DREPT PENAL INTERNAŢIONAL

Structura
 1. Introducere în studiul dreptului penal internaţional;
 2. Extrădarea – principala modalitate de asistenţă judiciară internaţională în combaterea criminalităţii
 3. Procedura extrădării din România
 4. Solicitarea extrădării de către România
 5. Cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene
 6. Asistenţa judiciară internaţională în materie penală
 7. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene
 8. Transferarea persoanelor condamnate

Curs 1: Introducere în studiul dreptului penal internaţional

§1. Dreptul penal internaţional ca ramură de drept

 Apărut la confluenţa dintre dreptul penal şi cel procesual penal naţionale, pe de o parte, şi dreptul
internaţional public, pe de altă parte, dreptul penal internaţional tinde să devină o sub-ramură de
drept distinctă.
 La această oră se exprimă în doctrină (în special cea română[1] şi franceză) opinia majoritară potrivit
căreia dreptul internaţional penal ar cuprinde reglementările legale cu referire la combaterea celor
mai grave infracţiuni la nivel internaţional (genocidul, crimele de război, crimele împotriva
umanităţii şi agresiunea), inclusiv reglementarea instituţiilor chemate să aplice legea penală în cazul
săvârşirii unor astfel de crime (instanţele penale internaţionale), în timp ce dreptul penal internaţional
ar avea ca obiect de studiu reglementările interne cu elemente de extraneitate: extrădarea, asistenţa
judiciară în materie penală, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor penale străine, transferarea persoanelor condamnate în alte state, supravegherea
persoanelor condamnate sau liberate condiţionat, inclusiv reglementările internaţionale în această
materie.
[1] Vasile Creţu - Drept Internaţional Penal, Editura TEMPUS, 1996 ; Mona Maria Pivniceru - Răspunderea penală în dreptul
internaţional, Editura POLIROM, Iaşi, 2000.

 Cu alte cuvinte, dreptul penal internaţional vizează aspectele internaţionale ale dreptului penal statal,
iar dreptul internaţional penal vizează aspectele penale ale dreptului internaţional[2].
[2] Mark Henzelin, Le principe de l’universalité en droit pénal international. Droit et obligation pour les Etats de poursuivre et
juger selon le principe de l’universalité (Principiul universalităţii în dreptul penal internaţional. Dreptul şi obligaţia statelor de a
urmări şi judeca potrivit principiului universalităţii), Editions Helbing & Lichtenhahn Verlag, Basel, 2000, p.11.

 Îndeosebi în doctrina americană nu se face însă distincţie între dreptul internaţional penal şi cel penal
internaţional, considerându-se ca obiect de studiu pentru dreptul penal internaţional atât măsurile de
prevenire şi combatere a infracţiunilor săvârşite în două sau mai multe state (infracţiunile
transfrontaliere) sau numai într-un singur stat, atunci când infractorul sau infractorii se sustrag de la
urmărirea penală ori executarea unei pedepse prin refugierea în jurisdicţia unui alt stat, cât şi
infracţiunile deosebit de grave săvârşite la nivel internaţional, indiferent că implică sau nu un
element de extraneitate. Mai mult, se consideră că toate convenţiile internaţionale în materie penală
sunt influenţate de reglementările penale interne (principiile de drept penal) ale statelor membre la o
convenţie, iar la rândul ei convenţia ajunge să influenţeze reglementările interne pentru armonizarea
acestora cu principiile universal acceptate înscrise în convenţie.
 Nedorind să intrăm în polemica aplicabilităţii principiului universalităţii în mod absolut sau doar
limitativ, vom studia în cadrul acestei materii exclusiv formele de cooperare a statelor în materie
penală, bazată pe reglementările interne române, dar şi pe convenţiile internaţionale ratificate de
România (îndeosebi la nivelul Consiliului Europei), acestea făcând parte şi ele din dreptul intern,
potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie.
1
 §2. Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalităţii

 1. Cooperarea statelor membre ale Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii
 Încă de la crearea sa, Consiliul Europei a inclus printre obiectivele sale necesitatea salvgardării şi
respectării permanente a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului împotriva faptelor
periculoase pentru aceste valori.
 Crearea Consiliului Europei în 1949 şi adoptarea a numeroase convenţii internaţionale care dovedesc
strânsa cooperare dintre statele membre nu au împiedicat, din păcate, evoluţia îngrijorătoare a
criminalităţii, în special sub forma crimei organizate transfrontaliere vizând traficul ilicit de
stupefiante, traficul de arme şi de persoane şi alte forme de criminalitate organizată.
 De altfel, în domeniul combaterii în comun a criminalităţii şi în realizarea de către fiecare din statele
membre a unei justiţii penale corespunzătoare idealurilor şi principiilor înscrise în Statutul
Consiliului Europei, cooperarea statelor membre s-a manifestat prin adoptarea unui mare număr de
convenţii europene privind reprimarea unor categorii de infracţiuni, precum şi prin ajutorul pe care
statele membre se obligă să şi-l acorde reciproc pentru realizarea justiţiei penale. S-a creat în felul
acesta o adevărată legislaţie penală europeană, un drept penal european, care completează în mod
necesar sistemele de drept naţionale ale statelor semnatare ale convenţiilor şi care se completează, la
rândul său, cu convenţiile adoptate în materie de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
 Din analiza conţinutului convenţiilor adoptate de Consiliul Europei în materie penală se constată
existenţa a două forme de cooperare a statelor membre în lupta împotriva criminalităţii.
 Una dintre aceste forme constă în conlucrarea statelor la elaborarea unor instrumente juridice
internaţionale pentru reprimarea în mod unitar a unor categorii de infracţiuni, după aceleaşi principii
de drept penal şi de politică penală. Statele semnatare se obligă să aplice aceste convenţii nemijlocit,
adică aşa cum sunt, sau prin introducerea în legislaţia proprie a dispoziţiilor acestora, în toate
cazurile acţionând singure, fără ajutorul altor state.
 A doua formă de cooperare constă în ajutorul sau asistenţa judiciară pe care statele şi-o acordă
reciproc pentru înfăptuirea sau înfăptuirea în cele mai bune condiţii a justiţiei penale de către fiecare
stat în parte. Şi această formă de cooperare se realizează prin adoptarea de către statele membre ale
Consiliului Europei a unor convenţii, care însă nu se referă la incriminarea şi pedepsirea anumitor
categorii de infracţiuni, ci la diferite modalităţi de asistenţă judiciară pe care statele semnatare se
obligă să şi le acorde reciproc în vederea prinderii, judecării, condamnării şi supunerii la executarea
pedepsei a persoanelor care au încălcat legea penală.
 Deşi amândouă conduc la cooperarea mai eficientă a statelor membre ale Consiliului Europei în lupta
împotriva criminalităţii, cele două forme de cooperare se deosebesc între ele.
 În cadrul primei forme, statele colaborează la adoptarea unor convenţii pentru reprimarea unor
categorii de infracţiuni, după reguli comune, în timp ce, în cadrul celei de a doua, îşi acordă reciproc
asistenţă judiciară, pe baza unor convenţii internaţionale, pentru a realiza fiecare, în mod corect şi
complet, justiţia penală prin aplicarea legilor penale interne şi a convenţiilor internaţionale
menţionate.
 În prezentul curs ne propunem să analizăm tocmai modul cum se realizează asistenţa judiciară penală
între ţările membre ale Consiliului Europei, felurile acestei asistenţe şi condiţiile în care poate fi
acordată, potrivit convenţiilor internaţionale încheiate în acest scop.
 Cu toate acestea, considerăm că nu este lipsită de interes o scurtă prezentare a convenţiilor
internaţionale adoptate de statele membre ale Consiliului Europei ca formă de cooperare în lupta
împotriva criminalităţii. Pe de o parte, asistenţa juridică internaţională se acordă în vederea aplicării
nu numai a dreptului penal intern, dar şi a acestor convenţii, iar pe de altă parte acestea din urmă
cuprind, aşa cum se va vedea, şi unele dispoziţii referitoare la asistenţa judiciară internaţională.

§3. Convenţiile internaţionale pentru combaterea criminalităţii

2
  Activitatea Consiliului Europei, ca inspirator al unei legislaţii europene, s-a manifestat şi în
adoptarea unor convenţii privitoare la combaterea în comun a criminalităţii - în manifestările
contemporane specifice ale acesteia - în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
 Au fost adoptate în acest sens:
 1. Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, deschisă semnării statelor membre ale
Consiliului Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 şi intrată în vigoare la 4 august 1978.
 România a ratificat Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului prin Legea nr. 19 din 28
februarie 1997.[1] Convenţia enumeră în articolul 1 lit. a) – f) infracţiunile pe care părţile se
angajează să nu le considere ca infracţiuni politice sau conexe la o astfel de infracţiune ori ca
infracţiuni inspirate de scopuri politice pentru care să se refuze extrădarea autorilor lor. Este vorba
despre infracţiuni de o gravitate deosebită cum sunt deturnările de avioane, răpirea, luarea de ostatici,
infracţiuni săvârşite prin folosirea de bombe, grenade, rachete, arme de foc automate ori scrisori sau
colete-bombă, în măsura în care prezintă pericol pentru persoane. Părţile pot considera că au acest
caracter şi alte acte de violenţă gravă îndreptate contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii
persoanelor. România a elaborat Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea faptelor de
terorism.

[1] Legea nr. 19/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4
martie 1997.

 2. Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de

război, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 25 ianuarie 1974,
intrată în vigoare după 3 ratificări, la 27 iunie 2003. România a ratificat Convenţia prin Ordonanţa
Guvernului nr. 91 din 30 august 1999.[1]
 În articolul 1 sunt enumerate infracţiunile pentru care statele contractante se angajează să prevadă
prin lege imprescriptibilitatea răspunderii penale şi a executării pedepsei şi anume:
 1) crimele împotriva umanităţii prevăzute în Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de
genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de către Adunarea generală a ONU;

[1] Ordonanţa Guvernului nr. 91/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 425 din 31 august 1999 şi a fost aprobată prin Legea nr. 68 din 20 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000.

 2. a) infracţiunile prevăzute în articolul 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea
situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate de pe câmpul de luptă, în articolul 51 din Convenţia
de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor
armate, în articolul 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de
război şi în articolul 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 privind protecţia persoanelor civile în
timp de război;
 b) orice încălcări similare ale legilor războiului în vigoare la momentul intrării în vigoare a
Convenţiei şi a cutumelor de război existente în acel moment, care nu au fost prevăzute de
dispoziţiile mai sus menţionate ale Convenţiilor de la Geneva, atunci când infracţiunea în speţă este
considerată deosebit de gravă, fie din cauza elementelor sale materiale şi intenţionale, fie din cauza
întinderii consecinţelor sale previzibile; 3. orice altă infracţiune la legi şi cutume din dreptul
internaţional, aşa cum se va stabili în viitor şi pe care statul contractant interesat le consideră, printr-o
declaraţie făcută conform articolului 6, ca fiind de natură analoagă celor prevăzute la punctul 1 sau 2
din acest articol.
 3. Convenţia penală privind corupţia, deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei
şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa, la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, urmând să
intre în vigoare după 3 luni de la ratificarea ei de către 14 state, ceea ce s-a întâmplat la 1 iulie 2002.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002.[1]
 Convenţia, după unele precizări terminologice (Capitolul I), prevede, în Capitolul II, măsuri ce
trebuie luate la nivel naţional privind: corupţia activă a agenţilor publici naţionali, corupţia pasivă a

3
 agenţilor publici naţionali, corupţia membrilor adunărilor publice naţionale, corupţia agenţilor
publici străini, corupţia membrilor adunărilor publice străine, corupţia activă în sectorul privat,
corupţia pasivă în sectorul privat, corupţia funcţionarilor internaţionali, corupţia membrilor
adunărilor parlamentare internaţionale,

[1] Legea nr. 27/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30
ianuarie 2002.

 corupţia judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, traficul de influenţă, „spălarea” produselor

obţinute din infracţiunile de corupţie, infracţiunile contabile, actele de participare, dispoziţii
privitoare la imunitatea de jurisdicţie, la competenţa legislativă a statelor membre în materie, la
responsabilitatea persoanelor juridice, la sancţiuni şi măsuri aplicabile, la autorităţile specializate, la
cooperarea între autorităţi naţionale, la protecţia colaboratorilor justiţiei şi a martorilor, la măsuri ce
vizează facilitarea strângerii probelor şi confiscarea produselor infracţiunii. În Capitolul III se
prevede că urmărirea punerii în aplicare a Convenţiei se asigură de către Grupul Statelor Împotriva
Corupţiei (GRECO), instituţie creată în acest scop de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei în
1998.[1] În Capitolul IV, intitulat „Cooperarea internaţională”, sunt cuprinse dispoziţii privind
principiile generale şi măsurile care se aplică pentru cooperarea internaţională, privitoare la asistenţa
judiciară, la extrădare, la furnizarea de informaţii, la autoritatea centrală desemnată cu aplicarea
cooperării internaţionale împotriva corupţiei, la corespondenţa directă dintre autorităţile centrale şi
altele.

[1] Vezi Ordonanţa Guvernului nr. 46 din 19 august 1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de State Împotriva
Corupţiei (GRECO), instituit prin Rezoluţia Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 401 din 24 august 1999. În aplicarea Convenţiei europene, Parlamentul României a adoptat Legea pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nr. 78 din 8 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
219 din 18 mai 2000.

 4. Convenţia referitoare la „spălarea”, depistarea, reţinerea şi confiscarea produselor infracţiunilor,

deschisă la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 semnării statelor membre ale Consiliului Europei şi
statelor nemembre care au participat la elaborarea sa şi intrată în vigoare la 1 septembrie 1993.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 263 din 15 mai 2002.[1]
 Convenţia, după unele precizări de ordin terminologic (Capitolul I), prevede, în Capitolul II,
măsurile la nivel naţional pe care statele participante urmează să le ia în vederea realizării
obiectivului propus: măsuri de confiscare, măsuri de investigare şi măsuri provizorii, stabilirea de
competenţe şi folosirea de tehnici speciale de investigare, asigurarea dreptului de recurs persoanelor
afectate de măsurile prevăzute. Convenţia enumeră faptele care ar putea fi incriminate ca infracţiuni
de „spălare” a banilor şi condiţiile incriminării.

[1] Legea nr. 263/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28
mai 2002.

 În Capitolul III, intitulat „Cooperarea internaţională”, sunt prevăzute reguli referitoare la principii
generale şi măsuri de cooperare internaţională, la asistenţa reciprocă între state în faza cercetării
penale, la măsurile provizorii, la obligaţia de confiscare, la executarea confiscării şi la bunurile
confiscate, la privarea de libertate, la refuzul şi amânarea cooperării, reguli privind notificarea şi
protecţia drepturilor terţilor, la recunoaşterea hotărârilor străine, la reguli de procedură şi alte reguli
generale.
 În Legea nr. 263/2002 pentru ratificarea Convenţiei se fac, în temeiul prevederilor acesteia, unele
declaraţii privind aplicarea ei.[1]

[1] În România a fost adoptată Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea „spălării” banilor, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 21 ianuarie 1999, înlocuită prin Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002.

4
  5. Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere, deschisă semnării statelor membre
ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 30 noiembrie 1964, şi intrată în vigoare la 18 iulie 1972.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 183 din 12 noiembrie 1997.[1]
 Convenţia prevede reguli de cooperare a statelor semnatare cu privire la urmărirea, judecarea şi
executarea sancţiunilor aplicate pentru infracţiuni rutiere. Se instituie regula că statul semnatar al
Convenţiei, pe al cărui teritoriu s-a comis infracţiunea, are posibilitatea fie de a urmări şi judeca el
însuşi pe autorul unei infracţiuni rutiere, fie să solicite statului de reşedinţă, atunci când este cazul, să
judece pe făptuitor.

[1] Legea nr. 183/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 18
noiembrie 1997.

 De asemenea, se prevede că, în cazul săvârşirii infracţiunii de către un străin, statul pe al cărui
teritoriu s-a comis infracţiunea poate, după ce l-a judecat şi condamnat pe infractor, să ceară statului
de reşedinţă să execute hotărârea. Condiţia cerută este ca fapta să fie pedepsită atât de legea statului
în care a fost comisă, cât şi de legea statului de reşedinţă. Convenţia prevede reguli pentru efectuarea
urmăririi în statul de reşedinţă şi reguli de executare în acest stat a hotărârilor de condamnare,
precum şi reguli generale privitoare la cererile de urmărire şi de executare.
 În Anexa nr. 1 la Convenţie, intitulată „Fondul comun de infracţiuni rutiere” şi care este parte
integrantă a Convenţiei, se prevede o listă de infracţiuni cărora aceasta li se aplică, statele părţi
putând să adauge la această listă sau să declare că se limitează la cele prevăzute în legislaţia sa
internă.
 Sunt prevăzute în fondul comun al infracţiunilor rutiere: uciderea sau vătămarea corporală din culpă,
săvârşite în domeniul circulaţiei rutiere, părăsirea locului accidentului, conducerea unui vehicul de
către o persoană aflată în stare de ebrietate sau sub influenţa alcoolului ori a stupefiantelor de orice
fel sau inaptă, ca urmare a unei oboseli excesive, conducerea unui vehicul cu motor fără asigurare de
răspundere civilă, refuzul de a se supune ordinului unui agent de circulaţie, nerespectarea regulilor
privind: viteza, poziţia vehiculelor în mişcare şi sensul deplasării lor, întâlnirea cu vehicule în sens
opus, depăşirea, schimbarea de direcţie şi trecerea pasajelor de nivel, prioritatea de trecere,
prioritatea de trafic pentru anumite vehicule, cum ar fi cele ale pompierilor, ambulanţele, vehiculele
de poliţie, nerespectarea semnalelor şi marcajelor rutiere, staţionarea şi oprirea vehiculelor, accesul
vehiculelor sau al anumitor categorii de vehicule pe unele căi rutiere, în special datorită greutăţii sau
dimensiunilor lor, echipamentul de securitate al autovehiculelor şi al încărcăturii lor, semnalizarea
vehiculelor şi a încărcăturii lor, sistemul de lumină al vehiculelor şi folosirea farurilor, încărcătura şi
capacitatea vehiculelor, înmatricularea vehiculelor, plăcile de înmatriculare şi semnul distinctiv al
ţării de înmatriculare, conducerea fără permis de circulaţie valabil.[1]

[1] În dreptul român, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulaţia pe drumurile publice
(cu aplicare de la 1 februarie 2003) este în parte în acord cu această Convenţie. Diferenţele constau în considerarea de către legea
română drept contravenţii a unor fapte considerate ca având un pericol social mai redus, iar în sistemul de drept românesc
contravenţiile nu sunt cuprinse (încă?) în dreptul penal, căile judiciare de atac privind contravenţiile fiind judecate potrivit
procedurii civile, de către instanţe civile şi nu penale.

 6. Convenţia europeană privind infracţiunile ce vizează bunurile culturale, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei la Delphi, la 23 iunie 1985.
 Convenţia are la bază conceptul de răspundere comună şi de solidaritate în ceea ce priveşte protecţia
patrimoniului cultural european şi are ca obiectiv apărarea acestui patrimoniu împotriva activităţilor
criminale.
 În vederea atingerii obiectivului, părţile semnatare se angajează să promoveze conştientizarea
publicului asupra necesităţii protejării bunurilor culturale, recunoaşterea de către aceştia a gravităţii
infracţiunilor vizând aceste bunuri, iar atunci când este cazul să aplice sancţiuni adecvate sau să
coopereze pentru descoperirea şi recuperarea bunurilor culturale dispărute.
 7. Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, deschisă
semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 24 noiembrie 1983, intrată în
vigoare la 1 februarie 1988.
5
  Statele semnatare ale Convenţiei se obligă să prevadă în propria legislaţie şi să introducă în practica
administrativă un regim de compensare pentru despăgubirea din fonduri publice a victimelor
infracţiunilor de violenţă intenţionate şi care au condus la grave vătămări corporale sau la decesul
victimelor.
 Convenţia, care stabileşte reguli minimale pentru acest regim, enumeră acele elemente ale
prejudiciului cauzat care trebuie să fie despăgubite în mod obligatoriu, cum ar fi pierderea veniturilor
de către o persoană imobilizată ca urmare a unei leziuni, cheltuielile medicale, cheltuielile de
spitalizare, cheltuielile de înmormântare şi, în cazul persoanelor aflate în întreţinere, pierderea
pensiei alimentare.
 Convenţia are la bază principiul justiţiei sociale, care impune ca un stat să-şi indemnizeze nu numai
cetăţenii proprii, dar şi alte victime ale unei violenţe produse pe teritoriul său, cum ar fi lucrătorii
migranţi, turiştii, studenţii etc. Părţile pot stabili limite maxime şi minime pentru plata unei
indemnizaţii, putând, totodată, să refuze acordarea vreunei indemnizaţii unor persoane aparţinând
unor grupuri ale criminalităţii organizate sau victimei care este ea însăşi un criminal notoriu.
 Parlamentul României a adoptat, în sensul Convenţiei, Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele
măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor[1], Capitolul V al acestei legi preluând
principiile Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile ce revin statului pentru compensarea financiară a
victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate.

[1] Legea nr. 211 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie 2004, intrată în
vigoare la 1 ianuarie 2005.

 8. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 26 noiembrie
1987, şi intrată în vigoare la 1 februarie 1989.
 Convenţia prevede instituirea unui comitet internaţional (Comitetul european pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante) care este abilitat să viziteze toate
locurile unde se găsesc persoane private de libertate de către o autoritate publică.
 Acest Comitet, alcătuit din personalităţi independente, poate să formuleze recomandări şi să sugereze
îmbunătăţiri în vederea consolidării, după caz, a protecţiei persoanelor respective împotriva torturii şi
a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
 România a ratificat Convenţia şi Protocoalele adiţionale prin Legea nr. 80 din 30 septembrie 1994.[1]

[1] Legea nr. 80/1994 a fost publicată, împreună cu textele Convenţiei şi Protocoalelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 285 din 7 octombrie 1994.

 9. Convenţia europeană privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc de către particulari,
deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 28 iunie 1978, şi intrată
în vigoare la 1 iulie 1982. Convenţia a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 116 din
3 iulie 1997.[1] Convenţia cuprinde dispoziţii privind notificarea tranzacţiilor, autorizarea dublă
privind tranzacţiile şi corecta aplicare a reglementărilor sale. Într-o anexă la Convenţie se cuprind
dispoziţii explicative privitoare la termenii utilizaţi în legătură cu armele de foc şi tipurile acestora.

[1] Legea nr. 116/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 8
iulie 1997.

 10. Convenţia asupra criminalităţii informatice, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului
Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa la Budapesta, la 23 noiembrie 2001 a
intrat în vigoare la 1 iulie 2004, odată cu ratificarea Convenţiei de către 5 state semnatare, fiind
ratificată de România prin Legea nr. 64 din 24 martie 2004.[1]
 Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional atât în domeniul dreptului penal,
pentru incriminarea faptelor îndreptate împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii
datelor şi sistemelor informatice, cât şi în domeniul dreptului procesual penal, ca şi principiile
generale referitoare la cooperarea internaţională în materie penală în scopul investigării sau al

6
 aplicării procedurilor privind infracţiunile în legătură cu sisteme şi date informatice ori pentru a
culege dovezile unei infracţiuni în format electronic. Sunt prevăzute principii privind extrădarea,
asistenţa mutuală şi informarea spontană a statelor părţi.
 La data de 28 ianuarie 2003, s-a deschis spre semnare statelor părţi Protocolul Adiţional la Convenţia
asupra criminalităţii informatice, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă sau xenofobă
comise prin sisteme informatice.

[1] Legea nr. 64/2004 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20
aprilie 2004.

 11. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea
biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, deschisă, la Oviedo, la 4
aprilie 1997, semnării statelor membre ale Consiliului Europei, statelor nemembre care au participat
la elaborarea sa şi Comunităţii Europene. A intrat în vigoare la 1 decembrie 1999, după 5 ratificări.
Este primul instrument juridic internaţional care stabileşte obligaţii de natură să protejeze
demnitatea, drepturile şi libertăţile fiinţei umane împotriva aplicării abuzive a progreselor biologiei şi
medicinei.
 Convenţia consfinţeşte ideea că interesul fiinţei umane trebuie să prevaleze asupra interesului ştiinţei
sau societăţii. Ea cuprinde o serie de principii şi interdicţii care privesc genetica, cercetarea medicală,
necesitatea consimţământului persoanei respective, dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la
informare, transplantarea de organe, organizarea dezbaterilor publice asupra acestor probleme etc.
 Convenţia interzice orice formă de discriminare faţă de o persoană din cauza zestrei sale genetice şi
nu autorizează teste predictive ale bolilor genetice decât în scopuri medicale. Convenţia permite
ingineria genetică numai pentru motive preventive, diagnostice sau terapeutice şi doar în cazul în
care nu urmăreşte să schimbe zestrea genetică a descendenţilor unei persoane. Folosirea tehnicilor de
asistare medicală a procreării nu este admisă pentru alegerea sexului copilului la naştere, cu excepţia
cazului în care este necesară evitarea unei boli ereditare grave.
 Convenţia stabileşte reguli referitoare la exercitarea cercetării medicale, prevăzând condiţii detaliate
şi precise, în special pentru persoanele care nu au capacitatea de a-şi da consimţământul pentru o
cercetare. Convenţia interzice constituirea de embrioni umani în scopuri de cercetare şi, în ţara în
care cercetarea cu privire la embrionii in vitro este admisă prin lege, aceasta trebuie să asigure o
protecţie adecvată a embrionului.
 Prin Convenţie, se interzice prelevarea de organe sau ţesuturi neregenerabile de la o persoană care nu
are capacitate de consimţământ. Singura excepţie admisă priveşte prelevarea, în anumite condiţii, de
ţesuturi regenerabile între fraţi şi surori.
 La 12 ianuarie 1998, a fost deschis la Paris semnării statelor părţi la Convenţie Protocolul adiţional la
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile
biologiei şi medicinei, care interzice clonarea fiinţei umane, intrat în vigoare la 1 martie 2001.
 El completează Convenţia în ceea ce priveşte clonarea fiinţelor umane, interzicând „orice intervenţie
care are drept scop să creeze o fiinţă umană identică din punct de vedere genetic cu o fiinţă umană
vie sau moartă”.
 Protocolul exclude orice derogare de la dispoziţiile sale.
 România a aderat la Convenţie şi la Protocolul adiţional nr. 1 prin Legea nr. 17 din 22 februarie
2001.[1]
 La Strasbourg, la 24 ianuarie 2002, a fost deschis semnării statelor părţi Protocolul adiţional nr. 2 la
Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, referitor la transplantul de organe şi ţesuturi de
origine umană, acesta intrând în vigoare la 1 mai 2006.
[1] Legea nr. 17/2001 a fost publicată, împreună cu textele Convenţiei şi Protocolului adiţional 1, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 103 din 28 februarie 2001.
 Tot la Strasbourg, la 25 ianuarie 2005, a fost deschis semnării statelor părţi Protocolul adiţional nr. 3
la Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, referitor la cercetarea biomedicală, acesta
intrând în vigoare la 1 septembrie 2007.

7
 Protocolul prevede măsurile necesare protejării persoanelor care participă la studii biomedicale,
instituind obligativitatea constituirii unor organe abilitate în supravegherea modului în care sunt
respectate drepturile pacientului/subiectului supus cercetării.
 În fine, la 27 noiembrie 2008 a fost deschis semnării la Strasbourg Protocolul adiţional nr. 4 la
Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, referitor la testele genetice în scopuri de
sănătate, acesta nefiind încă în vigoare.
 Protocolul detaliază condiţiile derulării testelor genetice în scopul depistării bolilor cu transmitere
genetică (teste predictive genetice).