VII.

COROZIUNE
• Coroziunea este urmarea nefastă a acţiunii
chimice a unor factori naturali sau determinaţi de
activităţile umane.
• În condiţiile progresului tehnic coroziunea a
devenit un flagel al lumii moderne.
• Pagubele datorate coroziunii sunt însemnate atât
economic – se estimează că o treime din
producţia mondială de oţel se pierde prin
coroziune, dar şi tehnic, prin periclitarea condiţiilor
de exploatare a unor instalaţii şi construcţii
aferente.
• Remedierile efectelor coroziunii sunt costisitoare şi
uneori, foarte dificil de realizat.
 Procesele care însoţesc coroziunea sunt complexe şi
destul de greu de clasificat. Cel mai adesea se ia în
consideraţie mecanismul de desfăşurarea a
acţiunii distructive şi se disting 2 tipuri:
1. Coroziune chimică – datorită unor reacţii chimice;
2. Coroziune electrochimică - se petrece într-o
soluţie de electroliţi, la aplicarea unei diferenţe de
potenţial.
 După aspectul distrugerii, coroziunea se poate
clasifica :
• Coroziune continuă – când întreaga suprafaţă a fost
cuprinsă de acţiunea agresivă;
• Coroziune locală – când distrugerea se produce
numai pe anumite porţiuni din suprafaţa agresată.
Pentru evaluarea proceselor de coroziune se utilizează diferite
metode adaptabile tipului de coroziune:
• metode directe – cântărire, măsurarea grosimilor, consumul de
agent agresiv etc.;
• metode indirecte – măsurători electrochimice, electrice,
optice.
Evaluarea cantitativă a procesului de coroziune se poate realiza
prin stabilirea vitezei de coroziune, prin:
• indicele gravimetric (kg ), exprimat în g/m2.h şi care defineşte
variaţia greutăţii unei probe în urma coroziunii;
kg este pozitiv când produşii de reacţie rămân pe suprafaţa
agresată şi kg este negativ când produşii de reacţie sunt
îndepărtaţi de pe suprafaţa agresată;
• indicele de penetraţie (Ip ) , care caracterizează numai
coroziunea continuă şi care reprezintă micşorarea medie a
grosimii probei se exprimă în mm/an.
1. Coroziunea chimică – este produsă de gazele
uscate sau de neelectroliţi; nu este însoţită de
apariţia unui transport de sarcini electrice.
• Gaze ca: oxigenul, SO2, H2S, clorul, HCl (gazos), CO2,
corodează metalele cu care vin în contact. Coroziunea
se produce numai în prezenţa unui oxidant (de obicei
oxigenul din aer); cu cât temperatura este mai înaltă,
cu atât coroziunea este mai intensă.
• Clorul acţionează asupra metalelor la temperaturi de
peste 200 C, HCl gazos la temperaturi de peste 300 C,
SO2 sau NO2 la temperaturi de peste 500 C.
• Pelicule protectoare. Multe metale, sub acţiunea
O2 din aer, se acoperă cu o peliculă subţire formată
din oxidul metalului respectiv. Grosimea peliculei
depinde de natura metalului.
• Dacă pelicula nu este poroasă, nu se dizolvă într-un
mediu agresiv şi are o bună aderenţă la metalul de
bază, protejând astfel restul metalului de înaintarea
coroziunii. O astfel de peliculă formează:
Al, Mg, Co, Cr, Ni.
Spre deosebire de Al, fierul formează o peliculă
poroasă, cu slabă aderenţă şi uşor atacabilă; ea nu
are acţiune protectoare pentru restul metalului.
2. Coroziune electrochimică – ori de câte ori sunt
prezente două metale diferite, un mediu umed sau
chiar existenţa unei soluţii de electrolit, se creează
diferenţe de potenţial, deci curenţi electrici ce
generează coroziunea.
• Un exemplu clasic de coroziune electrochimică îl
constituie coroziunea fierului (ruginirea).
Electronii se scurg de la locul care devine catod,
unde se produc reacţii de reducere, iar oxidarea
fierului la Fe(II) se produce în locul care devine anod.
Fig. 1 – Mecanismul coroziunii fierului în prezenţa apei
• Ca să se producă coroziunea fierului, trebuie să
fie prezenţi oxigenul şi apa (fierul perfect uscat
nu rugineşte la temperatura obişnuită şi nici în
apă, dacă aceasta este lipsită de O2). Prezenţa
unor acizi şi săruri accelerează coroziunea.
Se consideră că fierul este oxidat la Fe2+de
către H3O+:
Fe Fe2+ + 2e-
2H3O+ + 2e- 2H∙ + 2H2O
La o concentraţie mare de ioni H3O+ se formează
imediat hidrogen molecular: 2H∙
H 2, care se degajă.
• De obicei, oxigenul dizolvat în apă reacţionează cu atomii
de hidrogen:
2H∙ + 1/2O2 H2O

Oxigenul şi apa reacţionează, de asemenea, cu ionii de

Fe2+, formând rugina:

4Fe2+ + O2 + (12 +2x)H2O 2Fe2O3∙(H2O)x + 8H3O+

• După gradul de hidratare pe care îl are Fe2O3, rugina poate

avea diferite nuanţe, de la galben deschis la brun închis.
Se observă că ionii H3O+ consumaţi sunt apoi regeneraţi,
deci au rol de catalizator. De asemenea, trebuie observată
creşterea concentraţiei de ioni H3O+, datorită prezenţei de
CO2 în apele naturale ceea ce contribuie la coroziune.
• Un alt factor ce contribuie la coroziune este şi
prezenţa unor impurităţi de metale cu
potenţial de oxidare mai redus decât al fierului,
cum este cuprul.
• De exemplu, dacă zincul este pus în legătură
cu o piesă de cupru, ambele piese fiind
introduse în acid sulfuric diluat, astfel încât se
formează o pilă electrică, viteza de trecere în
soluţie a zincului este mai mare, iar hidrogenul
se degajă pe cupru.
• Zincul, ca metal mai activ, trece în soluţie sub
formă de ioni (anodul), iar H+ se descarcă pe
cupru (catodul).
 Un rezultat similar se realizează la adăugarea unor mici
cantităţi de sulfat de cupru în soluţia în care se găseşte zinc în
curs de dizolvare: Cu se va depune pe diferite părţi ale zincului,
stabilind mici pile electrice locale în scurtcircuit. Zincul devine
anod şi se dizolvă, pe când hidrogenul se degajă pe cuprul depus
(figura 2).
• Niturile de cupru care leagă grinzile de fier pot
provoca coroziunea fierului în prezenţa apei. Fierul
devine anod şi trece în oxid de fier, iar hidrogenul se
degajă pe Cu. Cu timpul, nitul de Cu nu mai are ce
lega, decât pulbere de rugină (figura 3).

Coroziunea fierului în contact cu cuprul,

în prezenţa apei
• Apa, când conţine CO2 sau SO2, proveniţi din
atmosferă, devine acidă şi poate deveni un mediu
prielnic coroziunii.
• De aceea, construcţiile metalice din centrele
industriale ale căror atmosferă este bogată în CO2 şi
SO2, sunt distruse mai repede, mai ales dacă sunt
în contact metale diferite, ca-n cazul niturilor,
legăturilor etc.
• Uneori, coroziunea se produce chiar când obiectul
este acoperit de un strat protector de alt metal,
acest strat însă, fiind depus defectuos. Astfel, dacă
acesta are pori, agenţii exteriori pot ajunge până la
metalul de bază (avem de-a face cu două metale cu
grad diferit de activitate, în contact cu un electrolit).
• Straturile protectoare metalice pot fi formate din
metale mai active sau mai puţin active decât
metalul protejat.
• În primul caz, de exemplu, când o tablă de fier
este acoperită în mod defectuos cu un strat de
zinc, în locurile în care agentul corosiv ajunge
până la fier se produc curenţi locali.
• Zincul, fiind mai activ decât fierul, este distrus
şi astfel, în locurile unde s-au format
elementele locale, fierul nu mai este protejat de
Zn .
 Tipuri de coroziune
• Coroziunea metalelor se poate produce macroscopic sau
microscopic. Coroziunea macroscopică poate fi generală sau
punctiformă.
• Coroziunea generală aparţine coroziunii continue şi este
specifică procesului de „ruginire” a pieselor din oţel în aer liber şi
este mai puţin periculoasă pentru că este uşor de observat şi se
poate interveni eficient.
• Coroziunea punctiformă se produce numai pe
suprafeţe foarte mici şi se continuă în profunzime. Acest
tip de coroziune se produce cel mai adesea în elemente
de construcţii cu volum închis – rezervoare, conducte
etc. şi este periculoasă fiindcă nu se observă decât
atunci când elementul de construcţie este perforat.
• Coroziunea intercristalină se datorează faptului că
între grăunţii de cristale, la suprafeţele de contact, apar
tensiuni, particulele fiind activate şi deci mai sensibile la
acţiunea agenţilor corosivi decât microcristalele. Este
astfel atacat stratul de separaţie dintre cristale slăbind
legătura intercristalină.
• Acest tip de coroziune se produce la oţel şi aluminiu,
fiind foarte periculoasă, neobservabilă, conducând la
ruperea elementelor din metal sub sarcină, fără ca
aspectul exterior al acestora să fie modificat.
• Coroziunea punctiformă „Pitting” este determinată de
existenţa unor pori în stratul de protecţie, de la care se
continuă în profunzime până la penetrarea elementului din
metal. Acest tip de coroziune se întâlneşte în special la
conducte prin care circulă apa, când în anumite zone
apar condiţii favorabile pentru formarea unui microelement
galvanic iar produsele coroziunii sunt îndepărtate prin
acţiunea mecanică a lichidului aflat în mişcare.
• Acest tip de coroziune este periculos pentru că nu se
observă decât atunci când elementul (de obicei, o
conductă) s-a găurit şi a fost scos din serviciu.
• Coroziunea de contact se produce la îmbinarea a două
sau mai multe metale, aliaje diferite sau piese
prelucrate diferit (îmbinarea cu nituri sau cu sudură).
Această formă de coroziune este extrem de periculoasă
având o viteză de propagare mare.
 Metode de protecţie anticorosivă a metalelor
• Elaborarea unor metode de protecţie anticorosivă
presupune cunoaşterea mecanismului de coroziune şi
a influenţelor diferiţilor factori asupra vitezei de
coroziune.
• Există o multitudine de criterii de clasificare a
metodelor de protecţie anticorosivă, dar cel mai utilizat
este factorul asupra căruia trebuie acţionat şi
modalitatea de aplicare a protecţiei
• Alegerea metodei de protecţie ce urmează să fie
aplicată se face ţinând seama de eficienţa maximă, pe
baza unui studiu tehnico-economic.
 Metalic - neprelucrat
Alegerea raţională a -prelucrat termic sau mecanic
materialului -aliat
Nemetalic - anorganic
- organic

Aplicarea acoperirilor -depuneri metalice

protectoare -pelicule anorganice (oxizi, fosfaţi, cromaţi, silicaţi,
emailuri)
- pelicule organice (lacuri şi vopsele)
Condiţionarea mediului - dezaerare
coroziv - dezoxigenare
- folosirea inhibitorilor de coroziune
Folosirea metodelor - protecţie anodică
electrochimice de -protecţie catodică
protecţie
Alegerea raţională a - protecţia contactelor între metale
elementelor - protecţia sudurilor
constructive - protecţia zonelor tensionate
- protecţia rosturilor şi a fisurilor
- eliminarea zonelor de stagnare a lichidelor
 Alegerea raţională a materialului
• Prima măsură de combatere a coroziunii constă în
alegerea raţională a materialelor de construcţie, ţinând
seama de condiţiile concrete de exploatare a ansamblului
construit. 
Acoperiri protectoare
• După natura lor, acoperirile protectoare pot fi: metalice,
anorganice şi organice
a) Acoperiri metalice - se obţin prin diferite procedee:
galvanizare, metalizare, difuzie, cufundare în metal topit
• Galvanizarea constă în depunerea unui strat sau mai
multor straturi succesive de metal. Se realizează prin
electroliza soluţiilor apoase care conţin ionul
metalului de acoperire. Stratul depus astfel este foarte
pur şi de grosime uniformă. Cel mai adesea acoperirile
galvanice sunt zincarea, nichelarea, cromarea,
cuprarea etc.
• Metalizarea constă în aplicarea metalului protector
prin pulverizare în stare topită pe suprafaţa ce
urmează a fi protejată. Metalizarea se foloseşte la
acoperirea rezervoarelor.
• Difuzia se realizează prin tratarea suprafeţei
metalului cu un alt metal de protecţie la
temperaturi ridicate, când se formează un strat
protector alcătuit dintr-o soluţie solidă a celor două
metale. Cea mai cunoscută realizare de acest fel este
cromarea (materialul de acoperire fiind cromul).
• Cufundarea în metal topit, folosită cu precădere la
protecţia oţelului, constă în acoperirea cu un metal
cu punctul de topire mai mic decât al oţelului ; se
foloseşte cel mai adesea zincul, plumbul, staniul
• Placarea se realizează prin presare sau laminare, la
cald, a două metale diferite.
 b) Acoperirea cu straturi anorganice se obţine prin
tratarea chimică a metalului pentru obţinerea unei
pelicule rezistente la coroziune. Astfel de acoperiri se
obţin prin oxidare, fosfatare, emailare etc.
• Prin oxidare se formează pe suprafaţa metalului un oxid
al metalului, cu rol protector, respectiv prin fosfatare se
obţine un fosfat protector.
• Emailarea înseamnă depunerea pe suprafaţa
metalului a unor straturi vitrificate, opace. Emailurile
trebuie să aibă un coeficient de dilatare termică
apropiat de al metalului protejat pentru a nu se
desprinde sau fisura.
• Emailul antiacid este o masă sticloasă obţinută prin
topirea, la temperaturi înalte, de 1200 -1300 C a rocilor
naturale (nisip, argilă, feldspaţi) cu fondanţi (borax) şi cu
oxizi metalici (de Cu, Ni, Co, Cr), ce conferă culoarea şi
aderenţa la metal.
• Emailul este rezistent la acţiunea acizilor
minerali şi organici, la gaze fierbinţi, la
solvenţi organici.
• Emailul nu rezistă la acţiunea acidului
fluorhidric şi la soluţii concentrate şi fierbinţi
de alcalii.

c) Straturi organice – formează un izolant pelicular între

metal şi mediul corosiv; straturile protectoare trebuie să
fie adezive, continue şi impermeabile. Cele mai folosite
protectoare organice sunt lacurile şi vopselele.
• Condiţionarea mediului agresiv
• Tratarea mediului, în scopul micşorării
agresivităţii, constă în modificarea pH-ului,
îndepărtarea gazelor agresive, utilizarea
inhibitorilor şi a pasivatorilor etc.
• Folosirea inhibitorilor de coroziune este o cale
modernă de protecţie a aliajelor metalice. Ca
inhibitori de coroziune sunt folosite substanţe
organice sau anorganice, care prezente în mediul
agresiv în proporţii foarte mici reduc sau chiar
stopează corodarea metalului. Inhibitorii organici
pot fi: aldehide, cetone, amide etc., iar ca
inhibitori anorganici– hidroxizii, cromaţii,
carbonaţii etc.
• Pasivatorii acţionează asupra metalului modificându-i potenţialul
faţă de soluţia corosivă cu care vine în contact. Cromaţii adăugaţi
în electroliţi, pasivează fierul .
Protecţia electrochimică
• Protecţia electrochimică constă în reducerea vitezei de coroziune
a construcţiilor metalice prin polarizarea acestora. Protecţia
electrochimică poate fi catodică şi anodică.
• Protecţia catodică se poate aplica în două variante: cu anozi
protectori şi prin curent exterior.
• Protecţia cu anozi protectori (de sacrificiu) constă în
legarea la elementul protejat a unor plăci sau bare dintr-un
metal cu caracter electropozitiv mai mic decât al metalului
protejat. În acest ansamblu metalul protector va avea rol de
anod (se va coroda), elementul metalic protejat devenind catod
nu se corodează. Ca metale protectoare se foloseşte în mod
curent zincul, aluminiul, magneziul. Astfel, se protejează
în mod curent cablurile subterane.
• Protecţia catodică prin curent exterior
constă în legarea elementului de construcţii
din metal la polul negativ al unei surse de
curent continuu (cu rol de catod) iar ca anod
se foloseşte o piesă îngropată din oţel,
aluminiu, zinc, grafit etc. În acest mod se
protejează elemente de construcţii
îngropate (conducte, rezervoare etc.).
• Protecţia anodică se realizează prin legarea
elementelor de construcţii metalice la polul
pozitiv al unei surse de curent continuu.
Procedeul se poate aplica numai la acele
metale care se pasivează uşor.
 Coroziunea materialelor polimerice
• În cazul materialelor polimerice, coroziunea se
identifică cu dizolvarea în diferiţi solvenţi şi
îmbătrânirii. Uneori, procesul de dizolvare este
însoţit şi de reacţii chimice.
• Dizolvarea materialelor polimerice este precedată
de gonflare, având ca efect o creştere a volumului
până la de 10 ori. Moleculele solventului pătrund
între macromolecule şi distrug legăturile
interparticulare între acestea.
• Gonflarea este urmată de solvirea propriu-zisă a
macromoleculelor. Polimerii reticulaţi, în prezenţa
unor anumiţi solvenţi, prezintă numai etapa de
gonflare cu formare de geluri.
• Coroziunea pietrei de ciment
• Exprimă comportarea pietrei de ciment la acţiunea
substanţelor chimice din mediu. Acţiunea acestor substanţe
este un proces complex ce depinde de componentele pietrei
de ciment, de concentraţia substanţelor agresive şi de natura
lor chimică, dar mai ales de posibilitatea pătrunderii lor în
structura pietrei de ciment.
• Tipul I de coroziune, numită şi coroziune de dizolvare (de
levigare), produce decalcifierea pietrei de ciment prin
hidroliza ionului Ca2+ din componentele acesteia, dizolvându-l
sub formă de Ca(OH)2 sau de săruri. Componentele pietrei
de ciment vor fi transformate în geluri moi, solubile în apă şi
vor fi spălate de ape.
• Acest tip de coroziune este provocat de apele dulci, fără
duritate, de apele carbogazoase, de soluţiile sărurilor de
amoniu şi de soluţiile diluate ale acizilor, care formează săruri
solubile de calciu.
• Tipul II de coroziune produce, de asemenea,
decalcifierea pietrei de ciment, dar substanţele
agresive formează cu calciu hidrolizat produse
de reacţie insolubile care precipită pe gelurile
moi rezultate din componentele cimentului.
• Acest tip de coroziune este produs de
sărurile de magneziu (cu excepţia sulfaţilor),
de grăsimi şi de alcooli.
• Clorura de magneziu, de exemplu, formează
CaCl2, care va fi spălată şi Mg(OH)2, care
precipită pe geluri (ce pot fi acum uşor distruse
prin eroziune):
• Ca(OH)2 + MgCl2 CaCl2 + Mg(OH)2
• Tipul III de coroziune, numită coroziune
sulfatică, este produsă de sărurile acidului
sulfuric. Practic, toţi sulfaţii pot produce reacţii
de dublu schimb cu Ca(OH)2, în urma cărora se
formează CaSO4:
Ca(OH)2 + MgSO4 CaSO4∙2H2O + Mg(OH)2

• În continuare, CaSO4∙2H2O va reacţiona cu

hidroaluminatul de calciu din ciment, pentru a
forma tri-sulfo-aluminatul de calciu hidratat.
Datorită măririi de volum, va produce
dezagregarea structurii, prin expansiune.
 ECHILIBRE FIZICE ALE SISTEMELOR DE SUBSTANŢE

Un sistem este în echilibru când, după o mică şi scurtă variaţie a

condiţiilor de care depinde echilibrul, sistemul revine la starea iniţială.
Gibbs (1876) a enunţat Legea fazelor:
Numărul fazelor (F), prezente la echilibru, este legat de numărul
componentelor (C) şi de numărul gradelor de libertate (L) ale sistemului,
prin relaţia:
F+L = C+2
GRADUL DE LIBERTATE sau VARIANŢA sistemului exprimă numărul maxim de
parametri ce trebuie fixaţi pentru ca echilibrul să fie definit.
Valoarea “2” exprimă cei doi parametri universal valabili: temperatura şi
presiunea.

Rezultă L=C-F+2,
sistemele fiind numite invariante (L=0), univariante (L=1) divariante (L=2) etc.

34
• Pentru descrierea sistemelor binare lichid – solid vom ţine
seama numai de două variabile – temperatura şi
concentraţia soluţiei (sau compoziţia amestecului); de
cele mai multe ori presiunea de vapori este prea mică
pentru a influenţa starea fizică a componentelor.
• Se consideră cazul a două componente A şi B, miscibile în
stare lichidă în orice proporţie, dar insolubile în stare solidă,
adică formând cristale separate (nu soluţii solide).
• Răcind un amestec lichid de A şi B, începe separarea unei
faze solide la o temperatură numită temperatură de
solidificare (pct. de solidificare). Temperatura de
solidificare şi natura fazei solide (A sau B) depind de
compoziţia iniţială a amestecului.
• Înscriind într-un grafic un nr. de temperaturi de solidificare
ale unor amestecuri de A şi B de diferite concentraţii se
obţine o diagramă de faze.
• Într-o substanţă pură, pot coexista maximum trei faze: solidul, lichidul şi
vaporii.
• Având în vedere transformările de stare de agregare, substanţa pură
poate forma trei sisteme: S-L , L-G , S-G, sisteme univariante, întrucât
• L = C-F+2 =1-2+2=1
• adică echilibrul se poate modifica la schimbarea unui parametru:
temperatura, la presiune constantă sau presiunea, la temperatură
constantă.

p3 p2 p În punctul triplu sistemul

TRIPLU
temperatură

1 conţine toate cele trei stări de

PUNCT
temperatură

agregare (faze).
G
G

G L
L
S
S
S

timp presiune
p3 p2 p1
ECHILIBRE ÎN SISTEME S - L , CU DOUĂ COMPONENTE

Dacă un amestec de două componente miscibile este răcit

la o anumită temperatură, începe să se separe o fază solidă.
Forma curbelor de răcire şi valoarile temperaturilor la care
începe şi se termină solidificarea sistemului depinde de
compoziţia topiturii, dar şi de tipul aliajului obţinut:

 aliaj soluţie solidă - componentele sunt izomorfe şi au

dimensiuni comparabile;
 aliaj de amestec - componentele nu sunt izomorfe, încât
cristalizează separat.
 ECHILIBRE ÎN SISTEME ALIAJ SOLUŢIE SOLIDĂ
Atât în stare de topitură, cât şi în stare solidă, sistemul va avea o
singură fază, cu compoziţia avută în stare lichidă (p% A + q% B).
temperatură

temperatură
L LAB
L L C.
A
LIQUIDU
S (L+S)AB
L+S
B
S 100%A 100%B SAB
S S C.
SOLIDUS
timp
A 100%m rp
0% n sq
B 0%
100%

La apariţia solidului, acesta este bogat în compon. A şi pe măsura

scăderii temperaturii el se îmbogăţeşte în comp. B. Complementar,
lichidul rămas este bogat în compon. B şi se îmbogăţeşte în compon. A.
38
 Curba liquidus – reprezintă locul geometric al temperaturilor
superioare ale ecarturilor de temperatură.

Curba solidus – reprezintă locul geometric al temperaturilor

inferioare ale ecarturilor de temperatură.

La temperaturi superioare curbei liquidus, ambele componente se

află în stare lichidă. La temperaturi inferioare curbei solidus,
sistemul se află în stare solidă.
La temperaturi situate între cele două curbe, în sistem vor coexista
fazele solidă și lichidă, ale căror compoziție pot fi determinate pe
diagramă.
 ECHILIBRE ÎN SISTEME ALIAJ DE AMESTEC – în cazul sistemelor
cu 2 componente care, la solidificare, cristalizează independent.

temperatură
temperatură

LAB
C. LIQUIDUS
EUTECTIC

A B
L+SB
L+SA
100% A 100%B SA+SB

timp m r
A 100%
0% n s
B 0%
100%

Temperatura de solidificare totală este aceeaşi, indiferent de

compoziţia topiturii.
La compoziţia amestecului eutectic, cele două componente
se solidifică simultan, ca o substanţă pură.
În cazul în care componentele sunt miscibile în stare
lichidă, diagrama de stare se completează cu curbele
solidus, corespunzătoare solubilităţilor.

temperatură
LAB
C.
EUTECTIC
A LIQUIDUS
B
L+SB
L+SA
SAB
EUTECTOID
SBA
A 100%
0%
B 0%
100%
• θA şi θB reprezintă punctele de topire ale substanţelor A şi B
pure. Fiecare punct de pe cele două braţe ale curbei de
solidificare reprezintă condiţiile de echilibru, adică punctul
de solidificare corespunzător unei anumite compoziţii.
• Punctul de intersecţie al curbelor de solidificare se numeşte
eutectic (“topire uşoară”-gr.). Este singurul punct de pe
diagrama de faze în care pot coexista, în echilibru, trei faze:
A, B şi lichid.
• La punctul eutectic sistemul este invariant.
• Cunoscând diagrama de faze a unui amestec de A, B şi
poziţia punctului eutectic putem prevedea ce
componentă se va separa sub formă solidă dintr-o
soluţie de concentraţie cunoscută şi la ce temperatură
va începe separarea.
 Sistemul apă - sare
• Solubilitatea NaCl variază foarte puţin cu temperatura. De
ex., o soluţie 5% NaCl aflată la o temperatură de 10 C se
răceşte progresiv şi va începe să separe gheaţă la -2,85 C.
Scăzând şi mai mult temperatura, se separă în continuare
gheaţă până se atinge temperatura eutectică de -21 C. La
această temperatură amestecul este complet solidificat (şi
are compoziţia 23%NaCl şi 77% apă).
• Aruncarea cu sare pe drumuri, pentru topirea zăpezii, are
efectul dorit doar dacă temperatura este mai mare de -21.
• Cu un amestec de gheaţă aflată la 0 C şi CaCl2∙6H2O se
poate atinge o temperatură de -55 C.
AICI S-A TERMINAT CURSUL DE CHIMIE

VĂ URĂM
SPOR LA
ÎNVĂŢAT !

44