Vasile Militaru

Fabule

Ifosul cocosului
Din cate mii de lighioane lasat-a Dumnezeu prea sfantul
Sa umple pururea pamantul,
Sunt unele cu mintea seaca si care cred ca, fara ele
Sub soare , luna si sub stele,
Atatea lucruri minunate pe lume n'ar putea sa fie:
N'ar mai ploua, n'ar mai bate vantul, n'ar creste iarba pe campie;
In parga n'ar mai da caisa si mierea'n stupi ar fi amara;
N'ar inflori prin grane macii si n'ar mai fii nici primavara…

Asa, un biet cocos, odata, de-asemenea sarac cu duhul,

Al carui "cutcurigu" lung abia 'l mai cuprindea vazduhul,
Adeseaori strangea 'mprejuru-i intreg norodul de gaini,
Nu numai cate-avea 'n ograda, dar si pe cele din vecini
Si, socotindu-se puternic din cale-afara si 'ntelept,
Cu ifose fara pereche, zicea, batandu-se in piept:
- Gaini, va dati seama voi oare,
Ca de la om si pan'la virme, de la copac si pan'la floare,
Tot ce respira si se misca, primeste viata de la soare?
Ei, bine, daca stiti aceasta, nu-i de prisos sa stiti ca eu
Sunt sfetnicul lui Dumnezeu:
Si, daca eu n'asi fi pe lume, -nici soarele n'ar fi pe cer!…
Intr'un cuvant, e drept a spune ca 'n fiecare dimineata,
Eu sunt daruitor de viata,
Ca, numai prin puterea ce-are cantarea mea, de vraja plina,
Rasare soarele din noapte, sa dea caldura si lumina…
Ca la un sfant deci se cuvine
Sa vina in genuchi la mine
Toti cei in viata, sa se'nchine…
Si, daca'ar fi sa mor vreo-data, -eu zic sa va fereasca sfantul,
C'atunci s'ar prapadi pamantul!…

Gainile, privind la creasta cocosului, aprinsa, - para,-

Ca'n fata unui zeu puternic, ingenunchiate, se'chinara…

Dar, in aceiasi zi, pe seara, gasind o cada cu vin rosu,

Bau din ea cu-atata sete, ca turta s'a'mbatat cocosu…

A doua zi, -cand peste lume nici nu mijise zorile

Si somn adanc, fara prihana, dormiau sub roua florile,-
Gainile, cu spaima'n suflet, cu ochii plansi, cu cap nauc,
Cautandu-si zeul, il gasira intr-o gradina, subt un nuc,
Pe niste fan dormind - butuc…

Il zgaltaira, sa se scoale, sa reaprinda soarele,

Dar pe cocos, de bautura, nici nu-l tineau picioarele…
Atunci gainile 'ngrozite de-a lor nemilosliva soarte,
Inchisera si ele ochii, gatindu-se 'n sfarsit de moarte…
Statura astfel multa vreme, dar, mai vioae, o gaina
Deschise ochii si, departe, zari o geana de lumina:
Parea ca geana creste 'ntr'una… Apoi, spartura unui nor
Se auri cu foc, de par'ca era o gura de cuptor
Si, dupa cateva minute, cu valvataia lui grozava,
Pe gura de cuptor, de-odata tasni soarele in slava!…
Atunci gainile vazura, cu negraita bucurie,
Ca minunatul lumii astru,
Cu slove mari de flacari scrie
Pe bolta cerului albastru:

"Sunt multi aceia cari, in lume, isi trambiteaza larg cuvantul,

Ca, fara eul lor puternic, nu s'ar mai invarti pamantul,
Ca n'ar mai fi apus de soare, nici rasarit, nici dimineata,
Ca s'ar lasa eterna noapte pe toate cate sunt in viata…

Si totusi, prin puterea sfanta, decat a tuturor mai mare,

Pamantul pururi se'varteste si soarele mereu rasare.

Comoara pãiajenului
Odata un paiajen ve vietuia la vie,
Tesu'ntr'o noapte plina de Mai, cu maestrie
Si fara nici un gres,
O plasa uriasa, in chipul unei stele, pe-o creanga de cires…

A doua zi, din somnu'i cand l-a trezit un cuc,

Paiajenul ramase cu ochii mari, nauc:
Privind ca'n aiurare la maestrita-i plasa,
El, -tremurand, -din minte aproapefu sa'si iasa,
Ca, ceiace-avea'n fata, i se parea minune
Si nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!…

Ce se'ntamplase?: Noaptea, pe plasa lui cea noua,

Cernuse din adancuri o pulbere de roua,
Iar soarele'n vazduhuri cand a putut irumpe, -
Schimbase toata roua in colb de pietre scumpe!

Si, cum in ele cerul frangea potop de raze, -

Ardeau in a lui plasa rubine si topaze;
Iti imbiau privirea, in ele sa ti-o scalde:
Safire si-ametiste, opale si smaralde;
Incrucisau pumnale de focuri tot mai nante
O spuza orbitoare de scumpe diamante
Si fiecare piatra, cu-o altfel de scantee,
Intretesea o panza de mii de curcubee!…

Paiajenul, dand fuga pe fiecare lature,

Nu mai putea privirea de ele sa si-o sature
Si, mandru peste fire, ca are-asa comoara,
Trufia'n micu-i suflet patrunse'ntaia oara
Si zise cu'ngamfare: "De-acum e-al meu pamantul,
"Ca nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfantul!…"

Cat despre celelalte sarmane vietati,

Cu cari fratie buna dusese altedati, -
El le uitase iute: nici nu le stia de nume,
Nici c'au trait vre-odata alaturea pe lume, -
Si, de-ar fi fost sa vina vre una ca sa'i ceara
Macar o frimitura, -de foame sa nu piara, -
Nu i-ar fi dat paingul, sa'l fi picat cu ceara
Si, cu nespusa sila privea, intr'un cuvant,
Spre ori-ce vietate a bunului pamant!…

Dar cand acel paiajen creadea mai cu tarie,

In marea lui putere: in marea-i avutie, -
O mierla, nu stiu ce fel, in sbor usor s'abate
Si, ca la ea acasa,
Trecand prin acea plasa,
Ii spulbera comoara de pietre nestemate!…

Paianjenul, vazandu-si pierdut al lui hamac

Si 'ntelegand ca iarasi e cum a fost: sarac, -
Si-a dat cu pumnii 'n tample, ne mai curmandu-si plansul,
Si-apoi, cazand gramada,
Abia putu sa vada:
Pamatul plin de lacrimi si de saraci ca dansul…

……………………………………………………………

Voi ce claditi din aur un Dumnezeu sub soare

Si'n viata strangeti banii cu mainile-amandoua; -
Sa stiti: comoara voastra e-asa de trecatoare,
Ca panza de paiajen investmantata'n roua!…
Sãtulul si flãmândul
Nascut in zodie ferice, ca toti acei de-un neam cu sine,
Un porc bogat, al carui pantec era de-a pururea satul
Si care n'avusese parte in viata lui, decat de bine,
Avand mosii, din cari adesea porumbu'i putrezea 'n patul;
Intr'un cuvant, un porc nabab,
A fost intampinat odata, la poarta, de-un biet caine slab,
Flamand, abia c'un pic de viata
Si care nu mai vedea lumina decat asa ca printr'o ceata…

- Ah, fie'ti mila de-un biet caine,

Prea fericitule boer…
Da-mi frimiturile-ti de paine,
Nu ma lasa sub sfantul cer,
De foame istovit sa pier…

Dar porcul , care dupa masa, gusta dulceata unei poame,

Din cale-afara de mirat,
Pe bietu' caine l'a 'ntrebat:
- De foame-ai zis? Ce-i aia foame?…

Ne mai putand sa stea 'n picioare si istovit, cazand pe branci,

Flamandul stins, proni sa'i spuna: Cand nu mai ai ce sa mananci,
Simti o sfarseala fara margini… slabesti, de te doboara vantul…
Vezi verde-galben… se 'nvarteste cu tine parca tot pamantul…
Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica sa'nteleaga,
Apoi te stingi, precum se stinge o lumanare arsa 'ntreaga…

Si bietul caine 'si dete duhul… Dar porcul, ne bagand de seama,

Raspunse rar, cu gura plina de-a poamii prea gustoasa zeama:
- Pai, stii ca e o fericire sa'ti fie foame, draga caine?…
Si tu 'ndrasnesti sa mai ceri paine?!
Auzi, ma rog: sa vezi anume
Cum se 'nvarteste 'ntreaga lume;
Cum vin, privirea sa'ti desmierde, culori de rosu-galben-verde;
Sa mi-te simti, intr'un cuvant,
Usor ca fulgul dus de vant
Si totusi sa te plangi de soarta si sa cersesti ca un tigan?
Pai, iarta-ma, dulau balan:
Ori esti ingrat, ori sarlatan!…

Si porcul, scuturand agale brumatul tigaretei scrum,

Nici ca s'a mai uitat la caine si, mandru, si-a vazut de drum…
…………………………………………………………………
Flamanzilor, cand vreti sa cereti dela satui nitica paine,
Cum a cerut sarmanul caine,
Acelui ce gusta din poame, -
Sa cereti numai dela omul care a'ndurat candva de foame,
Caci, altfel, nu e vorba goala proverbul care-mi vine 'n gand
Si care spune ca: "Satulul nu crede bietului flamand".

Cozonacul, mãmãliga si plugarul

Nu mai spun prin ce 'ntamplare, -
Intr'un lan de grau cu mac,
Se 'ntalnira pe carare
Mamaliga dela tara cu boerul cozonac.
Nici nu mai arat anume
Ce necaz putea sa friga
Pe boerul zis pe nume,
Care, mandru ca un Riga,
Avea drept sau nu sa-si bata
Joc de-o biata
Mamaliga:

- Uite ce nerusinare fara margini!… Ptiu, la dracul! -

Zise, tantos, cozonacul, -
Mamaliga mea umila, tu ma faci sa-ti plang de mila!…
Cum cand nu esti decat, vai:
Apa, sare si malai,
Ai curajul sa mai stai
In cararea mea pe plai?!
Fiind galbena ca luna,
Ti-ai inchipuit, nebuna,
Ca poti fi cu mine, una?…

Si 'ntr'o clipa cozonacul, cu albus de ou la gura,

Spuse cate bunuri sumpe are 'n dulcea lui faptura,
Incheindu-si cuvantarea cu dispret, ba si cu ura:
- Astfel, mamaliga lata, oricum ai cata s'o 'ntorci,
E'n zadar, ca tu, sarmano, buna esti doar pentru porci!…

- Minti! - sbucni un glas alaturi,

Dintr'un lan inalt de maturi -
Si-un flacau cu fata para, ca o floare-a macului,
Veni 'n graba, sa raspunda astfel cozonacului:

- De-ai avea un dram de minte,

Cozonacule, zevzece,
Mamaligii, -calda-rece, -
Nici macar pe dinainte
Nu i-ai trece!

Caci, sa stii: din cata lume'i pe pamant - norod sarac -

Nici un ins, de cand e veacul, n'a trait din cozonac,
Dar sunt mii si milioane, cari, prin mine azi iti striga:
La oparte, cozonace!… noi traim din mamaliga!

Mãgarul si oglinda
Un magar nerod si care cu vre-o cativa ani in urma
Vietuise langa turma, -
Cand era silit sa care
Pe spinare
Mii si sute de samare, -
Nu stiu cum, prin ce 'ntamplare
A ajuns
La coama tuns,
Cu pomada parfumata pururi uns;
A ajuns, in scurt, bogat
Si, -de necrezut, dar totusi lucru foarte-adevarat, -
Invitat prin mari saloane
De boeri si de cucoane…

Dar magarul, indispus,

Ii privea pe toti, de sus,
Cautand mereu s'arate, cu 'ndrasneli fara pereche,
Ca'i boer de vita veche, -
De si gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spunea lumii, pe de rost,
Ce fel de boer anume era el si cine-a fost.

Intr'o zi insa, magarul ingamfat si crai de ghinda,

S'a 'ntalnit si c'o oglinda,
iar oglinda, indrazneata,
Numai drept sttind sa spuna, ci-ca i-ar fi zis in fata:
- Ifosul iti e'n zadar,
Ca, oricat de mult te-ai crede
Si ti-ai pune pe vesminte aur si margaritar,
Cin' te-aude si te vede,
Altceva nu poate crede ca poti fi decat magar;

- Eu, magar? - racni magarul, napustindu-i-se 'n glaf

Si, c'o singura copita, el facu oglinda praf.
…………………………………………………………

- Ah, a suspinat oglinda, trecand dincolo de viata:

Adevarul, totdeauna doare, cand e spus in fata,
Si, oricat te stii pe lume ne'ntinat ca albii nuferi,
Omule, cand faci ca mine, pregateste-te sa suferi.

Leul si mãgarul
Un leu care pe vremuri fusese Imparat,
Insa pe care soarta apoi l-a detronat,
Intrase, -pe cat spune un mar cronicar, -
In slujba la magar.

Facand aceasta leul nevolnic si batran,

Crezuse ca magarul, ilustrul sau stapan,
Va tine socoteala, in vremi cine-a fost leul
Si-o sa-i respecte eul, -
Cu-atat mai mult ca 'n vremea can leul sta pe Tron,
Magarul ii fusese Curtean iubit, cocon…

E drept ca dinspre partea mancarii, n'avea grai

Sa multumeasca, leul: traia, ma rog, ca 'n rai,
Caci, la magar acasa, - nu mai le 'nsir pe-anume,
Dar se gaseau toto felul de bunatati din lume
Si dintre toate astea, nimic nu sta sub chee,
Ba liber era leul, banchete chiar sa dee,
Dar.. uite, vezi, in toate pe lume e un "dar"
Si leul, nu odata plangea un plans amar,
Caci urechiatul nostru, parca 'ntr'adins, mereu,
Cand ii era pe lume mai drag bietului leu,
Ii poruncea, cu vorbe rostite plin si rar,
Cu ifos de magar:
Ba sa-i aduca ceasca de mazagran cu pai,
Ba vant sa-i faca 'ntr'una c'un mare evantai,
Ba ii cerea, - si leul simtea nespusa greata, -
Sa-l spele pe picioare in orice dimineata…

A suferit sarmanul de leu o luna 'ntreaga,

Dar intr'o zi cu soare,
Pe cand magarul nostru era la vanatoare, -
Isi stranse 'ntr'o desaga
Avutul bietului leu
Si, parasind belsugul, s'a dus cu Dumnezeu…
Esind insa pe poarta, l-a intrebat un caine:
- Cum, leule, se poate sa fugi tu de-asa paine?!
Ce vei manca, sarmane, cu 'ncepere de maine?

- Hei, mai Grivei, -raspunse oftind, fugarul meu, -

Cand te-ai trezit pe lume asa cum sunt eu,
Leu, -
Fost Imparat pe vremuri si mare Ghinarar, -
Perferi un trai amar,
Preferi sa mori de foame sau sa manaci frunzar,
Dar sluga umilita nu poti fi la magar!…

Legea lupului
Imparat fiind pe vremuri, lupul, -fire inteleapta
Si milos cu toti supusii, - a facut o lege dreapta,
Prin a carui randuire, -pentru foarte bun cuvant,
O livada inflorita, cum nu-i astazi pe pamant,
Hotarat a fost sa fie socotita ca loc sfant,
Pentru ca 'napoia vremii cu trei veacuri si mai bine,
Ar fi fost pe-acea livada manastire de albine…

Astfel, -era scris in lege, ca 'n acea livada verde

Cine intra, viata 'si pierde:
Fie miel sau fie ied,
N'vea drept sa-i calce iarba nici picior de patruped…
Cel ce va 'ndrasni s'o faca, -hotarat era prin lege,
Sa primeasca pe spinare, nu mai stiu cate ciomege,
Iar apoi, - ca pilda vie, -
Jupuit pe loc sa fie…

Cei dintai cazuti in leasa si 'nhatati ca sa-i jupoae,

Au fost niste caprioare, doi vitei si-o biata oae,
Si cadeau, pe rand apoi:
Cai, mioare, vaci si boi, -
Carora, chiar Imparatul, -milostiv cum numai el e, -
Le lua 'n primire zilnic nefolositoarea piele…

Intr'o zi insa norocul, nu stiu cum a vrut sa joace

Si sa faca astfel placul celorlalte dobitoace,
Cari-au prins pe iarba verde, in livada cea smaltata,
Vre'o trei lupi cu ceafa lata…

Dusi fiind la judecata, de trei boi, un miel si-o oae,

Ca pe cei de mai 'nainte, Imparatul sa-i jupoae,
Innaltimea-Sa, indata ce vazu pe lupi in fiare,
Catre vitele cornute a turnat cu voce tare:
- Cum, nemernici si misei,
Indrasniti a crede oare sa jupoi pe fratii mei?…

- Doamne, au calcat livada!, -cuteza un bou sa zica.

- Taci, ca te jupoi indata!… Boul a tacut, de frica…
- Legea spune…, - zise oaia, dar simti fiori prin seu:
- Ce-ai tu cu legea, dobitoaco?… Legea n'am facut'o eu?…

Si pe fratii pusi in fiare liberandu-l rand pe rand,

Imparatul, cu iubire, i-a imbratisat, plangand…
Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:
Oaia 'ntai, pe urma boii, iar mielul dupa boi, -
Pricepand ca, sa nu calce in livada fara stupi,
Legea 'i numai pentru ele, insa nu si pentru lupi.

Pãianjenul si viermele de mãtase

Un paing ce s'aciuase
In ungherul unei case,
A vazut un vierme mic
Torcand fir de borangic…

Au trecut: o saptamana, doua, trei, cinci saptamani,

Pana cand maestrul faur, -
Tot muncind de azi pe mani, -
Isbuti sa'si fac' o casa cat un degetar de aur…

Insa pana sa se 'nchida

Viermele in a lui casa, prefacut in crisalida, -
Pantecosul de paianjen rase, o bucata buna,
De maestrul ce torsese fir din soare si din luna
Si I-a zis: - Pentru'o… aluna,
Ai muncit mai mult de-o luna, -
Pe cand mie nici nu-mi pasa,
Ca 'ntr'o clipa fac o plasa,
Ce cuprinde 'ntreaga casa,
Iar cand ma gasesc in pod,
Fac, badicul meu nerod,
Nu o plasa, - un nevod!…

- Stiu, - raspunse far' sa muste,

Viermele, -dar a ta plasa,
Buna-i doar sa prinda muste,
Ca sa ai mereu la masa
Hrana grasa, -
Pe cand eu, biet, fac matasa!
Suntem deci, intr'un cuvant:
Unul - drac, iar altul - sfant!
Si nu stiu cine-ar fi tantul
Care-ar vrea sa-ti faca placul,
Sustinand ca tu esti sfantul,
Iar eu dracul.

Ploaia si soarele
La 'nceput, cand plugul inca nu ara ogoarele, -
Pentr'un bob de linte fiarta,
S'au luat, ma rog, la cearta
Ploaia si cu Soarele…

Fiecare, slab la minte,

Sta, puterea sa'si masoare
Si, -pazeste Doamne sfinte, -
Pentr'un bob micut de linte,
Cautau sa se omoare:
Soarele, cu ochii 'n flacari, dupa ploae prin tot locul;
Ploaia, cu potop de ape, cautand sa'i stinga focul…

Am uitat sa spun ca bobul cel de linte cu pricina,

Pe care'l facuse Sfantul
Pan'a nu fi fost Lumina, -
Nu era decat Pamantul…

Astfel, Imparatul Ploae, avand tunete 'n cuvant

Si-Imparatul Soare, -mandru si cu aur pe vestmant,-
Fiecare sta sa spuna ca 'n puterea lui mareata,
Tot pamantul o sa fie plin de Floare si de Viata…

Dupa lupte fara seaman, ce le-ar micsora, cuvantul,

Soarele-a ramas puternic Imparat pe tot pamantul
Si-a 'nceput atunci, pe loc,
Cu iubire sa'I trimita toata para lui de foc…

Insa, vai, in scurta vreme, ars de jar, secat de ape,

A 'nceput intreg pamatul pretutindenea sa crape
Si, ne mai putand sa 'ndure atat foc si-atata sete,
In grozav de grele chinuri, sufletul curand isi dete…

Ploaia, care-atat dorise si era mereu pe-aproape

Rasturnand pe mandrul Soare si pamantul vrand sa scape,
A dat drumul, intr'o clipa stavilarelor de ape
Si vre-o patruzeci de zile potopindu-l, fara voe, -
Cand din toata omenirea a scapat doar Tata Noe, -
Noul Imparat, in fine, pricepu 'necandu-l plansul,
Ca pamantul iar murise, innecat ffind sub dansul…

Dumnezeu atunci le zise: Adevar imi e cuvantul,

Ca 'n asemeni desbinare, nu veti ferici pamantul…
Deci uniti-va ca fratii… nu va mai priviti cu ura
Si pamantul, de-a pururi dati-i apa si caldura,
Totdeauna mana 'n mana, intelept si cu masura…

Ascultand porunca data, Ploaia si cu Soarele

Se 'nfratira 'ntr'o clipita, astfel cum a zis Prea-Sfantul
Si, punand la foc si apa, amandoi, zavoarele,
S'a trezit din nou la viata, subt iubirea lor, pamantul:
Inverzira pretutindeni, luncile, ogoarele
Si, radea sub sfantul Soare
Pururi, floare langa floare, -
Fiecare mai vioae,
Cu potop de curcubee 'n picaturile de ploae…

…………………………………………………………

Incheind aci povestea, -cu-o iluzie amara,

Dela cele talcuite, trec la biata noastra tara:

Voi, alesii ei, cu minte, - de la cei doi imparati

Luand pilda, - pe vecie prindeti-va astazi fratii
Si, cu larga 'ntelepciune si iubire-adevarata, -
Daca 'n aste doua haruri poate inima sa bata, -
Dati Lumina si caldura pururi bietului pamant,
In al carui san, strabunii si vitejii nostri sant, -
Pentru ca, din harul vostru, sa rasara Soarele,
Sa'i presare flori, pe toate luncile, ogoarele,
Sa privim, cu plansu 'n gene,
Pe valcele si poene,
Iar in lacramile noastre, fericite, - nu de dor-
Curcubeu, sa urce 'n slava mandrul tarii Tricolor…

Recunostinta mãgarului
Un magarus, odata,
Avand abia un an
Si care ramasese, de mama si de tata,
Orfan, -
Ne mai avand nici o hrana,
Nici pic de adapost
Si numai din pomana
Traind, mai mult in post, -
S'a 'mbolnavit, sarmanul, umbland prin vant si ploae
Si s'a lasat sa moara
In drumul catre moara
Pe-un maldar de gunoae…

Trecand insa pe-acolo un cal, cu-argint pe frau, -

Ce se plimba, ca omul satul si fara pas,
Si avea livezi intinse, hambare mari cu grau,
Capite de otava, trifoae si ovas, -
Il pinse-atata mila de bietul baetan
Sarac, uitat de lume, bolnav, ba si orfan,
Ca l'a luat indata de pe gunoi pe sus
Si drept la el acasa milosul cal l'a dus.

Aci, dormind pe moale si cu'ngrijire buna,

S'a 'nzdravenit magarul, in mai putin de-o luna
Si, ca sa nu 'nsir vorbe prea multe si desarte, -
Voi spune ca magarul fu dat sa'nvete carte…

La scoala, magarusul nu mai avea pereche,

De multa 'nvatatura ce tot baga 'n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub capatai, -
In fiecare clasa fu premiat intai!
Si nu mai putea 'n sine prea milostivul cal
Cand fiecare dascal ii tot spunea: "Halal…"
"Mai rar elev sa aiba la carte-atata har…"
"Mai rar
"Asa magar!…

… Si…. S-a facut magarul un mare carturar!

Dar calul cu atata nu-i multumit in sine

Si, ca sa-l fericeasca, ii face si mai mult bine:
Ii cauta, cu zestre, de mare neam sotie,
Porneste nunta 'n lege, cu-o'ntreaga herghelie
Si, -dar fara pereche, - ii da a lui mosie!

E fericit magarul cum nici nu se mai poate,

Cand viata lui e plina in totul cu de toate…
Mergandu-i numai bine, avand in toate spor,
Cu tot mai multa vaza in ochii tuturor,
Mi-s'a trezit magarul ca-i mare dregator.
Si, -cum poporul zice ca e sub cer o scara,
Pe care unii sue, iar altii coboara, -
In timp ce Dregatorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de mila se napusteste-un foc;
Ii arde tot avutul, cu cel din urma-arac,
Si bietul cal ramane ca nimeni de sarac…

Pe-aci, pe-aci, sarmanul sa moara, de durere,

Dar i-a venit indata o mare mangaere:
Magarul n'o sa-l lase pe drum in vant si ploae,
Cum el a fost odata, pe-un maldar de gunoae…

"Ce bine-mi pare, Doamne, caci am putut prin tine,

"Sa fac si eu pe lume magarului un bine…
"Ma duc acum la dansul… la cine m'asi mai duce,
"Pan'oi avea la crestet si eu o sfanta cruce?…
"La el gasi-voi odihna, otava prin poene
"Si mangaeri, sa-mi svante o lacrima prin gene…"

Asa gandea sarmanul de cal, mergand pe drum,

Vazand in fata-i totul ca'nvaluit in fum,
Dar cand batu la poarta ce-avea sa-I fie scut, -
Magarul, fara suflet, nici nu l'a cunoscut!

Un an intreg, pe urma, zacu in vant si ploae,

Sarmanul cal, pe-acelaesi mormane de gunoae,
Pe-cari odinioara,
Gasise magarusul bolnav, tragand sa moara…

Si 'ntr'un amurg de toamna frumoasa si tarzie,

Cand bietul cal intrase aproape in agonie, -
Trecu pe-acolo, mandru, magaru' cel bogat,
Care 'ngana un cantec domol, taraganat…
Dar cand vazu de-aproape, pe calul muribund,
Cu rasuflarea stinsa, cu ochii dusi afund, -
Magarul zise'n sine:
"Tot moare pana maine… sa-i fac si eu un bine,
"Sa nu se chinuiasca prea mult aci 'n poteci…"

Si-i dete una 'n frunte, de-l adormi pe veci…

…………………………………………………

Asa fac si-unii oameni: luati de prin bordee

Si 'nvestmantati in aur, prin sfantul milei har, -
Ei nu'nteleg pe lume, recunostinta ce e,
Cum n'a 'nteles aceasta nici secul de magar!