Universitatea Transilvania din Brasov

Facultatea de Drept

TEMA: EXTRĂDAREA ACTIVĂ ŞI PASIVĂ

DISCIPLINA: TRANSFERUL DE PROCEDURI IN MATERIE

PENALA

Stanescu Alexandru
 2014

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ IN MATERIE PENALĂ

In ansamblul relatiilor internationale bilaterale sau multilaterale, statele realizand

activitati de colaborare intr-o diversitate de domenii, astfel punandu-se accent preponderent pe
cele politice, militare, juridice, culturale si economice.Evolutia societatii umane, a statelor si
natiunilor s-a datorat relatiilor internationale ce s-au fixat si dezvoltat in timp.

Dezvoltarea acestor relatii internationale au avut ca si consecinta transformarea

structurala in arhitectura mondiala, conducand astfel la crearea unei noi ordini internationale,
intensificand dialogurile politice ce aveau ca principal scop promovarea pacii si respectarea
drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, a principiilor democratiei si a statului de
drept.În declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi
cooperare între state, cooperarea este definită ca o exigenţă majoră a raporturilor dintre state 1.
Increderea reciproca intr-un cadru institutional bine reglementat, a fost “stalpul” principal ce a
stat la baza aparitiei si dezvoltarii cooperarii internationale.

Formele incipiente de cooperare judiciară internaţională în materie penală la începutul

constituirii Uniunii Europene erau reprezentate în principal de cererile de extrădare şi comisiile
rogatorii internaţionale.

Cooperarea judiciară internaţionala în materie penală reprezintă doar un domeniu în cadrul

activităţilor specifice de cooperare între statele lumii,domeniu extrem de important care s-a
impus cu necesitate încă de la începutul secolului trecut. Cooperarea judiciară internaţională în
materie penală nu este o noţiune inventată în secolul trecut,fiind cunoscută din cele mai vechi
timpuri.Inca de la inceput cooperarea judiciară se rezuma la rezolvarea intereselor,de multe ori
personale ale monarhilor în lupta acestora cu opozanţii lor politici.

1
D. Mazilu, Strategia naţională privind politica de cooperare internaţională pentru dezvoltare, în
Revista de Drept Comercial nr. 12/2006, p. 93.

2
Dezvoltarea fără preceden a relaţiilor internaţionale în societatea contemporană a fost însoţită de
o creştere,de asemenea fără precedent, a criminalităţii internaţionale,prin proliferarea unor forme
ale criminalităţii organizate pe teritoriul mai multor state2.

Cresterea criminalitatii transfrontaliere, a impus adoptarea unor instrumente juridice

internationale, zonale si regionale ce avea ca unic scop unificarea eforturilor statelor lumii in
prevenirea si combaterea criminalitatii, impiedicand astfel dezvoltarea criminalitatii
transfrontaliere cu toate formele acesteia, pe teritoriul altor state.

Teorismul, traficul şi consumul de droguri, traficul de armament, muniţii şi substante radio-

active,traficul de carne vie reprezintă principalele forme de manifestare a crimei organizate
transfrontaliere în epoca contemporană, statele incercand astfel impiedicarea evolutiei si
dezvoltarii rapide, perfectionandu-si metodele de combatere a acestui fenomen periculos.

Metodele de combatere cele mai principale si anume: perfecţionarea şi adaparea la nevoile

actuale a cadrului legislativ,cu accent pe incriminarea unor fapte recent apărute în arhitectura
criminalităţii tranfrontaliere; perfecţionarea activităţii de cooperare în plan bilateral,regional sau
mondial ,prin semnarea unor tratate,acorduri,convenţii; organizarea în plan instituţional şi
asigurarea unei logistici performante instituţiilor cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii
criminalităţii tranfrontaliere.

In prezent cooperarea judiciara internationala in materie penala reprezinta o necesitate

asumata de toate statele lumii, ce poate duce la rezultate favorabile in lupta impotriva
criminalitatii transfrontaliere.

In cadrul Uniunii Europene au fost create structuri specializate in identificarea ,prinderea şi

tragerea la raspundere penala a autorilor unor infracţiuni, cat si pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii transfrontaliere.

Crearea unui spaţiu de libertate,securitate şi justiţie,deziderat declarat şi asumat de

UE,nu se poate realiza decât în contextul perfecţionării cooperării judiciare în materie penala

2
Alexandru Boroi,Ion Rusu,Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,Ed.C.H.Beck,Bucureşti
2008,pag 16,apud C.Bulai,B.N.Bulai,Manual de drept penal.Partea generală,Ed.Universul Juridic,Bucureşti
2007,pag.120

3
între statele membre3.

Aderarea Romaniei la UE la 1 ianuarie 2007 a implicat o serie de noi obligaţii,impuse de

altfel de statutul Uniunii, obligaţii ce au ca scop principal necesitatea contribuirii la asigurarea
unui spaţiu european de libertate, securitate şi justiţie la standarde înalte.

Din acest punct de vedere,România a devenit ţară graniţă a UE,având misiunea de a asigura
graniţa externă a statelor comunitare împotriva imigraţiei ilegale,a traficului de arme,droguri ori
a celui de carne vie.

Extinderea spaţiului Schengen, va include în anul 2011 şi România,va crea noi facilităţi pentru
deplasarea uşoară,fără riscuri a elementelor infractoare dintr-un colt în altul al Europei.

Armonizarea incriminării unor fapte de pericol,precum şi a procedurilor de descoperire,cercetare

şi judecare la nivelul statelor membre,va permite realizarea în mai bune condiţii a climatului de
siguranţa civică.

În ultimii ani cooperarea judiciară internaţională a cunoscut noi şi diversificate forme,unele

legiferate prin norme juridice interne altele prevazute în diferite tratate şi convenţii
internaţionale4.

În actuala legislaţie a României formele de cooperare judiciară internaţională sunt

prevazute în Legea 302/20045 şi acestea sunt: extrădarea,predarea în baza unui mandat european
de arestare,transferul de proceduri în materie penala,recunoşterea şi executarea
hotărârilor,transferul persoanelor condamnate,asistenţa judiciară în materie penală precum şi alte
forme de cooperare.

Aplicarea acestei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine
publică şi al altor interese ale României,definite prin Constituţie. Această lege se aplică în baza şi
pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală,cuprinse în
instrumentele juridice internaţionale la care România este parte,pe care le completează în situaţii
nereglementate.

3
Alexandru Boroi,Ion Rusu,op.cit pag.16
4
Alexandru Boroi,Ion Rusu,op.cit,pag.5
5
M.Of. nr. 377 din 31.5.2011

4
 Prin acceptiunea sensului larg, cooperarea judiciara internationala in materie penala se
poate înţelege acea formă de cooperare care vizează activităţi complexe, prin care guvernele
lumii, în scopul reducerii criminalităţii şi creşterii siguranţei propriilor cetăţeni, acţionează
împreună, acordându-şi ajutor reciproc pentru realizarea unor activităţi specifice ca: extrădarea,
predarea în baza unui mandat european de arestare, transfer de proceduri în materie penală,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistenţă judiciară
în materie penală ori alte asemenea forme sau norme stabilite prin legi, tratate, acorduri,
convenţii sau reciprocitate.

EXTRADAREA

Extrădarea una din formele de cooperare internaţională . Extrădarea a fost, la începuturi,

mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea
monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele
convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul
suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea.
Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului
de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta,
persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.”

Chiar şi în aceste condiţii, extrădarea era folosită foarte rar în Evul Mediu, având în
vedere izolarea pregnantă a statelor şi tradiţia existentă în legătură cu dreptul de azil. Şi în
perioada următoare, extrădarea a rămas la discreţia suveranului, căruia fiecare individ îi era
supus.

Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delicvenţilor a aprobat tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest Tratat
prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 septembrie 1990, invitând statele membre să colaboreze, în
cadrul unor aranjamente bilaterale şi multilaterale, în vederea întăririi măsurilor de prevenire a
criminalităţii şi de întărire a procesului de justiţie penală.

Instituţia extrădării în dreptul român apare de la sfârşitul secolului al XIX – lea.

5
 Însă cele mai elocvente izvoare despre instituţia extrădării sunt cele de la începutul
secolului XX, respectiv Constituţia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se
spune: „ Extrădarea refugiaţilor politici este oprită”.

La 20 aprilie 1929 se semnează un Protocol privind considerarea infracţiunilor de

falsificare de monedă ca infracţiuni de drept comun, în ceea ce priveşte extrădarea, iar la 3 mai
1930 Regele semnează Decretul 1460 privind promulgarea legii privind ratificarea Protocolului.

Codul Penal din 1936, denumit şi Codul Penal Carol al II-lea, stipulează, în capitolul IX,
articolul 634, aliniatele 1-6 condiţiile de fond, condiţiile privitoare la infracţiune, pedeapsă şi cu
privire la urmări.

Codul penal român din 1968, în articolele 6 şi 9 are reglementări privitoare la extrădare.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, „ Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor

statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a
obţinut extrădarea lui”. În art. 9 denumit „ Extrădarea” se prevede că aceasta se acordă sau poate
fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în
temeiul legii.

Prima lege privind extrădarea este Legea nr. 4/1971

Constituţia României din anul 1991, în articolul 19, aliniatele 1 şi 2 stipulează:

„ Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România” şi „ Cetăţenii străini şi
apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate”.
Parlamentul României a ratificat şi a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, la data
de 14.05.1997, Convenţia europeană de extrădare, din 13 decembrie 1957, precum şi cele două
protocoale adiţionale la aceasta, din 1975 şi 1978.

In procesul aderării la Uniunea Europeană, s-a impus revizuirea Constituţiei şi pentru a

permite extrădarea din România a cetăţenilor români, interzisă de legea fundamentală adoptată în
anul 1991. Constituţia revizuită în anul 2003 prevede in art 19, alin (1): „ Cetăţeanul român nu
poate fi extrădat sau expulzat din România”, iar alin (2) stabileste ca prin derogare de la

6
prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la
care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.”
Prin art. 24 din Legea nr. 302/2004 astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr.
224/2006, în aplicarea art. 19 alin. 2 din Constituţie, au fost stabilite condiţiile, limitative, în care
cetăţenii români pot fi extrădaţi din România.

În România, extrădarea este reglementată în Constituţie – art. 19, Codul penal – art. 9 şi
Titlul II – „Extrădarea” din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională, astfel
cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 224/2006 .

Din punct de vedere istoric, instituţia extrădării a cunoscut o continuă evoluţie, de la

extrădarea ca act discreţionar al suveranului (secolul XII) la o procedură aproape exclusiv
judiciară, aşa cum este reglementată de decizia - cadru a Consiliului Uniunii Europene privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii
Europene.

Trebuie observat însă că legiuitorul european a simţit nevoia să înlocuiască, exclusiv în

relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene, procedurile clasice de extrădare cu
procedurile de predare în baza unui mandat european de arestare tocmai din cauza faptului că în
toate statele membre ale Uniunii Europene, ca şi în alte state (inclusiv Statele Unite ale
Americii), extrădarea este reglementată în primul rând ca un act de suveranitate al statului,
decizia finală aparţinând executivului (Consiliul de Miniştri în Franţa şi Spania, Departamentul
de Stat în SUA, ministerele de justiţie, eventual împreună cu ministerele de externe, în marea
majoritate a statelor europene).

În contextul spaţiului judiciar european comun şi al evoluţiei criminalităţii transnaţionale

în condiţiile libertăţii de circulaţie, înlocuirea procedurilor formale de extrădare cu mandatul
european de arestare se justifică pe deplin. Pe de altă parte, în context global, procedurile de
extrădare rămân în vigoare, inclusiv în relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene şi state
terţe.

Noţiunea de extrădare a fost folosită pentru prima dată, în mod oficial, în Franţa –
extradition – la 19 februarie 1791, când Adunarea Constituantă a decretat o reuniune a

7
Comitetului Constituţiei şi Comitetului diplomatic pentru introducerea unui proiect de lege cu
privire la extrădare.

Termenul "extradition" este de origine latină şi provine din complementul circumstanţial

de loc ex – în afară, în exterior, urmat de verbul traditio – acţiunea de a livra, de a preda.

Dicţionarul explicativ al Limbii Române defineste exradarea ca fiind: "predarea de către

un stat, unui alt stat, a unui infractor care se găseşte pe teritoriul său spre a fi judecat sau spre a-şi
executa pedeapsa".

În literatura juridică de specialitate s-au formulat diferite definiţii ale extrădării:

Extrădarea este un act de cooperare al statelor împotriva infractorilor de un anumit grad

de periculozitate, pentru a impiedica sustragerea acestora de la răspunderea penală.

„Extrădarea este un act de asistenţă juridică prin care un stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat un inculpat sau un condamnat, care nu este cetăţean al statului solicitat, îl predă pe
acesta, la cererea statului în drept a-l urmări penal, judeca sau supune la executarea condamnării
penale”.Instituţia juridică a extrădării este una din formele cooperării judiciare internaţionale în
materie penală.

În acest context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au fost din ce în ce mai mult
înlocuite de cele multilaterale.„Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în
materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să
predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal
sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul

solicitant.6

Ca instituţie juridică de sine stătătoare, extrădarea a fost reglementată distinct şi în Codul

penal „Carol al II-lea” din 1936, reglementare care supunea extrădarea îndeplinirii unor condiţii
de fond stabilite de convenţiile internaţionale sau unor condiţii de reciprocitate dintre state. De
fapt, acest lucru reprezintă o constantă în reglementarea extrădării, în sistemul nostru de drept, o
constantă care a contribuit la păstrarea, de-a lungul timpului, a trăsăturilor esenţiale ale

6
Florin Răzvan RADU, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică”,revista
„Dreptul”, nr. 2/2006.

8
extrădării. Astfel, extrădarea este în continuare un act bilateral, cu un pronunţat caracter politic şi
reglementată prin norme de drept.

Din punct de vedere al procedurii, extrădarea poate fi:

- obişnuită – atunci când extrădarea se realizează după procedura normală, reglementată de

Convenţia europeană de extrădare şi de legea internă, persoana a cărei extrădare se cere
beneficiind de posibilitatea conferită de acestea de a se apăra impotriva cererii de
extrădare, inclusiv prin exercitarea căii de atac a recursului.
- voluntară – atunci când extrădarea se realizează cu consimţământul persoanei
extrădabile.
- simplificată – atunci când extrădarea se realizează cu consimţământul persoanei
extrădabile, în acest caz, nemaifiind necesară transmiterea unei cereri formale de
extrădare.
În raporturile internaţionale bilaterale, alături de instituţia extrădarii şi, oarecum, diferit
de aceasta funcţionează şi instituţia transferului de deţinuţi. Această instituţie funcţionează după
reguli stabilite prin negociere directă între cele două state, iar condiţiile transferului de deţinuţi
pot fi diferite de la un acord la altul ceea ce face destul de dificil stabilirea unor criterii teoretice
pe baza cărora să funcţioneze. România a încheiat astfel de convenţii cu Turcia, Cehia, Slovacia,
Moldova, China, Egipt, Polonia, Rusia şi alte ţări. Privită prin prisma normelor care
reglementează această instituţie, extrădarea poate fi activă sau pasivă.

Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional, cu o dublă natură juridică:

• a) Pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice în materie

penală, de întrajutorare a statelor, ce se realizează în temeiul unor convenţii pe care le
semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din conceptele de bază ale
dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de suveranitate şi o
manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva criminalităţii.

b) Pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrativ şi/sau

jurisdicţional, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la admisibilitatea
ei.

9
 Extradarea se regaseste in Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara in materie penala
M.Of. nr. 377 din 31.5.2011. in Titlul II cap I.In art.2 din prezenta lege sunt explicati termenii de
extradare activa7 si extradare pasiva8.

Condiţiile privind competenţa şi procedura sunt stabilite de Legea nr. 302/2004, cu

modificările şi completările ulterioare.

Procedura extrădării pasive este guvernată de următoarele principii, prevăzute de legea

română: principiul reciprocităţii, conform căruia „cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi
numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”, principiul dublei
incriminări: extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost
condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea
statului solicitant, cât şi de legea română. Prin derogare, extrădarea poate fi acordată şi dacă
fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă
cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte şi
principiul specialităţii: persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită,
nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii
a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat
extrădarea, în afară de anumite cazuri prevăzute de lege şi principiul non bis in idem, potrivit
căruia extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către
autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este
cerută.

Procedura extrădării din România cuprinde o etapă administrativă şi una judiciară. În

unele state, se poate întâlni fie numai procedura administrativă, fie numai cea judiciară. Etapa
administrativă debutează cu primirea cererii de extrădare, formulată în scris de autoritatea
competentă a statului solicitant, de către Ministerul Justiţiei.

În cazul extrădării active, legea dispune că extrădarea unei persoane împotriva căreia
autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un
mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi
7
h)extrădare activă – procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitant;
8
i)extrădare pasivă – procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat;

10
solicitată statului străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege.

Prevederile legale privind efectele extrădării pasive dispun că existenţa unui proces
penal în faţa autorităţilor judiciare române împotriva persoanei extrădabile sau faptul că
persoana extrădabilă se află în executarea unei pedepse privative de libertate, nu împiedică
extrădarea.

Principalul efect al pronunţării hotărârii definitive constă în predarea extrădatului. Este

considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii
judecătoreşti rămasă definitivă, prin care se dispune extrădarea.

În ceea ce priveşte efectele extrădării active, legea dispune că persoana extrădată, adusă
în România, va fi, de urgenţă, predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare
competente, după caz.

Apreciem că extrădarea reprezintă o modalitate de asistenţă juridică internaţională, care

facilitează realizarea justiţiei naţionale, punând în joc raporturile interstatale stabilite pe cale
diplomatică, iar, prin aplicarea sa, extrădarea este un act judiciar represiv din partea statului
căruia i se solicită, întrucât, de cele mai multe ori, presupune şi arestarea unui infractor a cărui
judecare sau condamnare nu intră în competenţa sa.

Numai privită ca act jurisdicţional, extrădarea poate să garanteze apărarea drepturilor

fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor şi a arbitrariului, realizarea scopului instituţiei de
drept şi producerea consecinţelor urmărite

Menţionăm, de asemenea, importanţa instituţiei autorităţii de lucru judecat în materia

extrădării aflată în strânsă legătură cu principiul specific non bis in idem, conform căruia
hotărârile judecătoreşti rămase definitive dobândesc autoritate de lucru judecat, prezumându-se
că reflectă adevărul. Trăsăturile şi criteriile existenţei autorităţii de lucru judecat sunt puse în
evidenţă prin intermediul practicii judiciare. Apreciem că instituţia autorităţii de lucru judecat îşi
găseşte aplicare şi în materia extrădării şi a cooperării internaţionale, fiind o dovadă a respectării
drepturilor omului, consacrate prin norme interne şi internaţionale.

11
 Astfel, art. 522¹ C.proc.pen., introdus prin Legea nr. 281/2003, care dispune că în cazul
în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi
rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, punându-
se, astfel, în discuţie instituţia autorităţii de lucru judecat, aflată în strânsă legătură cu principiul
non bis in idem, conform căruia hotărârile judecătoreşti rămase definitive dobândesc autoritate
de lucru judecat, prezumându-se că reflectă adevărul (res judicata pro veritate habitur).

Autoritatea de lucru judecat reprezintă situaţia juridică rezultată din soluţionarea

definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus judecăţii. Această situaţie face ca hotărârea
judecătorească rămasă definitivă să dobândească o anumită putere, cunoscută sub denumirea de
autoritate de lucru judecat.

Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritate de lucru judecat are un efect
pozitiv care dă naştere acelui drept subiectiv (potestas agendi) pe baza căruia organele
competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre şi un efect negativ care constă în
împiedicarea pe care o produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal împotriva
aceleiaşi persoane şi cu privire la aceeaşi faptă. Acest efect, concretizat în principiul non bis in
idem, întâlnit şi în materia extrădării, determină un obstacol legal în readucerea în faţa organelor
judiciare a conflictului soluţionat definitive.

În acest sens, în aplicarea celor două efecte ale autorităţii de lucru judecat menţionate
mai sus, Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare dispune că extrădarea unei
persoane care a format obiectul unei judecăţi definitive într-un stat terţ, semnatar al Convenţiei,
pentru fapta sau faptele în vederea cărora cererea este prezentată, nu se va acorda când: s-a
pronunţat, prin acea judecată, achitarea, pedeapsa privativă de libertate sau altă măsură aplicată
a fost executată integral sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii şi nici atunci când
judecătorul a constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat în materie penală, se impune existenţa a două
elemente identice între cauza judecată şi soluţionată printr-o hotărâre judecătorească definitivă
şi cauza care urmează a fi soluţionată şi în perimetrul căreia se produc efectele lucrului judecat
şi anume: identitate de persoane şi identitate de obiect.

12
 În această materie, am apreciat că decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 748 din 14
februarie 2003 reprezintă un valoros studiu de caz pentru instituţia autorităţii de lucru judecat,
atât din punct de vedere al soluţiilor pronunţate în diferitele grade de jurisdicţie, cât şi din punct
de vedere al doctrinei (studiul prof.univ.dr. Ion NEAGU - “Unele consideraţii privind
autoritatea de lucru judecat în materia extrădării” din revista “Dreptul”, anul XIV, seria a III-
a, nr. 5/2003).

Aşadar, apreciem că extrădarea şi expulzarea privite ca măsuri specifice ale condiţiei

juridice a străinului ocupă un rol central în preocupările instituţiilor europene, în scopul
elaborării unui cadru legislativ şi operaţional flexibil, în concordanţă cu respectarea drepturile
omului, căci, dintr-un anumit punct de vedere, extrădarea şi expulzarea constituie două restricţii
aduse dreptului străinului de a circula liber pe teritoriul unui stat, libertăţii de a-şi alege
reşedinţa şi libertăţii de a părăsi orice ţară garantate prin norme constituţionale. Este motivul
pentru care cele mai importante reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul
Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin norme speciale.

In acest context, în opinia noastră, Constituţia României valorifică o regulă de tradiţie,

care poate fi întâlnită şi în alte Constituţii, precum şi în

documentele juridice internaţionale şi anume: cetăţenii proprii nu pot fi nici extrădaţi, nici
expulzaţi; expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de
cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor
săi.

In concluzie, cooperarea europeană judiciară poate servi, în opinia autorului, la

formularea de definiţii comune pentru anumite infracţiuni grave, la armonizarea legislaţiilor
naţionale şi la stabilirea sancţiunilor adecvate.

13
Bibliografie

D. Mazilu, Strategia naţională privind politica de cooperare internaţională pentru dezvoltare,

în Revista de Drept Comercial nr. 12/2006, p. 93.
Alexandru Boroi,Ion Rusu,Cooperarea judiciară internaţională în materie
penală,Ed.C.H.Beck,Bucureşti 2008,pag 16,apud C.Bulai,B.N.Bulai,Manual de drept
penal.Partea generală,Ed.Universul Juridic,Bucureşti 2007,
Al. Boroi, Drept penal, partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006.
Florin Răzvan RADU, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi
juridică”,revista „Dreptul”, nr. 2/2006.

Constitutia Romaniei

Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 publicat in Monitorul Oficial nr. 575 din 29
iunie 2004

Legea nr. 80 din 9 mai 1977 pentru ratificarea conventiei europene de extradare , incheiata la
Paris la 13 decembrie 1957 si a protocoaleleor sale aditionale, incheiata la Strasbourb la 15
octombrie si al 17 martie 1978 / Protocolul Aditional la Conventia Europeana de extradare
(Strasbourg, 15 octombrie)
• Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara in materie penala M.Of. nr. 377 din 31.5.2011

14