Sunteți pe pagina 1din 10

-Dezvoltarea societăţii umane în ansamblul ei, a statelor şi naţiunilor lumii a fost

posibilă ca urmare a relaţiilor internaţionale care s-au stabilit şi sedimentat în decursul


timpului.

-Progresele înregistrate în toate domeniile în secolul trecut au impus transformări


structurale în arhitectura mondială,aspect care a condus în mod inevitabil la crearea unei noi
ordini internaţionale,pe fondul intensificării dialogurilor politice care au promovat
pacea,necesitatea respectării drepturilor şi libertaţilor fundmentale ale omului, a principiilor
democraţiei şi a statului de drept.
Un elemement principal,care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării ulterioare a
cooperării internaţionale şi fără de care aceasta nu se putea concepe,l-a constituit încrederea
reciprocă într-un cadru instituţional bine reglementat
CAPITOLUL 1
COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
1.1 Noțiuni introductive privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală

De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, unul din obiectivele esenţiale ale Uniunii


Europene îl constituie crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei.
Spaţiul libertăţii presupune asigurarea liberei circulaţii a persoanelor peste frontierele interne
ale statelor membre, precum şi libertatea pentru cetăţeni de a trăi într-un mediu al respectului
faţă de lege.
Spaţiul justiţiei are ca fundament, în fiecare stat al Uniunii Europene, existenţa unei
puteri judecătoreşti independente şi magistraţi bine pregătiţi. Pe lângă aceasta, recunoaşterea
şi executarea hotărârilor în materie penală, precum şi asigurarea aceloraşi garanţii în cadrul
procedurilor vor trebui să asigure acelaşi sens al justiţiei pentru toţi cetăţenii statelor
membre.1
Pentru a coordona investigarea şi urmărirea infracţiunilor transfrontaliere în domeniul
criminalităţii organizate, statele membre au hotărât crearea unei echipe speciale de experţi,
denumită Eurojust, care împreună cu Reţeaua Judiciară Europeană, asigură analiza şi
investigarea rapidă a infracţiunilor transfrontaliere, prin soluţionarea de urgenţă a cererilor de
extrădare şi de asistenţă mutuală în materie penală.

1
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie-Cooperarea Intenationala judiciara si politieneasca,Editura
Sitech,Craiova,2007,pag.10
În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală  cuprinde: asistenţa
judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri,
recunoaşterea hotărârilor.
De asemenea, în domeniul cooperării judiciare un aport deosebit îl are şi Consiliul Europei,
care este implicat în armonizarea sistemelor juridice europene din toate domeniile dreptului.
În acest demers, el ajută statele membre şi candidate să îşi modernizeze instituţiile şi să
configureze legea astfel încât aceasta să slujească democraţia, să facă justiţia mai eficientă şi
capabilă să se confrunte cu noile probleme juridice.2
Pe plan intern, la data de 28 iunie 2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru care
reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în
materie penală.            
Această lege organică reprezintă un pas important spre integrarea României în spaţiul
de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene, fiind apreciată ca un  progres pe plan
legislativ în domeniu şi în Raportul Comisiei Europene din octombrie 2004 privind
progresele României pe calea aderării.
Diferenţa dintre cooperarea poliţienească şi cea judiciară rezidă în absenţa unei proceduri
legale de remediere pentru persoana în cauză.În unele cazuri, ambele forme de cooperare pot
fi folosite alternativ în scopul obţinerii unui anume rezultat.
Cooperarea prin autorităţile poliţieneşti sau judiciare nu înseamnă neapărat că un
anume caz este fie de asistenţă judiciară, fie de cooperare poliţienească.3

1.2 Mandatul european de arestare, instrument modern în cadrul


cooperării judiciare internaţionale în materie penală
Cooperarea europeană în materie de securitate a început în anii 1970, într-o manieră
informală. În anul 1975, miniştrii de interne din cadrul ţărilor membre ale Comunităţii
Europene au creat Grupul Trevi, în vederea unificării poliţiilor tuturor statelor membre.După
semnarea Actului unic European, negocierile au fost purtate între statele membre pe
probleme de securitate şi justiţie în cadrul cooperării politice europene, cadru informal
distinct de cadrul instituţional comunitar. În anul 1985, semnarea Acordului Schengen între
cinci state membre ale Comunităţii Europene a pus bazele cooperării în domeniul securităţii

2
idem,pag 12-13
3
Florin Razvan Radu,Cooperarea judiciara si europeana in materie penala,Ed.Wolterskluwer,Bucuresti,2009,pag
77
frontierelor. Acordul Schengen a fost integrat acquis-ului comunitar în urma semnării
Tratatului de la Amsterdam.4
Crearea conceptului de „mandat european de arestare” prin Decizia-Cadru a Consiliului
Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a reprezentat soluţia preconizată pentru
o cooperare mult mai rapidă şi eficientă, fiind conceput ca instrument juridic apt să
înlocuiască mecanismele anterioare de extrădare, fiind implementate de către legiuitorul
român în cuprinsul Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.Totodata mandatul european de arestare este prima măsură concretă în domeniul
dreptului penal care implementează principiul recunoaşterii reciproce la care Consiliul
Europei s-a referit ca la “cheia de boltă“ a cooperării judiciare.

Mandatul european de arestare presupune prin definiţie o relaţie de colaborare între cel puţin
două state membre ale Uniunii Europene- statul emitent şi statul de executare.

Mandatul european de arestare poate fi emis în cazul faptelor care sunt incriminate şi
sancţionate în statul emitent al mandatului cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă
privativă de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani, predarea persoanei acordându-se chiar
dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări a faptei.
Cu privire la forma şi conţinutul mandatului european de arestare, acesta trebuie să conţină
următoarele informaţii: identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate, denumirea, adresa,
numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente,
indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare
preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, natura şi
încadrarea juridică a infracţiunii, o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă
infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate, pedeapsa
pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului
emitent pentru infracţiunea săvârşită, dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
În ceea ce priveşte transmiterea mandatului european de arestare, aceasta este reglementată
de art. 82 din Legea nr. 302/2004

1.4 Asistenţa judiciară internaţională în materie penală

Prin asistenţă judiciară penală, în sens restrâns, se înţelege asistenţa pe care organele
judiciare dintr-un stat o acordă în cursul procesului penal organelor judiciare din statul în care
are loc activitatea judiciară şi care constă în efectuarea, predarea sau comunicarea de acte
procedurale necesare soluţionării acelei cauze.5

4
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie-Cooperarea Intenationala judiciara si politieneasca,Editura
Sitech,Craiova,2007,pag 38
5
Nicolae Volonciu-Tratat de procedura penala.Parte speciala.Vol.II,Ed.Paideia,Bucuresti,2001,pag 484
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală se solicită de către autorităţile
judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul
solicitat, în baza tratatelor internaţionale sau, în lipsa acestora, pe bază de reciprocita

1.4.5Anchetele sub acoperire


Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
reglementează şi procedura de realizare a anchetelor sub acoperire având la bază, în special,
prevederile Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară în
materie penală, precum şi prevederile celui de-al doilea Protocol adiţional al acesteia adoptat
la 8 noiembrie 2001. Conform acestor prevederi, partea solicitantă şi partea solicitată  îşi pot
acorda asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea de anchete penale de către agenţi sub acoperire
sau sub o identitate fictivă convenind, potrivit legilor şi procedurilor lor naţionale, asupra:
• duratei anchetei sub acoperire;
• modalităţilor concrete de desfăşurare;
• statutuluijuridic al agenţilor implicaţi.
1.4.12 Comunicarea actelor de procedură

În sensul legii6( Art 184 alin.3dinLegea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006
) , prin acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de
inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea
căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori
plata cheltuielilor de procedură.
1.5 Organismele internaţionale de cooperare judiciară în materie penală
1.5.1 Eurojust şi instituţia magistratului de legătură

Pentru a consolida lupta împotriva formelor grave de criminalitate organizată,


Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 a decis crearea unei unităţi
Eurojust formată din procurori, magistraţi sau ofiţeri de poliţie cu competenţe echivalente.
Înfiinţat prin Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/187/JAI din 28 februarie
2002, Eurojust este organismul european care are rolul de a intensifica cooperarea şi
coordonarea judiciară între statele membre prin adoptarea de măsuri structurale la nivelul
Uniunii Europene pentru

6
Art 184 alin.3dinLegea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată
şi completată prin Legea nr. 224/2006
facilitarea coordonării optimale a acţiunilor în investigarea şi punerea sub acuzare a
suspecţilor pe
teritoriile statelor membre, respectând pe deplin drepturile şi libertăţile fundamentale.
Principalele obiective ale Eurojust sunt următoarele:
-  să stimuleze coordonarea între autorităţile competente ale statelor membre
în investigarea
şi punerea sub acuzare în statele membre;
- să îmbunătăţească coordonarea între autorităţile competente din statele
membre, în special
în facilitarea asistenţei legale recriproce şi implementarea cererilor de extrădare;
- să sprijine autorităţile competente din statele membre pentru a eficientiza
investigaţiile şi
punerea sub acuzare.
Magistratul de legătură la Eurojust şi membrul naţional în Eurojust au acces la informaţiile
conţinute în cazierul judiciar, în Sistemul informatic naţional de semnalări şi în orice baze de
date care facilitează îndeplinirea obiectivelor Eurojust.
CAPITOLUL 2
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ
INTERNAȚIONALA
2.1Conceptul de cooperare poliţienească internaţională

Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe state, organizaţii sau instituţii îşi
organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun. Cooperarea se impune ca o
necesitate obiectivă în activitatea autorităţilor poliţieneşti din întreaga lume, prin intermediul
său realizându-se de fapt o împletire a eforturilor, a capacităţilor instituţiilor chemate să
prevină şi să combată fenomenul infracţional.
Cooperarea poliţienească internaţională se realizează în vederea schimbului de date şi
informaţii operative de interes poliţienesc între autorităţile statelor, în scopul prevenirii,
descoperirii şi combaterii faptelor penale din competenţa acestora, activităţilor de urmărire
sau supraveghere transfrontalieră, precum şi oricăror alte activităţi de asistenţă mutuală din
domeniul de referinţa.7

7
N.DBarbu , N. Năstase, „Poliţia Judiciară”, vol. II Editura M.I., Bucureşti, 2002,Editura M.A.I.;pag 98
Cooperarea poliţienească internaţională se desfăşoară în baza unor principii indispensabile,
după cum urmeaza8:
a)  principiul legalităţii
b)  principiul universalităţii

c) principiul reprimării infracţiunilor de drept comun

d)  principiul reciprocităţii

e) principiul confidenţialităţii

f) funcţionarea suplă a cooperării

g)  principiul oportunităţii

h) principiul specialităţii

Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii, cooperarea,


conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui
spaţiu de securitate naţională şi, implicit, internaţională. Cooperarea, conlucrarea şi
colaborarea exprimă modalităţile concrete prin care agenţiile de aplicare a legii acţionează în
vederea realizării unor obiective comune. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de
informaţii şi alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori
operaţiuni informative.9
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza
unor programe specializate sau planuri de măsuri, de către structurile privind schimbul de
date şi informaţii, în raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea,
verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru
combaterea infracţionalităţii, de care să beneficieze toţi participanţii.10

2.2 Schimbul internaţional de date şi informaţii în cadrul cooperării poliţieneşti

Prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele


măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale a fost constituit cadrul juridic
unitar necesar completării legislaţiei în domeniul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii
transfrontaliere, mai ales pe segmentul schimbului operativ de date şi informaţii de interes

8
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pp. 102-103
9
Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2006;pag.30
10
Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuţi– Cooperarea poliţienească internaţională în
România,Bucureşti, 2006, pag.55
poliţienesc realizat între autorităţile române şi străine competente în etapa desfăşurării
primelor investigaţii.
Schimbul de date şi informaţii operative cu caracter poliţienesc are ca obiect în
principal prima fază a procesului penal, în vederea identificării reţelelor de infractori, precum
şi a mijloacelor de probaţiune. Aceste activităţi se desfăşoară între unităţile de poliţie din
diferite state, prin intermediul unor organisme internaţionale. Datele şi informaţii operative
de interes poliţienesc reprezintă orice informaţii, documente, evidenţe, activităţi sau rapoarte,
indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulaţie, care sunt destinate
utilizării de către autorităţile competente în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii.
În cadrul cooperării poliţieneşti internaţionale, schimbul de date şi informaţii operative se
realizează între autorităţile române competente sau străine, prin intermediul Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională, în baza cererii de asistenţă.11
2.3Cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen

La începutul anilor 80, la nivel european a demarat o discuţie în legătură cu


importanţa termenului libertate de mişcare. După discuţii îndelungate, Belgia, Franţa,
Luxemburg, Olanda şi R.F. Germania au hotărât să creeze un spaţiu fără frontiere interne.
Acordul între aceste state a fost semnat la data de 14.06.1985 în localitatea Schengen din
Luxemburg, un Acord privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.
La data de 19.06.1990 a urmat semnarea Convenţiei de punere în aplicare a Acordului
Schengen (Convenţia Schengen), care transpune în practică obiectivul stabilit în anul 1985 şi
oferă cadrul pentru eliminarea totală, în mod obligatoriu, a controlului persoanelor la
frontierele comune ale părţilor contractante, creându-se astfel un spaţiu pentru libera
circulaţie a persoanelor.
Părţile contractante includ Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Germania, precum şi Italia,
Spania, Portugalia, Grecia şi Austria, care de asemenea au aderat la Convenţia Schengen. La
data de 19.12.1996, Danemarca, Finlanda şi Suedia au aderat la Convenţie, în timp ce Islanda
şi Norvegia au semnat un acord de cooperare cu statele Schengen. Aderarea la Convenţia
Schengen este deschisă tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor Convenţiei Schengen, cooperarea poliţienească transfrontalieră
include în special următoarele activităţi:
• asistenţa reciprocă în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor;
• supravegherea transfrontalieră;
11
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pag.106
• urmărirea transfrontalieră;
• comunicarea informaţiilor în cazuri particulare în scopul prevenirii pe viitor a infracţiunilor
mai mult sau mai puţin grave împotriva ordinii şi siguranţei publice sau a ameninţărilor la
adresa acestora;
• schimbul de informaţii în scopul efectuării eficiente a controalelor şi supravegherii la
frontierele externe;
•  numirea ofiţerilor de legătură;
•  intensificarea cooperării poliţieneşti în regiunile de frontieră prin încheierea de înţelegeri şi
acorduri bilaterale;
• crearea şi întreţinerea unui sistem informatic comun, Sistemul Informatic Schengen.

Convenţia Schengen stabileşte principiul asistenţei reciproce între autorităţile de poliţie în


scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor.Acest principiu poate fi implementat prin
acorduri bilaterale sau înţelegeri între statele vecine.12
2.3.1Sistemul Informatic Schengen

Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen a prevăzut crearea şi


administrarea de către statele parte a unui sistem informatic comun, denumit Sistemul
Informatic Schengen (SIS).
Sistemul Informatic Schengen reprezintă un sistem informatic comun ce conţine date cu
privire la persoane şi obiecte (vehicule, arme, bancnote, documente de identitate în alb sau
completate) folosite în scopuri investigative. El facilitează schimbul de informaţii importante,
prin intermediul calculatorului, cu privire la persoane şi obiecte.
Sistemul Informatic Schengen este compus din:
•  sistemul informatic central (C.SIS), localizat în Strasbourg şi
• sistemele informatice naţionale (N.SIS)

Sistemul Informatic Schengen cuprinde exclusiv categoriile de date, definite ca date de tip
Schengen, care sunt furnizate de fiecare stat parte şi care sunt necesare în cazurile prevăzute
de convenţia Schengen.
Aceste cazuri sunt :
▪  persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării;

12
Art.39(1-3) din Conventia de punere in aplicare a Acordului Schengen
▪ străinii semnalaţi ca indezirabili (împotriva cărora s-a dispus măsura
interzicerii intrării ori interzicerii şederii pe teritoriul naţional);
▪ persoane dispărute sau persoane care, în interesul propriei protecţii sau
pentru prevenirea ameninţărilor, trebuie plasate în mod provizoriu într-un loc sigur;
▪ martorii, persoane citate a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare în cadrul
unei proceduri penale cu privire la fapte pentru care au fost urmărite sau persoane cărora
trebuie să li se comunice o hotărâre penală sau o cerere de a se prezenta pentru a executa o
pedeapsă privativă de libertate;
▪ persoane şi vehicule semnalate în scopul supravegherii discrete, pentru combaterea
infracţiunilor şi pentru prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii publice;
▪  bunuri căutate pentru a fi confiscate sau pentru a fi utilizate ca probe într-o
procedură penală.

EUROPOL
Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul privind Uniunea
Europeană din 7 februarie 1992. Europol, care are sediul la Haga, în Ţările de Jos, a
început să-şi desfăşoare activitatea la 3 ianuarie 1994 sub denumirea de Unitatea
Droguri Europol (EDU), acţiunile sale fiind limitate la lupta împotriva infracţionalităţiii
legate de droguri.

Convenţia Europol a fost ratificată de toate statele membre ale UE şi a intrat în


vigoare la 1 octombrie 1998. în urma adoptării mai multor hotărâri cu caracter juridic cu
privire la Convenţie, Europol a început să îşi desfăşoare toate activităţile la data de 1
iulie 1999.

Treptat, s-au adăugat şi alte domenii importante de criminalitate. Începând cu 1 ianuarie 2002,
mandatul Europol sa extins pentru a cuprinde toate formele grave de criminalitate internaţională,
aşa cum sunt enumerate în Anexa la Convenţia Europol

În vederea luptei eficiente împotriva crimei internaţionale organizate,


Europol cooperează cu o serie de state terţe şi organizaţii, după cum urmează (în ordine
alfabetică): Albania, Australia, Banca Centrală Europeană, Biroul ONU privind Drogurile
şi Criminalitatea, Bosnia şi Herţegovina, Canada, Centrul European de Monitorizare a
Drogurilor şi Dependenţei de Droguri, CEPOL (Colegiul European de Poliţie), Columbia,
Comisia Europeană, Croaţia, Elveţia, Eurojust, Federaţia Rusă, Fosta Republică Iugoslavă
a Macedoniei, Frontex, Interpol, Islanda, Moldova, Norvegia, Oficiul European de Luptă
Antifraudă (OLAF), Organizaţia Mondială a Vămilor, SITCEN (Centrul comun de situaţii al
UE), Turcia, Statele Unite ale Americii.
Acest lucru se desfăşoară pe baza acordurilor de cooperare încheiate în
conformitate cu Convenţia Europol. Strategia externă a Europol defineşte cadrul în
limitele căruia Europol urmează să-şi desfăşoare activităţile cu privire la parteneri terţi.