1969 s-a abătut de la această conduită, definind infracţiunea
prin dispoziţia înscrisă în art.17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Reflectând o poziţie de îmbinare a principalelor implicaţii pe care le comportă în
evaluarea conceptului de infracţiune, atât concepţia realistă - prin includerea precizării că
infracţiunea prezintă pericol social, deci este o faptă care aduce atingere şi tulbură ordinea
socială constituită, cât şi concepţia formală - prin includerea condiţiei prevederii ei de către
legea penală ca o consecinţă a legalităţii incriminatorii şi garanţiilor legale ce decurg de aici
pentru orice făptuitor în raport cu autorităţile, Codul penal român consacră o accepţiune
complexă, care pune în evidenţă aspectele material-social (fapta ce prezintă pericol social),
uman-moral (fapta comisă cu vinovăţie) şi juridic (fapta prevăzută de legea penală).
Din examinarea conceptului de infracţiune, în înţelesul definiţiei date de art. 17 alin.
1, prin enunţarea trăsăturilor sale esenţiale, rezultă că oricare din infracţiunile prevăzute de
legea penală, pentru a fi considerate ca atare, trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale:
- fapta penală să prezinte întotdeauna un pericol social;
- fapta penală să se comită numai cu vinovăţie;
- pentru a exista ca infracţiune, fapta care prezintă pericol social şi este comisă cu
vinovăţie trebuie să fie prevăzută de legea penală.
De asemenea, definiţia reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, cum
sunt principiul legalităţii incriminării sau principiul răspunderii subiective.
71
Lecţia 2
PERICOLUL SOCIAL AL FAPTEI - TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A INFRACŢIUNII
72
Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune şi reprezintă exteriorizarea unor
procese psihice caracteristice activităţii conştiente a omului ce poate produce anumite urmări
reale. Acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea
făptuitorului prin care acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a
produce o modificare în realitatea care îl înconjoară. Inacţiunea constă într-o comportare
negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege.
Acţiunea/inacţiunea devine cauza unor schimbări în lumea exterioară ca: distrugerea
unui bun, moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei instituţii etc.
Infracţiunea fiind o faptă (acţiune/inacţiune şi urmarea ei), înseamnă că fapta are o
existenţă obiectivă, reală, care este perceptibilă şi constatabilă. Dacă infracţiunea este o faptă
reală şi obiectivă, aceasta înseamnă că acolo unde nu este o faptă, acolo unde nu este
acţiune/inacţiune şi o urmare, nu este nici infracţiune.
Infracţiunea fiind o faptă a omului, fiinţă conştientă şi cu voinţă, rezultă că
infracţiunea este o faptă efectuată cu o anumită atitudine psihică, anume cu conştiinţă şi
voinţă. Infracţiunea, sub acest aspect, este pregătită şi dictată de conştiinţa omului (intenţie) şi
este declanşată de voinţa omului.
Poate fi considerată infracţiune numai acea faptă a omului care este precedată şi
însoţită de o anumită conştiinţă şi voinţă, mai exact, de intenţie sau culpă.
Simpla manifestare exterioară, simpla mişcare mecanică a omului, mişcare care nu are
corespondent în voinţa şi conştiinţa acestuia, nu este propriu-zis o faptă a omului, nu îi
aparţine şi în acest sens, nu poate fi considerată infracţiune.
În momentul în care planurile ilicite ale unei persoane s-au concretizat în acţiuni sau
inacţiuni susceptibile să producă urmări socialmente periculoase, se poate vorbi de existenţa
unei fapte periculoase în sensul legii penale.
Legea penală reglementează momentul când manifestările exterioare încep să
constituie pericol social. În legislaţia noastră penală, regula este că numai actele de executare
a infracţiunii sunt pedepsibile.
În mod excepţional se consideră acte de executare şi unele acte de pregătire a
infracţiunii (producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii infracţiunilor contra siguranţei statului), însă numai la un număr
foarte redus de fapte şi anume, la cele mai grave infracţiuni contra siguranţei statului.
Pasul 6. Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni.
Noţiune şi condiţii
Potrivit art. 181 C. pen. “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
dacă prin atingerea minimă adusa uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni”.
Pericolul social al infracţiunii, stabilit în abstract de către legiuitior în momentul
incriminării faptei, trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârşită, pentru a
caracteriza fapta respectivă ca infracţiune.
75
În concret, fapta săvârşită, deşi poate să îndeplinească formal trăsăturile necesare
pentru a fi caracterizată ca infracţiune, respectiv este prevăzută de legea penală, este săvârşită
cu vinovăţia cerută de lege, însă pericolul social să nu evidenţieze o periclitare a valorilor
sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune.
Totodată, este posibil ca, în concret, fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă prin
pericolul social minim pe care îl reprezintă, iar pentru combaterea ei nu este necesară
aplicarea unei pedepse. În astfel de situaţii, când pericolul social concret al faptei săvârşite
este minim, când nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune - este înlăturat
caracterul infracţional al faptei şi, pe cale de consecinţă, este înlăturată răspunderea penală.
Cum însă, la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare, printre altele, şi
pericolul social pe care îl reprezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiţii fapta
concretă nu are gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În concluzie, pentru existenţa faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, se cer a fi întrunite anumite condiţii:
1. Fapta săvârşită să aducă în concret, o atingere minimă valorilor sociale apărate de
legea penală, această condiţie existând în situaţia când prin fapta comisă nu s-a afectat într-
un mod esenţial existenţa şi funcţionalitatea valorilor sociale ocrotite de legea penală.
2. În raport de conţinutul ei concret, fapta să nu prezinte pericolul social al unei
infracţiuni. Conţinutul concret al faptei se referă la acele trăsături concrete obiective şi
subiective prevăzute de legea penală, care caracterizează fapta efectiv comisă, imprimându-i o
anumită gravitate care îi este proprie.
3. Fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă, apreciere care se face pe baza
analizei ansamblului circumstanţelor obiective şi subiective, reale şi personale, preexistente şi
concomitente comiterii faptei.
Fapta poate fi considerată lipsită în mod vădit de importanţă atunci când, datorită
urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale împotriva căreia a fost
îndreptată, respectiv o vătămare neînsemnată, o slabă rezonanţă socială, precum şi datorită
modului cum s-au realizat în fapt elementele ei constitutive, apare în mod vădit ca lipsită de
importanţă juridică penală.
Constatarea trăsăturilor ce caracterizează fapta care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni trebuie să fie făcută, în fiecare caz în parte, de către organul judiciar competent.
Pentru a se evita arbitrariul sau subiectivismul în evaluarea pericolului social concret, legea
prevede anumite criterii obligatorii în operaţiunea de evaluare efectuată de către organele
judiciare.
Astfel, în dispoziţiile alin. 2 al art. 181 Cod penal se prevede că la stabilirea în concret
a gradului de pericol social trebuie să se ţină seama: de modul şi mijloacele de săvârşire a
faptei, de scopul urmărit de făptuitor, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de
urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita
făptuitorului.
Criteriile sunt considerate relevante pentru gradul de pericol social al faptei, pentru
periculozitatea făptuitorului şi pentru necesitatea ori inutilitatea pedepsei în cazul examinat.
Din modul şi mijloacele de săvârşire se poate constata periculozitatea făptuitorului,
scopul urmărit poate consta în procurarea unui bun în vederea satisfacerii unei trebuinţe, dar
poate consta şi în săvârşirea unei alte infracţiuni; împrejurările săvârşirii faptei pot fi relevante
atât pentru cunoaşterea pericolului social al faptei, cât şi pentru periculozitatea făptuitorului şi
se are în vedere nu numai urmarea produsă, dar şi aceea care s-ar fi putut produce.
În ce priveşte persoana făptuitorului, trebuie să se ţină seama de conduita socială
generală a acestuia, de antecedentele penale, de atitudinea pe care a avut-o după săvârşirea
faptei.
76
Pasul 7. Natura juridică
Problema naturii juridice a instituţiei prevăzute în art. 181 din Codul penal este larg
discutată în literatura juridică de specialitate.
Într-o opinie s-a susţinut că prin introducerea art. 181 Cod penal s-a creat posibilitatea
dezincriminării judiciare în cadrul căreia organele judiciare au obligaţia de a examina
pericolul social concret al faptei pentru a stabili dacă aceasta prezintă un grad de
periculozitate atât de pronunţat încât să atribuie faptei caracterul unei infracţiuni.
O astfel de opinie a fost respinsă, fiindcă dezincriminarea este o activitate specifică şi
exclusivă a legiuitorului, iar în cazul aplicării art. 181 Cod penal, organele judiciare nu
procedează la o dezincriminare, pentru că nu este posibil să se dezincrimineze ceea ce
legiuitorul nu a voit să fie incriminat.
Într-o altă opinie s-a apreciat că instituţia prevăzută de art. 181 Cod penal reprezintă o
formă de înlocuire a răspunderii penale, însă nici această opinie nu a fost primită în totalitate
deoarece, în cazul înlocuirii răspunderii penale, fapta comisă rămâne infracţiune, pe când în
cazul art.181 Cod penal fapta nu constituie infracţiune, dar prezentând un oarecare grad de
pericol social necesită aplicarea unei sancţiuni prevăzute de art. 91 Cod penal, care este
specifică formei de înlocuire a răspunderii penale, şi anume o sancţiune cu caracter
administrativ.
S-a considerat că instituţia introdusă prin dispoziţiile art. 18 1 Cod penal reprezintă, în
ultima analiză, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin înlăturarea trăsăturii
esenţiale a pericolului social.
Faptul că instituţia prevăzută de art. 181 Cod penal nu a fost trecută în rândul cauzelor
care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51 Cod penal) nu impietează asupra naturii sale
juridice, deoarece în Capitolul V din Codul penal (art. 44-45 Cod penal) au fost grupate numai
cauzele care înlătură trăsătura esenţială a vinovăţiei, aşadar a uneia singure, dintre cele trei
trăsături esenţiale ale infracţiunii.
Instituţia prevăzută în art.181 Cod penal este, aşadar, o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei prin neîntrunirea gradului de pericol social necesar al unei infracţiuni.
Deşi are aceeaşi natură juridică ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul penal al
faptei, nu trebuie neglijată particularitatea acestei instituţii, care rezultă din natura trăsăturii
esenţiale a infracţiunii asupra căreia poartă pericolul social şi care presupune antrenarea unei
răspunderi juridice, respectiv aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ dintre cele
prevăzute de art. 91 Cod penal.
Datorită acestei particularităţi - antrenarea unei răspunderi cu caracter administrativ - a
fost necesară prevederea specială a acesteia în Codul de procedură penală - art. 10 alin. 1 lit.
b1, şi nu era suficientă prevederea art. 10 lit. e din Codul de procedură penală, care se referă
doar la cauzele cuprinse sub această denumire (art. 44-51 Cod penal).
77
Apare astfel o contradicţie între pericolul social pe care îl prezintă, în genere, fapta
prevăzută de legea penală şi lipsa în fapta săvârşită a gradului de pericol social al unei
infracţiuni, între pericolul social penal al faptei considerate în tipicitatea ei şi lipsa pericolului
social penal al faptei concrete.
Întrucât fapta prezintă totuşi un pericol social, ea va atrage aplicarea unei sancţiuni cu
caracter administrativ prevăzută de legea penală.
Potrivit dispoziţiilor art.181 alineat ultim din Codul penal, în cazul faptelor prevăzute
de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de
judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 Cod penal,
care pot fi: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 lei la 1.000 lei (RON).
Aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este obligatorie ori de câte ori se
constată că pericolul social concret al faptei săvârşite nu este suficient pentru a caracteriza
fapta ca infracţiune, fiindcă fapta are un anumit pericol social. Dacă făptuitorul a comis mai
multe fapte, considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură
sancţiune cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.
Lecţia 3
VINOVĂŢIA PENALĂ - TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A INFRACŢIUNII
79
conştiinţa clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a
subiectului infracţiunii.
De aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei
infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii infractorului şi a necesităţii reeducării lui.
Pasul 6. Intenţia
Intenţia este o formă principală de vinovăţie şi este definită în art. 19 pct. 1 din Codul
penal prin care se arată că infracţiunea este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau
prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Proba reprezentării rezultatului se face analizându-se modul şi împrejurările în care a
acţionat făptuitorul, ţinându-se seama de experienţa sa de viaţă. Dacă făptuitorul nu a avut
reprezentarea rezultatului faptei sale datorită unei erori de fapt sau unei întâmplări
imprevizibile (caz fortuit), nu există intenţie, ci eventual culpă.
Se consideră că în cadrul voinţei criminale trebuie analizate, în primul rând motivele
care au determinat luarea hotărârii infracţionale, cercetându-se dacă sub aspectul acestora se
relevă sau nu poziţia antisocială a făptuitorului, întrucât un fapt nu poate deveni pedepsibil
decât dacă a fost voit într-un scop contrar ordinii publice.
80
Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 19 pct. 1 Cod penal, legislaţia noastră consacră două
modalităţi normative ale intenţiei, prevăzând că fapta este săvârşită cu intenţie nu numai
atunci când infractorul prevede rezultatul faptei, urmărind producerea lui, dar şi atunci când,
prevăzând rezultatul faptei, nu-l urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii sale.
Astfel, de exemplu, Codul penal elveţian defineşte intenţia în art. 18 pct. 2, care
prevede: ”Comite cu intenţie o crimă sau un delict acela care a acţionat cu conştiinţă şi
voinţă”.
Într-o asemenea reglementare poate fi inclusă şi modalitatea intenţiei indirecte, în care
regăsim atât conştiinţa cât şi voinţa actului infracţional, chiar dacă făptuitorul nu urmăreşte ci
numai acceptă producerea rezultatului.
Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de
producerea rezultatului socialmente periculos: intenţia directă (dol direct) şi intenţia
indirectă (dol eventual).
Intenţia directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede
rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art. 19 pct. 1
lit. a Cod penal).
Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau
inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi în
aceste condiţii el urmăreşte producerea acelui rezultat.
Constatarea că făptuitorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul periculos al acesteia
reprezintă dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat. Intenţia directă prezintă astfel
două componente: prevederea rezultatului şi urmărirea producerii sale.
Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare anterioară trecerii
la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor sale.
Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării şi alegerii
opţiunii criminale în baza unei motivaţii anterioare, pentru luarea unei decizii şi în trecerea
conştientă la săvârşirea unei fapte penale, infractorul reprezentându-şi întreaga desfăşurare a
acţiunii sau inacţiunii sale şi a urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub
raport social, penal.
Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie semnificaţia
esenţială de înţelegere şi asumare morală a faptei penale.
Urmărirea rezultatului pune în evidenţă în mod separat, atitudinea subiectivă de
angajare activă şi persistentă a infractorului în vederea consecinţelor faptei sale, a urmărilor
nocive care decurg din acestea.
Făptuitorul acţionează cu intenţie nu numai atunci când producerea rezultatului
constituie însuşi scopul acţiunii sau inacţiunii sale, ci şi atunci când producerea acestuia este
privită de el ca un mijloc necesar ori ca un însoţitor inevitabil al rezultatului urmărit.
De aceea, când rezultatul faptei este prevăzut ca inevitabil, iar făptuitorul acţionează
pentru producerea sa, există intenţie directă, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite de el.
Există infracţiuni care, din punctul de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea decât sub
forma intenţiei directe. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare se comite numai cu intenţie
directă, deoarece legea (art. 2151 Cod penal) arată că însuşirea, folosirea sau traficarea se fac
în interesul funcţionarului gestionar sau administrator ori pentru altul. Aceeaşi situaţie de
întâlneşte şi la infracţiunile de furt, tâlhărie, denunţare calomnioasă etc.
Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin prevederea urmărilor
periculoase ale faptei comise de infractor, neurmărirea lor, însă acceptarea posibilităţii
producerii acestora.
Ca formă a vinovăţiei, intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea unei fapte ce poate
produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a infractorului este de
urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest rezultat poate să fie deopotrivă licit
81
ori ilicit. Faţă de al doilea rezultat, poziţia psihică a infractorului este de acceptare a
posibilităţii producerii lui (intenţie indirectă).
Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai
numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine indiferentă- de
acceptare a producerii lui; dacă însă rezultatul prevăzut de infractor apare ca inevitabil,
intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt
urmărite prin săvârşirea faptei.
Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul infracţiunii
respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta comisă şi rezultatul
periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca prevederea legăturii cauzale să
existe numai în trăsături generale, de principiu.
Exemplu: Pentru a considera că o faptă de omor a fost săvârşită cu intenţie,
prevăzându-se şi legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să prevadă că atunci
când a tras un foc de armă în victimă glontele va atinge un organ vital - carotida şi din această
cauză va surveni moartea victimei, cum de altfel s-a şi întâmplat, ci este suficientă numai
prevederea generală că focul de armă tras în victimă va provoca moartea acesteia.
Prin existenţa unei astfel de atitudini psihice, intenţia se deosebeşte de simpla dorinţă
sau speranţă în ceea ce priveşte survenirea unui rezultat oarecare.
Între intenţia directă şi intenţia indirectă există şi unele deosebiri. Astfel, pentru ca să
existe intenţie directă este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea urmărilor faptei sale,
pe care le-a prevăzut. Rezultatul urmărit reprezintă fie unicul scop urmărit de inculpat, fie un
mijloc indispensabil pentru atingerea altui scop.
Spre deosebire de intenţia directă, la intenţia indirectă este nevoie ca infractorul să nu
urmărească survenirea rezultatului faptei sale , însă să accepte, în mod conştient, posibilitatea
survenirii lui. Lipsa dorinţei în ceea ce priveşte survenirea urmărilor unor fapte comise se
poate manifesta fie prin indiferenţă faţă de acele urmări, fie chiar prin lipsa dorinţei ca ele să
apară, acestea producându-se în realitate datorită acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
În doctrina de drept penal şi în practica judiciară s-au identificat şi alte modalităţi
ale intenţiei.
Pasul 7. Culpa
Potrivit art. 19 pct. 2 Cod penal, o faptă este săvârşită din culpă atunci când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa, la rândul ei, are două modalităţi, culpa cu prevedere sau uşurinţa şi culpa
simplă sau neglijenţa.
Culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în prevederea de către făptuitor a urmărilor
periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe care nu le acceptă, socotind fără temei însă că
ele nu se vor produce (art. 19 pct. 2 lit. a Cod penal).
Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente: existenţa din partea
persoanei a prevederii urmărilor activităţii sale infracţionale şi existenţa speranţei, lipsită de
temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin acţiuni proprii sau cu sprijinul altor
persoane.
Fapte săvârşite din culpă cu prevedere se întâlnesc foarte des în practica judiciară, în
domeniul circulaţiei pe drumurile publice. Un exemplu l-ar constitui fapta conducătorului
auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea
unui accident, rezultat pe care nu îl acceptă şi consideră, în mod neîntemeiat, că acesta nu se
poate produce, însă rezultatul se produce totuşi. În această situaţie, conducătorul auto a
săvârşit fapta din culpă cu prevedere.
82
Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca uşurinţa să
semene cu intenţia –directă sau indirectă. În cazul culpei cu prevedere (usurinţa) însă, nu
există dorinţa de a se produce aceste urmări şi nici acceptarea eventualităţii survenirii lor,
elemente ce caracterizează intenţia.
În cazul uşurinţei, prevederea urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului poate
constitui doar o prevedere a posibilităţii survenirii lor, deoarece numai în acest caz poate
exista şi speranţa, lipsită totuşi de temei, a prevenirii acestor urmări. În cazul prevederii
inevitabilităţii survenirii urmărilor, nu mai poate fi vorba de speranţa că nu se vor produce, de
speranţa de a le preveni ori evita, situaţie în care s-a apreciat că persoana respectivă
acţionează cu intenţie directă.
Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirectă este lipsa la cea dintâi a
admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute. Când infractorul speră în
mod conştient că poate preveni apariţia urmărilor faptei sale, urmări pe care le-a prevăzut, nu
poate fi vorba de admiterea conştientă a survenirii acestor urmări. Speranţa de a preveni
urmările prevăzute de făptuitor implică existenţa unor împrejurări care, după părerea
netemeinică a persoanei, trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate.
Întrucât deosebirea dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere se prezintă numai
sub raportul poziţiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui
analizate aspectele obiective care pot conduce la stabilirea formei de vinovăţie.
În doctrina penală s-a arătat că în cazul intenţiei indirecte, infractorul are o atitudine
indiferentă de acceptare aţă de rezultatul pe care îl prevede, întrucât acesta nu face nimic
pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămânând pasiv; iar în cazul culpei cu prevedere
rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea rezultând din atitudinea făptuitorului care
speră să-l preîntâmpine, bazându-se pe elemente obiective ce ţin de împrejurările în care are
loc activitatea, proprietăţile instrumentului cu care se acţionează, precum şi pe elemente
subiective.
Toate acestea însă se dovedesc a fi insuficiente, apreciate greşit, deoarece rezultatul
periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune deoarece făptuitorul a
apreciat greşit, superficial, posibilităţile de preîntâmpinare a rezultatului negativ.
În cazul când speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-ar
întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar care în realitate nu
are loc, nu ne mai găsim în faţa culpei cu prevedere, ci în faţa intenţiei indirecte, fiind vorba
de o acceptare de către făptuitor a riscului producerii rezultatului.
Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care n-a prevăzut
urmările periculoase ale faptei sale, deşi din toate împrejurările cauzei şi pe baza capacităţii
sale trebuia şi putea să le prevadă (art. 19 pct. 2 lit. b Cod penal).
În cazul săvârşirii unei infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod
conştient regulile de conduită, măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite situaţii, fără a
prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în cazul neglijenţei, nu se pune
problema atitudinii persoanei faţă de urmările faptelor sale - voinţa de a se produce ori
acceptarea conştientă a posibilităţii apariţiei lor, urmări pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia
şi putea să le prevadă.
Cel care a săvârşit o infracţiune de neglijenţă în acest context, nesocoteşte regulile de
conduită obligatorii în cazul respectiv, astfel încât nu consideră necesar să reflecteze asupra
acestor reguli şi la urmările pe care le pot produce faptele sale. Această ignorare a regulilor
de conduită şi neprevederea unor urmări care trebuiau şi puteau fi prevăzute, constituie
temeiul pentru stabilirea răspunderii penale în caz de neglijenţă.
Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a două elemente: un
element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor periculoase ale faptei comise
de subiectul infracţiunii şi un element pozitiv, ce indică existenţa unor condiţii care dau
83
posibilitatea de a considera că infractorul trebuia şi putea sa prevadă consecinţele dăunătoare
ale acţiunii sau inacţiunii sale.
În raport de elementul negativ, neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă şi indirectă,
precum şi de culpa cu prevedere.
În raport de elementul pozitiv, neglijenţa se deosebeşte de cazul fortuit, deoarece
subiectul trebuia şi putea să prevadă urmările faptelor sale, fapt care nu se cere la cazul fortuit
- cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un criteriu
obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă făptuitorul trebuia să prevadă
rezultatul socialmente periculos şi un criteriu subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice
dacă făptuitorul, care trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să
prevadă acest rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.
Criteriul obiectiv constă în verificarea împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta, pentru
a observa dacă orice om normal şi atent - din categoria făptuitorului, trebuia să prevadă
rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă se stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar
făptuitorul nu trebuia să îl prevadă, apta nu este considerată a fi săvârşită cu vinovăţie (din
culpă simplă), ci caz fortuit. Dacă însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar
făptuitorul trebuia să îl prevadă, se verifică situaţia dacă acesta putea să îl prevadă.
Criteriul subiectiv constă în verificarea existenţei posibilităţii reale, subiective a
făptuitorului, în momentul şi în condiţiile săvârşirii faptei, de a prevedea rezultatul.
Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în funcţie de
personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătirea profesională, dezvoltare intelectuală şi
alte elemente necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei.
Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv, se stabileşte că făptuitorul putea să
prevadă rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există. Dacă rezultatul observării
– după criteriul subiectiv - este negativ, în sensul că făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul
– vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută, datorită imposibilităţii subiective a
făptuitorului de a-l prevedea.
Cât priveşte prevederea în legea penală a formei de vinovăţie, din interpretarea
dispoziţiilor art.19 alin.1 Cod penal rezultă că elementul subiectiv al infracţiunilor îl
constituie intenţia.
Regula generală este că, pentru ca faptele prevăzute de legea penală să constituie
infracţiuni, din punct de vedere al vinovăţiei, trebuie ca ele să fie săvârşite cu intenţie directă
sau intenţie indirectă. În temeiul acestei reguli, chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se
prevede elementul subiectiv, acesta trebuie să îmbrace forma intenţiei.
Art. 19 alin. 2 Cod penal prevede că atunci când fapta constă într-o acţiune săvârşită
din culpă, ea constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres
aceasta.
De aici rezultă concluzia că va putea apărea culpa ca formă a vinovăţiei numai dacă
este prevăzută expres de lege, altfel fapta respectivă nu va constitui infracţiune decât dacă este
săvârşită cu intenţie.
Pentru faptele săvârşite prin inacţiune, în alin.3 al art.19 Cod penal se prevede că
acestea pot avea ca element subiectiv fie intenţia, fie culpa, afară de cazul când legea
sancţionează numai săvârşirea lor cu intenţie.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară sunt cunoscute şi alte modalităţi ale
culpei.
Pasul 8. Praeterintenţia
Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei, ce rezultă din
unirea intenţiei cu culpa.
84
Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori acceptă
producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar
acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar
putea şi trebuia să le prevadă.
Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind producerea unui
anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei
infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în plus, ce caracterizează o infracţiune mai
gravă sau o varianta agravantă a aceleiaşi infracţiuni.
Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiuni de sine
stătătoare - cum ar fi vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 Cod penal, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 Cod penal - fapte cu urmări
praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor infracţiuni în al căror conţinut complex
au fost prevăzute astfel de situaţii, cum ar fi violul care a avut ca urmare moartea victimei
prevăzută de art. 197 alin. 3 Cod penal, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei
prevăzută de art. 211 alin. 3 Cod penal etc.
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul mai
amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o infracţiune mai
gravă este săvârşit din culpă.
În cazul praterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru producerea
unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.
Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa - în producerea rezultatului mai grav
distinge praterintenţia de intenţia indirectă deoarece, în cazul în care făptuitorul a prevăzut
rezultatul mai grav ca fiind posibil şi totuşi a acţionat, infracţiunea mai gravă realizată nu
poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.
85
- fie prin instituirea unor reguli generale de natură a asigura atât alocarea cât şi
identificarea formelor de vinovăţie pentru toate faptele incriminate.
Pornind de la premisa că, de regulă, infracţiunile comisive se săvârşesc cu intenţie, iar cele
omisive din culpă, legiuitorul nostru a optat pentru cea de a doua formulă, înscriind în
dispoziţiile art. 19 alin. 2 şi 3 din Codul penal câteva reguli care, reflectând concepţia de
plecare, să permită atât delimitarea infracţiunilor intenţionale de cele culpabile, cât şi
amendarea situaţiilor de excepţie care ar justifica soluţii diferite, mai limitate.
Lecţia 4
PREVEDEREA FAPTEI ÎN LEGEA PENALĂ – TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ
A INFRACŢIUNII
Pasul 1. Noţiune
86
Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a
infracţiunii, consacrată în art. 17 Cod penal, precum şi în art. 2 Cod penal, care face
precizarea că numai legea prevede fapte care constituie infracţiuni.
Această cerinţă esenţială arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este suficient să
existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie ca
această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată cu o anumită pedeapsă.
Cerinţa este îndeplinită atunci când legiuitorul descrie fapta respectivă şi o interzice,
sub sancţiune penală, într-o anumită dispoziţie incriminatoare. Numai din momentul
prevederii în lege a faptei care prezintă pericol social şi deci de la intrarea în vigoare a legii
respective, acea faptă devine o categorie juridică, aceea de faptă prevăzută de legea penală,
susceptibilă să devină infracţiune, dacă se constată în fapt existenţa şi a vinovăţiei.
Rezumat:
Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict
social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi termenul
„infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter
imperativ.
Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o faptă a
omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă materială obiectivă.
Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie politico-penală specifică.
In art. 18 din Codul penal este prevăzut că: ”fapta care prezintă pericol social este
orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate
în art.1 Cod penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.
O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce rezultă din definiţia legală a acesteia în
art.17 din Codul penal, priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie.
Vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă
neconstrânsă, o faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut, în
momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia
sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă
a acestei reprezentări.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme tipice:
intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă, denumită
praterintenţie sau intenţie depăşită.
Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a
infracţiunii, consacrată în art. 17 Cod penal, precum şi în art.2 Cod penal, care face precizarea
că numai legea prevede fapte care constituie infracţiuni.
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului 6, aţi dobândit cunoştinţe
cu privire la instituţia infracţiunii şi implicaţiile teoretice şi practice ale acesteia.
Recomandări bibliografice:
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
88
DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.
JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară
ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com
TESTE DE AUTOEVALUARE
89
c) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o ordonanţă simplă
emisă de Guvern;
d) ) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o ordonanţă simplă
emisă de Guvern; este comisă de o persoană care are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor
sale şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni.
2. Fapta care prezintă pericolul social al unei infracţiuni este acea faptă:
a) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale recunoscute de Constituţie şi legi;
b) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C. pen..;
c) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C. pen. şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
7. In cazul faptelor prevăzute de art. 181 C. pen., se poate aplica o sancţiune cu caracter
administrativ:
a) numai de instanţă;
b) numai de procuror;
c) de procuror sau de instanţă.
9. La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni se ţine seama de:
a) modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, de scopul urmărit;
b) de împrejurările în care fapta a fost comisă;
c) de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;
de persoana sau conduita făptuitorului.
10. Responsabilitatea penală se prezumă la vârsta de:
a) 14 ani;
b) 16 ani;
c) 18 ani.
RĂSPUNSURI:
1. d;
2. c;
3. b;
4. c;
5. b, c;
6. c;
7. c;
8. b;
9. a, b, c, d;
10. b;
11. b, c.
MODULUL VII
CONŢINUTUL INFRACŢIUNII
91
• Definirea conceptului de conţinut al infracţiunii;
• Identificarea aspectelor conţinutului infracţiunii;
• Definirea noţiunii de factori ai infracţiunii;
• Identificarea factorilor infracţiunii;
• Definirea conceptului de conţinut constitutiv al infracţiunii;
• Identificarea elementelor conţinutului constitutiv al infracţiunii.
Rezultatele aşteptate:
Lecţia 1
ASPECTE GENERALE PRIVIND NOŢIUNEA DE CONŢINUT AL INFRACŢIUNII
93
Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat şi pot privi
producerea unei anumite urmări.
c) În funcţie de rolul şi importanţa lor în caracterizarea faptei ca infracţiune,
condiţiile pot fi: esenţiale sau constitutive şi accidentale sau circumstanţiale.
Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar neîndeplinirea
lor conduce la nerealizarea infracţiunii - deci fapta nu poate fi considerată infracţiune.
Condiţiile accidentale sau circumstanţiale intră în conţinutul calificat ori atenuat al
infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce decât la nerealizarea conţinutului agravat
ori atenuat al infracţiunii, după caz, realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază.
94
e) Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este format dintr-
un obiect juridic principal (relaţie socială principală căreia i se aduce atingere) şi dintr-un
obiect juridic adiacent, secundar (relaţia socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta
infracţională).
C. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni.
Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.
În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul
infracţiunii, acestea deducându-se indirect din descrierea faptei. La infracţiunile în conţinutul
cărora întâlnim referiri la obiect, acestea trebuiesc îndeplinite, pentru ca fapta sa fie socotită
infracţiune.
95
a) vârsta;
b) responsabilitatea;
c) libertatea de voinţă şi acţiune.
a) Vârsta cerută de lege
Având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal român a
stabilit ca vârsta de la care o persoană poate să răspundă penal, să devină subiect al
infracţiunii, este de 14 ani împliniţi.
Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ, adică nu
are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de rezonanţa socială a faptelor sale, să
poată fi stăpân pe ele.
Minoritatea faptului (sub 14 ani) constituie cauza care înlătură caracterul penal al
unei fapte (art. 50, C. pen.).
Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică a
persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislaţia penală s-a prevăzut că minorul între 14 şi
16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că în săvârşirea faptei concrete a avut
discernământ. Întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta
conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă nu este suficientă constatarea că minorul
în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitate generală, ci că în raport cu fapta săvârşită a avut
discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate
penală. Şi aceasta prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.
b) Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru subiectul activ al
infracţiunii. Noţiunea nu este definită în Codul penal, ea se poate deduce din interpretarea
dispoziţiilor art. 48, C. pen., care definesc iresponsabilitatea, cauza care înlătură caracterul
penal al unei fapte prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a vinovăţiei.
Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi
da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonantă (semnificaţia) socială a
acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija conştient voinţa în raport cu aceste fapte.
Aşa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi factori:
unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor sau
inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi
stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient.
Lipsa unuia dintre aceşti factori, a celui intelectiv duce la iresponsabilitate, caz
în care lipseşte vinovăţia; iar când persoana este constrânsă lipseşte factorul volitiv.
Responsabilitatea se prezumă, ea este stare normală a oricărei persoane ce a împlinit
vârsta de 16 ani.
c) Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ al
infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut
libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe.
96
În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana
juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune.
Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să îndeplinească şi el anumite condiţii generale şi speciale.
a) Condiţii generale
Pentru a fi subiect al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie sa fie
titulară a valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi
persoana păgubită prin infracţiune.
b) Condiţii speciale.
Sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de exemplu, pentru
infracţiunea de ultraj (art. 239 C. pen.) ca subiectul pasiv să fie un funcţionar ce îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat; pentru infracţiunea de pruncucidere (art. 177 C.
pen.) subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie noul-născut al mamei ucigaşe.
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
Sunt elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută săvârşirea
unei infracţiuni.
În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire la incidenţa acesteia în raport cu
locul de săvârşire a infracţiunii (art. 3-9 C. pen.) în raport cu timpul (art. 10-16 C. pen.)
Locul şi timpul pot apărea în conţinutul unei infracţiuni influenţând existenţa acesteia,
ori realizând un conţinut calificat al infracţiunii.
98
Pasul 9. Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate - liantul între elementul material (cauza) şi urmarea imediată
(efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Astfel, putem spune că existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de
cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente periculoasă
prevăzută de lege.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată deşi nu este
prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii caracterizează totuşi orice infracţiune.
Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul "infracţiunilor materiale", adică la acele
infracţiuni în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în
realitatea obiectivă. În cazul "infracţiunilor formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este
necesară, ea rezultând din săvârşirea faptei.
În practica judiciară se întâlnesc mai multe cauze în care urmarea periculoasă se
datorează acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane la care se interpun şi anumite împrejurări
care au influenţat rezultatul produs.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi deoarece priveşte fenomene ce au avut
loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul produs.
Nu trebuie să neglijăm nici dificultăţile de ordin teoretic, generate de aplicarea tezelor
filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracţiunii.
99
Şi în cazul tezei pluraliste ca şi cele moniste au fost formulate mai multe teorii dintre
care:
a) Teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non. Este teoria
cu cea mai largă răspândire şi a fost formulată încă din anul 1860 de penalistul Von Buri.
Potrivit acestei teorii i s-a reproşat că situează pe acelaşi plan toate condiţiile fără a
diferenţia contribuţia acestora la producerea rezultatului, nu diferenţiază cauzele de condiţii şi nu
deosebeşte diferitele condiţii în ceea ce priveşte rolul acestora în producerea rezultatului.
b) Teoria condiţiei necesare propune a fi considerată drept a rezultatului orice
condiţie necesară pentru producerea lui ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de
fiecare condiţie.
În acelaşi mod ca şi teoria echivalenţei condiţiilor, teoria condiţiei necesare recomandă
pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice,
biologice, chimice, pentru a reţine actele omeneşti care au contribuit la producerea rezultatului.
Şi acestei teorii i s-a reproşat faptul că nu aduce nimic nou în problema legăturii
de cauzalitate ,deoarece post factum toate condiţiile apar ca necesare după ce rezultatul s-a
produs. Totodată, această teorie a mai fost criticată şi pentru faptul că şterge deosebirile dintre
cauze şi condiţii, putând fi cauza orice condiţie necesară pentru producerea rezultatului.
Teoriile nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte nu rezolvă problema legăturii de
cauzalitate în întregime.
Totuşi, doctrina penală apreciază faptul că teoria echivalenţei condiţiilor oferă cele
mai mari posibilităţi pentru soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind corect sfera
contribuţiilor cu legătura de cauzalitate, dar nepermiţând stabilirea deosebirilor dintre diferitele
contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi rezultat periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de
contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii.
100
Aceste operaţiuni le putem realiza cu ajutorul criteriului "sine qua non" supunând
verificării toate contribuţiile cu legătură de cauzalitate, pe baza criteriului "sine qua non",
raportat însă la rezultat în general, în configuraţia tipică şi nu aşa cum s-a produs în realitate.
Vor fi reţinute ca fiind contribuţii esenţiale sau cauzal necesare în lipsa cărora rezultatul nu s-ar
fi produs.
Restul contribuţiilor care nu au avut nici un astfel de rol, vor fi considerate
înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage şi ele răspunderea penală, cunoscând
faptul că aceste contribuţii sunt specifice instigatorilor şi complicilor.
101
Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei
anumite infracţiuni sunt prevăzute la art. 19, alin. 2 şi 3 C. pen.
Prin dispoziţiile art. 19, C. pen., alin. 2 şi 3, legiuitorul a prevăzut doua reguli generate,
una privitoare la infracţiunile omisive şi alta cu privire la infracţiunile omisive, astfel: faptele ce
constau în acţiune sunt întotdeauna infracţiuni când se săvârşesc cu intenţie, iar din culpa numai
dacă se prevede expres aceasta.
Legiuitorul a instituit regula că faptele de inacţiune se pot săvârşi atât cu intenţie cât şi
din culpa, iar când legiuitorul vrea să limiteze sancţionarea faptelor săvârşite numai atunci când
sunt săvârşite cu intenţie să prevadă expres această limitare.
Încriminarea faptelor de inacţiune, numai dacă se săvârşesc cu intenţie se deduce din
tehnica legislativă folosită de legiuitor, prin prevederea expresiilor "neîndeplinirea cu ştiinţă"
(art. 246 şi 248 C. pen.), ori "neplata cu rea-credinţă" (art. 305, lit. c, C. pen.).
102
Rezumat:
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită ca o totalitate de
condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune.
În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce
privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp şi de
loc în care se săvârşeşte fapta.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea
sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care este periclitată ori vătămată
prin fapta infracţională.
Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează persoanele implicate în săvârşirea
unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute
în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit), pe care (condiţii) le
îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului 7, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la instituţia conţinutului infracţiunii.
Recomandări bibliografice:
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.
103
JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară
ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com
TESTE DE AUTOEVALUARE
5. Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective, se poate realiza:
a) prin acte materiale; prin scris;
prin cuvinte;
c) printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să facă.
6. In cazul în care elementul material al laturii obiective a unei infracţiuni constă în mai multe
acţiuni sau inacţiuni:
104
a) dacă infractorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune, atunci el săvârşeşte o infracţiune
unică;
b) dacă infractorul săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, atunci el realizează un concurs
de infracţiuni, în număr corespunzător acţiunilor/inacţiunilor;
c) realizarea acestui element prin mai multe acţiuni sau inacţiuni nu schimbă unitatea
infracţiunii.
RĂSPUNSURI:
1. a, c;
2. a, b, c, d, e;
3. a, c;
4. c;
5. a, b;
6. a, c;
7. c;
8. b, c;
9. b.
MODULUL VIII
FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE DE DESFĂŞURARE
Rezultatele aşteptate:
Lecţia 1
FAZELE DE DESFĂŞURARE A INFRACŢIUNII INTENŢIONATE
106
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le poate
parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii
urmărilor socialmente periculoase.
107
producerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui
rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii.
În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de
pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.
Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt obligatorii
toate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la infracţiunile ce se comit cu
intenţie spontană.
Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care pregătesc
comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Este prima fază a perioadei
externe, în care se trece la executarea hotărârii infracţionale prin acte care pregătesc din punct
de vedere material sau moral săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la
executarea propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.
Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârşirea de acte de natură să
realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În această fază se
trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia.
Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe modalităţi.
Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel încât nu se
realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. De
asemenea, se poate ca executarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care
constituie elementul material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege
pentru întregirea laturii obiective a respectivei infracţiuni.
Mai este posibil şi are loc în majoritatea cazurilor, săvârşirea până la capăt a faptei
după care urmează să se producă rezultatul, care are loc în faza următoare, aceea a urmărilor
sau rezultatului.
Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase
prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este cel al
săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării imediate.
În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită prelungirii în timp a
acţiunii care duce la apariţia urmării, fie din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.
Lecţia 2
FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE
DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII ILICITE
109
- acte de pregătire morală cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor în care
urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea infracţiunii, studierea locului
unde urmează să fie efectuată fapta ori a mijloacelor cu care urmează să fie efectuată şi în
general, în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei.
Când actele preparatorii sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va executa
nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se pedepsesc în condiţiile
săvârşirii faptei tipice de către autor.
Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei infracţiuni,
trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă să
creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.
Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare săvârşirii
infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus, luarea de informaţii cu
privire la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de măsuri în vederea împiedicării descoperirii
faptei sau asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.
b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.
Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât prevede şi
urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face pregătirea necesară.
Astfel, pe lângă existenţa obiectivă a actului respectiv, este necesar să se dovedească că
aceasta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea infracţiunii proiectate. De exemplu, în situaţia
procurării unei substanţe otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să se stabilească
că făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii
proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.
Această condiţie este cea care facă să se delimiteze actele preparatorii de tentativă. În
doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea acestei condiţii.
Activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi la deschiderea unui
depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act de pregătire. În cazul în care
aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit, chiar dacă nu a început acţiunea de
luare a bunurilor, aceasta a trecut la executarea infracţiunii, întrucât efracţia constituie o
componentă a elementului material al infracţiunii de furt calificat (art. 209 al. 1 lit. i Cod
penal).
O primă caracteristică a actelor preparatorii este aceea că ele pot fi delimitate în timp
şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt loc, la o dată mai
îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii infracţiunii. Delimitarea acestora în timp
şi spaţiu are relevanţă în tragerea la răspundere penală a făptuitorului şi individualizarea
pedepsei.
În cazul actelor de pregătire incriminate, delimitarea în spaţiu este necesară pentru
stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare, iar delimitarea în timp, pentru aplicarea
legii penale mai favorabile, dacă aceasta se impune.
O altă caracteristică a actelor preparatorii constă în aceea că ele nu pun în pericol
direct valorile sociale ocrotite de legea penală. Întrucât creează condiţii pentru executarea
acţiunii incriminate, prezintă un pericol potenţial şi îndepărtat. Sub aspectul valorii
contributive în producerea rezultatului, au valoare de condiţii care favorizează producerea
rezultatului.
Actele preparatorii pot fi realizate într-o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă de
timp. Între actele de pregătire şi cele de executare se poate intercala, de asemenea, un interval
de timp cu o durată diferită.
110
Lecţia 3
TENTATIVA
112
Întotdeauna la tentativă, forma de vinovăţie este intenţia şi, mai cu seama, intenţia
directă, întrucât făptuitorul, prin punerea în executare a hotărârii infracţionale prevede şi
urmăreşte producerea rezultatului.
In literatura şi practica judiciară se discută problema dacă tentativa se poate comite şi
cu intenţie indirectă. Unii autori, având în vedere conţinutul intenţiei indirecte, au considerat
că tentativa este posibilă numai la faptele care au la bază intenţia directă, pentru că este greu
de acceptat posibilitatea acesteia în situaţia intenţiei indirecte.
Intr-o opinie contrară se susţine posibilitatea tentativei şi în cazul intenţiei indirecte.
Argumentul care se invocă în fundamentarea acestei teze priveşte conţinutul subiectiv al
faptei, care se formează iniţial înainte de începutul de executare, fie că intenţia este directă, fie
că este indirectă, şi care rămâne acelaşi în toată desfăşurarea activităţii materiale.
Fapta la baza căreia a stat intenţia indirectă – chiar daca nu s-a realizat integral –
păstrează aceeaşi formă de vinovăţie. In susţinerea compatibilităţii tentativei cu intenţia
indirectă s-a mai invocat şi reglementarea cuprinsă în art. 34 din noul Cod penal, care
defineşte tentativa şi care prevede că aceasta constă în punerea în executare a intenţiei de a
săvârşi infracţiunea, adică a intenţiei; or, potrivit art. 20 C.p. intenţia cu care se săvârşeşte
fapta poate fi directă sau indirectă.
In ce ne priveşte, apreciem că argumentele aduse în favoarea celei din urmă opinii sunt
îndestulătoare pentru a o considera ca fiind corectă. De altfel, practica judiciară a promovat
constant acest punct de vedere.
Tentativa, fiind o forma a infracţiunii, prezintă nu numai trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii dar şi un anumit conţinut în care sunt reflectate trăsăturile caracteristice tentativei,
în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege, raportate la conţinutul unei anumite
infracţiuni.
115
Pasul 5. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Datorită specificului elementului material al infracţiunii, tentativa nu este posibilă la
următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune, în
neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ceva trebuie executată
de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei echivalează cu infracţiunea
consumată. Chiar şi în cazul în care legea prevede un anumit termen în care obligaţia trebuie
îndeplinită, infracţiunea se consumă la expirarea termenului, fără să fie vorba, până la acel
moment, despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De exemplu,
termenul de 2 luni pentru plata pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă
infracţiunea de abandon de familie prevăzută de art. 305 lit. c Cod penal.
b) Infracţiunile de execuţie promptă, care prin modul cum sunt săvârşite, nu pot avea
o desfăşurare în timp şi spaţiu. Momentul efectuării primului act de executare coincide cu
momentul consumării infracţiunii. Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin
cuvinte (verbis) cum sunt mărturia mincinoasă prevăzută de art. 260 Cod penal sau
propaganda în favoarea statului totalitar prevăzută de art. 166 Cod penal, săvârşite oral.
De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată cum
este, de exemplu, luarea de mită prevăzută de art. 254 Cod penal, care se poate săvârşi prin
simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită, fapte care, de
asemenea, nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu.
c) Infracţiunile de obicei care au ca element material repetarea acţiunii tipice de un
număr de ori, din care să rezulte săvârşirea faptei din obicei sau ca îndeletnicire. Tentativa nu
este posibilă la aceste infracţiuni deoarece actele săvârşite sunt licite până la acumularea unui
număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea. Comiterea mai multor acte care
învederează obişnuinţa face ca infracţiunea să se consume.
Datorită specificului elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este posibilă la
următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile din culpă la care nu există o rezoluţie infracţională, nici reprezentarea
unei desfăşurări în timp şi spaţiu şi prin urmare, nu se poate vorbi de o punere în executare a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Activitatea infracţională efectuată din culpă devine
periculoasă prin rezultatul său, deci prin consumare.
S-a opinat în literatura de specialitate faptul că nu se poate concepe tentativa nici în
cazul culpei cu prevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul socialmente periculos
ca imposibil în cazul dat, el fiind convins că rezultatul nu se va produce şi de aceea nu se
poate susţine că trece la realizarea lui. Tentativa presupune existenţa unei hotărâri de a comite
o infracţiune, deci sunt excluse de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă. In cazul culpei
din neglijenţă, tentativa nu este posibilă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt
rezultat decât cel care s-a produs efectiv. Acest rezultat a fost ceva neprevăzut deşi previzibil
pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă).
De asemenea, este exclusă tentativa la infracţiunile cu intenţie depăşită deoarece
rezultatul mai grav se produce din culpa agentului. Rezultatul nu este prevăzut de agent deci
acesta nu încearcă să-l producă. Conduita agentului nu poate fi evaluată decât în raport cu
infracţiunea de bază.
b) Infracţiunile praeterintenţionate la care rezultatul mai grav este produs din culpă;
deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâri de a produce
rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa. De aceea, nu poate fi vorba în cazul intenţiei
depăşite despre punerea în executare a hotărârii de a produce rezultatul mai grav, infracţiunile
praeterintenţionate nefiind susceptibile de tentativă.
După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionate are o structură
complexă întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin unirea intenţiei cu culpa.
116
Daca primum delictum rămâne numai o încercare, avem o tentativă la infracţiunea
intenţionată. Când, însa, se pune în executare hotărârea de a comite fapta intenţionată
(primum delictum) dar urmarea specifică acesteia nu are loc, în schimb se produce un rezultat
mult mai grav, dar pe care făptuitorul l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se
va produce ori nu l-a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, suntem în prezenţa
infracţiunii praeterintenţionate în forma consumată.
Potrivit art. 41 alin.3 C. pen., infracţiunea este complexa când în conţinutul său intră,
ca element sau circumstanţa agravantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi
o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce caracterizează infracţiunea complexă fiind faptul că
ea cuprinde în conţinutul său simplu sau agravat acţiunea sau inacţiunea caracteristică unei
alte fapte prevăzute de legea penală, incriminată separat.
Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă imprimă
infracţiunii complexe caracterul de unitate, iar interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a
componentelor sale atribuie acesteia o structură unitară şi un pericol social propriu, mai
ridicat decât acela al infracţiunii sau infracţiunilor absorbite. În concepţia legiuitorului
infracţiunea complexă constituie aşadar o unitate legală de infracţiune; fapta absorbită şi cea
absorbanta îşi pierd individualitatea chiar dacă sunt susceptibile de încadrări juridice diferite.
Acţiunile sau inacţiunile componente ale infracţiunii complexe nu au, de regulă,
aceeaşi însemnătate, aceeaşi valoare, una dintre ele constituind acţiunea principală (acţiunea
scop) care are, bineînţeles, o importanţă primordială pentru caracterizarea infracţiunii
complexe, iar cealaltă constituie acţiunea mijloc.
În acest caz există o evidentă neconcordanţă legislativă, deoarece în mod normal ar
trebui să se reţină o tentativă de viol sau tâlhărie în forma agravata. Se observă însă că
pedeapsa aplicată conform art. 21 raportat la art. 185 alin. 3, art. 189 alin. 4, art. 197 alin. 3,
art. 211 alin. 3 ar fi inferioară celei prevăzute de art.183, deşi tentativa absoarbe aceasta din
urmă faptă. Spre exemplu, dacă făptuitorul loveşte victima pentru a înlesni săvârşirea unui
furt, pe care nu mai reuşeşte să-l consume, iar victima decedează în urma agresiunii, în cazul
în care se reţine o tentativă de tâlhărie în forma agravată (art. 20 raportat la art. 211 alin. 3 C.
pen.), pedeapsa ar urma să fie stabilită, conform art. 21 C. pen., între 7 ani, 6 luni şi 12 ani, 6
luni închisoare. Se remarca însa că această pedeapsă este inferioară celei prevăzute de art. 183
pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fapta absorbită de tentativa de
tâlhărie agravata, care este închisoare de la 5 la 15 ani. Situaţia este identică şi în cazul
infracţiunilor complexe prevăzute de art.197 alin. 3 şi art.189 alin. 4, fiind şi mai gravă în
cazul faptei de la art.185 alin. 3 C. pen. unde pedeapsa pentru tentativă ar reprezenta jumătate
din pedeapsa pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Lecţia 4
INFRACŢIUNEA - FAPT CONSUMAT. INFRACŢIUNEA – FAPT EPUIZAT
Rezumat
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului 8, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la instituţia fazelor de desfăşurare a infracţiunii intenţionate.
120
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINA:
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R. M.,
Roşca, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1969) şi II (1970);
Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Ramureanu, V.,
Codul penal al României, comentat şi adnotat, Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1972;
Nistoreanu, Gh., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazar, V., Drept
penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţa, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001;
Bulai, C., Manualul de drept penal, Partea generală, Timişoara, Editura All
Educaţional S. A., 1997, 2007;
Boroi, Al., Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Bucureşti
Editura UJ, 2004, 2005;
Colecţia Revistei de Drept Penal, Revista Dreptul etc.
JURISPRUDENŢĂ:
Antoniu, G., Bulai, C. (coordonatori), Stănoiu, R. M., Filipaş, A., Mitrache, C.,
Papadopol, V., Filisanu, C., Practica judiciară penală, Partea generală, Bucureşti, Editura
Academiei, vol. I (1988), vol. II (1990).
Culegeri de practica judiciară
ADRESE WEB:
-www.cdep.ro
-www.scj.ro
-www.dsclex.ro
-www.avocatura.com
TESTE DE AUTOEVALUARE
1.Există tentativă:
a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite;
121
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost concepută
executarea;
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de la locul unde
făptuitorul credea că se află.
6. Tentativa perfectă:
a) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se
întrerupe şi rezultatul nu se produce;
b) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, executare care a fost
dusă până la capăt, dar rezultatul nu s-a produs;
c) este posibilă la infracţiune praeterintenţionate.
RĂSPUNSURI:
1. a, c;
2. b;
3. c;
122
4. a;
5. a, b;
6. b;
7. b.
123