IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

1.Izvoare primare/originare:

- Tratatele constitutive ale Uniunii Europene (Tratatul de constituire CECO, CEE şi

Euratom)
- Tratatele, convenţiile, acordurile care au modificat/completat tratatele constitutive
(Tratatul de Fuziune de la Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona)
- Tratatele de Aderare a noilor membri ai UE (Tratatul de aderare al României etc.)
- Protocoalele, Convenţiile, Acordurile, Documentele anexe la Tratatele enumerate
anterior (Carta Drepturilor Fundamentale anexată Tratatului de la Lisabona)

2.Izvoare de drept internaţional (denumite şi angajamentele externe ale Uniunii)

- Convenţii încheiate de UE cu organizaţii/state terţe în temeiul personalităţii juridice
recunoscute; Convenţiile pe care Uniunea le încheie cu organizaţii sau cu statele terţe sunt
obligatorii pentru instituţiile Uniunii dar şi pentru statele membre.

3.Izvoare derivate/secundare
A) Acte cu caracter legislativ obligatoriu: regulamente, directive, decizii
B) Acte fară caracter legislativ obligatoriu: recomandări şi avize
C) Acte fară caracter legislativ: acte delegate/de punere în aplicare
D) Măsuri care nu sunt adoptate sub forma actelor juridice: acorduri
interinstituţionale, rezoluţii, declaraţii, programe de acţiune

4. Izvoare complementare/terţiare
- Acordurile încheiate între statele membre în domeniile de competenţă naţională
având un obiect circumscris în sau compatibil cu obiectivele stabilite în tratate; declaraţii,
rezoluţii, luări de poziţie cu privire la Uniunea Europeană care sunt luate de comun acord de
către statele membre
- Principiile generale de drept - Sunt creaţia judecătorului comunitar/ european, sunt
surse esenţiale de drept, înscriindu-se (din punctul de vedere al importanţei şi forţei
juridice) pe acelaşi nivel cu dreptul originar. De exemplu, principiul proporţionalităţii,
subsidiarităţii, principiul egalităţii, etc.
- Jurisprudenţa- Ansamblul hotărârilor Curţii de Justiţie a UE prin care se asigură
completarea, interpretarea uniformă şi respectarea/aplicarea prevederilor tratatelor.
- Cutuma - Practică aplicată în mod repetat, pe o perioadă îndelungată de timp, care este
sprijinită de conştiinţa subiectelor de drept conform căreia acea practică este
obligatorie. In mod similar cu principiile dreptului Uniunii Europene, cutuma poate
completa sau modifica o normă inserată în dreptul primar sau secundar.

Dreptul Primar/Originar
Normele care actualmente compun dreptul primar (originar) al Uniunii Europene (dreptul
primar pozitiv al UE) se regăsesc în: Tratatul de la Lisabona, Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene de Energie Atomică, Carta Drepturilor Fundamentale a UE.
Dacă asupra raţiunii de fiinţare şi asupra logicii juridice evocate de Tratatul de instituire a
Euratom ne-am oprit în partea de incipit a lucrării noastre, apreciem că analiza Tratatului de
la Lisabona este necesară din punct de vedere teoretic şi praxiologic. Intr-o formulare la
limita metaforei juridice, putem afirma că Tratatul de la Lisabona este proiectarea în viitor a
1
reminiscenţelor filosofice pe care s-a fundamentat construcţia europeană. Fiind de-a lungul
timpului asociat în mod nedrept cu iniţiativa juridică firească la nivel european ca urmare a
votului negativ primit de Tratatul Instituind o Constituţie pentru Europa, Tratatul de la
Lisabona constituie răspunsul la depăşirea tendinţelor de de-construire a spiritului european.
în această ordine de idei, literatura de specialitate operează o fină distincţie între modus
operandi propus de Tratatul Constituţional, respectiv de Tratatul de la Lisabona: „ Dacă
Tratatul Constituţional înlocuia toate tratatele existente ale UE - abrogându-le printr-un
singur document ca act constitutiv în care era reglementat tot ce ţinea de aceasta, Tratatul de
la Lisabona constă, în schimb, într-o revizuire a ceea ce exista şi drept urmare, se menţine în
limitele unui tratat de reformă (îmbunătăţit) (...)”. Fiindu-i unanim acceptat rolul de „tratat de
reformare", Tratatul de la Lisabona reuneşte, din punct de vedere structural, două
tratate (de valoare juridică egală): Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi
Tratatul Comunităţii Europene (redenumit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene - TFUE ).
Articolul 1 din Tratatul de la Lisabona face referire la Tratatul privind Uniunea
Europeană, indicând că acesta reflectă cadrul general al principiilor sale dar şi dispoziţii
relative la amendarea politicii externe şi de securitate comună. Urmare a amendării prin
Tratatul de la Lisabona, Tratatul privind Uniunea Europeană dezvoltă probleme particulare
ale dreptului Uniunii Europene în 6 titluri: Titlul I - Dispoziţii comune; Titlul II - Dispoziţii
privind principiile democratice; Titlul III - Dispoziţii privind instituţiile; Titlul IV - Dispoziţii
privind formele de cooperare consolidată; Titlul V - Dispoziţii generale privind acţiunea
externă a Uniunii şi dispoziţii specifice referitoare la politica externă şi de securitate comună;
Titlul VI - Dispoziţii finale.
Spre deosebire de Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul privind Funcţionarea
Uniunii Europene (denumirea post-Lisabona acordată Tratatului Instituind Comunitatea
Europeană) conţine o serie de dispoziţii orientate către cadrul principiilor şi al politicilor
Uniunii Europene. De la cadrul principiilor (Partea I), structura Tratatului avansează la
aspectele care ţin de nediscriminare şi cetăţenia Uniunii (Partea a doua), ulterior fiind
reglementate, în ordine, următoarele aspecte: politicile şi acţiunile interne ale Uniunii (Partea
a treia); acţiunea externă a Uniunii (Partea a cincea); dispoziţii instituţionale şi financiare
(Partea a şasea); dispoziţii generale şi finale (Partea a şaptea) .

Dintre elementele supuse modificării/reformării prin Tratatul de la Lisabona, enunţăm

următoarele:
- conferirea personalităţii juridice Uniunii Europene
- instituirea principiului atribuirii de competenţe potrivit căruia, statele membre sunt
apte să ia măsuri pentru realizarea obiectivelor stabilite, în mod excepţional Uniunea are
competenţă să intervină doar în materiile care i-au fost atribuite
- Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte forţă juridică egală cu cea a tratatelor -
aspect care extinde sfera de cuprindere a cetăţeniei europene şi reiterează principiul dreptului
Uniunii Europene care promovează respectarea drepturilor fundamentale
- In ipoteza producerii de evenimente excepţionale precum: calamităţi naturale/umane,
atacuri teroriste, este activată clauza de solidaritate care permite acţiunea conjugată a Uniunii
şi a statelor membre pentru stoparea efectelor negative ale acestor evenimente
- Reformarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare prin inserarea (în art. 42 alin.
7 din TUE) a clauzei apărării reciproce care impune obligaţia statelor membre de a interveni
în cazul în care un stat membru este victimă a unei agresiuni armate pe teritoriul său.
- Clauza de retragere din Uniune a fost formulată cu scopul de a da aplicabilitate
principiului simetriei în drept; astfel, dacă fundamentul juridic al construcţiei europene rezidă
2
în manifestarea de voinţă a statelor în sensul cedării de suveranitate, mutatis mutandis, se
cuvine a fi reglementată situaţia în care un stat doreşte să se retragă din Uniune. Temeiul
juridic al acestei clauze este art. 50 din Tratatul Uniunii Europene. Având obiectivul de a reda
cu acurateţe procedura de retragere a unui stat din Uniune, redăm textul art. 50: Orice stat
membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din
Uniune. Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European.
In baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord
care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu
Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu art. 218 alin. (3) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care
hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. Tratatele
încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere
sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alin. (2), cu
excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în
unanimitate să proroge acest termen. în înţelesul alin. (2) şi (3), membrul care reprezintă în
cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la
dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc
statul în cauză. Majoritatea calificată se defineşte în conformitate cu art. 238 alin. (3) Ut. (b)
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. In cazul în care statul care s-a retras din
Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la art.
49.
- Este anulată structura celor 3 piloni ai Uniunii lansată prin Tratatul de la Maastricht.
După cum am precizat, Comunităţile sunt înlocuite de Uniunea Europeană. Pilonul III-Justiţie
şi Afaceri Interne îşi încetează existenţa iar, ca substitut, Uniunea dezvoltă politici în materie
de migraţie, control la frontierele exterioare, asigurarea cooperării între autorităţile judiciare
şi poliţieneşti. Pilonul II - Politica Externă şi de Securitate Comună este drastic reformat prin
crearea postului de înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate
Comună. Rolul său este descris prin atribuţiile reglementate în conţinutul art. 27 din Tratatul
asupra Uniunii Europene: prezidarea Consiliului Afaceri Externe; punerea în aplicare a
deciziilor adoptate de Consiliul European şi Consiliu; reprezentarea Uniunii în chestiunile
referitoare la politica externă şi de securitate comună; susţinerea, în numele Uniunii, a
dialogului politic cu terţii şi exprimarea poziţiei Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale
şi al conferinţelor internaţionale; colaborarea cu serviciul european pentru acţiunea externă.
- Sunt elaborate măsuri menite a consolida principiul democraţiei în cadrul Uniunii, în
acest sens, evidenţiem două reforme: iniţiativa cetăţenească şi consolidarea rolului
parlamentelor naţionale. Iniţiativa cetăţenească în materie legislativă se concretizează prin
dreptul unui număr de un milion de cetăţeni provenind dintr-un număr semnificativ de state
de a transmite o iniţiativă într-un domeniu circumscris competenţei Uniunii Europene.
Evident, decizia finală, sub forma regulamentului, va fi adoptată de Consiliu şi Parlament.
Rolul parlamentelor naţionale este accentuat prin informarea acestora cu privire la: actele
legislative ale Uniunii, posibilele viitoare procedurii de revizuire a Tratatelor, cererile de
aderare la Uniune ş.a.
- Cadrul instituţional al Uniunii este supus reconfigurării astfel:
a. Parlamentul este ales direct de către cetăţenii Uniunii; sporeşte rolul său în procedura de
codecizie (devenită procedura ordinară); numărul maxim al membrilor săi este de 750 la care
se adaugă Preşedintele.
b. Consiliul European are recunoaştere instituţională expresă; în componenţa sa
includem şefii de state sau de guverne ai statelor membre, preşedintele Consiliului European

3
(ales pentru 2 ani şi jumătate, având posibilitatea de reînnoire), preşedintele Comisiei
Europene, înaltul Reprezentant pentru PESC.
c. Consiliul Uniunii Europene se poate reuni în formaţiuni diferite în funcţie de
problematica discutată (aspectele ce derivă din relaţiile externe vor fi analizate în formaţiunea
Consiliul Afaceri Generale; aspectele tehnice revin Consiliilor Specializate etc); se produce
cea mai amplă extindere a votului cu majoritate calificată - aceasta calculându-se în funcţie
de doi indicatori (statele membre şi cetăţenii); după data de 1 noiembrie 2014, majoritatea
calificată reflectă cel puţin 55% din membrii Consiliului care reprezintă cel puţin 15 state
membre şi statele membre care reprezintă minimum 65% din populaţia Uniunii Europene.
Minoritatea de blocare constă în cel puţin 4 membri ai Consiliului.
d. Comisia este alcătuită dintr-un număr de comisari egal cu numărul de state membre -
în cadrul acestui număr includem şi preşedintele Comisiei precum şi vicepreşedinţii (dintre
aceştia, este reprezentativ înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de
securitate).
e. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dobândit, prin Tratatul de la Lisabona, în mod
oficial această denumire. Curtea cuprinde: CJUE (deci Curtea propriu-zisă), Tribunalul şi
Tribunalele Specializate. Prin procedura legislativă ordinară, Parlamentul şi Consiliul pot
statuat înfiinţarea de tribunale specializate care să judece în primă instanţă anumite categorii
de cauze (materii speciale). Este reglementată posibilitatea ca persoanele fizice să se adreseze
în mod direct Curţii şi este extinsă competenţa Curţii la problemele conexe spaţiului de
securitate, libertate şi justiţie.
f. Banca Centrală Europeană este inclusă în cadrul instituţional al Uniunii, dobândind
puteri sporite (vezi art. 13 alin. 1 pct. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană).

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este documentul cu forţă

juridică obligatorie care exprimă îndepărtarea Uniunii Europene de angajamentele pur
economice şi apropierea acesteia de cetăţeni, de valorile democratice şi cele ale umanismului.
Carta constituie o formulă juridică modernă - cuprinzând drepturi din cele 3 generaţii
recunoscute în doctrina drepturilor omului (drepturi de generaţia întâi - civile şi politice,
drepturi de generaţia a doua - economice, sociale şi culturale şi drepturi de generaţia a treia -
de solidaritate).
Suntem de părere că modernismul indubitabil demonstrat de Cartă nu implică în mod
necesar şi avansarea unei filosofii proprii în materia drepturilor omului. în sprijinul acestei
idei stau următoarele argumente:
(1) Carta nu este creatoare de drepturi; aceasta reafirmă, cu respectarea competenţelor
şi sarcinilor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în
principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor
membre, din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi
din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor
Omului;
(2) Carta nu operează nici o distincţie conceptuală între drepturi, libertăţi şi principii,
reunindu-le într-o categorie autonomă, segmentată, lipsită de acurateţe terminologică şi
juridică: în consecinţă, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în
continuare .
Deşi nu afirmă în mod clar o segregare conceptuală între standardele pe care le
garantează, din punct de vedere structural, Carta prezintă un grad înalt de sistematizare: 6
Titluri (Titlul I - Demnitatea ; Titlul II - Libertăţile ; Titlul III - Egalitatea ; Titlul IV -
Solidaritatea ; Titlul V - Drepturile cetăţenilor ; Titlul VI - Justiţia ) şi 54 de articole.
4
 Regimul aplicării, al stabilirii întinderii şi al interpretării drepturilor şi principiilor din
Cartă se regăseşte în dispoziţiile art. 51 şi 52. Ca regulă generală, includerea Cartei în
sistemul dreptului primar al Uniunii Europene nu implică crearea/modificarea de competenţe
sau de sarcini care revin Uniunii sau se regăsesc în prevederile tratatelor. În temeiul
subsidiarităţii, Carta se aplică instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii. De ase-
menea, statele membre trebuie să respecte dispoziţiile Cartei atunci când pun în aplicare
dreptul Uniunii.
Dacă în partea prevederilor substanţiale a Cartei intervenţia teoretică este limitată,
nefiind operată o distincţie clară, la nivelul conţinutului între drepturi, libertăţi şi principii -
acest neajuns este surmontat prin prevederile art. 52. Distincţia dintre drepturi, libertăţi şi
principii este evidenţiată astfel: (1) doar drepturile şi libertăţile pot fi invocate în faţa
instanţei de judecată, în timp ce principiile pot fi invocate în justiţie exclusiv din considerente
care depind de interpretarea şi controlul legalităţii actelor de punere în aplicare a principiilor
(respectiv acte legislative şi acte de punere în aplicare care emană de la instituţii, agenţii,
oficii ale Uniunii);
(3) doar drepturile şi libertăţile din Cartă pot fi restrânse - cu respectarea
substanţei lor şi în temeiul principiului proporţionalităţii (astfel încât restrângerile să fie
necesare şi să corespundă cu respectarea obiectivelor generale ale Uniunii şi cu protecţia
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi);
(4) dacă drepturile cuprinse în Cartă se regăsesc şi în tratatele Uniunii, CEDO
(Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), tradiţiile constituţionale comune statelor
membre - atunci drepturile în cauză vor fi interpretate şi aplicate în acord cu standardele
precizate în tratate, CEDO, tradiţiile constituţionale comune.
In contextul redescoperirii vocaţiei sale umaniste, Uniunea adoptă Carta Drepturilor
Fundamentale şi exploatează posibilitatea juridică oferită de art. 6 alin. 2 şi 3 din Tratatul
asupra Uniunii Europene conform cărora: Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum
sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. Drepturile fundamentale, astfel
cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor
membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
Deşi textele citate menţin ambiguitatea teoretică raportată la relaţia dintre drepturi/-
libertăţi şi principii (drepturile fundamentale rezultate din CEDO şi din tradiţiile
constituţionale ale statelor membre sunt principii generale ale dreptului Uniunii), observăm
un progres în materia protecţiei drepturilor omului (posibilitatea de a obţine o convergenţă
între cele două sisteme regional-europene de protecţie a drepturilor omului prin aderarea UE
la CEDO). Ideea aderării UE la CEDO a galvanizat spiritul popoarelor europene, fără a aduce
confirmări practice. Imposibilitatea compatibilizării celor două subsisteme regionale de drept
în problematica drepturilor omului a fost laitmotivul care a servit la respingerea ideii aderării
UE la CEDO de către Curtea de Justiţie. Prin avizul nr. 2/94, Curtea de Justiţie a afirmat că
aderarea la CEDO ar produce o reformă radicală a normelor comunitare în materia drepturilor
omului iar construcţia comunitară ar fi plasată sub auspiciile unui sistem instituţional şi
legislativ internaţional care ar afecta specificul dreptului comunitar. Prin avizul menţionaţi a
fost criticat din perspectiva compatibilităţii cu specificul dreptului UE proiectul de acord prin
care UE adera la CEDO. Principala limită a aderării constă în modul în care ar fi tranşat
raportul dintre cele două curţi de justiţie: CJUE este pasibilă de a se supune hotărârilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Respectarea drepturilor omului de către Uniunea Europeană
în cadrul politicii externe sau în cadrul politicii de securitate şi de apărare va fi evaluată
conform standardelor CEDO.
5
 Dreptul Secundar/Derivat
Această categorie a izvoarelor dreptului Uniunii Europene desemnează ansamblul
actelor juridice emise de instituţiile Uniunii -în limita de competenţă atribuită şi în acord cu
aplicarea prevederilor din tratate. În conţinutul lor, izvoarele secundare ale dreptului Uniunii
Europene cuprind multiple categorii, fiecare categorie, la rândul său, evidenţiindu-se prin
elemente specifice.
Actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative. Ca
regulă generală, actele legislative se adoptă prin procedura legislativă ordinară (iniţiativa
acestora este deţinută de Comisia Europeană iar puterea decizională se exercită în mod
conjugat de către Parlament şi Consiliu), prin procedura legislativă specială (care presupune
adoptarea actului de către Parlament cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu
participarea Parlamentului) sau prin cazuri specifice, expres prevăzute în tratate (în situaţii
riguros reglementate, iniţiativa actelor legislative o pot deţine, în mod alternativ: un grup de
state membre, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de
Investiţii, Curtea de Justiţie).
Articolul 288 TFUE include (cu titlu limitativ), în categoria actelor legislative:
regulamentul, directiva şi decizia. Definiţiile oferite de tratat sunt laconice şi non-explicative:
(1) Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele
sale şi se aplică direct în fiecare stat membru;
(2) Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele;
(3) Decizia este obligatorie în toate elementele sale. In cazul în care se indică destinatarii,
decizia este obligatorie numai pentru aceştia.
Recomandările şi avizele constituie un caz particular deoarece acestea pot fi adoptate
conform procedurilor descrise anterior şi constituie, conform art. 288 din TFUE acte adoptate
de Uniune în scopul exercitării competenţelor sale. Cu toate acestea, prevederea expresă a art.
288 TFUE, ultima teză atestă caracterul non obligatoriu al acestora.

Actele fără caracter legislativ reprezintă, prin interpretarea per a contrario a art. 289
par. 3, acte care nu sunt adoptate potrivit unei proceduri legislative. în mod expres sunt
reglementate de TFUE actele de delegare (art. 290) precum şi actele de punere în aplicare
(art. 291). Pentru a fi calificate per se - deci fără a fi supuse unei supraevaluări - în titlul
actelor de delegare se va introduce termenul „delegat" sau „delegată" iar în titlul actelor de
punere în aplicare se impune introducerea expresiei „de punere în aplicare". Exprimarea
folosită în partea de incipit a art. 290 TFUE (un act legislativ poate delega Comisiei
competenţa.....) nu constituie, în opinia noastră, o premisă validă pentru o definiţie care să
surprindă în mod coerent şi clar semnificaţia actelor delegate. Actul legislativ este
instrumentul prin care operează delegarea de competenţă în favoarea Comisiei; actul
legislativ nu poate fi confundat cu instituţia aptă să permită delegarea. Din formularea art.
290 alin. 2 lit. a), se desprinde ideea conform căreia Parlamentul sau Consiliul pot decide
delegarea de competenţă în favoarea Comisiei pentru ca aceasta să poată adopta acte tară
caracter legislativ. Prin aplicarea principiului simetriei este clar că, dacă se prevede expres că
Parlamentul sau Consiliul pot decide revocarea delegării de competenţă în mod logic, oricare
dintre cele două instituţii au decis ab initio delegarea. O dată stabilit acest aspect, prin
raportare la art. 290 TFUE, actul delegat reprezintă actul fără caracter legislativ, având un
domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale
actului legislativ, fiind adoptat de Comisie în temeiul delegării de competenţă decisă de

6
Parlamentul European (cu majoritatea membrilor care îl comun) sau de Consiliu (statuând cu
majoritate calificată).
Privitor la actele de punere în aplicare, prin referire la art. 291 TFUE, acestea pot fi
definite precum acte nelegislative care se disting prin următoarele specificităţi:
(1) în principiu, la vegherea executării actelor obligatorii din punct de vedere
juridic, contribuie statele membre prin adoptarea tuturor măsurilor pe care le consideră
necesare;
(2) în ipoteza în care sunt necesare măsuri unitare de executare a actelor
obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, prin acestea din urmă va fi oferită
Comisiei competenţa de executare sau Consiliului (dar în acest caz ne referim la cazuri
speciale şi temeinic justificate).
Rezoluţiile pot fi atribuite Parlamentului, Consiliului UE , Consiliului European. Ele
sunt sintetizate sub forma unor intenţii/observaţii/puncte de vedere care sunt orientate către
problematici prestabilite: sarcinile privitoare la activităţile interne sau externe ale Uniunii,
sincronizarea sistemelor decizionale naţionale cu cel al Uniunii, orientarea politică a
viitoarelor acţiuni întreprinse de Consiliu etc.
Declaraţiile comportă două accepţiuni: declaraţii lato sensu există declaraţii privitoare
la orientările şi dezvoltările viitoare ale Uniunii (sunt asemănătoare cu rezoluţiile); declaraţii
stricto sensu emise în contextul derulării procesului decizional şi sunt atribuite, de regulă
Consiliului. Prin intermediul declaraţiilor, Consiliul stabileşte (în mod individual sau
colectiv), puncte de vedere interpretative referitoare la decizii adoptate anterior. în acest
context, declaraţiile sunt susceptibile a fi asimilate unor instrumente pe care Consiliul le
creează în scop de autocontrol/autoevaluare .
Programele de acţiune sunt solicitate de Consiliul European şi realizate de Consiliu şi
Comisie. în tot cazul, Consiliul şi Comisia pot elabora programe de acţiune din proprie
iniţiativă. Rolul acestora este de a aduce la îndeplinire obiectivele stabilite prin Tratate
precum şi de a pune în practică programele legislative. Programele de acţiune pot fi
obligatorii (dacă sunt prevăzute în expresis în tratate) sau neobligatorii (dacă necesitatea
elaborării lor rezultă din practică) .
Din ce în ce mai uzitate la nivelul Uniunii sunt cărţile albe şi cărţile verzi Primele
avansează propuneri de măsuri benefice pentru o politică specifică, în timp ce cărţile verzi
lansează teme de reflecţie privind un anumit subiect.
Cutuma ca izvor al dreptului Uniunii are o vocaţie virtuală. Deşi nu este exclusă în
mod expres ca sursă a reglementărilor Uniunii, aplicarea practică a cutumei pentru
soluţionarea unui litigiu este improbabilă. Instituţiile, agenţiile sau oficiile Uniunii trebuie să
acţioneze în conformitate cu prevederile tratatelor. Teoria formalistă (bazată pe reguli scrise)
surclasează teoria voinţei reale. Cu alte cuvinte, conduita autorităţilor publice trebuie se va
conforma normelor scrise şi nu practicilor aplicate îndelungat şi percepute la nivel subiectiv
ca fiind obligatorii. Prin excepţie, cutuma se poate impune ca izvor de drept în situaţia în care
o normă emanată de la o instituţie/autoritate a Uniunii poate fi explicată/ interpretată în
temeiul unor practici considerate obligatorii la nivel instituţional.