Curs Drept Penal European

Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european
Capitolul 1
Noţiuni introductive
1.1. Necesitatea unui drept penal european

In ultimii aproximativ 30 de ani se dicută tot mai des
despre naşterea unui nou domeniu de drept: drept penal
european. Ca majoritatea noilor ramuri de drept şi aceea a
dreptului penal european a fost si este contestată. Se poate
contesta, pe de o parte chiar existenţa independentă a acestei
ramuri a dreptului, şi, când argumentele nu mai pot face faţă,
se poate contesta necesitatea unui drept penal european.
Inutilitatea acestui domeniu de drept internaţional
poate fi argumentată prin ideea de suveranitate a statelor şi
prin diversitatea sistemelor de drept penal naţional.
Suveranitatea implică gestiunea politicii externe,
dreptul de emisie a monedei şi exerciţiul justiţiei. Dreptul penal
este inima suveranităţii naţionale1. Dar se constată că statele
lumii renunţă benevol la exercitarea unor aspecte ale
suveranităţii în favoarea unor organisme, organizaţii
suprastatale. Multe state au renunţat parţial la exerciţiul
suveran privind stabilirea politicii externe în momentul aderării
la structuri politice multinaţionale; un număr de 17 state au
renunţat la dreptul exclusiv de emisie de monedă şi implicit au
abandonat moneda naţională în favoarea monedei unice
europene. Deci, argumentul suveranităţii naţionale împotriva
necesităţii dreptului penal european este răsturnat chiar prin
voinţa statelor de a renunţa parţial la acest atribut al
suveranităţii fie prin adarare la Consiliul Europei, fie prin
aderarea la Uniunea Europeană.
1
J. Pradel, G. Corstens, G. Vermeulen, Droit pénal européen, Paris,
Dalloz, 2009, p. 3;
1
I. Noţiuni introductive
Mai mult normele de drept penal europena nu sunt

norm de aplicabilitate directă. Statele sunt obligate să
transpună în legislaţiile penale naţionale – aşa cum consideră
necesar şi în conformitate cu ansamblul drptului penal naţional
– normele de drept penal european; astfel, suveranitatea – deşi
diminuată – se manifestă prin alegerea modalităţii de
transpunere a normelor europene.
În ceea ce priveşte diversitatea drepturilor penale
naţionale se constată existenţa în Europa a două mari siteme
juridice de drept: dreptul penal „continental” şi common-law.
Trecându-se peste diferenţele majore de ordin politic, juridic,
sociologic sau cultural se constată o tendinţă de armonizare a
dreptului, de apropiere a legislaţiilor penale naţionale. Această
voinţă a statelor Europei s-a născut din necesitatea colaborării
împotriva criminalităţii în general şi a criminalităţii
transnaţionale în special. De altfel, tocmai marea diversitate a
legislaţiilor penale naţionale a generat naşterea dreptului penal
european: statele au considerat de maximă importanţă
elaborarea unor norme comune de prevenire şi combatere a
diferitelor forme ale criminalităţii. Mai mult, referindu-ne
exclusiv la dreptul penal al Uniunii Europene, se constată că,
după renunţarea benevolă la o parte a suveranităţii în favoarea
Comunităţilor Europene, statele au considerat oportun să
„delege” Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene
pentru elaborarea unor norme cu caracter penal cu scopul
imediat al armonizării legislaţiilor penale naţionale, tocmai
pentru a elimina astfel, marea diversitate a acestora;
oportunitatea armonizării legislaţiilor penale naţionale rezultă
din necesitatea existenţei uui set de norme comune în vederea
colaborării interstatale dar şi din necesitatea existenţei unor
incriminări comune tuturor statelor membre ale Uniunii
2
Europene, pentru ombaterea eficientă a unor forme grave de

criminalitate.
Necesitatea armonizării legislaţiilor penale naţionale
este principalul argument al dreptului penal european.
De unde o asemenea necesitate? În a doua
jumătate a secolului XX se remarcă un proces multidimensional
care se manifestă în aproape toate domeniile vieţii sociale:
globalizarea. Procesul de globalizare este rezultatul unor
modificări la nivelul economiei mondiale: eliminarea frontierelor
şi a barierelor vamale, apariţia firmelor multinaţionale,
creşterea competiţiei pe pieţele interne şi externe, creşterea
importanţei resurselor şi a modului în care acestea sunt
consumate. Originea procesului de gobalizare este una
economică, dar această dimensiune a fost însoţită de
globaliraea culturală şi de cea politică. Din nefericire, odată cu
globalizarea se remarcă şi un puternic proces de
internaţionalizare a crimei. Crima organizată s-a globalizat şi
a devenit una dintre principalele puteri economice şi armate ale
lumii”, a afirmat Antonio Maria Costa, directorul executiv al
Biroului Naţiunilor Unite de lupta împotriva drogurilor şi a
criminalităţii (UNODC), la lansarea unui nou raport intitulat
Globalizarea Criminalităţii: Evaluarea Pericolului Crimei
Organizate Transnationale2. Această globalizare a crimei a fost
facilitată nu numai prin fenomenul de globalizare şi prin
deschiderea frontierelor dintre statele membre ale Uniunii
Europene, dar şi prin lipsa unor mijloace efective de prevenire
şi de combatere a criminalităţii organizate la nivel internaţional,
prin inexistenţa unor instrumente care să faciliteze colaborarea
între instituţiile statelor. Aşa cum afirma Kofi Annan,
„globalizarea este o sursă de noi provocări pentru umanitate.
2
http://www.onuinfo.ro
3
Numai o organizare mondială este capabilă să facă faţă

provocărilor la nivel planetar. Când acţionăm împreună, suntem
mai puţin vulnerabili faţă de catastrofele ce ne lovesc pe fiecare
dintre noi“.
Aşadar, de lainteresul naţional, se trece la interesul
colectiv, regional, european constând în necesitatea creării
mecanismelor de colaborare în vederea prevenirii şi combaterii
eficiente a unor forme grave de criminalitate. Mecanismele de
colaborare includ atât norme de drept procesual penal, dar şi
norme de drept material sau execuţional penal.
1.2. Noţiunea de drept penal european.

Expresia de drept penal este înţeleasă, pe de o
parte, ca însemnând ramura de drept ce reuneşte totalitatea
normelor juridice penale, iar pe de altă parte, ca fiind ramura
distinctă a ştiinţelor juridice care studiază aceste norme.
Mai elaborat, dreptul penal reprezintă ansamblul de
norme juridice care reglementează relaţiile sociale ce iau
naştere în acţiunea de prevenire a infracţionalităţii, norme care
determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile
corespunzătoare acestor fapte, precum şiu condiţiile de
aplicare şi executare a sancţiunilor3.
Dacă se raportează definiţia la un anumit teritoriu, s-
ar ajunge la delimitarea între drept penal naţional şi drept penal
internaţional; cu privire la acesta din urmă, s-a arătat în
literatura de specialitate4 că există trei paliere de drept penal
internaţional:
Dreptul penal binaţional dreptul penal care nu
interesează decât două state drept penal mondial. Dreptul
3
M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 4;
4
J. Pradel, op. cit., p. 1;
4
penal „universal” sau mondial se referă la problemele penale

care se pun pe plan internaţional şi cuprinde normele penale cu
valabilitate mondială, adoptate de mai multe state, sub
autoritatea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Dreptul penal regional este un drept penal
internaţional născut din dezvoltarea modalităţilor de colaborare
internaţională care leagă mai mult de trei state independente
aparţinând unei entităţi geografice aparte5. Dreptul penal
regional înglobează totalitatea normelor cu caracter penal (dar
şi procesual penal) asumate de mai mult state, în baza unor
convenţii sau tratate internaţionale.
Dreptul penal european se circumscrie noţiunii de
drept penal regional. Unii autori6 abordează domeniul dreptului
penal european plecând de la normele internaţionale adoptate
de Consiliul Europei. Raţiunea includerii în cadrul dreptului
penal european constă în anteriotatea acestor norme, adoptate
în domeniul dreptului penal; mai mult, se consideră deosebit de
importantă Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale7, document care a generat o
bogată jurisprudenţă ce a influenţat legislaţiile penale naţionale.
Pe de altă parte, în cadrul dreptului penal european se includ şi
normele adoptate la nivelul Uniunii Europene, norme care, în
5
La régionalisation du droit pénal internationale et la protection des
droits de l’homme dans les procedure de cooperation international en
matière pénale, Revue international de droit pénale, 1994, p. 21<
6
J. Pradel, op.cit., p. 39 – 456;
7
Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului și Libertăţilor
Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, a fost semnată la Roma la data de 4 noiembrie 1950,
intrând în vigoare la data de 3 septembrie 1953; Convenţia a fost ratificată
de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial
nr. 135/31.05.1994;
5
ultima perioadă au un caracter obligatoriu pentru statele

membre.
Alţi autori8, motivat de faptul că Uniunea Europeană
este o uniune politică în care cu un sistem juridic propriu în
cadrul căruia statele membre au renunţat parţial la suveranitate
în favoarea organismelor centrale unionale, au considerat că
studierea dreptului penal european trebuie să se facă doar prin
luarea în considerare a normelor juridice cu caracter penal
adoptate de Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European
sau Comisia Europeană. Mai mult se observă şi faptul că,
misiunea Consiliului Europei este una generală, de salvgardare
şi realizare a idealurilor şi pricipiilor care sunt moştenirea
statelor membre şi pentru facilitarea progresului lor economic şi
social9. Consiliul Europei este o organizaţie clasică de drept
internaţional public, care are ca scop cooperarea între statele
membre; pe de altă parte normele adopate de Consiliul Europei
nu sunt obligatorii decât pentru statele care înţeleg să devină
membre ale acestei organizaţii internaţionale.
Nu în ultimul rând, se discută despre un drept penal
al Uniunii Europene, vorbindu-se despre necesitatea adoptării
unui Cod penal al Uniunii Europene.
Se pune problema dacă dreptul penal european este
sau nu o ramură de drept. Prin ramură a dreptului se înţelege
ansamblul distinct de norme juridice, legate organic între ele,
care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific,
folosesc aceeaşi metodă sau complex de metode şi sunt
8
D. Flore, Droit pénal européen. Les enjeux d’une justice pénale
européenne, Bruxelles, Larcier, 2009;
9
Art. 6 din Statutul Consiliului Europei – semnat la Londra la data de 5
mai 1949; intrat în vigoare la data de 3 august 1949.
6
guvernate de anumite principii comune10. Prin urmare pentru a

deveni o ramură de drept, o anumită categorie de norme şi
instituţii juridice, trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie legate între ele printr-un obiect comun;
- să fie caracterizate prin principii comune;
- să utilizeze o metodă proprie în reglementarea
relaţiilor sociale care fac parte din obiectul juridic
comun.
Obiectul dreptului penal constă în relaţii sociale
nonconflictuale – de recomandare – şi conflictuale – de
constrângere penală – de apărare împotriva criminalităţii11. Dar
dreptul penal european s-a desprins din dreptul internaţional
care are ca obiect relaţiile dintre state, ca purtătoare ale
suveranităţii, precum şi relaţiile care se creează între state şi
alte subiecte de drept internaţional12. Dar dacă se consideră
dreptul penal european ca însumând doar normele cu caracter
penal adoptate de către instituţiile centrale ale Uniunii
Europene, rezultă evidente confluenţe cu dreptul comunitar, al
cărui obiect constă în raporturile juridice din cadrul
Comunităţilor Europene, precum şi dintre aceste comunităţi şi
statele membre.
Analizând specificul dreptului penal europena se
constată diferenţe majore dintre orbiectul acestuia şi obiectul
celorlalte ramuri de drept menţionate. Astfel, spre deosebire de
dreptul penal naţional, dreptul penal european nu se adresează
persoanelor (fizice sau juridice), stabilind obligaţii pentru state.
raportat la obiectul dreptului internaţional, dreptulpenal
european presupune, renunţarea parţială din partea statelor a
10
G. Vrabie, S. Popescu, Teoria general a dreptului, Iaşi, Ştefan
Procopiu, 1995, p. 87;
11
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28;
12
V. Creţu, Drept internaţional public, Bucureşti, 2006, p. 17-18;
7
unor atribuţii specifice suveranităţii. De asemenea, chiar dacă

seconsideră că dreptul penal al Uniunii Europene s-a desprins
din dreptul comunitar, se constată că în cazul primului există o
specificitate a relaţiilor sociale care constituie obiectul său.
Referitor la principiile care guvernează dreptul
mpenal european, aceste sunt diferite de cele ale altor ramuri
de drept. Principiile dreptului penal european sunt: principiul
subsidiarităţii, principiul respectării dreturilor fundamentale,
principiul necesităţii şi proporţionalităţii (ultima ratio), principiul
stabilirii unor norme minime de incriminare, principiul securităţii
juridice.
În ceea ce priveşte metodele de reglementare
acestea nu sunt străine dreptului Uniunii Europene, în
Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliul,
Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor – Către o
politică a UE în materie penală: asigurarea punerii în
aplicare a politicilor UE prin intermediul dreptului penal13
stabilindu-se metoda de
Prin urmare, concluzia nu poate fi decât una singură:
dreptul penal european reprezintă astăzi o ramură distinctă de
drept. Dreptul penal european nu este o specie a dreptului
internaţional public, se impune deseori dreptului penal
(naţional) şi, nu în ultimul rând, prezintă o independenţă faţă de
dreptul comunitar.
Pornind de la aceste perspective, se constată că
dreptul penal european este o ramură de drept penal care
cuprinde ansamblul normelor materiale, procedurale şi de
executare a pedepselor penale comune mai multor state
europene, unite prin asumarea unor instrumente juridice.
Aceste instrumente juridice sunt fie declaraţia de aderare
(semnare şi ratificare) din partea statelor, în cazul normelor
13
http://eur-lex.europa.eu/; COM/2011/0573 final;
8
adoptate de Consiliul Europei, fie tratatele de aderare la

Uniunea Europeană – în cazul normelor de drept penal al
Uniunii Europene.
1.3. Trăsăturile dreptului penal european

Ce diferenţiază dreptul penal european de alte
ramuri de drept? S-a arătat că dreptul penal european are
tangenţe cu dreptul penal (naţional) dreptul internaţional,
dreptul comunitar sau dreptul Uniunii Europene, dar, raportat la
obiect, principii şi metode, este o ramură aparte de drept.
Reglementând relaţii sociale referitoare la apărarea
împotriva criminalităţii, dreptul penal european prezintă
trăsături specifice dreptul penal naţional. Pe de altă parte, fiind
constituit din norme juridice comune mai multor state europene,
rezultă şi împrumutarea unor caracteristici ale dreptului
internaţional. Nu în ultimul rând, născut din dreptul comunitar,
odată cu elaborarea celui de-al treilea pilonal Uniunii Europene,
dreptul penal european a preluat trăsături ale dreptului
comunitar.
Dar aceste transferuri de trăsături a determinar
specializarea caracteristicilor dreptului penal european:
a. Suprastatalitate: dreptul penal european este
un drept comun mai multor state europene. Odată cu
aderarea la Uniunea Europeană sau cu adoptatare şi
ratificarea Tratatului de la Maastricht, statele membre au fost
de acord cu elaborarea celui de-al treilea pilon al Uniunii: b.
Temeiul juridic pentru adoptarea la nivelul Uniunii Europene a
unor documente obligatorii pentru statele membre l-a constituit
art. K1 din Tratatul privind Uniunea Europeană14.
14
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) sau Tratatul de la
Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Tratatul de la
9
b. Obligativitate: normele de drept penal

european sunt obligatorii. Statele membre sunt obligate să
transpună în legislaţiile naţionale normele adoptate de
organismele centrale ale Uniunii Europene. Statele au doar
dreptulde opţiune în ceea ce priveşte modalităţile de transpune
în dreptul penal naţional. Obligativitatea este doar pentru state
nu şi pentru persoanele fizice sau juridice.
c. Lipsa aplicabilităţii directe. Spre deosebire de o
serie de norme comunitare, normele de drept penal europena
nu se bucură de aplicabilitate directă, această caracteristică a
dreptului comunitar fiind înlăturată de principiul legalităţii
incriminării. În cazul în care statul nu a procedat la
transpunerea în legislaţia naţională a normelor de drept
material penal european, acestea nu pot fi aplicabile unor
persoane fizice sau juridice.
d. Dreptul penal european este un drept de
exemplaritate, cooperare şi integrare. Normele de drept
penal european reprezintă un model pentru legislaţiile penale
naţionale, scopul fiind acela de armonizare a acestora în
vederea prevenirii criminalităţii transnaţionale.
Exemplaritateapoate avea ca sens şi faptul că normele penale
europene ar putea determina şi alte state din afara Uniunii să le
„împrumute”, în vedere atingerii aceluiaşi scop: prevenirea şi
combaterea eficientă a criminalităţii15.
Rolul dreptului penal european este de a crea
mecanisme de cooperare între autorităţile judiciare naţionale,
precum şi între acestea şi institituţiile europene. Cooperarea
priveşte toate fazele procesului penal: ancheta penală,
Maastricht privind Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 noiembrie

1993.
15
D. Flore, op. cit., p. 17;
10
judecata şi executarea hotărârilor judecătoreşti penale

definitive.
Prin crearea mecanismelor de cooperare judiciară în
materie penală, prin adoptarea unor norme în deptul penal
naţional luându-se ca model normele de drept penal european,
se realizează procesul de integrare în ceea ce priveşte
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. Se
ajunge astfel la crearea unei justiţii penale europene, care se
suprapune sistemelor de drept penal naţional16.
e. Diversitate – dreptul penal european cuprinde
norme de drept penal material, norme de procedură penală
– cooperare judiciară – şi norme refritoare la executarea
hotărârilor judecătoreşti penale.
Pe de altă parte, politicile Uniunii Europene acoperă
o mare varietate de subiecte, cu privire la care, în ultimele două
decenii, au fost elaborate norme comune pentru bunăstarea
cetăţenilor. Aceste domenii de politică variază de la norme
privind uniunea vamală şi piaţa internă până la cele referitoare
la protecţia mediului. În toate aceste domenii de politică, statele
membre au obligaţia de a se asigura că încălcarea legislaţiei
UE este sancţionată în mod eficace, proporţional şi disuasiv. În
general, statele membre pot alege natura sancţiunii, care nu
trebuie să fie de natură penală, putând fi şi administrativă17.
f. Excepţionalitate – normele de drept penal
european privesc forme grave de infracţionalitate.
16
G. Corstens, Vers une justice pénale européenne, pp. 1033-1045, in
Mélanges offerts à Jean Pradel. Le droit pénal à l’aube du troisième
millénaire, Paris : Cujas, 2006, p. 1159;
17
Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor – Către o politică a UE
în materie penală: asigurarea punerii în aplicare a politicilor UE prin
intermediul dreptului penal;
11
Conform art. K.1 din Tratatul de la Maastricht

(modificat prin Tratatul de la Amsterdam18, devenind articolul
29), obiectivul de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie
într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie se realizează
prin prevenirea criminalităţii, organizate sau de alt tip, şi
prin combaterea acestui fenomen, în special a
terorismului, a traficului de fiinţe umane şi a infracţiunilor
împotriva copiilor, a traficului de droguri, a traficului de
arme, a corupţiei şi fraudei.
1.4. Principiile dreptului penal european

Dreptul penal european, fiind de esenţă un drept
penal şi, totodată un drept comunitar, prezintă ca principii
generale:
- principiul subsidiarităţii presupune căUniunea
Europeană poate legifera doar dacă obiectivul respectiv nu
poate fi atins mai eficace prin măsuri la nivel naţional sau
regional şi local, putând fi realizat mai bine la nivelul Uniunii
datorită amplorii sau a efectelor acţiunii propuse;
- principiul respectării drepturilor fundamentale,
astfel cum sunt garantate de Carta drepturilor fundamentale a
UE şi de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie respectate în orice
domeniu deg politică al Uniunii. Măsurile de drept penal sunt
sensibile din punctul de vedere al respectării drepturilor
fundamentale19.
În vizuinea Comisiei Europene, procesul de
elaborare a normelor de drept penal european trebuie guvernat
de o serie de principii:
18
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de către statele membre ale
UE la 2 octombrie 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999.
19
COM/2011/0573 final;
12
- necesitatea normelor de dept penal european

– dreptul penal ca măsură de ultimă instanţă (ultima ratio).
Adoptarea normelor de drept penal european trebuie să fie
precedată de analiza necesităţii, în sensul de a se verifica dacă
alte măsuri înafara dreptului penal, ar putea fi suficiente de a
asigura aplicarea politicii; pe de altă parte, necesitatea
adoptării de norme minime privind dreptul penal, instituţiile UE
trebuie să se poată baza pe dovezi factuale clare cu privire la
natura sau efectele infracţiunii în cauză şi cu privire la existenţa
unei situaţii juridice divergente din toate statele membre, care
ar putea pericilita asigurarea punerii în aplicare eficace a unei
politici UE care face obiectul armonizării. Din acest motiv,
autorităţile naţionale trebuie să pună la dispoziţia UE date
statistice care să îi permită să analizeze situaţia de fapt. Ca
parte a acţiunii sale de monitorizare, Comisia va elabora
planuri de colectare a unor date statistice şi a unor dovezi
suplimentare pentru a aborda domeniile care fac obiectul
articolului 325 alineatul (4) şi al articolului 83 alineatul (2);
- stabilirea unor norme minime pentru
implementarea în legislaţiile penale naţionale – conform
articolului 83 din Tratatul de la Lisabona, definiţia
infracţiunilor şi sancţiunilor penale este limitată la
„norme minime”;
- principiul securităţii juridice – impune definirea
clară a comportamentului care trebuie considerat a intra sub
incidenţa sancţiunilor penale;
- proporţionalitatea sancţiunilor – priveşte două
aspecte: includerea unor alte sancţiuni decât încarcerarea şi
amenda şi impunerea sau nu a răspunderii penale sau de altă
natură pentru persoana juridică.
13
Florin CĂŞUNEANU – Drept penal European
CAPITOLUL 2
Apariţia şi dezvoltarea dreptului penal european.
Izvoarele dreptului penal european
2.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene
Analizând sursa conţinutului dreptului Uniunii

Europene, se constată că există trei categorii de izvoare:
a. Izvoarele originare (primare), în care sunt
incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar
constituite de: Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi
Europene, Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din
1967, Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene privind Groenlanda (17 martie 1984),
Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de
la Nisa, Tratatul de la Lisobona. Pe lână acestea sunt izvoare
primare şi deciziile si tratatele de aderare, decizia şi actul
privind alegerile directe în Parlamentul European (1976), cele
două tratate bugetare sau deciziile privind resursele proprii ale
Comunităţilor.
Trebuie observat că o mare parte din izvoarele
primare sunt înlocuite treptat cu alte izvoare, pe măsura
dezvoltării procesului de integrare europeană.
b. Izvoarele secundare (derivate) cuprind actele
adoptate de institutiile comunitare în scopul aplicării
prevederilor Tratatului. În fapt, aceste izvoare sunt
regulamentele, directivele şi deciziile adoptate în conformitate
cu normele din izvoarele primare, cu principiile generale ale
dreptului comunitar şi cu obiectivele fundamentale ale Uniunii,
toate având un caracter obligatoriu. De asemenea, tot în
această categorie intră şi recomandările şi avizele care nu au
1
II. Apariţia şi dezvoltarea dreptului penal european.
forţă juridică obligatori, având un rol de apropiere a legislaţiilor
naţionale; astfel acestea sunt instrumente utile de orientare a
legislaţiilor interne.
c. Izvoarele terţiare includ internaţionale la care
Comunitatea Europeană este parte şi convenţiile între statele
membrecare creează norme uniform aplicabile pe teritoriul
Uniunii Europene1.
Pe lângă acestea, jurisprudenţa este recunoscută ca
izvor al dreptului Uniunii Europene, avându-se în vedere că
acesta este un drept incomplet. În consecinţă, jurisprudenţa
capătă o importanţă deosebită, Curtea Europeană de Justiţie
contribuind major, prin practica sa, la dezvoltarea dreptului.
2.2. Apariţia şi dezvoltarea dreptului penal

european
În mod oarecum similar, dreptul penal european,
desprins din derptul Uniunii Europene, prezintă aceleaşi
categorii de izvoare, cu excluderea jurisprudenţei Curţii
Europene de Justiţie, avându-se în vedere specificul dreptului
penal.
La începuturile Comunităţilor Europene, dimensiunea
penală a lipsit din actele constitutive. Tratatul de la Roma nu a
prevăzut nicio dispoziţie cu caracter penal, întrucât justiţia
penală nu a fost avută în vedere ca politică sau ca obiectiv al
Comunităţilor. Cu toate acestea, dreptul comunitar a exercitat
importante influenţe asupra legislaţiilor penale naţionale, prin
1
Acordurile între statelemembre sunt de două categorii:
- acorduri care rezultă din deciziile adoptate de Consiliul Uniunii
Europene;
- acorduri prevăzute în tratate;
2
principiul efectului egativ sau al efectului pozitiv al dreptului

comunitar asupra dreptului penal naţional2.
Principiul dreptului negativ sau al neutralizării
dreptului penal naţional constă în faptul că legiuitorii naţionali
sunt împiedicaţi să adopte o normă penală contrară unei nrome
comunitare existente.
Principiul efectului pozitiv este contrariul primului
principiu: existenţa unei reguli comunitare poate impune
legiuitorului naţional adoptarea unor măsuri de natură penală în
legislaţia internă, cu scopul de a da eficienţă normei
comunitare.
Pe lângă aceste două influenţe asupra sistemelor de
drept penal naţional, a existat şi există cazul particular al
protecţiei intereselor financiare ale Comunităţilor Europene. La
nivel central, în mod paradoxal, mult timp nu au existat iniţiative
de natură penală; cu toate acestea, majoritatea statelor
membre s-au considerat responsabile de a proceda din proprie
iniţiativă la adoptarea de măsuri privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene. Astfel, protejarea
intereselor comunitare a depins, multă vreme de ordinea
juridică a statelor membre.
Actul de naştere a dreptului penal european îl
constituie înfiinţarea grupului TREVI3, format din miniştrii de
interne ai ţărilor membre ale Comunităţii Europene. Acum
începe prima din cele patru etape4 ale dezvoltării politicii
penale comune în spaţiul a ceea ce astăzi se numeşte Uniunea
2
D. Flore, op. cit., p. 24;
3
Numele grupului este un acronim ce provine din abrevierea cuvintelor
franceze: „Terrorism, radicalisme, extremism et violence internationale”;
4
Eldar Hasanov – Infracţionalitatea în domeniul drogurilor şi lupta
împotriva ei în Uniunea Europeană, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2007,
p. 37 şi urm.;
3
Europeană. În această etapă, instituţiile comunitare nu
dispuneau de competenţe specifice domeniului dreptului penal;
de aceea, grupul TREVI şi alte grupuri de lucru înfiinţate au
funcţionat în afara limitelor sistemului de drept şi instituţional al
Comunităţii Europene.
În aceeaşi ani, apare ideea spaţiului juridic
European, creându-se un grup de lucru ad hoc de înalţi
funcţionari5, cu mandatul de cercetare a posibilităţilor de
colaborare judiciară. Rezultatul muncii grupului a fost un acord
al statelor membre ale Comunităţii Europene asupra aplicării
Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului6, toate
statele membre fiind obligate să adopte această convenţie.
De asemenea, grupul ad hoc a iniţiat un proiect de
convenţie de cooperare în materie penală, stabilindu-se, în
principal o procedură simplificată de extrădare între statele
membre; câmpul de aplicare al acesteia nu a fost limitat doar la
actele de terorism, prevăzându-se un ansamblu de acte din
categoria criminalităţii grave. Proiectul nu a fost adoptat
datorită opoziţiei Olandei la întâlnire miniştrilor de justiţie din
data de 19 iunie 1980 de la Roma.
A doua etapă îşi are începutul la înfiinţarea Uniunii
Europene – Tratatul privind Uniunea Europeană de la
Maastricht, semnat la 17 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993.
Prin Tratatul de la Maastricht este instituită
Uniunea Europeană, structurată pe trei piloni: I. Comunitatea
5
Grupul ad hoc a fost creat de Consiliul European din 12- 13 aprilie
1976;
6
Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului a fost adoptată
de Consiliul Europei la Strasbourg, la data de 27 ianuarie 1977; România a
ratificat Convenţia Legea nr. 19 din 28 februarie 1997, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1997;
4
europeană (pilon supranaţional); II. Politica externă şi de

securitate comună (pilon interguvernamental); III. Justiţia şi
afacerile interne - JAI (pilon interguvernamental); procesul
decizional în pilonii II şi III este caracterizat prin votul cu
unanimitate în Consiliul European şi limitarea rolului PE, acesta
fiind doar consultat;
Din acest moment, lupta împotriva criminalităţii

grave a intrat în sfera de competenţe, având ca bază secţiunea
VI din tratat – „Prevederi privind cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală”. În acest fel, lupta comună
împotriva criminalităţii a fost inclusă în cadrul pilonului al treilea
al Uniunii Europene numit Colaborare în domeniul justiţiei şi a
afacerilor interne. Dar pe parcursul acestei etape, Uniunea
Europeană nu a dobândit puteri legislative în cadrul celui de-al
treilea pilon, neavând posibilitatea adoptării, de una singură, a
unor acte normative privind combaterea criminalităţii. În
vederea realizării obiectivului celui de-al treilea pilon, instituţiile
Uniunii Europene au apelat la emiterea a trei categorii de acte:
- Poziţii comune, rezoluţii şi recomandări ale
Consiliului Uniunii Europene;
- Acţiuni comune;
- Convenţii între statele membre.
Cel de-al treilea tip de act este cel care a
reprezentat principalul instrument juridic utilizat în cadrul
politicii comune a Uniunii Europene. În această etapă au fost
emise o serie de convenţii de importanţă deosebită în
realizarea scopului pilonului III al Uniunii Europene: Convenţia
privind procedurile simplificate de extrădare între statele
membre ale Uniunii Europene (10 martie 1995), Convenţia de
extrădare între statele membre ale Uniunii Europene (27
septembrie 1996) sau Convenţia privind constituirea Oficiului
5
European de Poliţie – EUROPOL (26 iulie 1995, intrată în
vigoare la data de 1 octombrie 1998, dar fiind operaţională la 1
iulie 1999)7.
A treia etapă începe odată cu Tratatul de la
Amsterdam, de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene
şi a altor acte anexe (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999). De la data intrării în vigoare, Uniunea
Europeană a dobândit puteri legislative în cadrul celui de-al
treilea pilon, având posibilitatea emiterii de rezoluţii şi decizii
obligatorii din punct de vedere juridic.
Tratatul de la Amsterdam a introdus conceptul de
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; o parte din domeniul
Justiţie şi Afaceri Interne (vizele, dreptul de azil, imigrarea şi
alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor – titlul IV
TCE) este transferată în pilonul I (comunitar, suprastatal), iar
pilonul III (titlul VI TCE), este limitat la cooperarea poliţienească
şi judiciară în materie penală;
Prevederile cuprinse în Tratatul de la Amsterdam au
fost continuate cu cele din Tratatul de la Nisa din 2001. Prin
acesta se extinde sfera acţiunilor comune ce urmau a fi
adoptate de instituţiile Uniunii şi se înfiinţează o nouă instituţie
– Eurojust – cu scopul de a contribui la coordonarea dintre
autorităţile naţionale cu competenţe de investigare şi urmărire
penală în domeniul infracţionalităţii organizate şi
transfrontaliere.
Ultima etapă, îşi are începutul în Tratatul de la
8
Lisabona care finalizează procesul de suprastatalizare a
7
Iniţial, la data de 3 ianuarie 1994 s-a înfiinţat Brigada Droguri Europol,
care a fost transformată în Oficiul European de Poliţie (Europol);
6
domeniului Justiţie şi Afaceri Interne; astfel, pentru toate

instrumentele din acest domeniu este prevăzută a fi utilizată
procedura ordinară a codeciziei şi votul majorităţii calificate în
Consiliul European, cu excepţia cazului în care prevederi
specifice stipulează altfel. Prin urmare, dispar instrumentele
specifice pilonului III, deciziile-cadru, care vor fi înlocuite de
directive. În plus, instrumentele adoptate în acest domeniu vor
face obiectul controlului jurisdicţional al Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene.
. Adoptarea tratatului a fost necesară întrucât
normele existente erau concepute pentru o Uniune mult mai
mică, o Uniune care nu se vedea nevoită să se confrunte cu
provocări globale cum ar fi schimbările climatice, recesiunea
mondială sau criminalitatea transfrontalieră internaţională. În
această situaţie, statele membre au recunoscut de comun
acord că tratatele existente nu ofereau Uniunii Europene
instrumentele de care are nevoie pentru a face faţă acestor
provocări şi pentru a înfrunta schimbările.
Unul din principalele obiective ale Tratatului este de
a oferi cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie fără frontiere interne.
Politicile destinate acestui obiectiv nu mai sunt
„separate” în cadrul Pilonului III. Cooperarea politienească şi
judiciară în materie penală este unită cu pilonul comunitar –
Pilonul I – alcătuind un domeniu supranaţional.
Unirea pilonilor I şi III prezintă o serie de avantaje
precum:
- se realizează o coerenţă în exercitarea
competenţelor UE în diferitele domenii JAI; regulile procesului
8
Tratatul de la Lisabona a fost semnat de cele 27 de state membre ale
Uniunii Europene la 13 decembrie 2007.
7
decizional vor fi aceleaşi indiferent dacă este vorba de un
instrument de cooperare poliţienească sau judiciară în materie
penală sau de un instrument de cooperare juridicară în materie
civilă;
- se simplifică procesului de adoptare a actelor
normative, nemaifiind necesar votul cu unanimitate în Consiliul
European, creându-se astfel o mai mare eficienţă;
- se implică Parlamentul European în codecizie,
comparativ cu procedura consultării, ceea ce conduce la
democratizarea şi legitimizarea procesului decisional;
- se insituie controlul jurisdicţional al Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene asupra instrumentelor adoptate în
cadrul politicilor penale;
Pe de altă parte, exprimarea suveranităţii în
domeniul dreptului penal este diminuată considerabil, crescând
riscul unei creşteri substanţiale a numărului de instrumente
legislative promovate şi adoptate în această materie de către
instituţiile centrale ale Uniunii Europene.
2.3. Dispoziţii privind politica penală adoptate de

Tratatul de la Lisabona – Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (TFUE)
TFUE stabileşte pentru prima dată în mod expres

categorii de competenţe: regula o constituie competenţele
partajate sau complementare, prevăzându-se şi competenţe
exclusive, precum şi de sprijin sau suplimentare (art. 29-6
9
Art. 2 (1) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă
exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi
adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă
acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru
punerea în aplicare a actelor Uniunii.
8
TFUE). Fiecărei categorii de competenţe îi sunt alocate

domenii specifice.
Fac obiectul competenţei exclusive: uniunea
vamală, reguli de concurenţă necesare în vederea funcţionării
pieţei interne; politica monetară a statele membre care au
adoptat euro; conservarea resurselor biologice marine, în
cadrul politicii comune de pescuit; politica comercială comună;
încheierea unui acord internaţional atunci când încheierea sa
este prevăzută într-un act normativ al Uniunii sau este necesar
pentru a permite Uniunii să exercite competenţa sa internă, sau
(2) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu

statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot
legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest
domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care
Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou
competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai
exercite.
(3) Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a
forţei de muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul tratat,
pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă.
(4) Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului
privind Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică
externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de
apărare comună.
(5) În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este
competenta să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a
acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în
aceste domenii.
Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza
dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica
armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale
statelor membre.
(6) Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite
prin dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu.
9
în măsura în care încheierea sa poate afecta regulile comune
ori modifica domeniul lor de aplicare.
Fac obiectul competenţei partajate: spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie; piaţa internă; coeziunea
economică, socială şi teritorială; agricultura şi pescuitul cu
excepţia conservării resurselor biologice marine; mediul;
protecţia consumatorilor; transporturile; energia etc. În cazul
competenţei partajate, lista este exemplificativă, iar nu
limitativă. În cazul competenţei partajate, statele membre îşi
pot exercita competenţa numai dacă UE nu şi-a exercitat
propria competenţă (art. 2 alin. 2 TFUE); de asemenea,
exercitarea competenţei partajate se face cu respectarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 5 TUE). Potrivit
Protocolului privind exercitarea competenţelor partajate, atunci
când UE întreprinde acţiuni într-un anumit domeniu, sfera de
aplicare a competenţei este limitată la elementele vizate de
acţiunile întreprinse, nu se extinde la întregul domeniu.
UE are competenţe de sprijin/suplimentare în
domeniile: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, industrie,
turistatele membre, educaţie, pregătire vocaţională, tineret şi
sport, protecţie civilă, cooperare administrativă.
Curtea Europeană de Justiţie
Anterior Tratatului de la Lisabona, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene avea o competenţă limitată la
acţiunile în anulare şi cereri preliminare (art. 35 TUE); în cazul
acestora din urmă, competenţa CJCE era condiţionată de
formularea unei declaraţii a statele membre, prin care era
acceptată jurisdicţia comunitară. După intrarea în vigoare a
Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene, întregul domeniul
al Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie intră sub jurisdicţia
10
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu excepţia menţionată

la art. 276 TFUE10.
În temeiul art. 267 TFUE:
• orice instanţă naţională, iar nu doar instanţa de
ultim grad de jurisdicţie va putea adresa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene cereri preliminare;
• în materia cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală procedura preliminară va putea fi iniţiată de
orice instanţă naţională, din orice statele membre, indiferent
dacă acesta a formulat sau nu, anterior, o declaraţie de
acceptare a jurisdicţiei CJCE în temeiul art. 35 alin. 2 TUE;
• COM va putea declanşa procedura în constatarea
neîndeplinirii obligaţiilor de statele membre (infringement) şi cu
privire la instrumentele din domeniul cooperării poliţieneşti şi
judiciare în materie penală (după 5 ani de la intrarea în vigoare
a TL).
Politica în domeniul Cooperării judiciare în
materie penală (art. 82-86 TFUE) cuprinde cinci aspecte
principale:
a. Recunoaşterea reciprocă, cooperarea
judiciară şi procedura penală (art. 82 TFUE)
Art. 82 alin. 111 defineşte de o manieră mai clară
elementele cooperării judiciare în materie penală şi prevede în
10
În exercitarea atribuţiilor sale privind dispoziţiile părţii a treia titlul V
capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă să verifice
legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de
alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu
privire la exercitarea responsabilităţilor care le revin statelor membre în
vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii interne.
11
Art. 82 alin. 1 TFUE
11
mod expres şi limitativ măsurile pe care UE le poate adopta în
această materie. Nu există o extindere semnificativă a
competenţelor UE.
Art. 82 alin. 212 stabileşte de o manieră mai clară
competenţa UE de a adopta măsuri de procedură penală,
(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se

întemeiază pe principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi
a deciziilor judiciare şi include apropierea actelor cu putere de lege şi a
normelor administrative ale statelor membre în domeniile prevăzute la
alineatul (2) şi la articolul 83.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:
(a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în
întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătoreşti şi decizii
judiciare;
(b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între statele
membre;
(c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din
justiţie;
(d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau echivalente ale
statelor membre în materie de urmărire penală şi executare a deciziilor.
12
Art. 82 alin. 2 TFUE: (2) În măsura în care este necesar pentru a
facilita recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor
judiciare, precum şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală
cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând
prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili
norme minime. Aceste norme minime iau în considerare diferenţele
existente între tradiţiile juridice şi sistemele de drept ale statelor membre.
Acestea se referă la:
(a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
(b) drepturile persoanelor în procedura penală;
(c) drepturile victimelor criminalităţii;
(d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul le-a
identificat în prealabil printr-o decizie; pentru adoptarea acestei decizii,
Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.
12
condiţionat de existenţa unei dimensiuni transfrontaliere

(cerinţă menţionată pentru prima dată în mod expres).
Lista ariilor în care UE poate lua măsuri este
exhaustivă, referindu-se la admisibilitatea reciprocă a probelor
între statele membre, drepturile persoanelor în procedura
penală, drepturile victimelor criminalităţii. Extinderea ariilor de
acţiune se poate face numai cu votul unanim al Consiliul
European, după aprobarea PE.
b. apropierea normelor de drept penal material
(art. 83 TFUE)
Art. 83 alin. 113 clarifică, şi în domeniul dreptului
material penal, competenţele de reglementare ale UE,
recunoscând un status quo rezultat urmare actelor normative
europene deja adoptate în materie.
Adoptarea normelor minime prevăzute la prezentul alineat nu împiedică

statele membre să menţină sau să adopte un nivel mai ridicat de protecţie a
persoanelor.
13
Art. 83 alin. 1 TFUE: Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin
directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme
minime cu privire la definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domenii ale
criminalităţii de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce
rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni ori din nevoia specială de
a le combate pornind de la o bază comună.
Aceste domenii ale criminalităţii sunt următoarele: terorismul, traficul de
persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, traficul ilicit de
droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupţia, contrafacerea
mijloacelor de plată, criminalitatea informatică şi criminalitatea organizată.
În funcţie de evoluţia criminalităţii, Consiliul poate adopta o decizie care
să identifice alte domenii ale criminalităţii care îndeplinesc criteriile
prevăzute la prezentul alineat. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după
aprobarea Parlamentului European.
13
Art. 83 alin. 214 constituie o noutate faţă de
prevederile anterioare ale TUE şi conţine un temei juridic
suplimentar pentru apropierea dreptului penal material din
statele membre atunci când stabilirea infracţiunilor şi
sancţiunilor aplicabile se dovedeşte indispensabilă pentru a
asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii
într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de
armonizare. Prevederea consacră legislativ jurisprudenţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene în materie.
c. Eurojust. Art. 85 TFUE preia în mare parte
conţinutul fostului art. 31 alin. 2 TUE. Misiunea Eurojust este de
a susţine şi consolida coordonarea şi cooperarea dintre
autorităţile naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură
cu formele grave de criminalitate care afectează două sau mai
multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze
comune, prin operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor
membre şi de Europol şi prin informaţii furnizate de acestea.
Atribuţiile Eurojust menţionate în TFUE nu se
schimbă în mod substanţial de cele reglementate prin TUE în
forma anterioară; acestea pot include (a) începerea de
cercetări penale, precum şi propunerea de începere a urmăririi
penale efectuate de autorităţile naţionale competente, în
special cele referitoare la infracţiuni care aduc atingere
14
Art. 83 alin. 2 TFUE: În cazul în care apropierea actelor cu putere de
lege şi a normelor administrative ale statelor membre în materie penală se
dovedeşte indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a
unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de
armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la definirea
infracţiunilor şi a sancţiunilor în domeniul în cauză.
Directivele se adoptă printr-o procedură legislativă ordinară sau
specială identică cu cea utilizată pentru adoptarea măsurilor de armonizare
în cauză, fără a aduce atingere articolului 76.
14
intereselor financiare ale Uniunii; (b) coordonarea cercetărilor şi

a urmăririlor penale; (c) consolidarea cooperării judiciare,
inclusiv prin soluţionarea conflictelor de competenţă şi prin
strânsa cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană;
d. Parchetul european (art. 86 TFUE). Scopul
instituirii acestei instituţii, astfel cum este prevăzut la art. 86
alin. 1 TFUE, este de combatere infracţiunile care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Parchetul european poate fi instituit prin
regulament al Consiliul European adoptat în conformitate cu o
procedură legislativă specială; este necesar votul cu
unanimitate33 al Consiliul European şi aprobarea PE.
Parchetul european are competenţa de a cerceta,
de a urmări şi de a trimite în judecată, după caz, în colaborare
cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii; Parchetul european exercită
în faţa instanţelor competente ale statelor membre acţiunea
publică în legătură cu aceste infracţiuni.
Principalele aspecte problematice legate de
instituirea Parchetului european pot fi sintetizate astfel:
• Este dificil a se evalua impactul activităţii
procurorilor europeni asupra activităţii procurorilor naţionali şi
modul în care relaţionarea dintre cele două categorii de
procurori se va realiza;
• Nu este foarte clar se ce înţelege prin infracţiuni
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniuni; stabilirea
tuturor faptelor care se circumscriu acestei categorii de
infracţiuni poate fi problematică;
• Nu se cunosc, la acest moment, detalii cu privire
la modalitatea efectivă în care Parchetul european ar urma să
funcţioneze efectiv, TFUE constituind doar temeiul juridic iniţial
pentru elaborarea actelor normative subsecvente.
15
d. Consacrarea, pentru prima dată a principiului
recunoaşterii reciproce (art. 67 alin. 3, art. 82 alin. 1, 2
TFUE), admiţându-i-se rolul esenţial în materie.
*****
Privind dintr-o altă perspectivă, se pot identifica trei
etape referitoare la adoptarea actelor normative privind lupta
împotriva criminalităţii organizate:
a. etapa actelor fără forţă juridică obligatorie:
este vorba despre etapa de început, în cadrul căreia se
adoptau doar recomandări adresate statelor membre. Acestea
nu au forţă juridică obligatorie, dar statele membre se angajau
să procedeze la adoptarea, de către fiecare în parte, a unor
norme care să conducă la o unitate de concepţie privind
multiplele noţiuni din sfera criminalităţii organizate. Cu titlu de
exemplu se pot enumera următoarele:
− Rezoluţia Consiliului 95/C 327/04 din 23
noiembrie 1995 privind protecţia martorilor, în legătură cu
lupta împotriva crimei organizate internaţionale;
− Rezoluţia Consiliului din 20 decembrie
1996 referitoare la cooperarea cu justiţia, în contextul
luptei împotriva crimei organizate (97 / C 10/01)
− Rezoluţia Consiliului din 21 decembrie
1998 în materie de prevenire a crimei organizate pentru
stabilirea unei strategii cuprinzătoare pentru a lupta
împotriva criminalităţii aceasta (98 / C 408/01)
− Recomandarea Consiliului 1999/C 373/01
din 9 decembrie 1999 cu privire la cooperarea în lupta
împotriva finanţării terorismului.
Pe de altă parte, în cadrul aceleiaşi orientări, s-a
manifestat şi deschiderea Uniunii Europene pentru actele
adoptate la nivel european de către Consiliul Europei. Astfel, s-
16
a declarat sprijinul pentru o convenţie a Organizaţiei Naţiunilor

Unite împotriva crimei organizate15;
b. etapa elaborării legislaţiei cadru comune. În
pofida recomandărilor Consiliului Uniunii Europene, nu s-au
înregistrat progrese în lupta împotriva criminalităţii organizate şi
a terorismului. În aceste condiţii, a devenit prioritară o abordare
comună de către statele membre. Această necesitate s-a
justificat prin eterogenitatea conceptelor fundamentale din
această sferă: criminalitate organizată, grup infracţional
organizat, terorism, etc. Temeiul juridic pentru adoptarea la
nivelul Uniunii Europene a unor documente obligatorii pentru
statele membre l-a constituit art. K1 din Tratatul privind
Uniunea Europeană16. În acest articol, se prevede că „în scopul
realizării obiectivelor Uniunii, în special a liberei circulaţii a
persoanelor, şi fără a aduce atingere competenţelor
Comunităţii Europene, statele membre consideră domeniile
următoare ca fiind probleme de interes comun:
(1) politica de azil;
(2) regulile privind trecerea frontierelor externe
ale statelor membre de către persoane şi exercitarea
controlului asupra acestei treceri;
(3) politica de imigrare şi politica faţă de
resortisanţii ţărilor terţe:
15
Poziţia comună 1999/235/JAI din 29 martie 1999 definită de Consiliu
pe baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind
propunerea de convenţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva crimei
organizate;
16
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) sau Tratatul de la
Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Tratatul de la
Maastricht privind Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 noiembrie
1993.
17
(a) condiţiile de intrare şi de circulaţie ale
resortisanţilor din ţările terţe pe teritoriul statelor membre;
(b) condiţiile de şedere ale resortisanţilor ţărilor
terţe pe teritoriul statelor membre, inclusiv reîntregirea
familiei şi accesul pe piaţă a forţei de muncă;
(c) lupta împotriva imigraţiei, şederii şi muncii
ilegale a resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul statelor
membre;
(4) lupta împotriva toxicomaniei în măsura în
care acest domeniu nu este reglementat de punctele (7),
(8) si (9);
(5) lupta împotriva fraudei de dimensiuni
internaţionale în măsura în care acest domeniu nu este
reglementat de punctele (7), (8) si (9);
(6) cooperarea judiciară în domeniul civil;
(7) cooperarea judiciară în domeniul penal;
(8) cooperarea vamală;
(9) cooperarea poliţienească în vederea
prevenirii şi a luptei împotriva terorismului, traficului
ilegal de droguri şi a altor forme grave de
criminalitate internaţională, inclusiv, dacă este
necesar, anumite aspecte ale cooperării vamale, în
legătură cu organizarea la scara Uniunii a unui sistem de
schimburi de informaţii în cadrul unui Birou European de
Poliţie (Europol).”
Art. K.1 din Tratatul de la Maastricht a fost modificat
prin Tratatul de la Amsterdam17, devenind articolul 29: „Fără a
aduce atingere competenţelor Comunităţii Europene, obiectivul
Uniunii este acela de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de
17
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de către statele membre ale
UE la 2 octombrie 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999.
18
protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin

elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre în domeniul
cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, prin
prevenirea rasismului şi xenofobiei şi prin combaterea acestor
fenomene.
Acest obiectiv se realizează prin prevenirea
criminalităţii, organizate sau de alt tip, şi prin combaterea
acestui fenomen, în special a terorismului, a traficului de
fiinţe umane şi a infracţiunilor împotriva copiilor, a
traficului de droguri, a traficului de arme, a corupţiei şi
fraudei, prin:
- o mai strânsă cooperare între forţele de
poliţie, autorităţile vamale şi alte autorităţi competente din
statele membre, atât direct, cât şi prin intermediul Oficiului
European de Poliţie (Europol), în conformitate cu
articolele K.2 şi K.4 (devenite art. 30 şi 32);
- o mai strânsă cooperare între autorităţile
judiciare şi alte autorităţi competente din statele membre,
în conformitate cu articolul K.3 literele (a) şi(d), şi cu
articolul K.4 (devenite art. 31 lit. a-d şi 32);
- uniformizarea, atât cât este necesar, a
reglementărilor de drept penal ale statelor membre, în
conformitate cu articolul K.3 litera (e) (devenit art. 31 lit.
e).”
În baza art. K.1 (actual articolul 29), dar şi a art. K.3
(actual articolul 31), Consiliul Uniunii Europene a adoptat o
serie de acţiuni comune, prin care s-a urmărit crearea unui
sistem omogen de reprimare a infracţiunilor considerate ca
făcând parte din sfera criminalităţii organizate. De asemenea,
prin aceste acţiuni comune, statele membre au fost obligate a
proceda la incriminarea obligatorie a unor forme de infracţiuni
de criminalitate organizată, Consiliul Uniunii Europene stabilind
19
noţiunile de bază care urmau să fie folosite – criminalitate
organizată, terorism, trafic de persoane, trafic de droguri – dar
şi modalităţi de cooperare între state în vederea combaterii
criminalităţii organizate sub toate formele ei.
Principalele acţiuni şi poziţii comune adoptate de
Consiliu în baza articolelor K.1 şi K.3 sunt:
1. Acţiunea comună 98/733/JAI din 21 decembrie
1998 adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, privind incriminarea participării la o
organizaţie criminală în statele membre ale Uniunii Europene;
2. Acţiunea comună 96/610/JAI din 15 octombrie
privind Uniunea Europeană referitoare la crearea şi menţinerea
unui registru al competenţelor, cunoştinţelor şi expertizelor
specializate în domeniul luptei împotriva terorismului, destinat
să faciliteze cooperarea antiteroristă dintre statele membre ale
Uniunii Europene;
privind Uniunea Europeană privind spălarea banilor,
identificarea, urmărirea, îngheţarea sau sechestrarea şi
confiscarea instrumentelor şi a produselor infracţiunii;
4. Acţiunea comună 96/700/JHA din 29
noiembrie 1996, adoptată de Consiliu în baza articolului K.3 din
Tratatul privind Uniunea Europeană, de stabilire a unui
program de stimulare şi schimburi pentru cei responsabili cu
acţiunea împotriva traficului de fiinţe umane şi a exploatării
sexuale a copiilor;
5. Acţiunea comună 97/154/JHA din 24 februarie
1997, adoptată de Consiliu în baza articolului K.3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană cu privire la lupta împotriva
traficului de fiinţe umane şi a exploatării sexuale a copiilor;
20
6. Acţiunea comună 98/428/JAI din 29 iunie 1998

adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, de creare a unei Reţele Judiciare
Europene;
7. Acţiunea comună 95/73/JAI din 10 martie 1995
adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană cu privire la Unitatea Droguri
Europol;
privind Uniunea Europeană de extindere a mandatului acordat
Unităţii Droguri Europol;
Pe lângă acţiunile comune adoptate de către
Consiliul Uniunii Europene, acesta a procedat şi la adoptarea
unor decizii sau decizii-cadru prin care, fie a reluat cele stabilite
în acţiunile comune, fie a stabilit un cadru mai complex, prin
aprofundarea noţiunilor şi a reglementărilor comune. Cu titlu de
exemplu menţionăm următoarele:
1. Decizia-cadru a Consiliului nr. 2008/841/JAI din
24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate;
13 iunie 2002 privind combaterea terorismului;
3. Decizia nr. 2005/671/JAI a Consiliului din 20
septembrie 2005 privind schimbul de informaţii şi cooperarea
referitoare la infracţiunile de terorism;
28 noiembrie 2008 de modificare a Deciziei-cadru
2002/475/JAI privind combaterea terorismului ;
25 octombrie 2004 de stabilire a dispoziţiilor minime privind
elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile
aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri;
21
26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea,
îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi
produselor infracţiunii;
19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane;
22 iulie 2003 privind combaterea corupţiei în sectorul privat;
Toate acestea au creat un cadru comun obligatoriu
de urmat de către statele membre. În principal, scopul adoptării
acestor acte a fost multiplu: pe de o parte s-a urmărit
uniformizarea incriminărilor în satele membre prin utilizarea
aceloraşi noţiuni de bază, pe de altă parte, s-a urmărit şi
crearea unor mecanisme de colaborare atât între statele
membre ale Uniunii Europene cât şi între acestea şi
organismele comunitare cu atribuţii în combaterea diferitelor
forme ale criminalităţii organizate.
Dar, întrucât, simpla adoptare a cadrului legislativ
comun nu era suficient, fiind necesară monitorizarea legislaţiilor
statelor în domeniile reglementate şi a stabilirii de noi obiective
la nivel comunitar, s-a trecut la a treia etapă:
c. etapa punerii în aplicare, a analizei rezultatelor
obţinute, a elaborării de strategii şi planuri de luptă
împotriva diferitelor forme ale criminalităţii organizate.
Datorită amplificării fenomenelor de crimă organizată,
amplificare ce necesită noi abordări de combatere, la nivelul
Uniunii Europene au fost elaborate planuri şi strategii de luptă
împotriva acestor flagele ale contemporaneităţii.
Astfel au fost elaborate:
22
- Prevenirea şi controlul crimei organizate –

strategia Uniunii Europene pentru următoriu mileniu (2000 / C
124/01)18;
- Programul de la Haga - Consolidarea libertăţii,
securităţii şi justiţiei în Uniunea Europeană19;
- Planul de acţiune al Consiliului şi Comisiei
2005 / C 198/01 de punere în aplicare a Programului de la
Haga pentru consolidarea libertăţii, securităţii şi justiţiei în
Uniunea Europeană;20
- Decizia Consiliului 2007/124/CE din 12
februarie 2007 de stabilire pentru perioada 2007-2013, în
cadrul programului general „Securitate şi protecţia libertăţilor”,
a programului specific „Prevenirea, pregătirea şi gestionarea
consecinţelor terorismului şi ale altor riscuri legate de
securitate”21;
- Strategiile antidrog ale Uniunii Europene pentru
anii 2000 – 200422, respectiv 2005 – 201223;
- Planul de acţiune antidrog al Uniunii Europene
pentru anii 2005 – 200824;
După adoptarea cadrului normativ comun, Uniunea
Europeană a procedat la verificarea îndeplinirii de către statele
18
Prevention et controle de la criminalite organisée une strategie de
l'Union européenne pour le prochain millenaire (2000/C 124/01) - JO C 124,
03.05.2000;
19
Le Programme de la Haye: Renforcer la liberté, la sécurité et la
justice dans l'Union Européenne (2005/C 53/01) – JO de l'Union
européenne nr. C 53/1 du 3.3.2005
20
JO nr. C 198 din 12/08/2005 p. 0001 – 0022;
21
JO nr. L 58/1 din 24.2.2007;
22
Adoptată la 1 decembrie 1999 – CORDROGUE 64 REV 2;
23
Adoptată la 22 noiembrie 2004 – CORDROGUE 77 SAN 187;
24
Plan d'action antidrogue de l'Union européenne (2005-2008) – JO nr.
C 168 du 08/07/2005 p. 0001 – 0018 ;
23
membre a obligaţiilor impuse prin acţiunile comune adoptate.
De asemenea, s-a procedat la înfiinţarea unor organisme25 la
nivel european care au printre atribuţii şi monitorizarea
acţiunilor întreprinse atât de către fiecare stat în parte, cât şi a
acţiunilor de la nivel comunitar. În acelaşi timp, Comisia, dar şi
organismele create au fost mandatate a întocmi rapoarte
periodice cu privire la situaţiile existente în anumite domenii de
luptă împotriva criminalităţii organizate. Astfel, sunt rapoartele
anuale întocmite de către Oficiul European de Luptă Anti-
Fraudă, dar mai ales ale EUROPOL: rapoartele anuale
(generale), rapoartele speciale privind „evaluarea ameninţării
crimei organizate” (OCTA26) precum şi rapoartele speciale
privind „situaţia şi tendinţa terorismului” (TE-SAT27).
25
Exemple: Colegiul European de Poliţie (CEPOL) – înfiinţat prin
Decizia Consiliului 2005 / 681 / JAI din 20 septembrie 2005) publicată în JO
nr. L 256 din 01/10/2005 p. 0063 - 0070; European Monitoring Centre for
Drugs and Drug Addiction (EMCDDA) – înfiinţat în anul 1993, Oficiul
European de Luptă Anti-Fraudă – înfiinţat în 1999, ultimele două fiind în
subordinea Comisiei Uniunii Europene;
26
EU Organised Crime Threat Assessment – raport anual care,
începând cu anul 2007 a înlocuit raportul anual al Uniunii Europene asupra
crimei organizate;
27
EU Terrorism Situation and Trend Report;
24
CAPITOLUL 3
Norma de drept penal european
3.1. Norma de drept comunitar
Asupra noţiunii de normă juridică, s-a arătat1 că

aceasta este o regulă de conduită, instituită de puterea publică
sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată
la nevoie, prin forţa coercitivă a statului sau că norma de drept
este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie,
instituită sau sancţionată de autoritatea publică, aplicată din
conştiinţa juridică a oamenilor şi, în caz de abatere, prin
constrângerea asigurată de autoritatea publică.
Caracterele normei de drept sunt: generalitatea2,
prescriptibilitatea3, impersonalitatea4, obligativitatea5,
coercibilitatea6, validitatea7 şi implică un raport intersubiectiv8.
1
Ioan Ceterchi, Introducerea în teoria generală a dreptului, Editura
ALL, Bucureşti 1993, p. 35;
2
Trăsătura de generalitate înseamnă faptul că norma juridică se aplică
de fiecare dată când exisă condiţiile prevăzute în ipoteza ei;
3
Caracterul prescriptibilităţii presupune faptul că norma juridică
stabileşte anumite obiective si impune o anumita conduită, care constă într-
o acţiune sau inacţiune umană;
4
Caracterul impersonalităţii presupune faptul norma de drept se
adresează unor persoane nedeterminate;
5
Caracterul obligativităţii presupune faptul că norma juridică trebuie sa
fie aplicată inclusiv prin mijloace coercitive;
6
Caracterul coercitiv este strâns legat de cel al obligativităţii,
presupunând posibilitatea utilizării forţei de către autorităţi în cazul
neaplicării acesteia de buna voie;
7
Caracterul validităţii înseamnă că norma juridică trebuie să fie în
vigoare ca urmare a unui act legal de emitere a ei;
-1-
III. Norma de drept penal european
În general, structura normei juridice presupune trei

părţi: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
IPOTEZA este acea parte a normei juridice care
stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora
se aplică dispoziţiile legale şi categoriile de subiecte cărora le
este destinată.
DISPOZIŢIA – (miezul normei juridice) – prevede
conduita ce trebuie urmată în ipoteza dată, stabilind drepturile
subiective şi obligaţiile corespunzătoare ale persoanelor vizate
de respectiva normă.
SANCŢIUNEA indică urmările nerespectării
dispoziţiei normei juridice, adică măsurile ce se pot lua
împotriva celor care au încalcat dispozăţia şi care se aduc la
îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
Normele juridice sunt clasificate în diverse categorii
după criterii variate:
a) după izvorul de drept în care sunt încorporate şi
după funcţia lor juridică, normele de drept pot fi cuprinse în legi,
ordonanţe guvernamentale, acte normative elaborate de
organele administraţiei de stat centrale şi locale.
b) după modul de cuprindere a părţilor structurale ale
normei juridice:
- complete, care cuprind toate elementele
constitutive;
- norme juridice de trimitere, care se completează cu
norme din acelaşi act normativ sau cu norme din alte acte
normative existente;
8
Această trăsătură înseamnă faptul că norma juridică exprimă trăsătura
generală a dreptului de a avea semnificaţie pentru viaţa socială, relaţiile
dintre oameni, acţiunile externe ale persoanelor;
-2-
- norme juridice în alb, care urmează să se

completeze cu dispoziţii din acte normative ce urmează să fie
adoptate.
c) după sfera de aplicare şi gradul de generalitate:
- norme generale, care se aplică tuturor relaţiilor
sociale dintr-o ramură de drept;
- norme speciale, care se aplică numai unei anumite
categorii de relaţii din cadrul unei ramuri de drept;
- norme de excepţie, care sunt date în completarea
unei norme generale sau speciale, instituind un regim
derogator de la ele.
d) după caracterul conduitei pe care o prescriu:
- norme imperative, a căror respectare se impune
obligatoriu, fără a fi admisă nici o derogare sub ameninţarea
sancţiunii9;.
- norme dispozitive, a căror aplicare este lăsată la
dispoziţia subiecţilor de drept cărora li se adresează10.
9
Normele imperative pot fi: onerative (prescriu în mod expres obligaţiile
de săvârşire a unei acţiuni) şi/sau prohibitive (interzic săvârsirea unei acţiuni
sau o anume conduită);
10
Normele dispozitive pot fi: norme permisive (nici nu interzic savârşirea
unui act şi nici nu impun o acţiune, ci stabilesc doar anumite drepturi unor
subiecte de drept vizate), norme supletive (lasă posibilitatea subiecţilor de
drept de a-şi alege o anumită conduită în anumite limite), norme stimulative
(stabilesc stimulente şi condiţii de acordare a acestora de către organele
competente. În ipoteza îndeplinită, condiţiile respectivei norme devin
obligatorii), norme de recomandare (prevăd o anumită conduită pe care
statul o recomandă unor organe ale sale sau unor cetăţeni, iar în ipoteza în
care destinatarii lor îşi însuşesc recomandările, normele capătă caracter
obligatoriu), norme punitive (prevăd sancţiunile juridice pentru cei ce înfrâng
normele juridice; aceste norme au un caracter imperativ, şi în funcţie de
modul de redactare, pot fi: onerative sau prohibitive), norme organizatorice
-3-
e) după obiectul şi metoda reglementării juridice

(ramura de drept din care fac parte):
- norme de drept civil;
- norme de drept constituţional;
- norme de drept administrativ;
- norme de drept procesual civil;
- norme de drept penal;
- norme de drept procesual penal;
- norme de dreptul muncii;
- norme de drept comunitar etc.
Din această ultimă clasificare, rapotat şi la definiţia
normei juridice, rezultă că norma de drept comunitar reprezintă
reguli de conduită, adresate instituţiilor Uniunii Europene,
statelor membre şi resortisanţilor acestora, impersonale şi, în
general obligatorii, instituite şi aplicate prin voinţa comună a
statelor.
În general, normele de drept comunitar se adresează
satelor membre ale Uniunii Europene sau instituţiilor acesteia.
Prin introducerea competenţei exclusive ale Uniunii Europene,
apreciem că normele de drept din domeniile
3.2. Norma de drept penal european
În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, Uniunea

Europeană a primit un temei juridic explicit pentru adoptarea de
directive în materie de drept penal, care să asigure punerea în
aplicare eficace a politicilor “unionale”, care au făcut obiectul
(urmăresc să fundamenteze cadrul de funcţionare al instituţiilor şi celorlalte

organisme sociale, modul de înfiinţare, scopul, competenţa, relaţiile în
sistem);
-4-
unor măsuri de armonizare. Obiectivul global al politicii în

materie penală este consolidarea încrederii cetăţenilor în faptul
că trăiesc într-o “Europă a libertăţii, securităţii şi justiţiei”,
precum şi în faptul că legislaţia Uniunii Europene care le
protejează interesele este pusă în aplicare integral şi este
asigurată pe deplin respectarea acesteia şi că, în acelaşi timp,
UE va acţiona cu respectarea integrală a subsidiarităţii, a
proporţionalităţii şi a altor principii de bază ale tratatului11.
Uniunea Europeană poate adopta, în temeiul
articolului 83 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,
directive care să prevadă norme minime privind dreptul penal al
UE pentru diferite infracţiuni:
- în primul rând, pot fi adoptate măsuri cu privire la o
listă de zece „euroinfracţiuni”12: terorism, traficul de persoane
şi exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, traficul ilicit de
droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupţie,
contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică şi
criminalitatea organizată.13 Aceste infracţiuni merită, prin
definiţie, să fie abordate la nivelul UE, ca urmare a gravităţii lor
11
Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor – Către o politică a UE
în materie penală: asigurarea punerii în aplicare a politicilor UE prin
intermediul dreptului penal – COM/2011/0573 final;
12
Conform articolului 83 alin. 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene;
13
A se vedea Decizia-cadru privind combaterea terorismului
(2002/475/JAI), JO L 164/3 din 22.6.2002, Decizia-cadru de stabilire a
dispoziţiilor minime privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi
sancţiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri (2004/757/JAI)
din 11.11.2004, Directiva privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane şi protejarea victimelor acestuia, precum şi de înlocuire a Deciziei-
cadru 2002/629/JAI a Consiliului, JO L 101/1 din 15.4.2011;
-5-
deosebite şi a dimensiunii transfrontaliere, astfel cum se

prevede în tratat. Majoritatea domeniilor infracţionalităţii fac
deja obiectul unor acte legislative adoptate înainte de Tratatul
de la Lisabona, care au fost actualizate sau sunt în curs de
actualizare. „Euroinfracţiuni” suplimentare pot fi definite doar de
către Consiliu, hotărând în unanimitate, după aprobarea
Parlamentului European14.
- în al doilea rând, Parlamentului European şi
Consiliului are posibilitatea să stabilească, pe baza unei
propuneri a Comisiei: „norme minime referitoare la definirea
infracţiunilor şi a sancţiunilor în cazul în care apropierea actelor
cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre în materie penală se dovedeşte indispensabilă pentru
a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii
într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de
armonizare”15. Nu sunt enumerate limitativ sau explicativ
infracţiunile specifice, dar prevede o condiţie prealabilă pentru
adoptarea de măsuri de drept penal la nivelul UE: îndeplinirea
unor criterii de natură juridică.
Aşadar, norma de drept penal european reprezintă o
regulă adoptată de către Consiliu şi Parlament (procedura
codeciziei), prin care se stabilesc măsuri de drept penal cu rolul
de a asigura punerea eficace în aplicare a politicilor UE,
recunoscut de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Normele de drept penal european se adoptă atunci când
statele membre nu reuşesc, prin normele interne de drept
penal să asigure aplicarea politicilor Uniunii, aceasta
14
COM/2011/0573 final;
15 15
Conform articolului 83 alin. 2 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene;
-6-
considerând necesar să reglementeze, prin norme minime,

sancţiunile pe care statele membre trebuie să le prevadă în
legislaţia lor naţională.
3.3. Conţinutul normelor de drept penal european
Se poate vorbi despre un conţinutul standard doar in

cazul normei de drept penal material. Tratatele nu stabilesc un
asemenea conţinut. Comisia Europeană, în Comunicarea către
Parlamentul European, Consiliul, Comitetul Economic şi Social,
Comitetul Regiunilor – Către o politică a UE în materie
penală: asigurarea punerii în aplicare a politicilor UE prin
intermediul dreptului penal, a considerat necesar de a arăta
care ar trebui să fie conţinutul unei norme de drept penal
adoptată la nivelul Uniunii Europene. În concepţia Comisiei, o
astfel de normă trebuie să conţină următoarele elemente:
definiţia, dispoziţii privind competenţa şi sancţiunile.
Definiţia (sau conţinutul constitutiv) infracţiunilor
trebuie să cuprindă descrierea comportamentului considerat
infracţional, prin acesta înţelegându-se atât comportamentul
principalului autor al infracţiunii (în toate cazurile), dar şi
comportamentul auxiliar, precum instigarea şi complicitatea (în
majoritatea cazurilor, acolo unde se impune). De asemenea,
definiţia poate include şi tentativa de a comite infracţiunea.
De asemenea, definiţia se referă la comportamentul
deliberat (comis cu forma de vinovăţie a intenţiei), nefiind
exclusă posibilitatea prevederii, în unele cazuri, a
comportamentului care denotă neglijenţă gravă.
Tot în cadrul definiţiei se poate stabili, în detaliu,
circumstanţele care ar trebui considerate „agravante” sau
„atenuante”, în scopul stabilirii sancţiunii într-un anumit caz. În
-7-
general, legislaţia UE se referă atât la infracţiunile săvârşite de

persoane fizice, cât şi la cele săvârşite de persoane juridice,
cum ar fi societăţi sau asociaţii. Cu toate acestea, în legislaţia
existentă, statele membre au avut întotdeauna posibilitatea de
a alege tipul de răspundere al persoanelor juridice în ceea ce
priveşte comiterea infracţiunilor penale, întrucât conceptul
răspunderii penale a persoanelor juridice nu există în toate
ordinile juridice naţionale.
În ceea ce priveşte sancţiunile, prin dreptul penal al
Uniunii Europene se poate solicita statelor membre să adopte
sancţiuni penale eficace, proporţionale şi disuasive pentru un
anumit comportament.
Eficacitatea impune ca sancţiunea să fie adecvată
pentru realizarea obiectivului dorit, respectiv respectarea
normelor; proporţionalitatea impune ca sancţiunea să fie
proporţională cu gravitatea comportamentului şi ca efectele
sale să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivului, iar disuasiunea impune ca sancţiunile să constituie
o măsură adecvată de descurajare pentru potenţialii autori de
infracţiuni.
Uneori, dreptul penal al Uniunii Europene stabileşte
mai exact ce tipuri şi/sau niveluri de sancţiuni trebuie să fie
aplicabile. Pot fi, de asemenea, incluse dispoziţii privind
confiscarea. Obiectivul principal al apropierii legislaţiei la nivelul
întregii Uniunii Europene nu este acela de a majora nivelul
sancţiunilor corespunzătoare aplicabile în statele membre, ci
mai degrabă de a reduce gradul de variaţie dintre sistemele
naţionale şi de a garanta faptul că cerinţele de aplicare a unor
sancţiuni „eficace, proporţionale şi disuasive” sunt efectiv
îndeplinite în toate statele membre.
-8-
Mai mult, legislaţia UE poate acoperi normele privind

competenţa, precum şi alte aspecte care se consideră că fac
parte din definiţie ca elemente necesare pentru aplicarea
eficace a dispoziţiei juridice.
3.4. Adoptarea normelor de drept penal european
Statele membre ale Uniunii Europene au consimţit

ca, odată cu aderarea la UE, să-şi transfere o parte dintre
competenţe instituţiilor UE în anumite domenii politice.
Astfel, instituţiile UE adoptă decizii cu aplicare
supranaţională obligatorie în cadrul procedurilor lor
legislative şi executive, al procedurilor bugetare, al
procedurilor de numire şi al procedurilor cvasi-
constituţionale.
Tratatul de la Roma a învestit Comisia cu
competenţe de propunere şi de negociere, în principal în
domeniul legislaţiei şi al relaţiilor economice externe, şi a
atribuit competenţe decizionale Consiliului sau, în cazul
numirilor, reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
Tratatul a acordat Parlamentului competenţă consultativă.
Rolul Parlamentului a crescut treptat, în domeniul
bugetar prin reformele din anii 1970 şi 1975, în domeniul
legislativ prin Actul Unic European, iar în domeniul numirilor
prin Tratatul de la Maastricht. Actul Unic European a învestit,
de asemenea, Parlamentul cu dreptul de a autoriza ratificarea
tratatelor de aderare şi de asociere. Tratatul de la Maastricht
a extins această competenţă asupra altor tratate internaŢionale
de anumite tipuri. Tratatul de la Amsterdam a avut un rol
deosebit pentru progresul Comunităţii spre democratizare, prin
simplificarea procedurii de codecizie, extinderea ei la noi
-9-
domenii şi întărirea rolul Parlamentului în numirea Comisiei.

Ulterior, Tratatul de la Nisa a extins considerabil
competenţele Parlamentului. Pe de o parte, procedura de
codecizie (în cadrul căreia Parlamentul are aceleaşi
competenŢe ca şi Consiliul) se aplică aproape tuturor
domeniilor noi în care Consiliul decide prin majoritate
calificată. Pe de altă parte, Parlamentul a dobândit aceleaşi
competenţe ca şi statele membre privind sesizarea CurŢii de
JustiŢie. Tratatul de la Lisabona este un alt pas calitativ
important spre egalitatea deplină cu Consiliul în ceea ce
priveşte legislaţia şi finanţele Uniunii Europene.
Conform Tratatului de la Lisabona privind
funcţionarea Uniunii Europene, în prezent adoptarea normelor
Uniunii Europene se face, de regulă prin procedura legislativă
ordinară (fosta procedură de codecizie). La aceasta se adaugă
procedurile speciale a consultării16 şi a aprobării17, pentru care
16
Înaintea luării unei decizii, Consiliul şi/sau Parlamentul trebuie să ia
în considerare avizul Parlamentului şi, dacă este necesar, cel al
Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor. Acest lucru
este necesar întrucât, fără o astfel de consultare, actul este ilegal şi poate
fi anulat de către Curtea de Justiţie; spre exemplu, în conformitate cu
articolul 289 TFUE, consultarea este o procedură legislativă specială prin
care Parlamentului i se solicită avizul cu privire la legislaţia propusă, înainte
ca aceasta să fie adoptată de Consiliu.
17
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, procedura de
aprobare se aplică în special clauzei de flexibilitate orizontală (fostul
articol 308 din TCE, respectiv înainte articolul 235). Alte exemple sunt
combaterea discriminării [articolul 19 alineatul (1) din TFUE], calitatea de
membru al Uniunii Europene (articolul 49 din TUE) şi condiţiile de
retragere din Uniune (articolul 50 din TUE). În plus, este necesară
aprobarea Parlamentului pentru acordurile de asociere, pentru aderarea
Uniunii la CEDO, pentru acordurile care stabilesc un cadru instituţional
- 10 -
domeniile de aplicare sunt mai reduse, precum şi cooperarea

consolidată; de asemenea, există şi o serie de proceduri
speciale precum procedura bugetară, procedura de numire,
procedura privind încheierea acordurilor internaţionale şi
procedurile cvasi-constituţionale.
3.4.1. Etapele procesului politic de elaborare a
unui act legislativ comunitar
Elaborarea unui act legislativ comunitar parcurge trei
etape:
a. Etapa de pregătire şi iniţiere a unui proiect de
act legislativ – rol esenţial Comisia Europeană.
Un proiect de act legislativ comunitar – regulament,
directivă sau decizie – este elaborat de către serviciul sau
direcţia generală a Comisiei, coordonatoare pe domeniul în
care se reglementează, numai după consultarea internă a
celorlalte servicii interesate de proiectul de act comunitar şi
consultarea externă a autorităţilor naţionale şi a celorlalţi
actori interesaţi18.
special, pentru acordurile cu implicaţii bugetare semnificative şi pentru

acordurile din domenii în care se aplică brocedura legislativă ordinară.
18
Modalităţile de luare a deciziei în cadrul Comisiei sunt:
Procedura orală - Comisia decide prin vot cu majoritate simplă,
iar în caz de egalitate, votul Preşedintelui Comisiei este decisiv (reuniunile
săptămânale ale Colegiului);
Procedura scrisă – propunerea de act legislativ este comunicată în
scris membrilor Comisiei, care pot aduce amendamente sau exprima
rezerve în termenul prevăzut. Un membru al Colegiului poate solicita
organizarea unei dezbateri. Dacă nu există amendamente sau rezerve,
propunerea este adoptată de către Comisie.
Abilitare – pentru măsuri administrative, unde marja de apreciere
este limitată, Colegiul poate să mandateze pe unul sau mai mulţi dintre
comisari să ia o anumită decizie
Delegare – idem, pentru un director general sau şef de serviciu
- 11 -
Conform art. 11 din Tratatul privind Uniunea

Europeană şi art. 24 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene, cel puţin 1 milion de cetăţeni, provenind dintr-un
număr semnificativ de statele membre, pot solicita Comisiei să
prezinte o propunere de act normativ, atunci când acesta este
necesar în vederea aplicării prevederilor tratatelor. Norme
detaliate de aplicare a acestei proceduri vor fi adoptate ulterior
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Conform art. 289 alin. 4 TFUE, „în cazurile specifice
prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la iniţiativa
unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la
recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea
Curţii de Justiţie sau a Băncii Europene de Investiţii”.
b. Etapa de consultare cu societatea civilă – rol
esenţial Comisia Europeană. Înainte de a prezenta o
propunere de acte legislativ spre adoptare în Colegiul
Comisarilor, Comisia trebuie să fie la curent cu evoluţiile
sectorului care face obiectul reglementării şi să se asigure că
propunerea de act legislativ comunitar răspunde preocupărilor
actorilor interesaţi. De aceea, Comisia întreprinde consultări
atât cu administraţiile statelor membre, cât şi cu societatea
civilă. Consultarea actorilor interesaţi într-o etapă cât mai
precoce a procesului politic de elaborare a unui act legislativ,
contribuie la îmbunătăţirea rezultatului politic şi consolidează
implicarea publicului în dialogul cu Comisia.
c. Etapa decizională – rol esenţial Consiliul UE şi
Parlamentul European.
Anterior Tratatului de la Lisabona, existau patru
proceduri legislative comunitare (supranaţionale – pentru
pilierul I)
- 12 -
Contrar sistemelor naţionale, unde actele legislative

se adoptă în Parlament, Uniunea Europeană acorda un rol
legislativ important reprezentanţilor statelor membre în cadrul
Consiliului. Pe parcursul evoluţiei instituţionale, competenţele
legislative ale Parlamentului European au fost consolidate.
Procedurile decizionale erau: consultarea, cooperarea,
codecizia şi avizul conform. În cadrul procedurii de
cooperare şi de codecizie, Consiliul şi Parlamentul legifera
împreună. Consiliul adopta cu majoritate calificată o poziţie
comună care reflecta poziţia statelor membre faţă propunerea
de act legislativ prezentată de Comisie, în conformitate cu
rezoluţiile Parlamentului European (comisiile parlamentare
pregătesc proiecte de rezoluţii care sunt adoptate în sesiune
plenară de Parlament) şi după caz, avizele celorlalte instituţii
sau organisme implicate în procesul legislativ (Comitetul
Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, BCE, Curtea de
conturi).
Pentru Pilierele II şi III, existau procedurile
interguvernamentale, conform cărora, statele membre aveau
un rol preponderent în luarea deciziei, spre deosebire de
pilierul comunitar unde triunghiul instituţional Comisie –
Consiliu – Parlament contribuie semnificativ la mecanismul
decizional. În cadrul politicii externe şi de securitate comună şi
al cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, statele
membre au pus bazele unei metode interguvernamentale,
care implică cooperarea între statele membre.
După adoptarea Tratatului de la Lisabona, procedura
codeciziei devine procedura legislativă ordinară, cu
aplicabilitate şi în ceea ce priveşte domeniile din fostul Pilon III
- Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
- 13 -
Procedurile legislative speciale înlocuiesc

procedurile anterioare de consultare, de cooperare şi de
aviz conform. Obiectivul este simplificarea procesului de luare
a deciziilor al UE, sporind claritatea şi eficacitatea acestuia.
Aşa cum o indică denumirea lor, aceste proceduri sunt
derogatorii de la procedura legislativă ordinară şi constituie,
aşadar, nişte excepţii.
În cadrul procedurilor legislative speciale, Consiliul
UE este, în practică, singurul legiuitor. Parlamentul European
doar participă la această procedură, rolul său limitându-se la
consultare sau la aprobare, după caz.
3.4.2. Procedura legislativă ordinară (art. 289 şi
art. 294 TFUE)
1. Domeniul de aplicare. De la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Nisa, această procedură (cunoscută anterior
drept procedura de codecizie) se aplică pentru nu mai puţin
de 45 de temeiuri juridice. Tratatul de la Lisabona a adăugat
încă 40 de temeiuri juridice, în special în domeniile
justiţiei, libertăţii şi securităţii şi agriculturii. Aceasta se
aplică acum în aproape toate domeniile care necesită o
majoritate calificată în Consiliu. Cu toate acestea, procedura
nu se aplică în mai multe domenii importante care necesită
unanimitate în Consiliu, de exemplu în cazul politicii fiscale
privind impozitarea directă sau în cazul aspectelor
transnaţionale ale dreptului familiei.
2. Procedura. Procedura legislativă ordinară
urmează aceiaşi paşi ca şi fosta procedură de codecizie. Cu
toate acestea, formularea din TFUE s-a modificat considerabil,
tocmai pentru a sublinia rolurile egale ale Consiliului şi
Parlamentului în cadrul procedurii. În esenţă, procedura
legislativă ordinară conţine următoarele etape:
- 14 -
a. Propunerea Comisiei;
b. Prima lectură în Parlament – Parlamentul îşi
adoptă poziţia cu majoritate simplă;
c. Prima lectură în Consiliu – Consiliul îşi adoptă
poziţia cu majoritate calificată, cu excepţia poziţiilor din
domeniul securităţii sociale, precum şi al cooperării judiciare
şi poliţieneşti în materie penală, pentru care se poate solicita
votul unanim sau sesizarea Consiliului European, la cererea
unui stat membru (articolele 48 şi 82 din TFUE). În acest din
urmă caz, pentru continuarea procedurii, Consiliul European
trebuie să retrimită proiectul Consiliului în termen de patru
luni. Alte excepţii de la votul cu majoritate calificată sunt
politica în domeniul azilului (articolul 78 din TFUE),
imigraţia (articolul 79 din TFUE) şi definirea infracţiunilor şi a
sancţiunilor (articolul 83 din TFUE).
În cazul în care Consiliul aprobă poziţia
Parlamentului, actul se consideră adoptat.
d. A doua lectură în Parlament – Parlamentul
primeşte poziţia Consiliului şi are la dispoziţie trei luni
pentru a lua o decizie. Acesta poate:
― să aprobe propunerea în forma modificată de
Consiliu sau să nu ia nicio decizie; în ambele cazuri, actul
este adoptat în forma modificată de Consiliu;
― să respingă poziţia Consiliului cu majoritatea
absolută a deputaţilor; actul nu este adoptat, iar procedura se
suspendă;
― să adopte, cu majoritatea absolută a deputaţilor,
amendamente la poziţia Consiliului, care apoi sunt trimise
Comisiei şi Consiliului, în vederea emiterii unui aviz.
e. A doua lectură în Consiliu – actul este adoptat în
cazul în care Consiliul, în urma votului cu majoritate
- 15 -
calificată asupra amendamentelor Parlamentului şi în mod

unanim asupra celor care au obţinut un aviz negativ din
partea Comisiei, aprobă toate amendamentele Parlamentului
într-o perioadă de maximum trei luni de la primirea acestora. În
caz contrar, în termen de şase săptămâni, este convocat
comitetul de conciliere.
f. Concilierea – Comitetul de conciliere este format
dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai
Parlamentului, asistaţi de Comisie. Acesta examinează
poziţia comună în baza poziţiilor Parlamentului şi Consiliului
şi are un termen de şase săptămâni pentru a formula un
proiect comun; procedura se suspendă şi actul nu este
adoptat decât dacă comitetul aprobă un proiect comun până
la termenul-limită, cu majoritatea calificată a
membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor lor şi cu
majoritatea deputaţilor care reprezintă Parlamentul European;
dacă acest lucru are loc, proiectul comun este trimis
Consiliului şi Parlamentului pentru aprobare.
g. Încheierea procedurii (a treia lectură). Consiliul şi
Parlamentul au la dispoziţie şase săptămâni pentru
aprobarea proiectului comun. Consiliul hotărăşte cu majoritate
calificată, iar Parlamentul cu majoritatea voturilor exprimate.
Soluţiile pot fi următoarele:
― actul este adoptat în cazul în care Consiliul şi
Parlamentul aprobă proiectul comun;
― în cazul în care oricare dintre instituţii nu l-a
aprobat până la termenul-limită, procedura se suspendă, iar
actul este considerat neadoptat.
În cadrul procedurii legislative ordinare, în cazul în
care obiectul directivei este de domeniul dreptului penal, sunt
stabilite dispoziţii speciale: suspendarea procedurii ordinare
- 16 -
(emergency brake) şi cooperarea consolidată (art. 82 alin. 3,

art. 83 alin. 3 TFUE) – poate fi solicitată de oricare stat
membru, atunci când proiectul legislativ iniţiat într-unul dintre
domeniile prevăzute la art. 82 alin. 219 şi 83 alin. 1, 220 din
19
Art. 82 alin. 2 TFUE: În măsura în care este necesar pentru a facilita
recunoaşterea reciprocş a hotarârilor judecştoreşti şi a deciziilor judiciare,
precum şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală cu
dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European şi Consiliul, hotarând
prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili
norme minime. Aceste norme minime iau în considerare diferenţele
existente între tradiţiile juridice şi sistemele de drept ale statelor membre.
Acestea se referă la:
(a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
(b) drepturile persoanelor în procedură penală;
(c) drepturile victimelor criminalitatii;
d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul le-
a identificat în prealabil printr-o decizie; pentru adoptarea acestei
decizii, Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea
Parlamentului European.
Adoptarea normelor minime prevazute la prezentul alineat nu împiedica
statele membre sa mentina sau sa adopte un nivel mai ridicat de protectie a
persoanelor.
20
Art. 83 alin. 1, 2 TFUE: (1) Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
stabili norme minime cu privire la definirea infracţiunilor si a sancţiunilor în
domenii ale criminalităţii de o gravitate deosebită de dimensiune
transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni ori din
nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună. Aceste
domenii ale criminalităţii sunt următoarele: terorismul, traficul de
persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, traficul ilicit
de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupţia,
contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică şi
criminalitatea organizată. În funcţie de evoluţia criminalităţii, Consiliul
poate adopta o decizie care să identifice alte domenii ale criminalităţii
- 17 -
Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, „ar aduce atingere

aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiţie penală”.
Solicitarea este transmisă Consiliului european, care hotărăşte
suspendarea procesului decizional. Dacă se ajunge la consens
în termen de 4 luni, dosarul este retransmis Consiliului în
vederea continuării procedurii ordinare. Dacă nu se ajunge la
consens, procedura ramâne suspendată, lasându-se la
latitudinea statului membru posibilitatea de a participa la
constituirea unei cooperări consolidate.
Cooperarea consolidată21 poate fi solicitată de
statele membre ale Uniunii în domeniile prevăzute în tratate, cu
excepţia domeniilor care sunt de competenţa exclusivă a
Uniunii. Comisia analizează cererea şi poate prezenta o
propunere Consiliului în acest sens. În cazul în care Comisia
hotărăşte să nu prezinte o propunere, ea va explica motivele
sale statelor membre interesate.
care îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat. Consiliul

hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.
(2) În cazul în care apropierea actelor cu putere de lege şi a
normelor administrative ale statelor membre în materie penală se
dovedeşte indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare
eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a facut obiectul
unor măsuri de armonizare, prin directive se pot stabili norme minime
referitoare la definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domeniul în
cauză. Directivele se adoptă printr-o procedură legislativă ordinară sau
specială identică cu cea utilizată pentru adoptarea măsurilor de armonizare
în cauză, fără a aduce atingere articolului 76.
21
Introdusă de Tratatul de la Amsterdam, procedura de cooperare
consolidată permite statelor membre interesate să stabilească între ele o
cooperare mai strânsă. În prezent este prevăzută de art. 326 – 334 TFUE;
- 18 -
În cazul în care Comisia prezintă o propunere,

autorizaţia de a recurge la cooperarea consolidată este
acordată de Consiliu, după obţinerea aprobării Parlamentului
European.
În cazul cooperării consolidate în cadrul politicii
externe şi de securitate comune, cererea este trimisă
Consiliului şi transmisă apoi Înaltului Reprezentant pentru
afaceri externe şi politica de securitate şi Comisiei, în vederea
obţinerii avizului acestora. Cererea este transmisă şi
Parlamentului European, spre informare.
În toate situaţiile, Parlamentul este informat în mod
regulat cu privire la evoluţia formelor de cooperare consolidată.
3.5. Efectele normelor de drept penal european
Principiile aplicării normei de drept al Uniunii

Europene sunt:
- principiul prevalenţei normei de drept al
Uniunii Europene asupra normei de drept intern, care
presupune faptul că în caz de conflict între cele două norme,
cea comunitară are prioritate, efectul acestei soluţii fiind acela
că anulează efectul regulilor naţionale contrare; norma
comunitară nu este doar mai puternică decât cea naţională
adoptată anterior, ci are un efect limitator şi asupra legilor ce
vor fi adoptate ulterior de către statele membre.
- principiul aplicării imediate a normelor de
drept al Uniunii Europene, care se traduce prin aceea că în
relaţia U.E. – state membre, dreptul european, originar sau
derivat, este imediat aplicabil în ordinea juridică internă, făcând
parte din aceasta. Norma unională va fi imediat aplicabilă, fără
a mai fi admisă ori transformată în ordinea internă a statelor
- 19 -
părţi;
- principiul efectului direct, care înseamnă că
unele dintre regulile comunitare creează drepturi în favoarea
cetăţenilor europeni, care se pot prevala de ele în faţa
instanţelor naţionale. Au efect direct tratatele constitutive şi
regulamentele. Potrivit jurisprudenţei Curţii de justiţie, efectul
direct al unei directive poate fi invocat, dacă sunt îndeplinite
următoarele două cerinţe:
- să expire termenul stabilit pentru punerea în
aplicare a directivei;
- statul membru să nu o fi pus în aplicare sau să o fi
pus în aplicare în mod greşit. Prima decizie a Curţii de Justiţie
prin care a admis că o directivă poate fi invocată de particulari
în faţa instanţelor naţionale a fost cea din 4 decembrie 1974 în
cauza Van Duyn, în care a apreciat că directiva are un efect
constrângător pentru statele membre, astfel că acestea nu pot
opune persoanelor neîndeplinirea obligaţiilor pe care directiva
le impune.
În cazul normelor de drept european, avându-se în
vedere că acestea pot fi adoptate prin directive, nu pot avea
efect direct. Se poate admite faptul că normele de drept penal
european sunt supuse principiilor prevalenţei şi al celui al
aplicabilităţii imediate, în cazul în care nu se stabileşte un
termen de transpunere.
- 20 -
CAPITOLUL 4
NORME DE INCRIMINARE A ORGANIZAŢIEI CRIMINALE
4.1. Necesitatea incriminării unice a faptelor

referitoare la organizaţia criminală
În prima jumătate a anilor `90, Consiliul Uniunii
Europene (Justiţie şi Afaceri Interne) a constatat necesitatea
adoptării la nivelul uniunii a unor norme comune de combatere
a fenomenului criminalităţii organizate transnaţionale. Această
tendinţă a fost în acord cu tendinţele de la nivel mondial,
avându-se în vedere că la data de 5 noiembrie 2000 a fost
adoptată Convenţia naţiunilor unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate1.
Astfel, în timpul reuniunii de la Kolding (Danemarca)
din 6 şi 7 mai 1993, miniştrii de Justiţie şi Interne din statele
membre ale Uniunii Europene au recomandat consolidarea şi
cooperarea în cadrul Uniunii Europene, mai eficiente în lupta
împotriva crimei organizate internaţionale. Asemenea
recomandări au fost făcute şi în raportul grupului ad-hoc
„Criminalitate organizată internaţională”, aprobat de
Consiliul din 29 şi 30 noiembrie 1993, dar şi în concluziile
Consiliului din 30 noiembrie şi 1 decembrie 1994. De
1
Ratificată prin legea nr. 565/2002, publicată în Monitorul Oficial nr.
813/8.11.2002;
-1-
IV. Norme de incriminare a organizaţiei criminale
asemenea, Consiliul European de la Madrid din 15 şi 16

decembrie 1995 a invitat statele membre ale Uniunii Europene,
dar şi instituţiile comunitare să adopte măsuri operaţionale
necesare pentru a lupta împotriva ameninţării reprezentate de
crima organizată.
În aceste condiţii, conştientizându-se amploarea
fenomenului crimei organizate transnaţionale, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat două acte prin care s-a urmărit în principal
adoptarea de către statele membre a unor prevederi prin care
să se stopeze fenomenul criminalităţii organizate prin
încurajarea colaborării cu organele judiciare a persoanelor
direct implicate în procesul infracţional: martori sau chiar
membri ai grupului infracţional. În Rezoluţia Consiliului din 23
noiembrie 1995 privind protecţia martorilor, în cadrul luptei
împotriva crimei organizate internaţionale s-a arătat că
„lupta împotriva crimei organizate internaţionale impune ca în
statele membre securitatea martorilor să fie asigurată în mod
eficient şi practic, în conformitate cu Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Pentru aceste
motive, Consiliul a recomandat statelor membre să „asigure o
protecţie adecvată a martorilor”. În rezoluţie se precizează
noţiunea de martor (orice persoană, indiferent de statutul
juridic, care deţine date sau informaţii considerate de către
autoritatea competentă, importante într-un proces penal şi
-2-
susceptibile de a pune în pericol persoana respectivă în cazul

în care este dezvăluită), dar şi în ce ar trebui să constea
măsurile de protecţie :
- martorii trebuie să fie protejaţi împotriva
tuturor formelor de ameninţare, presiune sau de
intimidare, directe sau indirecte;
- statele membre trebuie să asigure în mod
corect şi eficient protecţia martorilor, înainte, în timpul şi
după proces, dacă se consideră necesar de către
autorităţile competente ;
- protecţie ar trebui să se extindă la părinţi,
copii sau alte rude ale martorului, dacă este necesar,
pentru a evita orice formă de presiune indirectă ;
- în caz de extremă gravitate a ameninţării,
schimbarea identităţii poate fi autorizată pentru martor
şi, dacă este cazul, pentru membrii din anturajul său;
- una dintre formele de protecţie poate fi
posibilitatea de a depune mărturie într-un alt loc decât
locul în care se desfăşoară judecata prin utilizarea, dacă
este cazul, a unor mijloace audiovizuale, sub rezerva
respectării principiului contradictorialităţii, astfel cum a
fost interpretat jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
-3-
La un an de la adoptarea acestei rezoluţii, Consiliul

a adoptat Rezoluţia din 20 decembrie 1996 referitoare la
cooperarea cu justiţia, în contextul luptei împotriva crimei
organizate2. Nici acest act nu impunea statelor o obligaţie
certă, această rezoluţie constituind o recomandare referitoare
la cadrul general de urmat în elaborarea legislaţiilor naţionale
privind colaborarea persoanelor cu organele judiciare în scopul
descoperirii, cercetării şi reprimării acţiunilor de crimă
organizată. În principal, prin rezoluţie, Consiliul a „invitat”
statele membre să adopte măsuri legislative pentru a încuraja
persoanele care „participă sau au participat la o conspiraţie sau
la orice altă organizaţie criminală, de orice fel, ori la săvârşirea
unor infracţiuni de crimă organizată, să coopereze cu sistemul
judiciar”, arătând şi posibilitatea de recompensare, dar mai
ales de asigurare a protecţiei pentru aceste persoane care
„care au evadat dintr-o organizaţie criminală şi fac tot posibilul
pentru a preveni continuarea activităţii criminale, sau pentru a
ajuta autorităţile de poliţie sau alte autorităţi judiciare, să
colecteze probe cruciale pentru reconstrucţia faptelor, precum
şi pentru identificarea autorilor sau arestarea lor”.
2
Publicată în JO nr. C 010 din 11.01.1997, p. 0001 – 0002;
-4-
În ambele acte comunitare citate mai sus, s-a

subliniat necesitatea facilitării asistenţei judiciare reciproce în
lupta împotriva crimei organizate internaţionale.
Dar aceste „invitaţii” nu au constituit, prin ele însele,
măsuri eficiente de luptă împotriva criminalităţii organizate
transfrontaliere. Fenomenul infracţional organizat transfrontalier
a explodat în a doua jumătate a anilor `90. Criminalitatea s-a
organizat din ce în ce mai mult, dincolo de frontierele naţionale,
tendinţa fiind favorizată de libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalurilor, a serviciilor şi a oamenilor, dar şi de inovaţiile
tehnologice, cum ar fi internetul şi e-banking-urile, instrumente
care s-au dovedit a fi extrem de utile pentru infractori în
activităţile constând în comitera de infracţiuni sau în transferul
profiturilor rezultate din activităţile aparent legale.
În acest context, Consiliul European de la Dublin,
pe 13 şi 14 decembrie 1996 a subliniat importanţa luptei
împotriva crimei organizate şi a insistat asupra necesităţii unei
abordări coerente şi coordonate de către Uniunea Europeană
în acest domeniu. La Dublin s-a decis crearea unui grup de
lucru la nivel înalt pentru a stabili un program de acţiune cu
recomandări concrete, inclusiv a unui calendar realist pentru
aceste acţiuni.
Un asemenea program de acţiune privind
criminalitatea organizată a fost adoptat de către Consiliul
-5-
European de la Amsterdam, la data de 28 aprilie 1997 3. În

capitolul I al Programului se precizează necesitatea dezvoltării
luptei împotriva criminalităţii organizate, luptă care a fost
întrecută de fenomenul infracţional organizat transnaţional:
„mijloacele de prevenire şi represiune a acţiunilor criminale se
dezvoltă într-un ritm lent şi sunt, aproape întotdeauna, cu un
pas în urmă. Dacă Europa vrea să devină un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, aceasta trebuie să se organizeze
mai bine şi să răspundă cu strategii şi tactici la provocarea cu
care se confruntă. Acest lucru necesită un angajament politic la
cel mai înalt nivel.”
Programul adoptat de către Consiliu a avut la bază
recomandările grupului de lucru la nivel înalt constituit în 1996:
- angajamentul ferm al statelor membre şi al
Comisiei, împreună cu un efort coordonat de la primul
până la al treilea pilon al Uniunii Europene, în vederea
dezvoltării legislaţiei, a cooperării între departamentele
de poliţie, serviciile vamale şi sistemele judiciare,
inclusiv un schimb total de informaţii relevante;
- „cunoaşterea duşmanului” – dezvoltarea în
comun a unor capacităţi de analiză a fenomenului în
vederea elaborării unor definiţii standard şi a unor
3
Publicat în JO nr. C 251 din 15/08/1997 p. 1 - 16
-6-
metodologii comune pentru descoperirea faptelor şi

pentru realizarea represiunii;
- adoptarea, ratificarea şi punerea în
aplicare efectivă a tuturor instrumentelor deja aplicabile,
direct sau indirect, în lupta împotriva crimei organizate;
- adoptarea unor modalităţi de monitorizare
a punerii în aplicare de către statele membre a tuturor
instrumentelor adoptate de către Uniunea Europeană în
domeniul combaterii crimei organizate;
- stabilirea unor puncte de contact naţionale
pentru a completa reţeaua centralizată în scopul de a
facilita schimbul de informaţii între statele membre;
- optimizarea rolului pe care Europol l-ar
putea juca în fiecare etapă a luptei împotriva crimei
organizate;
- respectarea într-un mod absolut de către
Uniunea Europeană şi statele sale membre a punerii în
aplicare a diferitelor instrumente internaţionale împotriva
spălării de bani şi a legislaţiei comunitare pentru a se
asigura nivelul maxim de cooperare reciprocă şi
schimbul de informaţii între instituţiile financiare şi
fiscale, pe de o parte, şi poliţie şi autorităţile judiciare, pe
de altă parte.
-7-
Luându-se în considerare propunerile enunţate,

Consiliul a stabilit un număr de 15 politici care, în esenţă vizau
colaborarea dintre statele membre, precum şi dintre acestea şi
instituţiile comunitare4. În esenţă, politicile stabilite de Consiliu
se rezumă la:
- adoptarea unei acţiuni comune, prin care
să fie stabilite conţinuturile de bază a infracţiunii de
participare a unei persoană prezente pe teritoriul unui stat
membru la activitatea unei organizaţii criminale , dispoziţii
incriminatorii ce trebuie să fie luate în considerare de
către fiecare stat membru în adoptarea legislaţiei interne;
în acest sens, Consiliul Uniunii Europene trebuia să
analizeze în ce măsură se poate contribui la optimizarea
combaterii criminalităţii organizate prin armonizarea
legislaţiei din statele membre;
- adoptarea rapidă a convenţiilor care sunt
considerate esenţiale pentru cooperarea privind
combaterea criminalităţii organizate5;
4
Partea a doua, pct. 6: „Consiliul European subliniază importanţa pentru
fiecare stat membru, ca agenţii de aplicare a legii să îşi coordoneze
acţiunile la nivel naţional în lupta împotriva crimei organizate, schimbul de
informaţii şi să acţioneze într-o manieră concertată”;
5
Aceste convenţii sunt prevăzute în acelaşi act – Program – la
recomandările 13 şi 14 din partea III;
-8-
- crearea unui mecanism de evaluare a

modului de punere în aplicare în fiecare stat membru a
instrumentelor de cooperare internaţională în materie
penală;
- acordarea unor competenţe sporite pentru
EUROPOL:
 să faciliteze şi să sprijine pregătirea, coordonarea
şi punerea în aplicare a anchetei specifice efectuate de către
autorităţile competente din statele membre, inclusiv în cazul
acţiunilor operaţionale a echipelor comune formate din
reprezentanţi ai Europol;
 să solicite autorităţilor competente din statele
membre să efectueze anchete în cazuri specifice;
 să intermedieze schimbul de informaţii între
agenţiile de aplicare a legii pentru rapoartele privind tranzacţiile
financiare suspecte.
- elaborarea de către Consiliul Uniunii
Europene şi de către Comisie a unor propuneri pentru a
consolida legislaţia în domeniul confiscării produselor
crimei şi de spălare a acestor produse6;
6
Introducerea unor proceduri specifice pentru descoperirea, urmărirea şi
confiscarea produselor infracţiunii, asigurarea evitării plăţilor în numerar sau
schimbului de numerar în alte monede, în scopul ascunderii produselor
infracţiunii, extinderea domeniului de aplicare a dispoziţiilor referitoare la
-9-
Raportându-se la aceste politici s-au a stabilit un set

de 30 de acţiuni grupate pe şase capitole:
1. abordarea fenomenului de crimă organizată;
2. prevenirea crimei organizate;
3. instrumente juridice, domeniul şi punerea în
aplicare;
4. cooperarea practică între autorităţile poliţieneşti,
judiciare şi vamale, în contextul luptei împotriva
crimei organizate;
5. dezvoltarea reţelei EUROPOL, extinderea
mandatului şi a funcţiilor acestuia;
6. criminalitatea organizată şi banii.
Parlamentul European a răspuns iniţiativei
Consiliului, prin rezoluţia din data de 20 noiembrie 19977 prin
care a făcut apel la o mai bună prevenire a fenomenului
criminalităţii organizate.
La puţin timp, la data de 21 decembrie 1998,
Consiliul Uniunii Europene a adoptat o rezoluţie în materie de
prevenire a criminalităţii organizate pentru stabilirea unei
strategii cuprinzătoare pentru a lupta împotriva acestei
spălarea produselor toate infracţiunile grave, abordarea problemei spălării

de bani prin Internet;
7
JO C 371 din 8.12.1997, p. 183
- 10 -
forme de criminalitate8. Rezoluţia cuprinde 33 de puncte în

care se stabilesc priorităţi de acţiune sau orientări generale
necesare a fi urmate de instituţiile comunitare şi de către
statele membre ale Uniunii Europene.
Consiliul a considerat „că lupta împotriva crimei
organizate la nivel internaţional necesită nu numai un mod
eficient şi susţinut de represiune, dar şi o gamă largă de măsuri
de prevenire, elaborate cu respectarea drepturilor
fundamentale ale omului”. Preluând îndemnul Parlamentului,
Consiliul a îndemnat să se pună accentul pe prevenirea
criminalităţii organizate.
În general, această rezoluţie a Consiliului a
reprezentat doar o declaraţie a Consiliului în ceea ce priveşte
importanţa combaterii criminalităţii organizate la nivelul Uniunii
Europene. Prevederile din cele 33 de puncte ale rezoluţiei
reflectă pe de o parte disponibilitatea organelor comunitare de
a coordona combaterea crimei organizate. Pe de altă parte,
rezoluţia reprezintă un îndemn suplimentar, adresat de către
Consiliu, atât statelor, cât şi celorlalte organe comunitare, de a
proceda la o mai bună cooperare în domeniul combaterii
criminalităţii organizate. De asemenea, Consiliul recunoaşte
8
Rezoluţia din data de 21 decembrie 1998 – JO nr. C 408 din 29.12.
1998, p. 1 – 4;
- 11 -
existenţa adoptării de către o parte din state a unor programe

naţionale de combatere a crimei organizate.
4.2. Acţiunea comună nr. 98/733/JAI din 21

decembrie 1998
La data de 21 decembrie 1998, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat unul din cele mai importante acte privind
combaterea criminalităţii organizate: Acţiunea comună nr.
98/733/JAI din 21 decembrie 1998 adoptată în temeiul
articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană,
privind incriminarea participării la o organizaţie criminală
în statele membre ale Uniunii Europene9. Această acţiune
comună a fost prevăzută a fi adoptată prin recomandarea nr.
17 din Programul de acţiune referitor la criminalitatea
organizată – adoptat la data de 28 aprilie 199710. Motivele
adoptării acestei acţiuni comune au fost:
 gravitatea şi dezvoltarea anumitor forme
de criminalitate organizată, ceea ce necesită o
9
JO nr. L 351 din 29.12.1998, p. 1 – 3;
10
„Consiliul este invitat să adopte o acţiune comună care să incrimineze,
în conformitate cu legile din fiecare stat membru,fapta unei persoane
prezentă pe teritoriul său, de a participa la o organizaţie criminală indiferent
de locul în care organizaţia îşi are baza sau îşi desfăşoară activităţile
infracţionale”;
- 12 -
consolidare a cooperării între statele membre ale Uniunii

Europene, în special cu privire la următoarele infracţiuni:
traficul de stupefiante, traficul de persoane, terorismul,
traficul cu opere de artă, spălarea banilor, criminalitatea
economică gravă, extorcarea, precum şi alte acte de
violenţă împotriva vieţii, a integrităţii fizice sau a libertăţii
persoanei sau care creează un pericol colectiv pentru
persoane;
 necesitatea unei abordări comune cu
privire la participarea la activităţile organizaţiilor criminale
în scopul de a răspunde diverselor ameninţări cu care se
confruntă statele membre;
 facilitarea cooperării judiciare între statele
membre în domeniul cercetării şi urmăririi penale a
infracţiunilor de crimă organizată.
Acţiunea comună cuprinde norme minimale
referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la
sancţiunile aplicabile în domeniul crimei organizate, în
conformitate cu prevederile art. 31 (fost K3) lit. E din Tratatul
privind Uniunea Europeană. Acţiunea comună cuprinde atât
norme de drept material, cât şi norme de procedură. Pentru
prima dată, se realizează o uniformizare de incriminare a unor
infracţiuni specifice criminalităţii organizate.
- 13 -
În vederea realizării scopului fundamental al acţiunii

comune (stabilirea normelor minimale referitoare la elementele
constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în
domeniul crimei organizate), Consiliul a dorit să definească
noţiunea de organizaţie criminală: „o asociere structurată, a
mai mult de două persoane, stabilită în timp, care acţionează
concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o
pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de
siguranţă privative de libertate de maximum patru ani, sau de o
pedeapsă mai severă, indiferent dacă aceste infracţiuni
reprezintă un scop în sine sau un mijloc de obţinere a unor
avantaje materiale şi, după caz, de influenţare ilegală a
funcţionării autorităţilor publice”.
Definiţia dată de Consiliu are în vedere trei
coordonate:
 coordonata cantitativă: asociere
structurată, de mai mult de două persoane; nu orice asociere
poate constitui o organizaţie criminală. Din punctul de vedere
cantitativ, pentru ca o asociere să constituie o organizaţie
criminală trebuie îndeplinite două condiţii cumulative: asocierea
- 14 -
să fie structurată11 şi asocierea să cuprindă mai mult de

două persoane;
 coordonata temporală: asociaţie stabilită
în timp; simpla asociere sporadică, fără consistenţă în timp nu
are caracterul unei organizaţii criminale;
 coordonata teleologică: asociere
constituită în scopul comiterii de infracţiuni pasibile de o
pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de
siguranţă privative de libertate de maximum patru ani; în fine,
asocierea trebuie să aibă ca scop comiterea de infracţiuni de o
anumită gravitate. Consiliul Uniunii Europene a optat pentru
stabilirea gravităţii pentru criteriul maximului pedepsei stabilite
de legiuitorul naţional: pedeapsă privativă de libertate sau
măsuri de siguranţă de 4 ani sau mai mare ori o pedeapsă mai
severă. În cadrul acestora, sunt incluse şi infracţiunile
prevăzute în art. 2 din Convenţia EUROPOL şi în anexa la
această convenţie. Raportându-se la Convenţia EUROPOL,
Consiliul a avut în vedere infracţiuni specifice a fi comise în
forma crimei organizate: terorismul, traficul ilegal de droguri,
traficul internaţional cu substanţe nucleare şi radioactive,
11
Structurat înseamnă ceva ce are un mod de organizare internă, un
mod de asociere a componenţilor unui întreg organizat – DEX – Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.
1030;
- 15 -
contrabanda cu imigranţi, traficul ilegal cu fiinţe umane, spălare

de bani, precum şi furtul şi traficul ilegal de autovehicule, etc.
Anexa la convenţie stabileşte pe larg infracţiunile de
competenţa EUROPOL (şi pe cale de consecinţă, avute în
vedere la definirea noţiunii de organizaţie criminală):
- Infracţiuni împotriva vieţii, integrităţii
corporale sau libertăţii personale: omuciderea,
vătămarea gravă a integrităţii corporale, comerţul ilicit cu
organe şi ţesuturi umane, răpirea, privarea ilegală de
libertate şi luarea de ostatici, rasismul şi xenofobia;
- Infracţiuni împotriva patrimoniului sau a
bunurilor de proprietate publică, inclusiv frauda: jaful
organizat, traficul ilegal cu bunuri de patrimoniu, inclusiv
antichităţi şi opere de artă, înşelăciunea şi frauda,
activităţi mafiote (“racketeering”) şi extorcarea, falsificarea
şi piratarea produselor, falsul şi uzul de fals legat de
documente administrative, falsificarea banilor şi a altor
mijloace de plată, criminalitatea informatică, corupţia;
- Comerţul ilicit şi acţiuni dăunătoare
pentru mediu: traficul ilegal cu arme, muniţii şi materiale
explozibile, traficul ilegal cu specii rare de animale, traficul
ilegal cu specii şi varietăţi rare de plante, infracţiunile
împotriva mediului, traficul ilegal cu substanţe hormonale
şi alţi factori de creştere.
- 16 -
- Infracţiuni referitoare la regimul

substanţelor nucleare şi radioactive enumerate la art. 7
alin. (1) din Convenţia privind protecţia fizică a
materialului nuclear, semnată la Viena şi New York la 3
martie 1980, şi referitoare la materialele nucleare şi/sau
radioactive definite în art. 197 al Tratatului Euratom şi în
Directiva Consiliului 80/836/Euratom din 15 iulie 1980;
- Contrabanda cu imigranţi;
- Traficul cu fiinţe umane;
- Infracţiuni având ca obiect vehicule cu
motor: furtul sau însuşirea ilegală a oricăror autovehicule,
camioane, semiremorci, încărcătura camioanelor şi
semiremorcilor, autobuze, motociclete, rulote şi vehicule
agricole, vehiculele de şantier, precum şi piesele de
schimb ale acestor vehicule, ca şi primirea sau tăinuirea
acestor obiecte;
- Spălarea de bani: infracţiunile enumerate
la art. 6 alin. (1)–(3) din Convenţia Consiliului Europei
privind spălarea, căutarea, capturarea şi confiscarea
sumelor câştigate din activităţi ilicite, semnată la
Strasbourg la 8 noiembrie 1990.
Prin acţiunea comună, statele membre s-au obligat
să procedeze la incriminarea, conform normelor de drept
penal intern, a cel puţin uneia dintre următoarele fapte:
- 17 -
a. Participarea la activităţile unei

organizaţii criminale: fapta intenţionată a unei persoane care,
„cunoscând, fie scopul activităţii criminale generale a
organizaţiei, fie intenţia organizaţiei de a comite infracţiunile
respective, participă activ la:
- activităţile criminale ale organizaţiei, chiar
în cazul în care persoana respectivă nu participă la comiterea
propriu-zisă a infracţiunilor în cauză şi chiar atunci când
executarea infracţiunilor în cauză nu se realizează efectiv;
- alte activităţi ale organizaţiei, având, de
asemenea, cunoştinţă de faptul că participarea sa va contribui
la realizarea activităţilor criminale ale organizaţiei”;
b. Constituirea unei organizaţii criminale:
fapta intenţionată a unei persoane, „constând în încheierea
unui acord cu una sau mai multe persoane cu privire la
exercitarea unei activităţi care, în cazul în care ar fi pusă în
aplicare, ar echivala cu comiterea infracţiunilor menţionate la
articolul 1, chiar atunci când persoana respectivă nu participă
la executarea propriu-zisă a respectivei activităţi”.
Pentru aceste fapte, statele membre urmau să
stabilească sancţiuni penale efective, proporţionale şi
disuasive. Sancţiunile nu trebuiau să vizeze doar persoanele
fizice, ci şi persoanele juridice; acestea urmau a fi trase la
răspundere din punct de vedere penal sau, în cazul în care
- 18 -
sistemul de drept naţional nu permitea aceasta, răspunderea

trebuia să fie angajată sub altă formă. De asemenea, se
impunea ca sancţiunile stabilite să fie efective, proporţionale şi
disuasive, fiind obligatorie posibilitatea impunerii de sancţiuni
patrimoniale şi economice.
Normele de procedură se referă, în special la
cooperarea dintre state în scopul realizării urmăririi penale.
Astfel, s-a stipulat obligativitatea realizării urmăririi penale
pentru faptele incriminate, indiferent de locul de pe teritoriul
statelor membre unde organizaţia îşi are sediul sau îşi exercită
activităţile criminale şi indiferent de locul unde se desfăşoară
activitatea infracţională. Statele s-au obligat să-şi coordoneze
acţiunile, în vederea efectuării unei urmăriri penale eficiente,
ţinând cont în special de localizarea diferitelor elemente ale
organizaţiei pe teritoriul statelor membre respective.
*****
Dar, la nivelul Uniunii Europene criminalitatea
organizată a fost în creştere, deoarece aceasta este dinamică
chiar prin natura sa. Mai mult, la sfârşitul secolului XX, a
crescut aspectul transfrontalier (sau transnaţional) al
criminalităţii organizate. Ameninţarea la nivel naţional şi
internaţional a crimei organizate necesita o acţiune concertată
a statelor membre ale Uniunii Europene, cu implicarea Uniunii
Europene în sine, în conformitate cu primul, al doilea şi al
- 19 -
treilea pilon. Aceasta fiind situaţia, s-a simţit nevoia stabilirii

unei strategii la nivel european cu privire la combaterea
criminalităţii organizate. O asemenea strategie a fost adoptată
de Consiliul „Justiţie si afaceri interne” din 27 martie 2000 sub
titlul: „Prevenirea şi controlul criminalităţii organizate –
strategia Uniunii Europene pentru noul mileniu”12.
Strategia s-a bazat pe programul de acţiune adoptat
de către Consiliul European de la Amsterdam, în 1997, planul
de acţiune al Consiliului şi al Comisiei privind modalităţile
optime de punere în aplicare a dispoziţiilor din Tratatul de la
Amsterdam privind instituirea unui spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie, adoptat de către Consiliul European de la Viena din
199813 şi concluziile Consiliului European de la Tampere, care
a avut loc 15 şi 16 octombrie 1999.
Strategia cuprindea mai multe direcţii de orientare,
pentru fiecare din acestea fiind stabilite recomandări detaliate.
Astfel, o primă direcţie („orientare politică”) s-a referit
la dezvoltarea culegerii şi analizei datelor referitoare la
criminalitatea organizată. Cu privire la aceste aspecte, Consiliul
a recomandat statelor membre, Europol şi Comisiei, integrarea
12
Actul a fost adoptat sub nr. 2000 / C 124/01 şi a fost publicat în JO nr.
C 124, 03.05.2000;
13
Publicat în JO C 19, 23.1.1999, p. 1;
- 20 -
în rapoartele anuale a unui dispozitiv de evaluare, a unui

calendar de punere în practică a recomandărilor din prezenta
strategie.
A doua orientare s-a referit la evitarea penetrării
criminalităţii organizate în sectorul public, dar şi în sectorul
privat. Cu privire la acest aspect, au fost făcute următoarele
recomandări:
- asigurarea în cadrul legislativ intern al
statelor a interzicerii participării la procedurile de achiziţie
prin licitaţii publice a persoanelor care au fost
condamnate anterior pentru comiterea unor fapte de
crimă organizată; pentru realizarea acesteia, urma să se
stabilească la nivelul UE, un mecanism eficient care să
permită identificarea rapidă a persoanelor care au comis
crime asociate cu crima organizată.
- colectarea de informaţii de către statele
membre UE despre persoanele juridice înregistrate pe
teritoriul fiecăruia, referitoare la persoanele fizice care
procedează la direcţionarea persoanelor juridice către
acţiuni de crimă organizată;
- dezvoltarea unor instrumente juridice
privind lupta împotriva crimei organizate legate de
evaziunea fiscală;
- 21 -
- consultarea de către statele membre a

Comisiei în scopul examinării cazurilor de fraudă
împotriva intereselor financiare ale Comunităţii precum şi
în scopul aprofundării cunoaşterii şi înţelegerii
complexităţii acestor fenomene.
A treia direcţie de acţiune a constituit-o consolidarea
prevenirii criminalităţii organizate şi a parteneriatelor dintre
sistemul de justiţie penală şi societatea civilă, recomandându-
se Comisiei să elaboreze, în cooperare cu Consiliului, o
propunere în vederea stabilirii unui instrument necesar tuturor
comitetelor şi organismelor de la nivel naţional şi comunitar,
care să evalueze, în momentul propunerii reformei juridice,
impactul acestor reforme asupra criminalităţii în materie de
fraudă şi alte infracţiuni.
O a patra direcţie a fost stabilită cu privire la
revizuirea şi îmbunătăţirea legislaţiei, precum şi a cadrului de
supraveghere la nivel naţional şi comunitar, a criminalităţii. Cu
privire la aceasta s-a recomandat Consiliului Uniunii Europene
să adopte instrumente pentru armonizarea legislaţiilor statelor
membre, urmând să stabilească standarde minime pentru
elementele infracţiunilor şi sancţiunilor în ceea ce priveşte
crima organizată, a terorismul şi traficul de droguri. Tot
Consiliul Uniunii Europene trebuia să continue şi să
consolideze procesul de evaluare reciprocă în cadrul acţiunii
- 22 -
comune adoptate de Consiliu la 5 decembrie 1997. O altă

recomandare se adresa Comisiei care, până la data de 31
decembrie 2001 urma să pregătească o propunere referitoare
la instituţia răspunderii penale, civile sau administrative a
persoanelor juridice care sunt implicate în acte de crimă
organizată.
O altă direcţie a fost consolidarea anchetelor în
domeniul criminalităţii organizate. Motivat de faptul că
eficacitatea mijloacelor de anchetă ar fi trebuit să fie
îmbunătăţite cu respectarea drepturilor omului, Consiliul
„Justiţie şi Afaceri Interne” a recomandat Comisiei, Europol-ului
şi Reţelei Judiciare Europene să asigure coordonarea
anchetelor referitoare la reţelele de imigrare clandestină. De
asemenea, şi serviciilor de represiune li s-a recomandat să
dezvolte, la nivel internaţional, standardele comune de anchetă
şi să faciliteze schimbul de experienţă şi de echipamente
tehnice.
A şasea direcţie a avut ca obiect consolidarea
Europolului. În acest sens, statelor membre li s-a recomandat
să asigure accesul Europol-ului la informaţiile secrete deţinute
de serviciile de specialitate naţionale; Consiliului i s-a
recomandat dezvoltarea şi punerea în aplicare a unor tehnici
operaţionale prin care Europol să poată coordona autorităţile
competente din statele membre în cazul investigaţiilor
- 23 -
internaţionale care au ca obiect organizaţiile criminale ce

operează în mai mult de un stat membru.
Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne a stabilit ca un alt
domeniu de acţiune să fie urmărirea, îngheţarea, sechestrarea
şi confiscarea produselor infracţiunii. Ca măsuri efective ce
urmau a fi luate, s-a recomandat Consiliului Uniunii Europene
să elaboreze un model de acord de negociere cu offshore şi
onshore, precum şi cu „paradisele fiscale”, dar şi să procedeze
la discutarea cu organizaţiile bancare în vederea stopării
spălării de bani prin internet. Într-un alt sens, Consiliul urma să
adopte un instrument prin care să invite statele membre să îşi
revizuiască legislaţia în domeniul prevenirii, depistării,
îngheţării, sechestrării şi confiscării bunurilor provenite din
comiterea de infracţiuni. În paralel, statelor membre li s-a
recomandat să procedeze la înfiinţarea unor unităţi dedicate
procesului de depistare, sechestrare şi confiscare a bunurilor
rezultate din infracţiuni. Se mai preconiza ca, până la data de
31 decembrie 2001, Comisia să întocmească un studiu referitor
la posibilităţile de a interzice plăţile şi operaţiunile de schimb
valutar în numerar, utilizate în mod excesiv de persoanele
fizice şi juridice.
Tot în cadrul aceleiaşi direcţii, Consiliul primea
recomandare de a adopta un număr de trei instrumente :
- 24 -
- primul urma să prevadă posibilitatea de a

introduce, din punct de vedere al legii penale, civile sau
fiscale scutirea de la sarcina probei în ceea ce priveşte
sursa de active deţinute de o persoană condamnată
pentru o infracţiune legată de crima organizată,
- al doilea urma să aibă în vedere
confiscarea, indiferent de prezenţa infracţiunii, pentru a
acoperi cazurile în care făptuitorul a murit sau au
dispărut ;
- al treilea trebuia să stabilească împărţirea,
între statele membre, a averilor confiscate
A opta orientare stabilită de Consiliul „Justiţie şi
Afaceri interne” a fost consolidarea cooperării între organele de
drept şi autorităţile judiciare la nivel naţional şi UE. În vederea
realizării acestei consolidări, au fost stabilite un număr de nouă
recomandări adresate în special Consiliului Uniunii Europene,
dar şi statelor membre sau Comisiei Europene :
- adoptarea unui program de măsuri pentru
punerea în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce a
hotărârilor judecătoreşti în materie penală;
- elaborarea şi adoptarea unui instrument
juridic pentru înfiinţarea Eurojust ;
- dezvoltarea Reţelei Judiciare Europene şi
punerea acesteia în aplicare într-un mod mai eficient, prin
- 25 -
dotarea cu instrumente moderne pentru o cooperare

eficientă şi prin dezvoltarea eficientă a standardelor
procedurale care să îmbunătăţească asistenţa judiciară
reciprocă în materie penală,;
- elaborarea unui alt instrument cu privire la
statutul şi protecţia martorilor şi a persoanelor care
participă sau au participat la organizaţiilor criminale şi
care sunt dispuse să coopereze cu organele judiciare prin
furnizarea de informaţii utile pentru finalizarea anchetei,
strângerea probelor sau informaţii care pot contribui la
privarea organizaţiilor criminale de resursele financiare
sau de produsele infracţiunilor;
- suplimentarea fondurilor de fonduri pentru
promovarea cooperării în sistemul judiciar ;
- ratificarea de către statele membre a unor
convenţii ale Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor
Unite;
- facilitarea procedurilor de extrădare, prin
punerea efectivă în aplicare a convenţiilor privind
extrădarea;
- adoptarea unui instrument care să
stabilească ca dovezile obţinute, în mod legal, de către
autorităţile unui stat membru să poată fi admise în faţa
instanţelor din alte state membre;
- 26 -
- acţionarea Consiliului în scopul armonizării

legislaţiilor naţionale cu privire la procedurile de
reglementare a tehnicilor de anchetă penală.
O altă direcţie de acţiune a fost consolidarea
cooperării cu ţările candidate. Consiliul „Justiţie şi afaceri
interne” a arătat că ar trebui să fie consolidată cooperarea cu
ţările candidate în scopul de a le integra treptat în strategia de
prevenire şi combatere a crimei organizate. În vederea
realizării acestui obiectiv, se recomanda întărirea formelor de
cooperare directă şi practică în materie de poliţie şi de justiţie
penală cu ţările candidate la aderare, dar şi participarea ţărilor
candidate la elaborarea şi analizarea rapoartelor anuale cu
privire la situaţia de crimă organizată. De asemenea, s-a avut
în vedere şi posibilitatea de a stabili o cooperare cu ţările
candidate, în ceea ce priveşte modul de utilizare a sistemului
de informaţii Schengen, precum şi dezvoltarea asistenţei
tehnice acordate acestora de către Uniunea Europeană. Mai
mult, se recomanda statelor membre să procedeze la
încheierea de acorduri bilaterale cu statele membre, în ceea ce
priveşte cooperarea în vederea identificării bunurilor furate sau
utilizarea unor tehnici de investigaţie, cum ar fi controlate livrări
şi operaţiuni sub acoperire.
- 27 -
Pe lângă cooperarea cu ţările candidate la aderare,

Consiliul a stabilit, ca direcţie de acţiune şi cooperarea cu ţările
terţe, precum şi cu alte organizaţii internaţionale.
În final, o ultimă orientare a fost monitorizarea
consolidării punerii în aplicare a măsurilor de prevenire şi
combatere a crimei organizate în cadrul Uniunii Europene. Cu
privire la aceasta, se recomanda ca grupul multidisciplinar
referitor la Criminalitatea organizată să întocmească rapoarte
periodice privind punerea în aplicare a strategiei Uniunii
Europene. De asemenea, Consiliul European urma să
primească, la data de 30 iunie 2005, un raport general cu
privire la punerea în aplicare a Strategiei UE împotriva crimei
organizate. În funcţie de rezultatele obţinute, Consiliul trebuia
să ia măsurile necesare pentru a furniza, în cazul în care
această strategie nu a fost pusă pe deplin în aplicare, alte
orientări cu privire la noi măsuri pentru a opri aceasta.
*****
Problema de securitate a Uniunii Europene şi a
statelor sale membre, a dobândit o altă dimensiune în urma
atacurilor teroriste din Statele Unite (pe 11 septembrie 2001) şi
de la Madrid (11 martie 2004). După cinci ani de la reuniunea
- 28 -
Consiliului European de la Tampere (15-16 octombrie 1999)14,

se impunea adoptarea unui nou program care să permită
Uniunii Europene să răspundă în mod eficient noilor provocări
legate de securitatea şi justiţia în spaţiul european. În acest
sens, Comisia Europeană a comunicat Consiliului şi
Parlamentului European o evaluare cu privire la situaţia
existentă în Uniunea Europeană, referitor la măsurile
întreprinse conform direcţiilor enunţate de Consiliul European
de la Tampere, în special privind spaţiul european de
libertate şi securitate15. Luând în considerare această
evaluarea a Comisiei, Consiliul European a adoptat un nou
program care este cunoscut sub numele de Programul de la
14
Consiliul European de la Tampere – Finlanda din 15-16 octombrie
1999 şi-a dat acordul cu privire la un anumit număr de orientări si priorităţi
politice care vizează, în special, dreptul de azil, imigrare, accesul la justiţie
si lupta împotriva criminalităţii. Ia decizii cu privire la modalităţile de
elaborare a proiectului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
La punctual 6 din concluziile Consiliului European de la Tampere se
menţionau următoarele: „Pentru a contracara ameninţările la adresa
libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor, este necesar un efort comun, pentru a
preveni şi lupta împotriva criminalităţii şi a organizaţiilor criminale din
întreaga Uniune”;
15
COM (2004) 401 final din 2 iunie 2004;
- 29 -
Haga16. Obiectivul Programului de la Haga a fost îmbunătăţirea

capacităţii Uniunii şi a statelor sale membre în vederea:
- asigurării respectării drepturilor
fundamentale,
- asigurării unui minim de procedură de
protecţie şi de acces la justiţie a cetăţenilor;
- reglementării fluxurilor de imigraţie şi
controlului frontierelor externe,
- asigurării unei reglementări în domeniul
luptei împotriva crimei organizate transnaţionale şi
suprimării ameninţării teroriste;
- exploatării potenţialului Europol şi Eurojust,
pentru recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti
şi a certificatelor în materie civilă şi penală, pentru
înlăturarea obstacolelor din calea legislativă şi
judecătorească, soluţionarea litigiilor de drept civil şi de
familie cu probleme transfrontaliere.
Programul de la Haga a stabilit mai multe priorităţi
(„orientări particulare”) grupate pe patru domenii generale,
după cum urmează:
16
Programul de la Haga: consolidarea libertăţii, securităţii şi justiţiei în
Uniunea Europeană a fost publicat în JO nr.053 din 5 martie 2005, p. 1-15;
- 30 -
1. Consolidarea libertăţii – cuprinzând

aspecte legate de cetăţenia uniunii, politica în domeniul
azilului, imigraţiei şi frontierelor, sistemul european comun
de azil, migraţia legală şi lupta împotriva imigraţiei ilegale,
integrarea resortisanţilor ţărilor terţe;
2. Consolidarea securităţii: cuprinzând
aspecte legate de îmbunătăţirea schimbului de informaţii,
terorismul, cooperarea poliţienească, managementul, în
cadrul Uniunii Europene, a crizelor transfrontaliere,
cooperarea operaţională, prevenirea criminalităţii,
criminalitatea organizată şi corupţia, strategia europeană
privind drogurile;
3. Consolidarea justiţiei – cuprinzând
aspecte legate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, creşterea încrederii reciproce între statele
membre, cooperarea judiciară în materie penală,
cooperarea judiciară în materie civilă;
4. Relaţii externe.
În ceea ce priveşte aspectele legate de
criminalitatea organizată, Consiliul European a arătat că
„prevenirea criminalităţii este o parte a eforturilor de a crea un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, apreciind dezvoltarea
unui concept strategic privind lupta împotriva criminalităţii
organizate transnaţionale, la nivelul Uniunii Europene. Dar
- 31 -
Consiliul European a îndemnat Consiliul şi Comisia să continue

această activitate.
În vederea aplicării acestui program, Consiliul
Uniunii Europene, împreună cu Comisia Europeană a adoptat
Planul de acţiune de punere în aplicare a Programului de la
Haga pentru consolidarea libertăţii, securităţii şi justiţiei în
Uniunea Europeană17. Prin adoptarea acestui document,
Consiliul şi Comisia au intenţionat ca planul să constituie un
cadru de orientare pentru următorii 5 ani. Planul adoptat a
cuprins o serie de măsuri legislative şi non-legislative pe care
Consiliul şi Comisia le puteau considera ca fiind necesare
pentru punerea în aplicare a liniilor directoare stabilite în
Programul de la Haga.
În perioada următoare, s-a demonstrat că prevenirea
şi combaterea criminalităţii organizate şi transfrontaliere pot fi
îndeplinite mai bine la nivelul Uniunii Europene. Acesta a fost
motivul determinant pentru care Consiliul Uniunii Europene a
stabilit la data de 12 februarie 2007, în cadrul programului
general „Securitatea şi protecţia libertăţilor”, a programului
specific „Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii”, pentru
17
Publicat în JO nr. C 198 din 12.08.2005 p. 0001 – 0022;
- 32 -
perioada 2007-201318. Scopul stabilirii programului a fost de a

contribui la consolidarea spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie, urmând a se derula în perioada 1 ianuarie 2007 – 31
decembrie 2013.
Scopul acestui program este atingerea unui înalt
nivel de securitate a cetăţenilor prin intermediul prevenirii şi al
combaterii infracţionalităţii, fie a criminalităţii organizate, fie a
altor forme de infracţiuni, în special terorismul, traficul de
persoane şi infracţiunile ale căror victime sunt copiii, traficul
ilicit de stupefiante şi de armament, corupţia şi frauda.
Consiliul a prevăzut ca programul să se desfăşoare
pe patru tematici:
(a) prevenirea infracţionalităţii şi criminologia;
(b) aplicarea legii;
(c) protecţia şi sprijinirea martorilor;
(d) protecţia victimelor.
Prin program se stabilea posibilitatea acordării de
asistenţă financiară în cazul proiectelor cu dimensiune
europeană iniţiate de Comisie, dar şi în cazul unor proiecte
transnaţionale sau naţionale; acestea din urmă, pentru a putea
18
Decizia Consiliului 2007/125/JAI din 12 februarie 2007 de stabilire
pentru perioada 2007-2013, în cadrul programului general „Securitate şi
protecţia libertăţilor”, a programului specific „Prevenirea şi combaterea
infracţionalităţii” publicată în JO nr. l 58 din 24.2.2007, p. 7 – 12;
- 33 -
beneficia de asistenţă financiară trebuie să aibă ca obiect

pregătirea sau completarea proiectelor transnaţionale, ori
dezvoltarea unor metode sau tehnologii inovatoare care pot fi
transferate unor acţiuni la nivelul Uniunii Europene.
Prin acordarea asistenţei financiare în cazul
proiectelor sus-menţionate se urmăreşte în special:
 stimularea, promovarea şi crearea unor
metode şi instrumente orizontale necesare pentru
prevenirea şi combaterea strategică a infracţionalităţii şi
pentru garantarea securităţii şi a ordinii publice;
 promovarea şi dezvoltarea coordonării, a
cooperării şi a înţelegerii reciproce în relaţia dintre
agenţiile de aplicare a legii, alte autorităţi naţionale şi
organismele aferente ale Uniunii în ceea ce priveşte
priorităţile identificate de către Consiliu;
 promovarea şi dezvoltarea celor mai bune
practici pentru protecţia şi sprijinirea martorilor.
De fapt, programul Consiliului reprezintă cadrul
general prin care Uniunea Europeană a stabilit să finanţeze
proiecte la nivel comunitar sau regional în cadrul Uniunii, prin
care agenţiile de aplicare a legii şi alte organisme publice sau
private îşi pot aduce contribuţia la combaterea criminalităţii
organizate.
- 34 -
4.3. Decizia-cadru a Consiliului 2008/841/JAI

privind lupta împotriva crimei organizate
Intrată în vigoare la data de 29 decembrie 1998
(data publicării în Jurnalul Oficial), acţiunea comună nr.
98/733/JAI şi-a produs efectele până la data de 11 noiembrie
2008, dată la care a fost abrogată de Decizia-cadru a
Consiliului 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei
organizate19, pe care, însă, o vom analiza mai jos.
Această decizie îmbunătăţeşte cadrul legislativ
general de urmat de către statele membre. Conţinutul actului
este superior Acţiunii comune nr. 98/733/JAI din 21 decembrie
1998, Consiliul împrumutându-se, de această dată, din
concepţia Convenţiei naţiunilor unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate.
Astfel, definiţia organizaţiei criminale din prezenta
decizie – cadru este întocmai cu noţiunea de grup infracţional
organizat din Convenţie: „asociaţie structurată, stabilită în timp,
de mai mult de două persoane, care acţionează concertat în
vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă
de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă privative
19
Decizia-cadru a Consiliului 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei
organizate a fost adoptată la data de 24 octombrie 2008 şi a fost publicată
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 300 din 11.11.2008, p. 42-45;
- 35 -
de libertate cu o durată maximă de cel puţin patru ani, sau de o

pedeapsă mai severă, pentru a obţine, direct sau indirect, un
beneficiu financiar sau de altă natură materială”. Deosebirea
faţă de noţiunea din Acţiunea comună 98/733/JAI constă în
prevederea scopului constituirii grupului structurat: în decizia
cadru scopul ce trebuie să existe pentru ca grupul structurat să
fie organizaţie criminală este săvârşirea unor infracţiuni de o
anumită gravitate pentru obţinerea, direct sau indirect, a
unui beneficiu financiar sau de altă natură materială; în
cazul Acţiunii comune, scopul este, de asemenea, săvârşirea
unor infracţiuni de o anumită gravitate, nefiind însă absolut
necesar ca acestea să constituie un mijloc de obţinere a
unor avantaje materiale.
Urmând exemplul Convenţiei ONU, decizia-cadru
prezintă şi o definiţie a asociaţiei structurate: „asociaţie care nu
este formată la întâmplare pentru comiterea imediată a unei
infracţiuni şi care nu prezintă în mod necesar roluri definite
formal pentru membrii săi, continuitatea membrilor sau o
structură dezvoltată”.
În ceea ce priveşte incriminarea faptelor de
participare la o organizaţie criminală, tehnica aleasă de
Consiliu cu prilejul adoptării deciziei-cadru, este mai elaborată,
prevăzându-se infracţiunea ca fiind, în primul rând,
„comportamentul oricărei persoane care, în mod intenţionat şi
- 36 -
în cunoştinţă de cauză privind fie scopul şi activitatea generală

a organizaţiei criminale, fie intenţia sa de a comite infracţiunile
respective, ia parte în mod activ la activităţile criminale ale
organizaţiei; deosebirea faţă de Acţiunea comună intervine în
continuarea textului: „inclusiv prin furnizarea de informaţii şi
mijloace materiale, recrutarea de noi membri, precum şi toate
formele de finanţare ale activităţilor acesteia, cunoscând că
această participare va contribui la realizarea activităţilor
infracţionale ale organizaţiei”20.
A doua formă a infracţiunii este identică cu cea din
Acţiunea comună: „comportamentul oricărei persoane,
constând în încheierea unui acord cu una sau mai multe
persoane cu privire la exercitarea unei activităţi care, în cazul
în care ar fi pusă în aplicare, ar echivala cu comiterea
infracţiunilor menţionate la Articolul 1, chiar dacă persoana
respectivă nu participă la executarea propriu-zisă a respectivei
activităţi”.
De mare importanţă este stabilirea obligaţiei din
partea statelor membre în ceea ce priveşte cuantumul
20
În Acţiunea comună textul avea formularea: „chiar în cazul în care
persoana respectivă nu participă la comiterea propriu-zisă a infracţiunilor în
cauză şi, sub rezerva principiilor generale din dreptul penal al statului
membru respectiv, chiar atunci când executarea infracţiunilor în cauză nu se
realizează efectiv”;
- 37 -
pedepselor: pentru prima formă pedeapsa maximă privativă de

libertate ce trebuie prevăzută de legislaţiile naţionale trebuie să
fie de cel puţin doi ani, până la cinci ani; pentru a doua formă,
se prevedeau două soluţii alternative: fie ca infracţiunea să fie
pasibilă de acelaşi termen maxim de pedeapsă privativă de
libertate ca infracţiunea în vederea căreia este încheiat acordul,
fie se poate stabili un termen minim de pedeapsă de cel puţin
doi, până la cinci ani.
Tot în decizia-cadru se prevede şi posibilitatea ca
legislaţiile naţionale să includă circumstanţe atenuante, în cazul
existenţei acestora, pedepsele menţionate putând fi reduse sau
chiar înlăturate. Cu titlu de exemplu se menţionează
următoarele circumstanţe atenuante:
a. renunţarea la activităţile infracţionale; şi
b. furnizarea autorităţilor administrative sau judiciare
a unor informaţii, pe care acestea nu ar fi fost capabile să le
obţină altfel. Aceste informaţii trebuie să fie de natură:
 a preveni, a pune capăt sau a limita efectele
infracţiunii;
 a identifica şi a-i deferi justiţiei pe ceilalţi
infractori;
 a descoperi noi dovezi;
- 38 -
 a priva organizaţia criminală de resurse ilicite

sau de beneficiile rezultate din activităţile sale infracţionale;
 a împiedica săvârşirea în viitor a unor alte
infracţiuni de crimă organizată.
Mai complexă este şi prevederea referitoare la
răspunderea persoanei juridice. Pentru evitarea unor
neconcordanţe între reglementările naţionale, Consiliul a definit
noţiunea de persoană juridică: „orice entitate care beneficiază
de personalitate juridică în virtutea legislaţiei în vigoare, cu
excepţia statelor sau a organismelor publice aflate în exerciţiul
autorităţii publice, precum şi a organizaţiilor internaţionale
publice”.
Fiecare stat membru are obligaţia, conform art. 5
din decizia-cadru, de a stabili răspunderea persoanei juridice
pentru comiterea, în beneficiul lor, a vreuneia dintre faptele
incriminate. Faptele pot fi comise de către orice persoană, în
mod individual, sau acţionând ca membru al unui organ al
persoanei juridice şi care deţine o poziţie de conducere în
cadrul persoanei juridice; în acest ultim caz, este necesar ca
autorul faptelor să aibă fie puterea de a reprezenta persoana
juridică, fie autoritatea de a lua decizii în numele persoanei
juridice, fie cea de a exercita controlul în cadrul persoanei
juridice.
- 39 -
Răspunderea persoanei juridice trebuie antrenată şi

în cazul în care comiterea faptelor este urmarea lipsei de
supraveghere sau control din partea unei persoane care are
calitatea de membru al unui organ al persoanei juridice; în
acest caz, faptele trebuie să fie comise, tot în beneficiul
persoanei juridice, dar de către o altă persoană aflată sub
autoritatea celei care a manifestat lipsa de supraveghere sau
control.
Spre deosebire de Acţiunea comună, preluând
modelul Convenţiei ONU, dar procedând la perfecţionarea
prevederilor din aceasta, Consiliul UE a prevăzut şi sancţiunile
care pot fi aplicate persoanei juridice: amenzi penale sau
nepenale. Dar nu s-a înlăturat posibilitatea stabilirii unor
sancţiuni complementare, cum ar fi:
(a) anularea dreptului de a primi avantaje sau ajutor
public;
(b) interdicţia temporară sau permanentă de a
exercita o activitate comercială;
(c) plasarea sub control judiciar;
(d) lichidarea judiciară;
(e) închiderea temporară sau permanentă a
proprietăţilor care au fost folosite pentru comiterea infracţiunii.
Sancţiunile sau măsurile aplicate trebuie să fie
eficiente, proporţionate şi disuasive.
- 40 -
Regulile procedurale stabilite se referă la

competenţa teritorială de investigare şi soluţionare a faptelor
incriminate, precum şi la absenţa obligaţiei unei declaraţii sau
acuzaţii din partea victimelor (nu este necesară o declaraţie
sau acuzaţie formulată de o persoană, victimă a infracţiunii).
Referitor la competenţa investigării şi judecării
faptelor incriminate de decizia cadru nr. 2008/841/JAI din 24
octombrie 2008, Consiliul a stabilit atât regula locului comiterii
infracţiunii, cât şi regula cetăţeniei autorului acesteia. Astfel, un
stat membru are competenţa în cazul săvârşirii faptei în
întregime sau parţial pe teritoriul propriu, indiferent de locul
unde este bazată organizaţia sau unde îşi desfăşoară
activităţile infracţionale, dar şi atunci când autorul este cetăţean
al său. De asemenea, se mai stabileşte şi regula cetăţeniei
persoanei juridice în folosul căreia au fost comise infracţiunile
prevăzute de prezenta decizie-cadru.
În cazul conflictelor pozitive de competenţă
teritorială, statele membre trebuie să coopereze pentru a
decide care dintre ele va declanşa urmărirea, cu scopul de a
centraliza procedurile într-un singur stat membru, dacă acest
lucru este posibil.
Termenul de implementare a dispoziţiilor deciziei
cadru a fost stabilit pentru data de 11 mai 2010; până la
această dată, statele membre sunt obligate să trimită
- 41 -
Secretariatului General al Consiliului şi Comisiei dispoziţiile

care transpun în legislaţia naţională obligaţiile care le-au fost
impuse de către prezenta decizie-cadru. Se preconizează ca
până la data de 11 noiembrie 2012, în baza unor informaţii şi a
unui raport scris întocmit de Comisie, Consiliul Uniunii
Europene să evalueze modul de implementare de către statele
membre ale deciziei cadru nr. 2008/841/JAI din 245 octombrie
2008.
- 42 -
CAPITOLUL 5
NORME DE INCRIMINARE A TERORISMULUI
Europa constituie, pentru terorism, un veritabil teatru

de acţiune ce porneşte din Urali şi se întinde până la Atlantic,
regiunea central – europeană fiind expusă în mod particular
acestui atac, atât din considerente de ordin geografic, cât şi din
motivaţii de ordin politic. Terorismul în Europa are la baza
bagajul istoric, politic, economic şi social al fiecărui stat
membru. Pe de altă parte, Uniunea Europeană, ca instituţie
politică, este din ce în ce mai mult identificată ca un simbol,
implicând riscul de a deveni ţintă pentru terorism.
După cel de-al doilea război mondial, terorismul a
cunoscut o amploare fără precedent, culminând cu atentatele
de la începutul mileniului III de la New York, Madrid sau
Londra. Prin natura sa, terorismul este în special o formă a
criminalităţii transnaţionale, motiv pentru care, la dezvoltarea
fenomenului, este necesară o contracţiune comună la nivel
internaţional. Răspunsul comunităţii internaţionale la
dezvoltarea acestui flagel nu a întârziat să apară. Astfel, la data
de 27 ianuarie 1997, la Strasbourg, Consiliul European a
adoptat Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului1.
1
Convenţia a fost ratificată de România tocmai prin Legea nr. 19/1997,
publicată în M.Of. nr. 34 din 4 martie 1997;
-1-
VI. Norme de incriminare a terorismului
În preambulul Convenţiei se motivează adoptarea acesteia prin

neliniştea crescândă cauzată de înmulţirea actelor de terorism
şi prin necesitatea luării unor măsuri eficace pentru ca autorii
unor astfel de acte să nu scape de urmărire şi de pedeapsă.
Convenţia Consiliului Europei din 27 ianuarie 1977
privind reprimarea terorismului nu consideră infracţiunile
teroriste ca infracţiuni politice, infracţiuni conexe unei infracţiuni
politice sau ca infracţiuni inspirate de motive politice. Convenţia
consideră ca infracţiuni teroriste pe cele cuprinse în Convenţia
pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la
Haga la 16 decembrie 1970, precum şi din Convenţia pentru
reprimarea de acte ilicite îndreptate contra siguranţei
aviaţiei civile, semnată la Montreal la 23 septembrie 1971. De
asemenea, sunt considerate infracţiuni teroriste şi alte fapte
grave, enumerate generic de art. 12:
infracţiunile grave constând într-un atac
împotriva vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii
2
Convenţia a fost amendată prin Protocolul din 15 mai 2003,, fiind introduse ca
infracţiuni teroriste şi cele prevăzute de Convenţiei pentru reprimarea actelor
ilegale comise împotriva securităţii navigaţiei maritime, încheiată la Roma la 10
martie 1988, Protocolul pentru reprimarea actelor ilegale comise împotriva
securităţii platformelor fixe situate pe platoul continental, încheiat la Roma la 10
martie 1988, Convenţia internaţionale pentru reprimarea atentatelor teroriste
comise cu explozibil, adoptată la New York la 15 decembrie 1997, Convenţia
internaţionale pentru reprimarea finanţării terorismului, adoptată la New York la 9
decembrie 1999;
-2-
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională,

inclusiv a agenţilor diplomatici3;
infracţiunile care au ca obiect răpirea,
luarea ca ostatici sau sechestrarea ilegală4;
infracţiunile care au ca obiect folosirea de
bombe, grenade, rachete, arme de foc automate ori
scrisori sau colete-bombă, în măsura în care această
folosire prezintă un pericol pentru persoane5;
tentativa la săvârşirea infracţiunilor
precizate ori participarea în calitate de coautor sau de
complice al unei persoane care săvârşeşte ori încearcă
să săvârşească o astfel de infracţiune6.
În fapt, Convenţia nu reprezintă un instrument
specific pentru combaterea terorismului în sine, ci este un
angajament al statelor semnatare de a proceda la extrădarea
3
prin Protocolul din 15 mai 2003, aceste fapte au fost înlocuite cu cele din
Convenţia privind prevenirea şi reprimarea infracţiunilor împotriva persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată la
New York la 14 decembrie 1973;
4
Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici, adoptată la New York la 17
decembrie 1979;
5
Convenţia privind protecţia fizică a materiilor nucleare, adoptată la Viena la 3
martie 1980;
6
Protocolul pentru reprimarea actelor ilegale de violenţă în aeroporturile utilizate
de aviaţia civilă internaţională, încheiat la Montreal la 24 februarie 1988
-3-
persoanelor vinovate de actele considerate ca fiind de natură

teroristă (enumerate de articolul 1), neconsiderând niciuna din
acestea ca fiind infracţiuni politice.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la
Maastricht a prevăzut în art. K1 că prevenirea şi lupta împotriva
terorismului, traficului ilegal de droguri şi a altor forme grave
de criminalitate internaţională, inclusiv, dacă este necesar,
anumite aspecte ale cooperării vamale este una din problemele
de interes comun. Tratatul de la Amsterdam a modificat art. K1
– devenit art. 29 – arătând că în scopul asigurării unui nivel
ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie, prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre,
se poate asigura prin prevenirea criminalităţii, organizate sau
de alt tip, şi prin combaterea acestui fenomen, în special a
terorismului, a traficului de fiinţe umane şi a infracţiunilor
împotriva copiilor, a traficului de droguri, a traficului de arme, a
corupţiei şi fraudei.
De asemenea, în art. 31 din Tratatul privind Uniunea
Europeană (fostul articol K.3) se preconizează adoptarea unor
acţiuni comune în domeniul cooperării judiciare în materie
penală vizând, printre altele adoptarea progresivă a măsurilor
de instituire a unor norme minimale referitoare la elementele
constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în
domeniul […] terorismului.
-4-
Gravitatea dezvoltării terorismului a fost unul din

motivele înfiinţării EUROPOL. În Convenţia EUROPOL7 se
menţionează expres că unul din obiectivele Oficiului European
de Poliţie este de a îmbunătăţi, în cadrul relaţiilor de cooperare
dintre statele membre eficacitatea şi cooperarea autorităţilor
competente din statele membre în ceea ce priveşte prevenirea
şi combaterea terorismului. De altfel, ulterior, Consiliul
Uniunii Europene a hotărât, în mod expres ca EUROPOL să
aibă competenţa de a soluţiona infracţiunile săvârşite sau care
pot fi săvârşite în cadrul activităţilor teroriste care pun în pericol
viaţa, integritatea fizică, libertatea persoanelor, precum şi
bunurile8.
Consiliul European întrunit la 14 şi 15 octombrie
1995 în localitatea spaniolă La Gomera, a adoptat o declaraţie
prin care a condamnat terorismul ca pe o ameninţare la adresa
democraţiei, a liberei exercitări a drepturilor omului şi a
dezvoltării economice şi sociale. Mai mult, Consiliul European a
afirmat că, pentru prevenirea şi combaterea eficientă a actelor
de terorism, este necesar să se stabilească o coordonare
deplină între statele membre.
7
Publicată în JO nr. C 316 din 27.11.1995, p. 1;
8
Decizia Consiliului 1999/C 26/06 din 3 decembrie 1998 privind obligaţia
Europol de a soluţiona infracţiunile săvârşite sau care pot fi săvârşite în
cadrul activităţilor teroriste care pun în pericol viaţa, integritatea fizică,
libertatea persoanelor, precum şi bunurile, publicată în JO nr. C 026 din
30.01.1999, p. 1;
-5-
În temeiul articolul K.3 alineatul (2) litera (b) din

Tratatul privind Uniunea Europeană (în forma adoptată la
Maastricht), Consiliul Uniunii Europene a adoptat la 15
octombrie 1996 o acţiune comună referitoare la crearea şi
menţinerea unui registru al competenţelor, cunoştinţelor
şi expertizelor specializate în domeniul luptei împotriva
terorismului, destinat să faciliteze cooperarea antiteroristă
dintre statele membre ale Uniunii Europene9.
Motivul adoptării unui asemenea act l-a constituit
faptul că statele membre prin organismele naţionale de luptă
împotriva terorismului au dezvoltat domenii de competenţe, de
cunoştinţe şi de expertize specializate. Acestea ar trebui să fie
puse la dispoziţia organismelor corespunzătoare respective din
toate celelalte state membre, la cerere, în funcţie de nevoile lor
şi atunci când le este necesar. În acest scop s-a impus crearea
şi menţinerea unui registru al acestor domenii de competenţe,
de cunoştinţe şi de expertize specializate. Prin aceasta,
informaţiile din registru devin mai larg şi mai uşor accesibile
organismelor din toate statele membre, consolidând astfel
9
Acţiunea comună 96/610/JAI din 15 octombrie 1996 adoptată de
Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană
referitoare la crearea şi menţinerea unui registru al competenţelor,
cunoştinţelor şi expertizelor specializate în domeniul luptei împotriva
terorismului, destinat să faciliteze cooperarea antiteroristă dintre statele
membre ale Uniunii Europene, publicată în JO nr. L 273 din 25.10.1996, p.
0001 – 0002;
-6-
mijloacele acestora din urmă în domeniul luptei împotriva

terorismului.
Această acţiune comună a avut ca scop doar
realizarea unei cooperări între statele membre ale Uniunii
Europene în domeniul informaţiilor privind lupta contra
terorismului. De fapt, dispoziţiile acţiunii comune stabilesc o
obligaţie de acordare reciprocă a unui ajutor constând în
transfer de informaţii, punerea la dispoziţia celorlalţi parteneri a
cunoştinţelor dobândite.
De altfel, metoda schimbului de informaţii a fost des
întâlnită în actele adoptate de Uniunea Europeană. Şi ulterior,
ca măsură în combaterea finanţării terorismului se recomandă
statelor membre să facă schimb de informaţii cu privire la
structurile şi metodele utilizate pentru finanţarea grupurilor
teroriste care operează în mai mult de un stat membru10.
Coincidenţă sau nu, în aceeaşi zi de 9 decembrie
1999 (când Consiliul Uniunii Europene a adresat
recomandarea cooperării împotriva finanţării terorismului), la
New York Organizaţia Naţiunilor Unite adopta Convenţia
10
Recomandarea Consiliului 1999 / C 373/01 din 9 decembrie 1999 cu privire la
cooperarea în lupta împotriva finanţării terorismului, publicată în JO nr. C 373 din
23/12/1999 p. 1;
-7-
internaţională privind reprimarea finanţării terorismului11.

Dispoziţiile convenţiei sunt mai complexe, stabilindu-se
incriminarea faptei de furnizare sau strângere de fonduri cu
intenţia de a le utiliza sau ştiind că acestea vor fi utilizate, în
întregime sau în parte, în vederea comiterii unor infracţiuni
enumerate expres în cuprinsul actului din discuţie.
După atentatele din 11 septembrie 2001, lupta
împotriva terorismului a căpătat o nouă dimensiune. Consiliul
European a declarat, la reuniunea extraordinară din 21
septembrie 2001, că terorismul este „o veritabilă sfidare pentru
întreaga lume şi pentru Europa şi că lupta împotriva
terorismului va fi un obiectiv prioritar al Uniunii Europene”. La 8
octombrie 2001, Consiliul European a reafirmat hotărârea
Uniunii de a ataca sursele de finanţare a terorismului, în
strânsă cooperare cu Statele Unite ale Americii. La 19
octombrie 2001, Consiliul European a declarat că este hotărât
să combată terorismul sub toate formele acestuia şi
pretutindeni în lume şi că îşi va continua eforturile de
consolidare a coaliţiei comunităţii internaţionale pentru
combaterea terorismului sub toate aspectele acestuia, de
exemplu prin întărirea cooperării între serviciile operaţionale
11
Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului a fost
ratificată de România prin Legea nr. 623 din 19 noiembrie 2002, publicată în M. Of.
nr. 852 din 26/11/2002;
-8-
însărcinate cu combaterea terorismului: Europol, Eurojust,

serviciile de informaţii, serviciile de poliţie şi autorităţile
judiciare.
Pe plan mondial, la 28 septembrie 2001, Consiliul de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia
1373(2001) de stabilire a strategiilor de combatere prin toate
mijloacele a terorismului şi, în special, de combatere a finanţării
acestuia. Rezoluţia ONU reafirmă că actele de terorism
constituie o ameninţare pentru pace şi securitate şi prezintă
măsuri în vederea combaterii terorismului şi, în special,
împotriva finanţării acestuia şi adăpostirii teroriştilor.
Comunitatea Europeană a considerat că este
necesară o acţiune de adoptare a unor măsuri suplimentare
pentru a pune în aplicare Rezoluţia 1373(2001) a Consiliului de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceste măsuri
suplimentare au fost adoptate la 27 decembrie 2001, fiind
vorba despre două Poziţii comune ale Consiliului: Poziţia
Comună privind combaterea terorismului (2001/930/PESC)
şi Poziţia Comună privind aplicarea de măsuri specifice
pentru combaterea terorismului (2001/931/PESC)12.
Consiliul Uniunii Europene a preluat esenţa
incriminării faptelor de furnizare sau colectare de fonduri, din
12
Ambele poziţii comune au fost publicate în JO nr. L 344 din 28.12.2001
-9-
Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării

terorismului, stabilind în plus doar ca circumstanţă de loc – în
statele Uniunii Europene13. Alte măsuri distincte pentru
combaterea terorismului sunt:
- îngheţarea fondurilor şi a altor active
financiare sau resurse economice aparţinând unor
persoane sau entităţi care comit, încearcă să comită,
facilitează sau participă la comiterea unor fapte de
terorism;
- interdicţia de a pune la dispoziţia unor
astfel de persoane a fondurilor, activelor financiare,
resurselor economice, serviciilor financiare sau alte
servicii conexe;
- adoptarea unor măsuri în scopul de a
împiedica persoanele menţionate să utilizeze teritoriile
statelor membre ale Uniunii Europene pentru a comite
acte de terorism împotriva statelor membre sau statelor
terţe sau împotriva cetăţenilor acestor state, precum şi
pentru a împiedica circulaţia teroriştilor sau a grupurilor de
terorişti ori contrafacerea, falsificarea sau folosirea
13
Art. 1 din Poziţia comună 2001/930/PESC: „Se consideră infracţiune
furnizarea sau colectarea deliberată de către cetăţeni sau pe teritoriul
fiecăruia din statele membre ale Uniunii Europene, prin orice mijloc, direct
sau indirect, de fonduri cu scopul de a le utiliza sau despre care se ştie că
vor fi utilizate, pentru a comite acte de terorism”.
- 10 -
frauduloasă a actelor de identitate şi a documentelor de

călătorie;
- adoptarea de către statele membre a unor
măsuri pentru reprimarea oricărei forme de sprijin, activ
sau pasiv, pentru entităţile sau persoanele implicate în
acte de terorism, în special împiedicând recrutarea de
membri în grupurile teroriste şi aprovizionarea cu arme a
teroriştilor;
- adoptarea de către statele membre a unor
măsuri în scopul alertării rapide între statele membre sau
între statele membre şi ţările terţe prin schimbul de
informaţii;
- interdicţia acordării dreptului de azil celor
care finanţează, organizează, sprijină sau comit acte de
terorism sau îi adăpostesc pe autorii acestora;
- adoptarea unor măsuri pentru consolidarea
cooperării între statele membre, mai ales prin acordare
reciprocă de asistenţă cât mai extinsă în anchetele penale
şi alte proceduri privind finanţarea actelor de terorism sau
sprijinul de care au beneficiat aceste acte sau prin
intensificarea şi accelerarea schimbului de informaţii
operaţionale;
- 11 -
Foarte importantă este însă impunerea statelor

membre de a deveni, în cel mai scurt timp, părţi la un număr de
13 convenţii şi protocoale internaţionale privind terorismul14.
Poziţia comună a Consiliului privind aplicarea de
măsuri specifice pentru combaterea terorismului vine să
completeze Poziţia comună privind combaterea terorismului.
Consiliul Uniunii Europene a simţit nevoia de a da mai multe
definiţii pentru temeni utilizaţi în alte documente. Astfel,
noţiunea de persoane, grupuri şi entităţi implicate în acte
de terorism este definită ca înţelegându-se:
- persoane care comit sau încearcă să
comită acte de terorism, le facilitează sau participă la
acestea;
- grupuri şi entităţi care aparţin acestor
persoane sau care sunt controlate direct sau indirect de
acestea şi persoane, grupuri şi entităţi care acţionează în
numele sau în conformitate cu instrucţiunile acestor
persoane, grupuri şi entităţi, inclusiv fondurile provenind
din bunuri care, fie aparţin acestor persoane şi
persoanelor, grupurilor şi entităţilor care le sunt asociate,
fie sunt controlate direct sau indirect de acestea.
14
Cele 13 convenţii sunt prevăzute în anexa la Poziţia comună
20001/930/PESC.
- 12 -
Noţiunea „act terorist” este definită mai complex.

Prin aceasta, în sensul Poziţiei comune, se înţelege comiterea
unor fapte expres prevăzute în text:
 acţiunile care pun în pericol viaţa
persoanei, care pot avea ca rezultat moartea acesteia;
 vătămarea gravă a integrităţii fizice a unei
persoane;
 răpirea sau luarea de ostatici;
 provocarea de distrugeri masive unei
incinte guvernamentale sau publice, unui sistem de
transport, unei infrastructuri, inclusiv unui sistem
informatic, unei platforme fixe situate pe platoul
continental, unui loc public sau unei proprietăţi private,
care poate pune în pericol vieţile oamenilor sau poate
provoca pierderi economice considerabile;
 răpirea aeronavelor, navelor sau a altor
mijloace de transport în comun sau de mărfuri;
 fabricarea, posesia, achiziţia, transportul,
furnizarea sau utilizarea de arme de foc, de explozibili, de
arme nucleare, biologice sau chimice, precum şi, în ceea
ce priveşte armele biologice sau chimice, cercetarea şi
producerea;
- 13 -
 eliberarea de substanţe periculoase sau

provocarea de incendii, de inundaţii sau de explozii care
au ca efect punerea în pericol a vieţii oamenilor;
 perturbarea sau întreruperea aprovizionării
cu apă, cu electricitate sau cu orice altă resursă naturală
esenţială, având ca efect punerea în pericol a vieţii
oamenilor;
 ameninţarea de a comite oricare dintre
actele enumerate la literele (a)-(h);
 conducerea unui grup terorist;
 participarea la activităţile unui grup terorist,
inclusiv prin furnizarea de informaţii sau de mijloace
materiale, sau orice formă de finanţare a activităţilor
acestuia, având cunoştinţă de faptul că această
participare va contribui la activităţile criminale ale
grupului.
Pentru a fi calificate ca act terorist, mai trebuie
îndeplinite trei condiţii cumulative:
a. faptele să fie săvârşite cu intenţie
b. prin natura sau împrejurările lor,faptele să fie de
natură să dăuneze grav unei ţări sau organizaţii internaţionale
c. faptele să fi fost comise pentru îndeplinirea
următoarelor scopuri:
- de a intimida în mod grav o populaţie;
- 14 -
- de a constrânge, în mod ilegal, autorităţile

publice sau o organizaţie internaţională să îndeplinească
sau să se abţină de la îndeplinirea unui act oarecare;
- de a destabiliza, în mod grav sau de a
distruge structurile fundamentale politice, constituţionale,
economice sau sociale ale unei ţări sau ale unei
organizaţii internaţionale.
De asemenea, Poziţia comună a explicat şi noţiunea
de „grup terorist” ca fiind „grupul organizat15, format din mai
mult de două persoane, stabilit în timp şi acţionând în mod
concertat în vederea comiterii de acte teroriste”.
Poziţia comună a Consiliului privind aplicarea de
măsuri specifice pentru combaterea terorismului, reia
obligaţiile pe care statele membre le au cu privire la instituirea
de măsuri de combatere a terorismului: îngheţarea fondurilor şi
a altor active financiare sau resurse economice ale
persoanelor, grupurilor şi entităţilor şi acordarea, reciprocă, de
asistenţă pentru prevenirea şi combaterea actelor de terorism.
La un an de la adoptarea acestei poziţii comune,
apare Decizia 2003/48/JHA a Consiliului din 19 decembrie
15
La rândul său, noţiunea de „grup organizat” este explicată folosindu-se
elementele specificate în măsurile adoptate de Consiliu în domeniul criminalităţii
organizate: „grupul care nu s-a constituit conjunctural pentru a săvârşi imediat un
act terorist şi care nu are în mod necesar roluri clar definite pentru membrii săi,
continuitate în compunere sau o structură elaborată”;
- 15 -
2002 privind punerea în aplicare a măsurilor specifice

pentru cooperarea poliţienească şi judiciară în lupta
împotriva terorismului, în conformitate cu articolul 4 din
Poziţia comună 2001/931/PESC16. Această decizie stabileşte
în special măsuri pe care statele membre trebuia să le adopte
în scopul realizării unei mai bune colaborări cu privire la
obligaţiile de informare reciprocă şi îngheţarea fondurilor şi a
altor active financiare sau resurse economice ale persoanelor,
grupurilor şi entităţilor teroriste. Această decizia a fost
considerată ca reprezentând un progres major în domeniul
schimbului de informaţii între autorităţile naţionale din statele
membre. Dar, Consiliul Uniunii Europene a considerat că
persistenţa ameninţării teroriste şi complexitatea fenomenului
necesita schimburi de informaţii din ce în ce mai extinse.
Domeniul de aplicare al schimburilor de informaţii trebuia extins
la toate fazele procedurii penale, inclusiv la condamnare,
precum şi la toate persoanele, grupurile sau entităţile
anchetate, urmărite în justiţie sau condamnate pentru
infracţiuni de terorism. Datorită acestor motive, s-a instituit
obligaţia ca fiecare stat membru să creeze un serviciu
specializat din cadrul forţelor sale de poliţie sau din cadrul altor
autorităţi de aplicare a legii, care, în conformitate cu legislaţia
16
Publicată în JO nr. L 016 din 22.01.2003, p. 0068 – 0070;
- 16 -
internă, vor avea acces la şi vor colecta toate informaţiile

relevante care privesc şi rezultă în urma cercetărilor penale
desfăşurate de autorităţile sale de aplicare a legii în cazul
infracţiunilor de terorism şi le va trimite la Europol17. De
asemenea, la nivelul fiecărui stat membru, au fost desemnate
una mai multe autorităţi, care să acţioneze drept corespondenţi
naţionali ai Eurojust. Prin urmare, pentru realizarea unei mai
bune colaborări între statele membre, se instituia obligaţia
transmiterii diferenţiate, de informaţii către Europol sau către
Eurojust.
Noutăţile deciziei 2005/671/JAI a Consiliului din 20
septembrie 2005 privind schimbul de informaţii şi cooperarea
referitoare la infracţiunile de terorism, faţă de decizia
2003/48/JAI constau în menţionarea posibilităţii de a se crea
alcătuirea de echipe comune de cercetare pentru desfăşurarea
unor cercetări penale care privesc infracţiuni de terorism. De
asemenea, se instituia obligaţia prelucrării în regim de urgenţă
a cererilor de asistenţă judiciară din partea altor state membre
şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti care au
legătură cu infracţiuni de terorism.
17
Decizia 2005/671/JAI a Consiliului din 20 septembrie 2005 privind
schimbul de informaţii şi cooperarea referitoare la infracţiunile de terorism,
publicată în JO nr. L 253 din 29.09.2005, p. 22 – 24, prin această decizie a
fost abrogată decizia 2003/48/JAI;
- 17 -
Consiliul European din 17-18 iunie 2004 întrunit la

Bruxelles a adoptat Planul de acţiune revizuit al Uniunii
Europene privind combaterea terorismului, în cuprinsul căruia a
subliniat că prevenirea atacurilor teroriste şi gestionarea
consecinţelor acestora, precum şi protecţia infrastructurilor
vitale constituie priorităţi ale Uniunii Europene.
La 2 decembrie 2004, Consiliul Uniunii Europene a
adoptat Programul revizuit de solidaritate al Uniunii
Europene în faţa consecinţelor ameninţărilor şi ale
atacurilor teroriste. În acest document, s-a subliniat
importanţa evaluării riscurilor şi a ameninţărilor, a protecţiei
infrastructurii vitale, a mecanismelor de depistare şi identificare
a ameninţărilor teroriste, precum şi a pregătirii şi a capacităţii
politice şi operaţionale în domeniul gestionării consecinţelor.
În urma atacurilor teroriste de la Madrid (11 martie
2004), Consiliul European a decis că se impunea adoptarea
unui nou program care să permită Uniunii Europene să
răspundă în mod eficient noilor provocări legate de securitatea
şi justiţia în spaţiul european. Aşa cum am arătat, în acest
context, Consiliul European a adoptat un nou program care
este cunoscut sub numele de Programul de la Haga. Unul din
obiectivele Programului de la Haga a fost asigurarea unei
reglementări în domeniul suprimării ameninţării teroriste.
- 18 -
Consiliul European a subliniat faptul că pentru

prevenirea şi combaterea eficientă a terorismului, statele
membre ar trebui să se concentreze asupra securităţii Uniunii
Europene în ansamblu. Măsurile prevăzute pentru combaterea
terorismului au fost definite de Programul de la Haga ca fiind:
colaborarea între serviciile secrete din statele membre pentru
protecţia securităţii interne din alte state membre, transmiterea
informaţiilor referitoare la ameninţările împotriva securităţii
interne ale altor state membre şi colaborarea în cazul
monitorizării de către serviciile de securitatea a persoanelor
sau bunurilor suspectate de a fi legate de o ameninţare
teroristă.
Consiliul European şi-a exprimat convingerea că,
pentru consolidarea libertăţii, securităţii şi justiţiei în Uniunea
Europeană, este necesară o abordare inovatoare a schimbului
transfrontalier de informaţii cu caracter operativ.
Consiliul European a afirmat în consecinţă, că
schimbul unor astfel de informaţii ar trebui să respecte
condiţiile aplicabile principiului disponibilităţii. Acest lucru
înseamnă că un reprezentant al autorităţilor de aplicare a legii
dintr-un stat membru al Uniunii Europene care are nevoie de
informaţii pentru a-şi îndeplini atribuţiile, poate obţine aceste
informaţii de la un alt stat membru şi că autorităţile de aplicare
a legii din celălalt stat membru care deţin aceste informaţii le
- 19 -
vor pune la dispoziţie în scopul declarat, ţinând seama de

necesităţile investigaţiilor aflate în desfăşurare în respectivul
stat membru. Consiliul European a stabilit data de 1 ianuarie
2008 ca dată-limită pentru realizarea acestui obiectiv din
programul de la Haga.
Programul de la Haga pentru consolidarea libertăţii,
securităţii şi justiţiei afirmă totodată că ar trebui folosite pe
deplin noile tehnologii şi că ar trebui acordat accesul reciproc la
bazele naţionale de date, menţionând în acelaşi timp faptul că
noile baze de date centralizate europene ar trebui create doar
pe baza unor studii care au demonstrat valoarea adăugată a
acestora.
În scopul realizării acestor obiective propuse prin
Programul de la Haga a fost adoptată Decizia nr.
2008/615/JAI privind intensificarea cooperării
transfrontaliere, în special în domeniul combaterii
terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere18. Prin
această decizie, statele membre intenţionează să accelereze
cooperarea transfrontalieră, în special, schimbul de informaţii
între autorităţile cu atribuţii de prevenire şi cercetare a
infracţiunilor.
18
Publicată în JO L 210 din 6.8.2008, p. 1-11;
- 20 -
Art. 16 prevede că în vederea prevenirii infracţiunilor

teroriste, statele membre pot furniza punctelor naţionale de
contact ale altor state membre, datele cu caracter personal şi
informaţii, în măsura în care acest lucru se dovedeşte necesar
pentru că împrejurări determinate îndreptăţesc convingerea că
persoanele vizate vor săvârşi infracţiuni de natură teroristă.
Partea tehnică, a dispoziţiilor deciziei 2008/615/JAI a
fost stabilită prin Decizia 2008/616/JAI a Consiliului din 23
iunie 2008, privind punerea în aplicare a Deciziei
2008/615/JAI privind intensificarea cooperării
transfrontaliere, în special în domeniul combaterii
terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere19.
Consiliul European din 15-16 decembrie 2005,
întrunit la Bruxelles, a subliniat importanţa unui răspuns
complex şi proporţionat pentru ameninţările teroriste. A fost
adoptată „Strategia UE de combatere a terorismului”.
Măsurile cheie identificate în Strategie includ:
- stoparea radicalizării violente;
- protecţia infrastructurii noastre critice;
- îmbunătăţirea schimbului de informaţii între
autorităţile naţionale şi a cooperării între toate părţile
interesate atunci când este necesar;
19
idem, p. 12 – 72
- 21 -
- reacţia la ameninţările neconvenţionale;

- îmbunătăţirea detectării ameninţărilor;
- privarea teroriştilor de resurse financiare;
- ajutarea victimelor;
- cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.
În ceea ce priveşte strategia de combatere a
radicalizării şi a recrutării în domeniul terorismului, aceasta are
în vedere descurajarea activităţilor de prozelitism desfăşurate
de anumite reţele sau persoane. De asemenea, Strategia UE
urmărea promovarea unui dialog cu guvernele statelor care
întâmpină dificultăţi în acest domeniu, precum şi cu
reprezentanţii comunităţilor musulmane.
La fel ca în cazul măsurilor de combatere a
criminalităţii organizate, odată cu adoptarea programului
specific „Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii” în
cadrul programului general „Securitate şi protecţia
libertăţilor”. Consiliul Uniunii a adoptat, în cadrul aceluiaşi
program general şi programul specific „Prevenirea, pregătirea
şi gestionarea consecinţelor terorismului şi ale altor riscuri
legate de securitate”20.
20
Decizia Consiliului 2007/124/JAI din 12 februarie 2007 de stabilire pentru
perioada 2007-2013, în cadrul programului general „Securitate şi protecţia
libertăţilor”, a programului specific „Prevenirea, pregătirea şi gestionarea
consecinţelor terorismului şi ale altor riscuri legate de securitate” publicată în JO
nr. l 58 din 24.2.2007, p. 1 – 6;
- 22 -
Scopul programului este sprijinirea eforturilor statelor

membre de a preveni, pregăti şi proteja populaţia şi
infrastructura vitală împotriva riscurilor legate de atacuri
teroriste şi a altor riscuri legate de securitate.
Conform articolului 4, programul urmăreşte protecţia
populaţiei şi a infrastructurii vitale, în special prin:
(a) stimularea, promovarea şi sprijinirea
evaluărilor riscurilor la adresa infrastructurii vitale, în
scopul îmbunătăţirii securităţii;
(b) stimularea, promovarea şi sprijinirea
elaborării unor metodologii pentru protecţia infrastructurii
vitale, în special metodologii de evaluare a riscurilor;
(c) promovarea şi sprijinirea măsurilor
operaţionale partajate pentru sporirea securităţii în cadrul
lanţurilor de aprovizionare transfrontaliere, cu condiţia de
a nu fi denaturate regulile concurenţei pe piaţa internă;
(d) promovarea şi sprijinirea elaborării unor
standarde de securitate, precum şi un schimb de know-
how şi de experienţă cu privire la protecţia populaţiei şi a
infrastructurii vitale;
(e) promovarea şi sprijinirea coordonării şi a
cooperării la nivel comunitar în ceea ce priveşte protecţia
infrastructurii vitale.
- 23 -
Prin program se stabilea posibilitatea acordării de

asistenţă financiară în cazul proiectelor cu dimensiune
europeană iniţiate de Comisie, dar şi în cazul unor proiecte
transnaţionale sau naţionale; acestea din urmă, pentru a putea
beneficia de asistenţă financiară trebuie să aibă ca obiect
pregătirea sau completarea proiectelor transnaţionale, ori
dezvoltarea unor metode sau tehnologii inovatoare care pot fi
transferate unor acţiuni la nivelul Uniunii Europene.
Şi acest program a reprezentat cadrul general prin
care Uniunea Europeană a stabilit să finanţeze proiecte la nivel
comunitar sau regional în cadrul Uniunii, prin care agenţiile de
aplicare a legii şi alte organisme publice sau private îşi pot
aduce contribuţia la combaterea.
Cu toate acestea, nu exista o viziune comună
asupra noţiunii de infracţiune de terorism. Definirea
infracţiunilor teroriste trebuia să fie apropiată în toate statele
membre, inclusiv cea a infracţiunilor privind grupurile teroriste.
Pe de altă parte, fiecare stat membru trebuia să stabilească,
împotriva persoanelor fizice şi juridice care au săvârşit astfel de
infracţiuni sau sunt ţinute să răspundă de acestea, pedepse şi
sancţiuni corespunzătoare gravităţii infracţiunilor. De
asemenea, nu exista în toate statele membre, măsuri speciale
în privinţa victimelor infracţiunilor teroriste. În aceste condiţii a
fost adoptată Decizia-cadru a Consiliului 2002/475/JAI din
- 24 -
13 iunie 2002 privind combaterea terorismului21. În fapt

decizia-cadru reia, în esenţă, dispoziţiile Poziţiei comune
2001/931/PESC, atât în ceea ce priveşte de infracţiuni
teroriste cât şi în privinţa celei de grup terorist. Astfel,
infracţiunile teroriste sunt acelea care, prin natura sau contextul
lor, pot aduce atingere gravă unei ţări sau unei organizaţii
internaţionale, atunci când sunt săvârşite cu anumite scopuri
(de a intimida grav o populaţie, de a constrânge nelegitim
puterile publice sau o organizaţie internaţională să
îndeplinească sau să se abţină de la a îndeplini un act
oarecare ori de a destabiliza grav sau de a distruge structurile
politice fundamentale, constituţionale, economice sau sociale
ale unei ţări sau organizaţii internaţionale). Deosebirea constă
în aceea că se face o diferenţiere între infracţiuni teroriste şi
infracţiuni referitoare la un grup terorist. În această din urmă
categorie se includ:
- conducerea unui grup terorist – faptă
pentru care statele urmau să stabilească pedepse
privative de libertate de cel puţin 15 ani, şi
- participarea la activităţile unui grup
terorist - faptă pentru care statele trebuiau să stabilească
pedepse privative de libertate de cel puţin 8 ani.
21
Publicată în JO nr. L 164 din 22.6.2002, p. 3-7;
- 25 -
De asemenea, se mai instituie o nouă categorie de

infracţiuni: cele legate de activităţile teroriste. În această
categorie intră furtul agravat, şantajul şi producerea de
documente administrative false, dar numai în cazul în care sunt
comise pentru realizarea scopurilor specifice infracţiunilor
teroriste. Pentru acestea, statele urmau să stabilească
pedepse mai severe decât cele prevăzute de legislaţia internă
pentru astfel de infracţiuni de drept comun. Prin Decizia-cadru
2008/919/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 de modificare
a Deciziei-cadru 2002/475/JAI privind combaterea
terorismului22 au fost adăugate alte infracţiuni în această
categorie:
(a) provocarea publică de a comite o infracţiune de
terorism23;
(b) recrutarea pentru terorism24;
(c) pregătirea pentru terorism25;
22
Publicată în JO nr. L 330 din 9.12.2008, p. 21-23;
23
prin „provocarea publică de a comite o infracţiune de terorism” se înţelege
distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice altă formă, a unui mesaj,
cu intenţia de a instiga la săvârşirea uneia dintre infracţiunile teroriste;
24
prin „recrutarea pentru terorism” se înţelege a solicita unei alte persoane să
săvârşească una dintre infracţiunile teroriste;
25
prin „pregătirea pentru terorism” se înţelege furnizarea de instrucţiuni
privind fabricarea sau folosirea explozibililor, a armelor de foc sau a altor arme sau
substanţe toxice sau periculoase, sau, privind alte metode şi tehnici specifice, cu
scopul de a săvârşi una dintre infracţiunile teroriste;
- 26 -
Important este şi instituirea obligaţie de incriminare a

instigării, complicităţii şi tentativei la infracţiunile teroriste,
infracţiunile referitoare la un grup terorist şi, nu în ultimul rând,
infracţiuni legate de activităţile teroriste.
Într-un mod asemănător ca în cazul măsurilor de
combatere a criminalităţii organizate26, Consiliul a stabilit şi
posibilitatea statelor membre de a prevede circumstanţe
atenuante:
renunţă la activităţile teroriste sau
furnizează autorităţilor administrative sau
judiciare informaţii, pe care acestea nu le-ar fi putut obţine
altfel. Aceste informaţii trebuie însă să fie de natură să:
 prevină sau să limiteze efectele infracţiunii;
 identifice sau să-i aducă în faţa justiţiei pe
ceilalţi autori ai infracţiunii;
 găsească dovezi;
 împiedice săvârşirea altor infracţiuni
prevăzute la articolele 1-4.
La fel, se stabileşte şi răspunderea persoanei
juridice în cazul comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute de
prezenta decizie-cadru, săvârşite în interesul lor, de către orice
persoană, acţionând individual sau ca membru al unui
26
Vezi Decizia-cadru a Consiliului 2008/841/JAI din 24 octombrie 2008
privind lupta împotriva crimei organizate;
- 27 -
organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplineşte o

funcţie de conducere în cadrul persoanei juridice.
O noutate constă în enumerarea sancţiunilor ce pot
fi aplicate persoanei juridice: excluderea de la posibilitatea de a
beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public,
interzicerea temporară sau permanentă a exercitării unei
activităţi comerciale, punerea sub supraveghere judiciară,
dizolvarea sau închiderea temporară sau permanentă a unităţii
care a servit la săvârşirea infracţiunii.
De asemenea, se stabilesc şi criterii privind
competenţa teritorială a statelor din Uniune; în această privinţă
se instituie obligaţia ca oricare din statele membre să
procedeze la urmărirea şi judecarea infracţiunilor teroriste,
referitoare la un grup terorist şi legate de activităţile teroriste
dacă se află în una din următoarele situaţii:
 infracţiunea a fost săvârşită, în totalitate
sau parţial, pe teritoriul său;
 infracţiunea a fost săvârşită la bordul unei
nave sub pavilionul său sau a unei aeronave înregistrate
în statul respectiv;
 autorul infracţiunii este resortisantul sau
rezidentul său; infracţiunea a fost săvârşită în interesul
unei persoane juridice stabilite pe teritoriul său;
- 28 -
 infracţiunea a fost săvârşită împotriva

instituţiilor sau a populaţiei sale sau împotriva unei
instituţii a Uniunii Europene sau a unui organism creat în
conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene sau cu Tratatul privind Uniunea Europeană,
având sediul în statul membru respectiv.
În cazul unui conflict de competenţa, determinarea
statului în drept să procedeze la urmărirea şi judecarea
infracţiunilor teroriste, referitoare la un grup terorist şi legate de
activităţile teroriste se face luându-se în considerare, în mod
succesiv criteriile:
statul membru este cel pe teritoriul căruia
au fost săvârşite faptele;
statul membru este cel al cărui autor este
resortisant sau rezident;
statul membru este statul de origine al
victimelor;
statul membru este cel pe teritoriul căruia a
fost găsit autorul.
Termenul de implementare a deciziei-cadru a fost
până la data de 31 decembrie 2002. Dar, în ceea ce priveşte
modificările aduse prin Decizia-cadru 2008/919/JAI a
- 29 -
Consiliului din 28 noiembrie 2008, termenul limită de

implementare a fost stabilit pentru data de 9 decembrie 2010.
Procesul legislativ la nivelul Uniunii Europene este
într-o continuă schimbare, în scopul perfecţionării
instrumentelor de prevenire şi combatere a terorismului,
deoarece, aşa cum preciza Comisia Europeană, „Terorismul
are, în zilele noastre, un caracter internaţional. Deşi s-au făcut
progrese importante în lupta împotriva ameninţărilor teroriste la
nivel mondial şi în UE, există încă o ameninţare globală din
partea terorismului internaţional. Structurile teroriste se
adaptează în permanenţă la măsurile antiterorism adoptate pe
plan global. Grupările teroriste pot fi răspândite în diferite ţări şi
acţionează dincolo de graniţele tradiţionale ale statelor,
exploatând marele potenţial al tehnologiilor comunicaţiilor, cum
ar fi internetul şi telefonia mobilă pentru a-şi atinge scopurile
maliţioase. Teroriştii folosesc internetul în mod obişnuit pentru
difuzarea propagandei, pentru pregătirea, îndoctrinarea,
recrutarea şi strângerea de fonduri. Anumite organizaţii
teroriste folosesc, de asemenea, internetul pentru a planifica
operaţiunile şi pentru a face publicitate atentatelor
revendicate.”27
27
Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu –
Intensificarea luptei împotriva terorismului, Bruxelles, 6.11.2007,
COM(2007) 649 final;
- 30 -
- 31 -
CAPITOLUL 6
NORME DE INCRIMINARE A TRAFICULUI DE DROGURI
Traficul ilicit de droguri reprezintă o infracţiune

internaţională de o deosebită gravitate, având în vedere, în
special, pericolul deosebit de mare pe care îl prezintă
consumul de droguri asupra sănătăţii oamenilor.
Conform Statisticilor Organizaţiei Internaţionale a
Poliţiei Criminale, se constată o tot mai mare creştere a
traficului de droguri în ultima perioadă, aceasta rezultând atât
din creşterea numărului ţărilor în care se săvârşesc asemenea
fapte, a numărului persoanelor implicate şi din cifrele afacerilor
rezultate din această activitate infracţională. Astfel, la începutul
anilor ’90, în Statele Unite ale Americii, profitul de pe urma
acestei activităţi era de peste 40 milioane dolari, iar în Canada,
de 9,4 milioane dolari, anual.1 În prezent, profitul s-a multiplicat
în mod considerabil.
Folosirea drogurilor este cunoscută din cele mai
vechi timpuri, ca şi cultivarea plantelor din care se extrag
drogurile: opiul (în sud-estul Asiei), coca (în America de Sud),
şi cannabisul (în Orientul Mijlociu). In secolul al XlX-lea, unele
ţări europene au fost implicate în "războiul opium-ului" din Asia
de sud-est, iar după cel de-al doilea război mondial, ca urmare
1
Stelian Ţurlea – Bomba drogurilor, Ed. Humanitas, 1991, p. 25;
-1-
a amplorii pe care a luat-o traficul de droguri, se pune tot mai

serios problema combaterii acestui fenomen.
În aceste condiţii, s-a adoptat la data de 13 mai
1961, Convenţia unică asupra stupefiantelor2. Convenţia
prevede măsuri menite să monitorizeze traficul licit de droguri;
în vederea realizării acestui scop, se instituie un control asupra
transporturilor stupefiantelor, stabilindu-se substanţele care
sunt supuse controlului; importantă este prevederea conform
căreia „cultura sau orice trafic de stupefiante, care au
scopuri contrarii celor prevăzute în prezenta Convenţie”
constituie trafic ilicit de droguri.
Măsurile cuprinse în această convenţie au fost
reluate de Convenţia Naţiunilor Unite privind substanţele
psihotrope, adoptată la data de 21 februarie 19713. Mai
târziu, „recunoscând necesitatea întăririi şi completării
măsurilor prevăzute în Convenţia unică asupra stupefiantelor
din 1961, în această Convenţie, cum apare ea modificată prin
Protocolul din 1972, care modifică Convenţia unică cu privire la
stupefiante din 1961 şi în Convenţia din 1971 cu privire la
substanţele psihotrope, în scopul reducerii amploarei şi
2
Convenţia a fost modificată prin Protocolul din 1972; în această formă a
fost adoptată de România prin Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea
României la Conventia unica asupra stupefiantelor din 1961 si la protocolul
privind modificarea acesteia
3
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 118 din 15
decembrie 1992;
-2-
extinderii traficului ilicit şi atenuării gravelor consecinţe”,

Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat la data de 20 decembrie
1988 Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului de
stupefiante şi substanţe psihotrope4.
Pentru prima dată în acest domeniu, convenţia a
stabilit obligaţia statelor semnatare de a lua măsuri în vederea
încriminării anumitor fapte:
- producţia, fabricarea, extracţia, prepararea,
oferta, punerea în vânzare, distribuirea, vânzarea, livrarea
în orice condiţii, expedierea, expedierea în tranzit,
transportul, importul sau exportul oricărui stupefiant sau
oricărei substanţe psihotrope, încălcându-se dispoziţiile
Convenţiei din 1961, Convenţiei din 1961 cum apare ea
modificată sau Convenţiei din 1971;
- cultura macului (opiaceu), coca sau plantei de
canabis, în scopul producerii de stupefiante, încălcându-
se dispoziţiile Convenţiei din 1961 şi Convenţiei din 1961
cum apare ea modificată;
- deţinerea sau cumpărarea oricărui stupefiant
sau substanţe psihotrope, în scopul uneia dintre
activităţile enumerate mai sus;
4
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante şi
substanţe psihotrope a fost ratificată de România prin aceeaşi lege nr.
119/1992;
-3-
- fabricarea, transportul sau distribuirea de

echipament, materiale sau substanţe despre care cel care
se ocupă de aceste activităţi ştie că trebuie utilizate în/sau
pentru cultura, producţia sau fabricarea ilicită de
stupefiante sau substanţe psihotrope;
- organizarea, dirijarea sau finanţarea uneia
dintre faptele arătate mai sus.
De asemenea, sunt prevăzute şi fapte în legătură cu
traficul de droguri:
- conversia sau transferul de bunuri despre care
cel care se ocupă ştie că provin dintr-una dintre
infracţiunile stabilite sau din participarea la comiterea
acesteia, în scopul de a disimula sau deghiza originea
ilicită a bunurilor menţionate sau ajută orice persoană
care este implicată în comiterea uneia dintre aceste
infracţiuni să scape de consecinţele juridice ale actelor
sale;
- disimularea sau ascunderea naturii, originii,
dispunerea mişcării sau proprietăţilor reale ale bunurilor
sau drepturilor aferente despre care autorul ştie că provin
dintr-una dintre infracţiunile stabilite, sau participarea la
una dintre aceste infracţiuni.
Convenţia prevede măsurile pe care statele
semnatare trebuie să le adopte pentru a împiedica deturnarea
-4-
substanţelor în scopul fabricării ilicite de stupefiante sau

psihotrope. Astfel, părţile pot să exercite supravegherea
persoanelor şi întreprinderilor care se ocupă cu fabricarea şi
distribuirea acestor substanţe, pot institui un regim de licenţă
pentru stabilimentele în care poate avea loc fabricarea sau
distribuirea, sau pot prevede supunerea la un proces de
licenţiere, ori de autorizare pentru persoanele care se ocupă cu
asemenea operaţiuni etc.
Fenomenul drogurilor reprezintă una dintre
principalele preocupări ale cetăţenilor Europei şi o ameninţare
majoră pentru securitatea şi sănătatea societăţii europene. În
Uniunea Europeană există aproximativ 2 milioane de
5
consumatori problematici de droguri .
Infracţionalitatea legată de droguri are, în principal,
un caracter transnaţional şi organizat. În aceste condiţii, în
cadrul Uniunii Europene, lupta împotriva infracţionalităţii legate
de droguri trebuia să se concentreze în special pe crearea unui
mecanism de coordonare comun, pe apropierea legislaţiilor
statelor membre.
Primul semn de luptă împotriva infracţionalităţii
legate de droguri l-au constituit Acordurile Schengen: primul6,
5
Planul de acţiune al Strategiei Europene pe droguri 2005-2008;
6
Acordul cu privire la abolirea gradată a verificărilor la frontierele
commune (Acordul Schengen din 1985);
-5-
semnat la data de 14 iunie 1985, stipula obligaţia părţilor de a

lupta împotriva traficului ilegal de stupefiante şi de a-şi
coordona acţiunile în acest sens. În al doilea acord7 - semnat la
data de 19 iunie 1990 – s-a inserat un capitol special intitulat
„Substanţele narcotice” – cap. 6 din titlul III). În acest capitol
erau inserate dispoziţii cu privire la măsuri cu caracter
organizaţional: înfiinţarea unui grup de lucru privind drogurile,
reglementarea „livrărilor supravegheate” ca instrument specific
operativ-investigativ, introducerea unui certificat special pentru
transportul legal al stupefiantelor, etc8.
După semnarea Tratatului de la Maastricht, Uniunea
Europeană a acordat o atenţie mai mare cooperării în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne. În baza dispoziţiilor tratatului s-au
înfiinţat de-a lungul timpului mai multe organisme cu scopul de
a monitoriza evoluţia fenomenului traficului şi consumului de
droguri. Un prim astfel de organism a fost Centrul European de
Monitorizare a Drogurilor şi a dependenţei de Droguri, înfiinţat
prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 302/93 din 8
februarie 19939. Acest centru avea ca scop asigurarea unor
informaţii obiective cu privire la stupefiante şi toxicomanie la
7
Convenţia de implementare a Acordului Schengen (Convenţia
Schengen din 1990);
8
Pentru mai multe detalii: Eldar Hasanov – Infracţionalitatea ..., op. cit,
p. 69 – 71;
9
Publicat în JO nr. L 036 din 12 februarie 1993, p. 1;
-6-
nivel european (art. 1 din Regulament); de asemenea, prin

crearea acestui organism se urmărea şi crearea unei reţele
informatizată la nivel european, cuprinzând date referitoare la
droguri, prin care să se facă legătura între punctele şi centrele
specializate din statele membre şi cele create la nivel european
(şi internaţional).
În acelaşi domeniu al schimbului de date se
încadrează şi alte acte normative precum:
- Acţiunea comună a Consiliului Uniunii
Europene din data de 29 noiembrie 1996 cu privire la
schimbul de date referitor la determinarea
proprietăţilor chimice ale drogurilor, în vederea
consolidării cooperării între statele membre în
combaterea traficului ilicit de droguri10. Acest act
urmărea crearea unui mecanism de transmitere şi de
analiză a rezultatelor cu privire la proprietăţile drogurilor în
statele membre;
- Acţiunea comună a Consiliului Uniunii
Europene din data de 16 iunie 1997 cu privire la
schimbul de informaţii, evaluarea riscurilor şi
controlul noilor droguri sintetice11. Aceasta stipula
schimbul de informaţii privind produse noi care puteau fi
10
Publicată în JO nr. L 332 din 12 decembrie 1996, p. 5, 6;
11
Publicată în JO nr. L 167 din 25 iunie 1997, p. 1 – 3;
-7-
utilizate ca stupefiante şi/sau substanţe psihotrope.

Scopul acestor schimburi de informaţii l-a constituit faptul
că în urma analizei , Consiliul Uniunii Europene avea
posibilitatea de a recunoaşte ca un anumit preparat
constituie un nou tip de drog;
- Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene
din data de 29 noiembrie 1996 cu privire la elaborarea
acordurilor poliţieneşti şi vamale în sfera combaterii
drogurilor12 – prin care s-a prevăzut efectuarea între
autorităţile naţionale a unor schimburi de descrieri privind
modul de operare a traficanţilor de droguri, dar şi
efectuarea unor schimburi de ofiţeri de legătură la nivel
central;
- Decizia Consiliului Uniunii Europene din
data de 28 mai 2001 cu privire la transmiterea
mostrelor de substanţe controlate13; Legată de acest
act normativ, la data de 30 martie 2004, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat Recomandarea 2004/C 86/04,
privind liniile directoare pentru prelevarea de probe
din drogurile confiscate14, prin care s-a propus statelor
12
Publicată în JO nr. C 375 din data de 12 decembrie 1996, p. 1, 2;
13
Publicată în JO nr. L 150 din data de 6 iunie 2001, p. 1 – 3;
14
Publicată în JO nr. C 86 din data de 6.04.2004, p. 10;
-8-
membre ca luarea mostrelor să fie făcută în conformitate

cu prevederile stabilite la nivel internaţional;
- Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.
2005/387/JAI, din data de 10 mai 2005, privind
schimbul de informaţii, evaluarea riscurilor şi
controlul substanţelor psihotrope noi15, prin care s-a
urmărit crearea unui mecanism pentru schimbul rapid de
informaţii cu privire la substanţele psihotrope noi apărute
în societate. Importanţa acestui document este deosebită
deoarece conţine definiţii ale noţiunilor de „substanţă
16
nouă psihoactivă” , „stupefiant nou”17, „autorizaţie de
punere pe piaţă”18.
Dar combaterea infracţionalităţii legate de droguri nu
s-a limitat doar la elaborarea unor norme menite să creeze
mecanisme de facilitare a schimbului de informaţii între
autorităţile competente ale statelor membre. Lupta împotriva
15
Publicată în JoO nr. L 127 din 20.05.2005, p. 32;
16
Prin substanţă nouă psihoactivă se înţelege „un nou drog narcotic sau
un nou drog psihotropic, în formă pură sau în preparare”, altul decât cele
care au fost clasificate deja de către Convenţia Unică a Naţiunilor Unite
privind Stupefiantele din 1961, şi care poate prezenta o ameninţare la
adresa sănătăţii publice;
17
Prin stupefiant nou se înţelege „substanţa în formă pură sau în
preparaţie, altele decât cele care au fost clasificate deja de către Convenţia
Unică a Naţiunilor Unite cu privire la Substanţele Psihotrope din 1971”;
18
Prin autorizaţie de punere pe piaţă se înţelege „ permisiunea de a
plasa un produs medicinal pe piaţă, permisiune acordată de autoritatea
competentă a unui stat membru sau de către Comisia Europeană, potrivit
normelor în vigoare sau de către Comisia Europeană”;
-9-
traficului de droguri este strâns legată de lupta împotriva

criminalităţii organizate şi terorismului. Aceasta deoarece, în
majoritatea cazurilor, traficul ilicit de droguri se face de către
organizaţii criminale, în special transnaţionale. De altfel, în
cazurile stabilirii de planuri în vederea combaterii criminalităţii
organizate, se menţionează, de fiecare dată, şi problema
traficului de droguri. Astfel, demn de reţinut este că scopul
înfiinţării Oficiului European de Poliţie a fost îmbunătăţirea
cooperării poliţieneşti în combaterea terorismului, a traficului
ilegal de droguri şi a altor forme grave de criminalitate
internaţională printr-un schimb constant, confidenţial şi
intensiv de informaţii între Europol şi unităţile naţionale ale
statelor membre. Dar, anterior semnării Convenţiei Europol
(iulie 1995), prin Acordul ministerial din 2 iunie 1993, a fost
înfiinţată unitatea „Droguri” Europol, care a devenit
operaţională din ianuarie 1994. Iniţial, acţiunile Unităţii Droguri
erau limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat
şi alte domenii importante de criminalitate. Astfel, acest
organism a căpătat, la puţin timp19 competenţe şi în alte
domenii:
19
Acţiunea comună 95/73/JAI din 10 martie 1995 adoptată de Consiliu în
temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană cu privire la
Unitatea Droguri Europol, publicată în JO nr. L 63 din 20.03.1995, precum şi
Acţiunea comună 96/748/JAI din 16 decembrie 1996 adoptată de Consiliu în
temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană de extindere
- 10 -
- traficul ilicit cu droguri;

- traficul ilicit cu materiale radioactive şi
nucleare;
- infracţiuni care implică filierele de imigraţie
clandestină;
- organizaţiile criminale implicate;
- activităţile de spălare a banilor;
- traficul ilicit cu autovehicule20.
În luna iulie 1995 a fost semnată Convenţia Europol,
dar aceasta a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1998.
Europol a preluat atribuţiile Unităţii Droguri, fiindu-i însă
atribuite şi alte competenţe. În prezent, Europol sprijină
activităţile de aplicare a legii desfăşurate de statele membre,
îndreptate în special împotriva:
traficului ilegal de droguri;
reţelelor ilegale de imigraţie;
terorismului;
falsificării banilor (falsificarea monedei euro)
şi a altor mijloace de plată;
traficului cu fiinţe umane, inclusiv pornografia
infantilă;
a mandatului acordat Unităţii Droguri Europol, publicată în JO nr. L 342 din

31.12.1996;
20
Art. 2 din Acţiunea comună 95/73/JAI din 10 martie 1995;
- 11 -
traficului ilegal cu vehicule;

spălării banilor.
Dovadă a importanţei acordate de către instituţiile
Uniunii Europene cu privire la atribuţiile EUROPOL în domeniul
combaterii infracţionalităţii legate de droguri a fost elaborarea
Rezoluţiei Consiliului 2004/ C 38/01, din data de 17
decembrie 2003, cu privire la pregătirea ofiţerilor de poliţie
din departamentul antidrog21. Prin aceasta Consiliul Justiţie
şi Afaceri Interne a invitat statele membre să îşi intensifice
eforturile în ceea ce priveşte organizarea de stagii de pregătire
la nivel naţional şi să introducă noi asemenea stagii de formare
profesională care să ţină seama de recomandările şi
standardele elaborate în acest domeniu, prin Colegiul
European de Poliţie.
Tratatul de la Amsterdam a însemnat oferirea de noi
posibilităţi organelor comunitare de a adopta măsuri pentru
combaterea traficului ilicit de droguri.
Articolul 152 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene prevede că un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii
umane este asigurat în definirea şi punerea în aplicare a tuturor
politicilor şi acţiuni. Acest articol cuprinde, de asemenea, o
trimitere explicită la medicamente şi prevede că Uniunea
21
Publicată în JO nr. C 38 din 12.02.2004, p. 1, 2;
- 12 -
Europeană trebuie să completeze eforturile statelor membre de

a reduce efectele nocive ale drogurilor, inclusiv de informare şi
prevenire. Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană
stabileşte un nou cadru de cooperare în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne. Articolul 29 prevede că obiectivul Uniunii este
de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-o zonă de
libertate, securitate şi justiţie. Acest lucru se realizează prin
prevenirea criminalităţii şi lupta împotriva acestui fenomen,
context în care traficul ilicit de droguri este menţionat. În
conformitate cu articolul 31, o acţiune comună privind
cooperarea judiciară în materie penală trebuie să includă
treptat adoptarea de măsuri de stabilire a normelor minime cu
privire la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la
sancţiunile aplicabile în mai multe domenii, menţionându-se şi
cel al traficului ilicit de droguri.
Necesitatea unor măsuri legislative în domeniul
combaterii traficului ilicit de droguri, a fost recunoscută în
special prin Planul de Acţiune al Consiliului şi al Comisiei
privind modalităţile optime de punere în aplicare a dispoziţiilor
Tratatului de la Amsterdam, privind crearea unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie22 adoptat de Consiliul "Justiţie şi
Afaceri Interne" la Viena, la 3 decembrie 1998. În paragraful 13
22
Publicat în JO nr. C 19 din 23.1.1999, p. 1;
- 13 -
se menţionează : „Drogurile merită o menţiune specială. Ele

sunt o ameninţare la adresa securităţii individuale şi colective
în numeroase moduri, de multe ori, dar nu întotdeauna, legate
de crima organizată. Acesta este un domeniu în care a jucat un
rol influent, insistând asupra unei politici bazate pe
responsabilitate comună între consumatori şi ţările
producătoare. În acest cadru este clar că un factor cheie va fi
mobilizarea tuturor forţelor pe care diferitele agenţii de aplicare
a legii le are în scopul luptei împotriva traficanţilor şi a
organizaţiilor criminale”. În concluziile Consiliul European de la
Tampere (15 şi 16 octombrie 1999) s-a prevăzut (în punctul 50)
adoptarea Strategiei Uniunii Europene în materie de droguri
(2000-2004). Aceasta s-a împlinit la Consiliul European de la
Helsinki din 10- 12 decembrie 1999, iar la puţin timp a fost
completată cu Planul de Acţiune al Uniunii Europene în
materie de droguri (2000-2004), aprobat de Consiliul
European de la Santa Maria da Feira din 19 şi 20 iunie 2000.
În Strategia Uniunii Europene în materie de
droguri (2000-2004) s-a arătat că, natura organizată a
traficului internaţional de droguri necesită un răspuns
coordonat şi dinamic din partea tuturor statelor membre; acest
răspuns trebuie să ţină cont nu numai de strategiile naţionale,
ci trebuie să devină o strategie integrată şi multidisciplinară a
- 14 -
Uniunii Europene. Această strategie necesită acţiuni la diferite

niveluri.
La nivel strategic, este important să se facă o
evaluare fiabilă a rolului diferitelor grupuri de crimă organizată.
În plus, este nevoie de o cercetare mai eficientă pentru a lupta
împotriva crimei organizate, consumului de droguri, inclusiv a
traficului de droguri23.
Strategia pentru perioada 2000-2004 a fost urmată
de Strategia europeană pe droguri pentru perioada 2005-
2012, aprobată în decembrie 2004. Aceasta stabileşte cadrul,
obiectivele şi priorităţile pentru două planuri de acţiune pe patru
ani, consecutive, pe care le va prezenta Comisia. Strategia
face parte din Programul multianual de la Haga ce
consolidează libertatea, siguranţa şi justiţia în UE. În acesta, la
pct. 2.8. se arată: „Consiliul European subliniază importanţa
abordării problemei drogurilor printr-o viziune globală,
echilibrată şi multidisciplinară în ceea ce priveşte măsurile de
prevenire, asistenţă şi reabilitare a toxicomaniei, măsurile de
luptă împotriva traficului de stupefiante şi precursori şi
împotriva spălării de bani, precum şi intensificarea cooperării
internaţionale. Strategia Europeană pe droguri 2005-2012 va fi
23
Vezi şi Eldar Hasanov – Infracţionalitatea ..., op. cit., p. 60, 61;
- 15 -
inclusă în Program, după adoptarea ei de către Consiliul

European în decembrie 2004”.
Obiectivele aceste Strategii sunt:
- atingerea unui nivel ridicat de ocrotire a
sănătăţii, bunăstării, solidarităţii sociale prin completarea
acţiunilor întreprinse de statele membre în sensul
prevenirii şi reducerii consumului de droguri;
- asigurarea unui nivel înalt pentru societate
prin adoptarea măsurilor împotriva producerii ilicite şi a
traficului transfrontalier de droguri şi precursori şi prin
intensificarea acţiunilor preventive împotriva
infracţionalităţii legate de droguri;
- consolidarea mecanismelor de coordonare
ale Uniunii Europene, în scopul asigurării realizării
acţiunilor atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional sau
internaţional.
Strategia se axează pe cinci direcţii prioritare:
a. coordonarea politicii împotriva drogurilor;
b. reducerea cererii de droguri24;
24
În domeniul reducerii cererii, în strategie se menţionează ca obiectiv
„Reducerea măsurabilă a consumului de droguri, a dependenţei şi a
riscurilor medicale şi sociale prin dezvoltarea şi îmbunătăţirea unui sistem
de reducere a cererii care să fie eficient şi integrat, bazat pe rezultate
ştiinţifice care să includă măsuri de prevenire, intervenţie rapidă, tratament,
prevenire a riscurilor şi reintegrarea socială în statele membre ale UE.
Măsurile de reducere a cererii de droguri trebuie să ia în considerare toate
- 16 -
c. reducerea ofertei;
d. cooperarea internaţională;
e. informarea şi cercetarea drogurilor, evaluarea
acţiunilor întreprinse.
a. Coordonarea politicilor se preconiza a fi făcută
prin intermediul Grupului Orizontal de Lucru privind Drogurile,
care are ca funcţii principale monitorizarea acţiunilor altor
organisme ale Uniunii Europene, acordarea de asistenţă în
vederea evitării dublării activităţii organelor în această direcţie,
precum şi lansarea de iniţiative. Întărirea cooperării UE în
domeniul aplicării legii, atât la nivelele strategice, cât şi la cele
de prevenire a criminalităţii are scopul de a dezvolta activităţile
operative în domeniul drogurilor şi al deturnării precursorilor din
circuitul legal de producţie, al traficului de droguri peste
frontierele interne ale Uniunii Europene, al reţelelor criminale
angajate în aceste activităţi şi al celorlalte infracţiuni grave
legate de acestea, respectând, în acelaşi timp, principiul
subsidiarităţii.
b. Reducerea cererii consumului de droguri se
prevedea a se realiza prin măsuri de prevenire, de intervenţie
problemele sociale şi medicale determinate de consumul de substanţe

psihoactive ilegale precum şi de policonsum asociat cu substanţe
psihoactive legale cum sunt alcoolul, tutunul şi medicamentele”.
- 17 -
rapidă, precum şi prin informarea asupra riscurilor sau prin

reintegrarea socială.
c. Reducerea ofertei de droguri se poate realiza,
conform strategiei prin prevenirea şi pedepsirea importurilor şi
exporturilor de droguri, prin crearea de mecanisme de
îmbunătăţire a anchetelor penale, prin extinderea cooperării
sau prin executarea pedepselor aplicate prin hotărâri
judecătoreşti în ţările nemembre ale Uniunii Europene, în
special cele producătoare de droguri; de asemenea, o altă
măsură prevăzută în scopul reducerii ofertei de stupefiante şi
substanţe psihotrope, este perfecţionarea sistemului de drept la
nivelul Uniunii Europene;
d. În ceea ce priveşte cooperarea internaţională,
pornindu-se de la scopul acesteia (reducerea cererii şi a ofertei
de droguri în Europe) s-au identificat o serie de priorităţi,
precum:
- acţiunii coordonate, transparente şi efective din
partea Uniunii Europene în cadrul organizaţiilor internaţionale;
- îmbunătăţirea relaţiilor cu ţările candidate la
aderare şi cu alte ţări terţe;
- acordarea de ajutor altor ţări terţe în lupta contra
infracţionalităţii legate de droguri.
e. Referitor la informarea, cercetarea şi evaluarea
acţiunilor întreprinse, strategia se referă în special la o mai
- 18 -
bună înţelegere a problemei consumului de droguri (informare),

la analiza situaţiilor rezultate în urma acţiunilor întreprinse în
scopul obţinerii de informaţii cu privire la calităţile şi deficienţele
politicilor privind drogurile (cercetare şi evaluare). Informarea şi
cercetarea se prevedea a fi realizate prin perfecţionarea
infrastructurii informaţionale a Uniunii Europene în domeniul
drogurilor, prin realizarea unei perfecţionări a cadrelor ce
lucrează în domeniu şi prin includerea în planurile de acţiune a
unor liste de priorităţi pentru cercetare. Evaluarea acţiunilor se
face de către Comisie, cu ajutorul Europol şi a Observatorului
European pentru droguri şi Toxicomanie - EMCDDA25.
În vederea atingerii scopurilor arătate, s-a adoptat
Planul de acţiune al Strategiei Europene pe droguri 2005-
200826. Acesta cuprinde măsuri efective ce urmau a fi luate în
vederea îndeplinirii scopurilor strategiei. Dar, aşa cum se
menţionează în document, „trebuie să fie înţeles că nici
Strategia şi nici Planul de Acţiune nu sunt un scop în sine;
chiar dacă s-ar îndeplini toate obiectivele pe care le conţin, ele
eşuează dacă rezultatul nu este o reducere vizibilă a problemei
drogurilor în societăţile noastre”.
25
Denumirea oficială în engleză este European Monitoring Centre for
Drugs and Drug Addiction – EMCDDA;
26
Publicat în JO nr. C 168 din 08.07.2005, p.1 -018;
- 19 -
Dar, în domeniul combaterii traficului ilicit de droguri,

anul 2004 a însemnat anul cu cele mai multe realizări.
Importanţa adoptării unei poziţii ferme împotriva traficului de
droguri la toate nivelele şi necesitatea unei abordări
transnaţionale şi coerente în lupta împotriva traficului de
droguri s-au reflectat în adoptarea Deciziei-cadru
2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de
stabilire a dispoziţiilor minime privind elementele
constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile în
domeniul traficului ilicit de droguri27. Importanţa acestei
decizii constă în aceea că a însemnat punctul de plecare
pentru armonizarea legislaţiilor naţionale în ceea ce priveşte
incriminarea comportamentelor de trafic ilicit de droguri şi de
precursori.
Decizia-cadru a preluat, în mare parte prevederile
Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva traficului de
stupefiante şi substanţe psihotrope (1988); astfel, se
impune statelor membre să adopte măsuri în vederea
incriminării mai multor fapte din domeniul traficului ilicit de
droguri şi precursori:
a) producerea, fabricarea, extragerea,
prepararea, oferirea, comercializarea, distribuirea,
27
Publicată în JO nr. L 335 , 11.11.2004, p. 8 – 11;
- 20 -
vânzarea, livrarea în orice condiţii, intermedierea,

expedierea, expedierea în regim de tranzit, transportul,
importul sau exportul de droguri;
b) cultivarea macului opiaceu, a arbustului de
coca sau a canabisului;
c) deţinerea sau achiziţia de droguri în
vederea desfăşurării uneia dintre activităţile menţionate la
litera (a);
d) producerea, transportul sau distribuirea
precursorilor, cunoscând faptul că aceştia urmează a fi
utilizaţi la, sau pentru producerea sau fabricarea ilicită de
droguri.
Decizia-cadru instituie obligaţii pentru statele
membre şi în ceea ce priveşte stabilirea sancţiunilor pentru
faptele incriminate. Astfel, pentru infracţiunile prevăzute se
stabileşte privarea de libertate pentru o perioadă minimă de 1 –
3 ani; acest minim special trebuie să fie mai mare (5 – 10 ani)
în următoarele cazuri:
infracţiunea implică cantităţi mari de
droguri;
infracţiunea implică drogurile cele mai
dăunătoare pentru sănătate sau infracţiunea a produs
vătămarea gravă a sănătăţii mai multor persoane;
- 21 -
infracţiunea a fost săvârşită în cadrul unei

organizaţii criminale.
Se constată o similitudine în redactarea textului
deciziei cadru în discuţie, cu deciziile cadru din domeniul
combaterii criminalităţii organizate şi combaterii terorismului, în
ceea ce priveşte incriminarea instigării, complicităţii şi tentativei
la faptele arătate mai sus, a stabilirii unor circumstanţe
atenuante, a răspunderii persoanei juridice şi a sancţiunilor ce
pot fi aplicate acesteia, precum şi în ceea ce priveşte criteriile
pentru determinarea competenţei teritoriale în cazul urmăririi şi
judecării faptelor de trafic de droguri.
Circumstanţele speciale atenuante, prevăzute de
decizie, nu sunt obligatoru a fi prevăzute în legislaţiile
naţionale. Consiliul a arătat doar cu titlu de recomandare şi ca
exemplu, următoarele circumstanţe atenuante:
(a) renunţă la activitatea infracţională privind traficul
de droguri şi precursori şi
(b) furnizează autorităţilor administrative sau
judiciare, informaţii, pe care acestea nu le-ar fi putut obţine
altfel. Pentru a constitui circumstanţă specială, informaţiile
trebuie să fie de natură să prevină sau să limiteze efectele
infracţiunii, să identifice sau să-i aducă în faţa justiţiei pe ceilalţi
autori ai infracţiunii, să găsească dovezi sau să împiedice
săvârşirea altor infracţiuni.
- 22 -
La fel, se stabileşte şi răspunderea persoanei

juridice în cazul comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute de
prezenta decizie-cadru, săvârşite în interesul lor de către orice
persoană, acţionând individual sau ca membru al unui
organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplineşte o
funcţie de conducere în cadrul persoanei juridice.
Sancţiunile ce pot fi aplicate persoanei juridice în
cazul săvârşirii unei infracţiuni din domeniul traficului de droguri
sunt:
excluderea de la dreptul de a beneficia de
o exonerare fiscală sau de alte avantaje ori de un ajutor
public;
interzicerea temporară sau permanentă a
exercitării unei activităţi comerciale;
punerea sub supraveghere judiciară;
dizolvarea;
închiderea temporară sau permanentă a
unităţilor care au servit la săvârşirea infracţiunii;
confiscarea substanţelor care fac obiectul
infracţiunilor arătate în decizia-cadru, a mijloacelor folosite
sau destinate folosirii în scopul săvârşirii acestor
infracţiuni, cât şi a produselor infracţiunilor sau
confiscarea bunurilor a căror valoare corespunde celei a
- 23 -
respectivelor produse ale infracţiunii, substanţe sau

mijloace.
Criteriile de stabilire a competenţei teritoriale sunt
aceleaşi ca în cazul infracţiunilor din domeniul terorismului:
(a) infracţiunea a fost săvârşită, în totalitate sau
parţial, pe teritoriul său;
(b) autorul infracţiunii este unul dintre resortisanţii
săi;
(c) infracţiunea a fost săvârşită în interesul unei
persoane juridice având sediul pe teritoriul acestui stat
membru.
Termenul de transpunere a acestei decizii – cadru a
fost stabilit pentru data de 12 mai 2009.
- 24 -
CAPITOLUL 8
NORME DE INCRIMINARE A SPĂLĂRII BANILOR
Spălarea banilor are o influenţă clară asupra

dezvoltării crimei organizate, în general, şi a traficului cu
stupefiante în particular. De altfel, primul instrument
internaţional care s-a ocupat de combaterea spălării banilor a
fost Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit cu
stupefiante şi cu substanţe psihotrope, adoptată la 19
decembrie 1988, la Viena. Alături de stabilirea conţinuturilor
constitutive ale unor infracţiuni la regimul traficului de droguri,
Convenţia a procedat şi la stabilirea ca infracţiuni a unor fapte
din domeniul spălării banilor:
- conversia sau transferul de bunuri despre care
cel care se ocupă ştie că provin dintr-una dintre
infracţiunile stabilite sau din participarea la comiterea
acesteia, în scopul de a disimula sau deghiza originea
ilicită a bunurilor menţionate, sau ajută orice persoană
care este implicată în comiterea uneia dintre aceste
infracţiuni să scape de consecinţele juridice ale actelor
sale;
- disimularea sau ascunderea naturii, originii,
dispunerea mişcării sau proprietăţilor reale ale bunurilor
sau drepturilor aferente despre care autorul ştie că provin
-1-
VIII. Norme de incriminare a spălării banilor
dintr-una dintre infracţiunile stabilite sau participarea la

una dintre aceste infracţiuni.
Definiţia spălării banilor, adoptată prin Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit cu stupefiante şi
cu substanţe psihotrope (Viena 1988) a fost preluată şi de
Consiliul Comunităţilor Europene cu prilejul adoptării Directivei
din 10 iunie 1991 privind prevenirea folosirii sistemului
financiar în scopul spălării banilor1. Motivul principal al
adoptării acestei directive consta în accea că măsurile adoptate
exclusiv la nivel naţional, fără a ţine seama de o coordonare şi
de o cooperare internaţională, ar avea efecte foarte limitate,
fiind astfel necesară coordonarea unor asemenea măsuri
legislative la nivelul Comunităţii. De asemenea, Consiliul a
arătat că fenomenul spălării banilor se referă, nu numai la
rezultatul infracţiunilor de trafic cu stupefiante, ci şi la rezultatul
altor activităţi cu caracter infracţional (cum ar fi crima
organizată şi terorismul); din acest motiv, se impunea ca
statele membre să extindă efectele prezentei directive asupra
rezultatului acestor activităţi, în măsura în care acest rezultat
poate să atragă după sine operaţiuni de spălare a banilor, care
ar justifica sancţiuni pe acest temei.
1
Directiva a fost publicată în JO nr. L 166 din 28.6.1991, p. 77–83;
-2-
Directiva Consiliului preia întocmai incriminarea

faptelor de spălare de bani din Convenţia Naţiunilor Unite:
convertirea sau transferul de bunuri despre
care cel care le efectuează ştie că provin dintr-o
activitate cu caracter infracţional sau dintr-o participare
la o astfel de activitate, în scopul de a disimula sau de a
masca originea ilicită a numitelor bunuri sau de a ajuta
orice persoană implicată în această activitate să scape
de consecinţele juridice ale actelor sale;
disimularea sau mascarea naturii, a sursei,
a amplasării, a dispoziţiei, a mişcării sau a proprietăţii
reale a bunurilor sau a drepturilor referitoare la acestea
despre care autorul ştie că provin dintr-o activitate
infracţională sau din participarea la o astfel de activitate;
Dar, pe lângă aceste fapte, Directiva mai stabileşte
alte două fapte ce trebuie incriminate de statele membre:
- achiziţia, deţinerea sau folosirea unor
bunuri ştiind, în momentul primirii acestor bunuri, că ele
provin dintr-o activitate cu caracter criminal sau dintr-o
participare la o astfel de activitate;
- participarea la unul dintre actele vizate la
cele trei puncte precedente, asocierea pentru a comite
actul respectiv, încercarea de a-l comite, faptul de a ajuta,
-3-
de a incita sau de a sfătui pe cineva să îl comită sau

faptul de a-i facilita executarea.
În vederea realizării unei armonizări depline între
legislaţiile naţionale ale statelor membre, Consiliul
Comunităţilor Europene a considerat necesar să procedeze şi
la explicarea termenilor folosiţi în definirea noţiunii de spălare a
banilor. Astfel, noţiunea de bunuri înseamnă orice categorie de
active, corporale sau necorporale, mobile sau imobile, tangibile
sau intangibile, precum şi actele juridice sau documentele
atestând proprietatea asupra acestor active sau asupra
drepturilor legate de ele. Activitatea cu caracter criminal se
defineşte prin raportare la legislaţiile naţionale: activitate cu
caracter infracţional definită ca atare pentru nevoile prezentei
directive de către fiecare stat membru.
În scopul combaterii spălării banilor, s-a considerat
necesar ca statele membre să procedeze la luarea unor măsuri
în ceea ce priveşte instituţiile de credit şi instituţiile financiare.
Astfel de măsuri se referă la :
- identificarea clienţilor, printr-un act
doveditor, atunci când se stabilesc relaţii de afaceri, în
special atunci când deschid un cont bancar sau un cont
de economii sau oferă servicii de păstrare a bunurilor -
pentru orice tranzacţie care depăşeşte suma de 15000
ECU;
-4-
- păstrarea, în scopul de a servi drept

element probatoriu în cadrul oricărei anchete referitoare la
spălarea banilor, a următoarelor categorii de documente:
cu privire la identificare: copiile sau referinţe
despre documentele cerute, pentru o perioadă de
cel puţin cinci ani după încetarea relaţiilor cu
clientul;
cu privire la tranzacţii: documentele justificative
şi înregistrările constând în documente originale
sau copii având putere de probă similară în raport
cu legislaţia naţională, pentru o perioadă de cel
puţin cinci ani după desfăşurarea tranzacţiilor;
- examinarea oricărei tranzacţii despre care
consideră în mod deosebit, dată fiind natura ei, că poate fi
legată de spălarea banilor;
- cooperarea cu autorităţile care răspund de
lupta împotriva spălării banilor, prin următoarele acţiuni:
- să informeze, din proprie iniţiativă,
autorităţile naţionale asupra oricărui fapt ce ar putea fi un
indiciu pentru o spălare banilor;
- să pună la dispoziţia autorităţilor naţionale,
la cererea acestora, toate informaţiile necesare conform
procedurilor prevăzute de legislaţia aplicabilă.
-5-
- abţinerea de la efectuarea tranzacţiilor

despre care ştiu sau bănuiesc că sunt legate de spălarea
banilor.
Definiţia noţiunii de spălare a banilor din directiva
Consiliului Comunităţilor Europene a avut o influenţă majoră în
adoptarea Convenţiei europene privind spălarea,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii (Strasbourg, 8 noiembrie 19902). Convenţia preia
faptele prevăzute de directivă în scopul stabilirii elementelor
constitutive ale infracţiunilor de spălare de bani sau în legătură
cu spălarea banilor.
Convenţia mai stabileşte şi alte obligaţii de luare a
unor măsuri legislative de către statele semnatare, precum:
măsuri de confiscare, măsuri de investigare şi măsuri provizorii,
măsuri privind competenţele şi tehnicile speciale de
investigare. De asemenea, se pune un mare accent pe
reglementarea cooperării judiciare internaţionale. În acest
domeniu, se prevede obligaţia de acordare a asistenţei
reciproce, pentru identificarea şi descoperirea instrumentelor,
produselor şi altor bunuri susceptibile de confiscare, dar se
reglementează şi instituţiile măsurilor provizorii sau a
confiscării.
2
Ratificată de România prin Legea nr. 263/2002, publicată în M.Of. nr. 353 din
28 mai 2002;
-6-
După adoptarea Tratatului privind Uniunea

Europeană, lupta împotriva spălării banilor a reprezentat o
direcţie de acţiune în cadrul combaterii criminalităţii organizate.
Astfel, în Programul de acţiune al Grupului la nivel înalt privind
criminalitatea organizată, aprobat de Consiliul European de la
Amsterdam din 16 şi 17 iunie 1997, combaterea spălării banilor
a fost una din direcţiile de acţiune. În acest sens, în
recomandarea nr. 26 din Program, se arată că ar trebui să fie
luate în considerare mai multe măsuri în ceea ce priveşte
spălarea banilor şi confiscarea produselor infracţiunii:
- stabilirea la nivelul Uniunii Europene a unui
mecanism de schimb de informaţii referitoare la activităţi
suspecte de spălare de bani;
- incriminarea faptelor de spălare a produselor
infracţiunii;
- introducerea unor dispoziţii care să permită
confiscarea produselor infracţiunii;
- adoptarea unor măsuri privind posibilitatea de
repartizare între statele membre a activelor confiscate ca
urmare a cooperării internaţionale;
- extinderea obligaţiei de raportare, în
conformitate cu articolul 6 din Directiva privind spălarea
banilor la toate infracţiuni grave;
-7-
- adoptarea unor măsuri în scopul combaterii

spălării banilor prin intermediul internetului;
- adoptarea unor măsuri în scopul evitării
plăţilor excesive în numerar;
Toate aceste măsuri erau necesare pentru
combaterea criminalităţii organizate. Dar, criminalitatea
organizată transfrontalieră urmăreşte, în principal, scopuri
lucrative. Pentru a preveni şi combate eficient acest gen de
criminalitate, eforturile trebuie concentrate pe depistarea,
îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea produselor având
legătură cu infracţiunea. Cu toate acestea, aceste operaţiuni
sunt dificil de realizat, printre altele, datorită diferenţelor
existente între legislaţiile statelor membre în acest domeniu.
În conformitate cu sarcinile din Programul de acţiune
al Grupului la nivel înalt privind criminalitatea organizată,
precum şi Recomandarea nr. 16 din acelaşi Program de
acţiune3, la data de 3 decembrie 1998, Consiliul Uniunii
Europene (JAI) a adoptat Acţiunea comună privind spălarea
banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea sau
sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi a produselor
3
Această recomandare se referea la adoptarea unor măsuri în scopul
îmbunătăţirii cooperării dintre statele membre.
-8-
infracţiunii4. Acţiunea comună are rolul de a institui obligaţia

pentru statele membre de a nu face rezerve la Convenţia
Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea,
sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii (1990), dar şi
de a obliga statele membre la adoptarea unor măsuri
referitoare la realizarea unei cooperări între ele, dar şi între
acestea şi instituţiile comunitare în scopul identificării, urmăririi,
îngheţării sau sechestrării şi confiscării instrumentelor şi a
produselor infracţiunii.
Dar această Acţiune comună nu a avut rezultatele
aşteptate, mai ales în ceea ce priveşte acordarea asistenţei
juridice reciproce. Consiliul European de la Tampere din 15 şi
16 octombrie 1999, precum şi cel de la Viena din 11 şi 12
decembrie 1998, constatând că formele grave de criminalitate
prezintă din ce în ce mai multe aspecte fiscale şi vamale, a
făcut apel la statele membre să furnizeze o asistenţă judiciară
reciprocă deplină pentru cercetarea şi urmărirea penală a
infracţiunilor economice grave şi să procedeze la apropierea
dispoziţiilor de drept penal şi a procedurilor privind spălarea
banilor.
4
Acţiunea comună 98/699/JAI privind spălarea banilor, identificarea,
urmărirea, îngheţarea sau sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi a
produselor infracţiunii a fost publicată în JO nr. L 333 din 9.12.1998, p. 1;
-9-
Consiliul European de la Tampere a constatat că

spălarea banilor se află chiar în centrul criminalităţii organizate
şi că ea trebuie eradicată pretutindeni unde există. În acest
sens, prin Decizia-cadru a Consiliului 2001/500/JAI din 26
iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea,
urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea
instrumentelor şi produselor infracţiunii a fost completată
Acţiunea comună 98/699/JAI. Astfel, s-a PREVĂZUT ca pentru
infracţiunile stabilite în urma neformulării de rezerve la
Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea,
sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii (1990), să fie
sancţionate cu o pedeapsă minimă de cel puţin 4 ani de privare
de libertate. De asemenea, în ceea ce priveşte confiscarea
produselor infracţiunii, s-a instituit obligaţia pentru statele
membre de a adopta măsuri pentru ca în cazul în care
asemenea produse nu pot fi confiscate să se procedeze la
confiscarea unor bunuri de valoare corespunzătoare.
În plus, statele membre sunt obligate de Consiliu de
a adopta măsuri pentru prelucrarea cu prioritate a cererilor
privind identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi
confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii.
Ulterior, s-au adus noi completări în această materie
prin Decizia-cadru 2005/212/JAI din 24 februarie 2005 privind
confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având
- 10 -
legătură cu infracţiunea5. Prin această decizie-cadru, statele

membre au fost, de asemenea, obligate să nu formuleze şi nici
să nu menţină rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei
Consiliului Europei privind confiscarea, în cazul în care
infracţiunea se pedepseşte cu o pedeapsă privativă de libertate
sau cu o măsură de siguranţă cu o durată maximă mai mare un
an. Decizia-cadru a apărut deoarece mai multe state membre
ale Uniunii Europene nu aveau adoptate instrumente juridice
care să le permită să confişte produsele având legătură cu
toate infracţiunile pedepsite cu pedepse privative de libertate
cu o durată mai mare de un an.
Astfel, unele state membre au formulat rezerve la
Convenţia Consiliului Europei în privinţa confiscării, astfel încât
să nu fie obligate să confişte decât produsele având legătură
cu un anumit număr de infracţiuni specificate. Scopul deciziei-
cadru a fost şi de a garanta că toate statele membre dispun de
norme eficiente în materie de confiscare a produselor având
legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce priveşte sarcina
probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană
condamnată pentru o infracţiune având legătură cu
criminalitatea organizată. De asemenea, decizia cadru era
menită să contribuie la apropierea dispoziţiilor de drept material
5
Publicată în JO nr. L 68 din 15.3.2005, p. 49–51
- 11 -
şi procedural în materie penală referitoare la spălarea banilor

(în special, în ce priveşte identificarea, îngheţarea şi
confiscarea fondurilor). Această armonizare fusese cerută de
Consiliului European de la Tampere din 15 – 16 octombrie
1999 (aliniatul 55). De aceea, decizia-cadru enumeră
infracţiunile pentru care statele membre sunt obligate a adopta
instrumente juridice menite să confişte în totalitate sau în parte
bunurile deţinute de o persoană condamnată pentru o
infracţiune6:
Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului
din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni
penale şi de altă natură, a protecţiei împotriva falsificării,
cu ocazia introducerii monedei euro7;
din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea,
urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea
instrumentelor şi produselor infracţiunii;
din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de
persoane;
6
Sunt prevăzute însă două condiţii cumulative: infracţiunea să realizeze
venituri financiare şi infracţiunea să fie pedepsită cu privare de libertate într-
un anumit cuantum;
7
Publicată în JO nr. L 140 din 14.6.2000, p. 1.
- 12 -

din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal
pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului şi şederii
neautorizate8;
Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din
22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării
sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile9;
din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispoziţiilor minime
privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi
sancţiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri;
din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului.
În urma adoptării Deciziei-cadru 2003/577/JAI din 22
iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor
de îngheţare a bunurilor sau a probelor10 şi a Deciziei-cadru
2005/212/JAI din 24 februarie 2005 privind confiscarea
produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu
infracţiunea, Consiliul Uniunii Europene a constatat că pentru
combaterea eficientă a criminalităţii organizate, informaţiile
care pot duce la identificarea şi confiscarea produselor
8
Publicată în JO nr. L 328 din 5.12.2002, p. 1;
9
10
Publicată în JO nr. L 196 din 2.8.2003, p. 45–55.
- 13 -
provenite din săvârşirea de infracţiuni şi a altor bunuri ce

aparţin infractorilor, trebuie să facă obiectul unui schimb rapid
între statele membre ale Uniunii Europene. În acest scop, este
necesar să se stabilească o cooperare strânsă între autorităţile
competente din statele membre implicate în identificarea
produselor ilicite şi a altor bunuri care ar putea face obiectul
unei confiscări şi să se ia măsuri care să permită comunicarea
directă între aceste autorităţi. Prin urmare, prin Decizia
2007/845/JAI a Consiliului din 6 decembrie 2007 privind
cooperarea dintre oficiile de recuperare a creanţelor din
statele membre în domeniul urmăririi şi identificării
produselor provenite din săvârşirea de infracţiuni sau a
altor bunuri având legătură cu infracţiunile11, s-a stabilit ca
fiecare stat membru să înfiinţeze sau desemneze un oficiu
naţional de recuperare a creanţelor. Scopul acestor oficii este
„de a facilita urmărirea şi identificarea produselor provenite din
săvârşirea de infracţiuni şi a altor bunuri având legătură cu
infracţiunile şi care ar putea face obiectul unei dispoziţii de
îngheţare, sechestru sau confiscare emise de o autoritate
judiciară competentă în cursul unor proceduri penale sau, în
măsura permisă de dreptul intern al statului membru în cauză,
în cursul unor proceduri civile”. Pentru realizarea scopului,
11
Decizia-cadru 2007/845/JAI a fost publicată în JO nr. L 332, 18.12.2007, p.
103-105
- 14 -
oficiile naţionale astfel create sau desemnate trebuie să

colaboreze între ele prin schimbul de informaţii şi de cele mai
bune practici, atât la cerere, cât şi spontan.
- 15 -
CAPITOLUL 9
NORME DE INCRIMINARE A TRAFICULUI DE PERSOANE
Traficul de fiinţe umane reprezintă o problemă

majoră în Europa. În fiecare an un număr din ce în ce mai mare
de persoane cad victime traficului, în special în scopul
exploatării sexuale (43%). Multe dintre acestea ocupă, de
asemenea, locuri de muncă prost plătite sau clandestine, la
particulari sau în ferme şi ateliere unde sunt exploatate (32%).
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) estimează că
numărul lor depăşeşte 2,45 milioane, majoritatea fiind femei şi
copii.
Traficul de fiinţe umane reprezintă forma modernă
de comerţ a sclavilor, deoarece prinde în capcană victimele
sale. Fiinţele umane sunt considerate mărfuri ce pot fi
cumpărate şi vândute, care sunt forţate să muncească
majoritatea timpului în industria sexului, în sectorul agricol sau
în ateliere clandestine, pentru salarii de mizerie sau pentru
nimic. Majoritatea victimelor cunoscute ale traficului sunt
femeile, dar uneori şi bărbaţii au aceeaşi soartă. Mai mult,
majoritatea victimelor sunt tineri, uneori chiar copii. Toţi caută
cu disperare o modalitate de subzistenţă, pentru a-şi vedea, în
final, vieţile ruinate din cauza exploatării şi a atracţiei câştigului.
-1-
IX. Norme de incriminare a traficului de persoane
Fenomen mondial, traficul de fiinţe umane poate fi

naţional sau transnaţional. Legat adesea de crima organizată el
trebuie combătut în Europa într-o manieră la fel de eficientă ca
şi traficul de droguri sau spălarea de bani. Într-adevăr, potrivit
anumitor estimări traficul de fiinţe umane constituie a treia
sursă de venituri ilicite în lume, după traficul de arme şi traficul
de stupefiante.
Până în anii `90, la nivelul Comunităţii nu s-a
remarcat o preocupare deosebită în ceea ce priveşte
combaterea criminalităţii organizate în domeniul traficului de
persoane. În schimb, domeniul nu a rămas descoperit,
deoarece, toate ţările din ceea ce urma să devină Uniunea
Europeană erau membre ale Consiliul Europei, organism care,
alături de Organizaţia Naţiunilor Unite, a manifestat preocupări
importante în lupta împotriva traficului de fiinţe umane.
Începând cu sfârşitul anilor 1980, Consiliul Europei
s-a manifestat activ în lupta împotriva traficului de fiinţe umane.
Traficul atinge mai multe probleme care preocupă Consiliul
Europei, cum ar fi, exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor,
protecţia femeilor împotriva violenţei, crima organizată şi
migraţiile. Consiliul Europei a întreprins numeroase iniţiative în
acest domeniu, printre altele, elaborarea de instrumente
juridice şi de strategii, activităţi de cercetare, o cooperare
juridică şi tehnică, precum şi o monitorizare.
-2-
Principalele texte adoptate de Consiliul Europei

referitoare la traficul de fiinţe umane sunt:
Recomandarea nr. R (2000) 11 a
Comitetului Miniştrilor către statele membre privind lupta
împotriva traficului de fiinţe umane în scopul exploatării
sexuale;
Recomandarea nr. R (2001) 16 a
Comitetului Miniştrilor către statele membre privind
protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale.
Aceste recomandări au constituit doar începutul,
deoarece la data de 16.05.2005, Consiliul Europei a adoptat
Convenţia privind lupta împotriva traficului de fiinţe
umane1.
Obiectivele Convenţiei au fost declarate ca fiind:
prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, garantând
egalitatea dintre femei şi bărbaţi, protecţia drepturilor
fundamentale ale victimelor traficului şi promovarea cooperării
internaţionale în domeniul luptei împotriva traficului de fiinţe
umane.
Textul Convenţiei este amplu stabilind obligaţii în
sarcina statelor semnatare precum:
1
Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe
umane a fost semnată de România la data de 3 mai 2005 şi ratificată prin
Legea nr. 300 din 11 iulie 2006, publicată în M.Of. nr. 622 din 22 iulie 2006
-3-
- îmbunătăţirea coordonării dintre diferite

organisme cu atribuţii în prevenirea şi lupta împotriva
traficului de fiinţe umane;
- adoptarea de către fiecare stat semnatar al
Convenţiei de politici şi programe eficiente în vederea
prevenirii traficului de fiinţe umane;
- întărirea de către state a controalelor la
frontieră, în vederea prevenirii şi descoperirii traficului de
fiinţe umane;
- adoptarea unor măsuri privind securitatea
şi controlul documentelor;
- adoptarea măsurilor necesare protecţiei şi
asistenţei victimelor traficului de fiinţe umane;
În domeniul dreptului penal material, Convenţia
stabileşte obligaţia statelor de a proceda la adoptarea unor legi
de incriminare a faptelor referitoare la traficul de persoane:
traficul de persoane, utilizarea serviciilor unei victime şi
infracţiuni privind documentele de călătorie sau de identitate.
Astfel, prin infracţiunea de trafic de persoane se
înţelege, în sensul Convenţiei recrutarea, transportul,
transferul, cazarea sau primirea persoanelor, prin
ameninţarea cu ori prin utilizarea forţei sau a altor forme
de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de
autoritate ori de o situaţie de vulnerabilitate sau prin
-4-
oferirea ori acceptarea de plăţi sau de avantaje pentru

obţinerea consimţământului unei persoane având
autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării;
Prin infracţiunea de Utilizare a serviciilor unei victime
se înţelege utilizarea serviciilor care fac obiectul
exploatării, având cunoştinţă de faptul că persoana în
cauză este victimă a traficului de fiinţe umane;
Infracţiunile privind documentele de călătorie sau de
identitate sunt:
- confecţionarea unui document de călătorie
sau de identitate falsificat;
- procurarea sau furnizarea unui astfel de
document;
- reţinerea, sustragerea, ascunderea,
deteriorarea ori distrugerea unui document de
călătorie sau de identitate al unei alte persoane
Toate acestea trebuie să fi fost comise cu intenţie,
în scopul de a permite traficul de fiinţe umane.
Convenţia stabileşte şi circumstanţe agravante
precum:
- punerea în pericol a viaţii victimei în mod deliberat sau
prin neglijenţă gravă;
- victima infracţiunii este un copil;
-5-
- comiterea faptei de către un funcţionar public în

exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
- comiterea faptei în cadrul unei reţele de crimă
organizată.
*****
Traficul de fiinţe umane este una dintre cele mai
profitabile activităţi de criminalitate organizată din UE, potrivit
Europol. Este o crimă gravă dar şi un abuz faţă de drepturile
omului, de multe ori săvârşit împotriva unora dintre cei mai
vulnerabili indivizi, cum ar fi copiii.
La nivel Comunitar, Tratatul privind Uniunea
Europeană a deschis calea unor măsuri de prevenire şi
combatere a traficului de fiinţe umane, avându-se în vedere că
tip de criminalitate poate constitui o importantă formă
internaţională a crimei organizate, iar la nivelul Uniunii,
combaterea acesteia a devenit o prioritate. Deşi în art. K.3 din
Tratatul de la Amsterdam nu este menţionată necesitatea unei
abordări comune în ceea ce priveşte traficul de fiinţe umane,
Consiliul Uniunii Europene (Justiţie şi Afaceri Interne) a
considerat că, pentru combaterea şi lupta împotriva
criminalităţii organizate se impune o abordare comună,
raportându-se la traficul de persoane.
-6-
În acest context, la data de 24 februarie 1996,

Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne a adoptat Acţiunea
Comună 97/154/JAI cu privire la lupta împotriva traficului
de fiinţe umane şi a exploatării sexuale a copiilor2.
Justificarea adoptării acestei acţiuni comune, a fost faptul că
stabilirea unor reguli comune pentru lupta împotriva traficului
de fiinţe umane şi exploatarea sexuală a copiilor este de natură
să faciliteze lupta împotriva anumitor forme de imigraţie ilegale
şi a îmbunătăţi cooperarea judiciară în materie penală, două
teme de interes comun pentru statele membre, aşa cum se
prevedea în art. K.1 punctele 3 şi 7 din Tratatul privind Uniunea
Europeană.
Acţiunea comună are drept scop determinarea
statelor membre să procedeze la adoptarea unor măsuri
naţionale menite să combată traficul de fiinţe umane. Acţiunea
comună stabileşte obligaţii referitoare la incriminarea unor
„comportamente intenţionate” privind acţiuni de traficare a
fiinţelor umane.
Mai întâi, în scopul eliminării eventualelor divergenţe
ce puteau apărea în procesul legislativ, determinat în special
2
Acţiunea Comună 97/154/JHA din 24 februarie 1997, adoptată de
Consiliu în baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană cu
privire la lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a exploatării sexuale a
copiilor a fost publicată în JO nr. L 63 din 4.03.1997;
-7-
de diferenţele de limbă dintre statele membre, acţiunea

comună procedează la definirea noţiunilor comune ce urmau a
fi folosite de autorităţile naţionale: traficul de fiinţe umane,
exploatarea sexuală a unui copil, exploatare sexuală a
unui adult:
Traficul de fiinţe umane este definit ca fiind orice
conduită care facilitează intrarea, tranzitul, reşedinţa pe
teritoriul unui stat membru sau părăsirea acestuia, în scopul
exploatării sexuale.
Exploatare sexuală a unui copil este definită ca fiind
inducerea sau obligarea unui copil de a se angaja în activităţi
sexuale ilegale, exploatarea pentru prostituţie sau alte practici
sexuale ilegale ori utilizarea în scopul producerii de materiale
pornografice sau de spectacole, inclusiv producerea, vânzarea
şi distribuţia, sau alte forme de trafic cu astfel de materiale, şi
posesia unui astfel de material.
Exploatarea sexuală a adultului se defineşte ca fiind
comportamentele privind cel puţin, exploatarea în scopul
prostituţiei.
Faptele pe care statele membre aveau obligaţia de a
le incrimina se refereau la:
traficul de copii pentru exploatare sexuală
sau de abuz sexual;
-8-
exploatarea sexuală a copiilor sau abuzul

sexual;
exploatarea sexuală a unei alte persoane
adulte în scopul obţinerii de profit (chiar şi în cazul
remunerării acelei persoane), în cazul în care: se face uz
de constrângere, inclusiv violenţă sau ameninţări la
adresa acelei persoane, se foloseşte înşelăciune ori nu,
este un abuz de autoritate;
Acţiunea comună stabileşte, de asemenea, obligaţia
de cooperare între statele membre: executarea cu precădere a
comisiilor rogatorii, desemnarea uneia sau mai multor autorităţi
de contact în cazurile de executare a comisiilor rogatorii,
transmiterea directă a cererilor de asistenţă la nivel local între
autorităţile competente, transmiterea informaţiilor.
Efectele acestei acţiuni comune au durat până în
2002, când Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne a adoptat
Decizia-cadru din 19 iulie 2002 privind combaterea
traficului de persoane3. Acţiunea comună a Consiliului
97/154/JAI din 24 februarie 1997 privind combaterea traficului
de persoane şi exploatarea sexuală a copiilor, trebuia să fie
urmată de măsuri legislative suplimentare pentru a reduce
3
Decizia-cadru a Consiliului 2002/629/JAI din 19 iulie 2002 privind
combaterea traficului de persoane a fost publicată în JO nr. L 203 din
1.8.2002, p. 1–4;
-9-
diferenţele dintre abordările juridice ale statelor membre şi

pentru a contribui la dezvoltarea unei cooperări judiciare şi
poliţieneşti eficiente împotriva traficului de persoane.
Decizia-cadru, vine să completeze acţiunea comună
şi să perfecţioneze legislaţiile naţionale. Astfel, obiectul
obligaţiei de incriminare a unor fapte privind traficul de
persoane este mult mai clar şi mai cuprinzător.
Faptele considerate de Consiliu ca infracţiuni sunt:
racolarea, transportul, transferul, cazarea, primirea
ulterioară a unei persoane, inclusiv trecerea sau transferul
controlului exercitat asupra acesteia. Aceste fapte constituie
infracţiuni dacă sunt comise în una din următoarele împrejurări:
a) atunci când se face uz de constrângere, de
forţă sau de ameninţări, inclusiv răpirea;
(b) atunci când se face uz de înşelăciune sau
de fraudă;
(c) atunci când există abuz de autoritate sau de
o situaţie de vulnerabilitate, astfel încât persoana nu are o
altă alternativă reală şi acceptabilă decât de a se supune
acestui abuz;
(d) atunci când se oferă sau se primesc
renumeraţii sau avantaje pentru a se obţine
consimţământul unei persoane care are autoritate asupra
alteia.
- 10 -
Aceste condiţii nu trebuie îndeplinite când persoana

exploatată este un copil.
O altă condiţie impusă este cea referitoare la latura
subiectivă: scopul săvârşirii unor astfel de fapte:
- exploatarea muncii sau serviciilor persoanei,
sub forma de prestare de muncă sau de servicii forţate
sau obligatorii, de sclavie sau de practici similare sclaviei
sau de servitute;
- exploatarea prostituţiei altuia şi a altor forme
de exploatare sexuală, inclusiv pentru pornografie.
În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile, Consiliul
nu impune statelor membre un minim special, decât atunci
când infracţiunea a pus în pericol viaţa victimei în mod deliberat
sau din neglijenţă gravă, infracţiunea a fost săvârşită împotriva
unei victime care era vulnerabilă în mod deosebit, infracţiunea
a fost săvârşită prin recurgerea la violenţe grave sau a
provocat un prejudiciu deosebit de grav victimei ori când
infracţiunea a fost săvârşită în cadrul unei organizaţii criminale.
În aceste cazuri, statele membre urmau să stabilească un
minim special de cel puţin 8 ani privare de libertate.
Într-un mod similar deciziilor cadru pe care Consiliul
urma să le ia în domeniile combaterii terorismului sau a
traficului de droguri, şi în cazul traficului de persoane, se
stabileşte şi răspunderea persoanei juridice în cazul comiterii
- 11 -
uneia dintre infracţiunile prevăzute de prezenta decizie-cadru,

săvârşite în interesul lor de către orice persoană, acţionând
individual sau ca membru al unui organism al persoanei juridice
în cauză, care îndeplineşte o funcţie de conducere în cadrul
persoanei juridice.
Sancţiunile ce pot fi aplicate persoanei juridice în
cazul săvârşirii unei infracţiuni din domeniul traficului de
persoane sunt:
excluderea de la dreptul de a beneficia de
o exonerare fiscală sau de alte avantaje ori de un ajutor
public;
interzicerea temporară sau permanentă a
exercitării unei activităţi comerciale;
punerea sub supraveghere judiciară;
dizolvarea;
închiderea temporară sau permanentă a
unităţilor care au servit la săvârşirea infracţiunii;
Criteriile de stabilire a competenţei teritoriale sunt
aceleaşi ca în cazul infracţiunilor din domeniul terorismului:
(a) infracţiunea a fost săvârşită, în totalitate sau
parţial, pe teritoriul său;
(b) autorul infracţiunii este unul dintre resortisanţii
săi;
- 12 -
(c) infracţiunea a fost săvârşită în interesul unei

persoane juridice stabilite pe teritoriul acestui stat membru.
Avându-se în vedere specificul faptelor de trafic de
persoane, decizia cadru stabileşte şi obligaţia statelor de
stabilire a unor măsuri de protecţie a victimelor, raportându-se
la Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie
2001 privind statutul victimelor în cadrul procesului penal4.
Adoptarea deciziei, a însemnat doar un început în
acţiunea Uniunii în combaterea traficului de fiinţe umane.
Preocuparea cu privire la prevenirea şi combaterea traficului de
persoane rezultă şi din includerea acestei direcţii (orientă) în
Programul de la Haga (2004). La punctul 1.7.1. din acest act,
Consiliul European a invitat Consiliul Uniunii Europene şi
Comisia să pregătească un plan, în 2005, pentru a dezvolta
standarde, practici şi mecanisme de prevenire şi combatere a
traficului de fiinţe umane.
Planul solicitat de Consiliul European de la Haga a
fost adoptat de Consiliu Justiţie şi Afaceri Interne în 2005 5. La
pct. 4 se arată că Uniunea Europeană ar trebui să îşi
consolideze eforturile de a lupta împotriva traficului de fiinţe
umane. Direcţiile principale de acţiune în lupta contra traficului
de persoane stabilite de Consiliu sunt:
4
5
Publicat în JO nr. C 311 din 9 decembrie 2005, p. 1;
- 13 -
1. consolidarea cooperării operaţionale între

instituţiile diferitelor state membre, precum şi între
acestea, pe de o parte, şi instituţiile Uniunii Europene, pe
de altă parte;
2. recunoaşterea priorităţii în aplicarea legii în
cazul infracţiunilor de trafic de persoane; în acest sens se
recomandă ca instituţiile naţionale să procedeze la
utilizarea la maxim a tuturor resurselor de care dispun
pentru a impune interdicţia de trafic de fiinţe umane,
pentru a se asigura că această activitate nu generează
niciun beneficiu economic, şi în cazul în care un beneficiu
a fost realizat, pentru a proceda la confiscarea unor
asemenea active;
3. eficientizarea luptei contra traficului de
persoane prin alocarea de către statele membre a
resurselor umane şi materiale necesare, dar şi prin acţiuni
de monitorizare din partea Consiliului şi a Comisiei
Europene;
4. recurgerea la noi forme de specializare şi
de cooperare: cooperarea cu agenţiile de monitorizare a
forţei de muncă, precum şi declanşarea unor anchete cu
privire la ocuparea forţei de muncă ilegale;
- 14 -
5. includerea în strategiile naţionale de luptă

contra traficului de persoane a unor măsuri de confiscare
a produselor crimei;
6. adoptarea unor măsuri de identificare
rapidă a victimelor traficului de persoane la frontierele
Uniunii Europene;
7. asigurarea unei mai eficiente protecţii a
victimelor traficului de persoane;
8. colaborarea agenţiilor naţionale de aplicare
a legii cu Europol în domeniul schimbului de informaţii, al
operaţiunilor comune şi al declanşării unor anchete de
către echipe comune;
9. declanşarea unor proiecte cu terţe state în
scopul combaterii traficului de fiinţe umane;
10. includerea în strategiile de combatere a
traficului de persoane a unor strategii de combatere a
corupţiei şi sărăciei.
De asemenea, Planul insistă pe măsuri ce implică
cooperarea între diferite instituţii; cooperarea trebuie să se
realizeze pe mai multe nivele: orizontal, între instituţiile
naţionale dintre statele membre, dar şi vertical, între instituţiile
naţionale şi cele comunitare. De asemenea se menţionează că
nu trebuie neglijată cooperarea cu organismele internaţionale,
din afara Uniunii Europene: Organizaţia Naţiunilor Unite,
- 15 -
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi

Consiliul Europei.
Evoluţia fenomenului a determinat o nouă reacţie din
partea Uniunii, aceasta constatând că noţiunea de trafic de
persoane trebuie extinsă deoarece au fost identificate noi
forme de exploatare. Pentru aceste motive a fost adoptată
Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane şi protejarea victimelor
acestuia, precum şi de înlocuire a Deciziei-cadru
2002/629/JAI a Consiliului6.
De altfel, se remarcă faptul că în domeniul
combaterii traficului de persoane Uniunea Europeană a
procedat în mod deosebit la impunerea către statele membre a
convenţiilor internaţionale. Astfel, prin Decizia Consiliului din
24 iulie 20067 (nr. 2006/618/CE), aprobarea, în numele
Comunităţii Europene, a Protocolului privind prevenirea,
reprimarea, pedepsirea traficului de persoane, în special
de femei şi copii, adiţional la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor
Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate. De
6
Publicată în JO nr. L 101 din 15.4.2011, p. 1–11;
7
- 16 -
asemenea, la aceeaşi dată, printr-o decizie similară8, a fost

aprobat şi Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi
pedepsirea traficului de persoane, în special de femei şi de
copii, adiţional la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite
împotriva criminalităţii transnaţionale organizate.
Evoluţia fenomenului a determinat o nouă reacţie din
partea Uniunii, aceasta constatând că noţiunea de trafic de
persoane trebuie extinsă deoarece au fost identificate noi
forme de exploatare. Pentru aceste motive a fost adoptată
Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane şi protejarea victimelor
acestuia, precum şi de înlocuire a Deciziei-cadru
2002/629/JAI a Consiliului9.
Scopul Directivei este de a asigura o mai bună
prevenire în cazul infracţiunilor de trafic de persoane şi o mai
bună protecţie a victimelor acestora10. Structura documentului
este asemănător Deciziei cadru 2002/629/JAI, mult mai
elaborate fiind dispoziţiile referitoare la competenţa de urmărire
8
Decizia Consiliului nr. 2006/619/CE, publicată în JO nr. L 262 din
22.9.2006, p. 51–58;
9
10
Art. 1 din Directivă;
- 17 -
şi judecată, precum şi la preotecţia victimelor infracţiunilor de

trafic de persoane.
Definiţia traficului de persoane este foarte
asemănătoare cu cea din documentul anterior, legiuitorul
european fiind mai preocupat de simplificarea noţiunii; în
esenţă, elementul material al infracţiunilor de trafic de persoane
este identic: „recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea
sau primirea de persoane, inclusiv schimbul sau transferul de
control asupra persoanelor în cauză”; de asemenea, toate
aceste acţiuni trebuie să fie comise prin anumite mijloace:
- amenințare sau prin uz de forţă sau prin alte
forme de constrângere;
- prin răpire;
- prin fraudă sau înşelăciune;
- prin abuz de putere;
- profitând de starea de vulnerabilitate11 a
victimei;
- prin oferirea sau primirea de bani sau de alte
foloase.
11
Conform art.2 alin. 2, starea de vulnerabilitate înseamnă o „situație în
care persoana în cauza nu poate decât să se supună abuzului implicat,
neavând o alternativă reală sau acceptabilă”;
- 18 -
Prezenţa acestor mijoace nu este necesară în cazul

în care victima activităţilor de trafic de persoane este un copil,
adică o persoană cu vârsta mai mică de 18 ani.
Scopul activităţilor incriminate este cel de a obţine
consimţământul victimelor de a fi exploatate, nefiind cerută
prezenţa acestuia în cazurile în care a fost folosit vreunul dintre
mijloacele incriminate. Se remarcă o abordare oarecum diferită
în ceeace priveşte formele „exploatării”: astfel, şi în cazul
directivei aceste forme sunt enumerate exemplificativ: „cel
puțin exploatarea prostituției altor persoane sau alte forme de
exploatare sexuală, munca sau serviciul forţat, inclusiv cerşitul,
sclavia sau practicile similare sclaviei, aservirea, exploatarea
activităţilor infracţionale sau prelevarea de organe”. Se remarcă
însă introducerea în enumerare a două noi forme de
exploatare: a activităţilor infracţionale şi prelevarea de
organe, aceste nefiind avute în vedere în Decizia-cadru
2002/629/JAI.
La fel ca şi în cazul Deciziei cadru din 2002, şi în
Directiva nr. 36 se păstrează formele agravante, care constau
în săvârşirea faptelor incriminate în una din următoarele situaţii:
a. victima se afla într-o situaţie deosebit de
vulnerabilă, categorie în care, în contextul prezentei directive,
sunt incluşi cel puţin copiii victime;
- 19 -
b. faptele au fost comise în cadrul unei organizaţii

criminale, în sensul Deciziei-cadru 2008/841/JAI din 24
octombrie 2008 a Consiliului privind lupta împotriva crimei
organizate;
c. s-a pus în pericol viaţa victimei în mod intenţionat
sau din neglijenţă gravă;
d. faptele s-au comis prin acte grave de violenţă sau
a provocat vătămări deosebit de grave victimei.
De asemenea, o altă circumstanţă agravantă
impusă de directivă este săvârşirea oricăreia din faptele
incriminate de către un funcţionar public în exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
Completând decizia cadru, directiva stabileşte şi
sancţiuni pentru săvârşirea faptelor de trafic de persoane.
Astfel, în cazul formelor de bază, legiuitorul
european impune statelor membre să prevadă ca sancţiune
pedeapsa închisorii cu un maxim de cel puţin 5 ani. Pentru
formele agravante, maximul trebuie să fie de cel puţin 10 ani; în
cazul săvârşirii vreuneia din fapte de către un funcţionar public
în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu se stabileşte limite de
pedeapsă, aceasta fiind lăsată în sarcina legislaţiilor penale
naţionale, în ceea ce priveşte efectele circumstanţelor
agravante.
- 20 -
În mod inedit, este stabilită expres şi obligativitatea

incriminării instigării, complicităţii şi a tentativei la oricare din
infracţiunile de trafic de persoane; pentru acestea, statele sunt
obligate de directivă să stabilească sancţiuni penale eficace,
proporţionale şi disuasive, care pot presupune predarea.
Directiva păstrează dispoziţiile referitoare la
12
răspunderea persoanei juridice . Aceasta poate interveni în
cazul comiterii oricărei infracţiuni de trafic de persoane13, în
beneficiul persoanei juridice, de către orice persoană,
acţionând în nume propriu sau în calitate de membru al unui
organism al persoanei juridice în cauză, care are o funcţie de
conducere în cadrul persoanei juridice respective. Este necesar
ca săvârşirea faptei să se facă de către persoana fizică
membru al unui organism al persoanei juridice, pe baza:
- unei împuterniciri din partea persoanei juridice;
- unei prerogative de a lua decizii în numele
persoanei juridice respective;
12
În sensul prezentei directive, „persoană juridică” înseamnă orice entitate
care are personalitate juridică în temeiul legislaţiei aplicabile, cu excepţia
statelor sau a organismelor publice în exercitarea prerogativelor lor de
autoritate publică şi a organizaţiilor publice internaţionale.
13
Conform directivei, răspunderea persoanei juridice nu exclude iniţierea
procedurilor penale împotriva persoanelor fizice care sunt autori, instigatori
sau complici la infracţiunile de trafic de persoane.
- 21 -
- unei prerogative de a exercita control în cadrul

persoanei juridice.
De asemenea, răspunderea persoanei juridice
poate fi antrenată şi în cazul în care fapta de trafic de persoane
a fost comisă ca urmare a lipsei de supraveghere sau a
controlului din partea unei persoane care are o funcţie de
conducere în cadrul persoanei juridice respective; se mai
impune ca fapta sa fie săvârşită în beneficiul acelei persoane
juridice, de către o persoană aflată sub autoritatea celui care
avea obligaţia de supraveghere sau de control.
Sancţiunile aplicabile persoanei juridice trebuie să
fie eficace, proporţionale şi disuasive; pe de o parte sunt
prevăzute ca sancţiuni, amenzile penale sau de altă natură, iar
pe de altă parte, sancţiuni referitoare la activitatea persoanei
juridice:
- excluderea de la dreptul de a primi beneficii
publice sau ajutor public;
- interdicţia temporară sau permanentă de a
desfaşura activităţi comerciale;
- plasarea sub supraveghere judiciară;
- lichidarea judiciară;
- închiderea temporară sau permanentă a unitaţilor
care au servit la savârşirea infracţiunii.
- 22 -

Curs Drept Penal European

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Penal European

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

1.1. Necesitatea unui drept penal european

Mai mult normele de drept penal europena nu sunt

Europene, pentru ombaterea eficientă a unor forme grave de

Numai o organizare mondială este capabilă să facă faţă

1.2. Noţiunea de drept penal european.

penal „universal” sau mondial se referă la problemele penale

ultima perioadă au un caracter obligatoriu pentru statele

guvernate de anumite principii comune10. Prin urmare pentru a

unor atribuţii specifice suveranităţii. De asemenea, chiar dacă

adoptate de Consiliul Europei, fie tratatele de aderare la

1.3. Trăsăturile dreptului penal european

b. Obligativitate: normele de drept penal

Maastricht privind Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 noiembrie

judecata şi executarea hotărârilor judecătoreşti penale

Conform art. K.1 din Tratatul de la Maastricht

1.4. Principiile dreptului penal european

- necesitatea normelor de dept penal european

2.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Analizând sursa conţinutului dreptului Uniunii

2.2. Apariţia şi dezvoltarea dreptului penal

principiul efectului egativ sau al efectului pozitiv al dreptului

europeană (pilon supranaţional); II. Politica externă şi de

Din acest moment, lupta împotriva criminalităţii

domeniului Justiţie şi Afaceri Interne; astfel, pentru toate

2.3. Dispoziţii privind politica penală adoptate de

TFUE stabileşte pentru prima dată în mod expres

TFUE). Fiecărei categorii de competenţe îi sunt alocate

(2) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu excepţia menţionată

(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se

condiţionat de existenţa unei dimensiuni transfrontaliere

Adoptarea normelor minime prevăzute la prezentul alineat nu împiedică

intereselor financiare ale Uniunii; (b) coordonarea cercetărilor şi

a declarat sprijinul pentru o convenţie a Organizaţiei Naţiunilor

protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin

6. Acţiunea comună 98/428/JAI din 29 iunie 1998

- Prevenirea şi controlul crimei organizate –

3.1. Norma de drept comunitar

Asupra noţiunii de normă juridică, s-a arătat1 că

În general, structura normei juridice presupune trei

- norme juridice în alb, care urmează să se

e) după obiectul şi metoda reglementării juridice

3.2. Norma de drept penal european

În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, Uniunea

(urmăresc să fundamenteze cadrul de funcţionare al instituţiilor şi celorlalte

unor măsuri de armonizare. Obiectivul global al politicii în

deosebite şi a dimensiunii transfrontaliere, astfel cum se

considerând necesar să reglementeze, prin norme minime,

Se poate vorbi despre un conţinutul standard doar in

general, legislaţia UE se referă atât la infracţiunile săvârşite de

Mai mult, legislaţia UE poate acoperi normele privind

3.4. Adoptarea normelor de drept penal european

Statele membre ale Uniunii Europene au consimţit

domenii şi întărirea rolul Parlamentului în numirea Comisiei.

domeniile de aplicare sunt mai reduse, precum şi cooperarea

special, pentru acordurile cu implicaţii bugetare semnificative şi pentru

Conform art. 11 din Tratatul privind Uniunea

Contrar sistemelor naţionale, unde actele legislative

Procedurile legislative speciale înlocuiesc

calificată asupra amendamentelor Parlamentului şi în mod

(emergency brake) şi cooperarea consolidată (art. 82 alin. 3,

Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, „ar aduce atingere

care îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat. Consiliul