Originea Fiinţei Umane

Perspectiva teologică:

Pornind de la referatul biblic (Fc. 1, 26-27), omul a fost creat de Dumnezeu

printr-un act cu totul special, mai exact prin intervenţia directă, participativă a lui
Dumnezeu, în ziua a şasea, ca încoronare a întregii creaţii.
Trebuie spus dintru început că, structura umană este alcătuită din două părti principale:
trupul, creat din ţărână „după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fc. 1, 26), ceea ce
denotă întruparea chipului lui Dumnezeu în om; dar şi sufletul prin suflarea de viaţă a lui
Dumnezeu (Fc. 2, 7), care este o substanţă reală, vie, imaterială şi veşnică, nu prin sine, ci
prin puterea lui Dumnezeu1.
Prin aceasta, se vădeşte că omul este o mare taină întrucât „el ocupă locul axial al
universului în care văzutul se uneşte cu nevăzutul”2.

Conform relatării biblice prima pereche de oameni a fost aşezată în grădina

Edenului din care „ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe […]
Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este
Eufratul” (Fc. 2, 10, 14). Din acest pasaj rezultă faptul ca spaţiul geografic în care s-au
petrecut faptele menţionate în Sfânta Scriptură, este Mesopotamia adică o regiune din
Orientul Apropiat.

Teologul şi medicul Alexandros Kalomiros işi asumă o perspectivă interesantă

asupra antropologiei, prin faptul că el caută să armonizeze dialogul dintre ştiinţă şi religie,
folosind un limbaj din care se poate deduce subtilitatea teoriei evoluţioniste, dar care,
este îmbrăcată în haina credinţei creştine.

1
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.),Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan, Pr.
Prof. Dr. Cristinel Ioja, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Ed. Basilica, Bucureşti, 2017, p. 387.
2
Pr. Nicolae Răzvan Stan, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieţii duhovniceşti, Ed.
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, p. 30.
1
 Considerând că Harul dumnezeiesc a sprijinit evoluţia noastră biologică într-un
mod treptat, de la „pulberea pământului la organismele unicelulare din apă”3, pentru ca
mai târziu să devenim chiar oameni, Alexandros Kalomiros nu face altceva decât să
exprime falsitatea teoriei succesiunii speciilor de-a lungul istoriei.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie rămân pentru teologia ortodoxă şi nu numai,

pilonii învăţăturii autentice despre originea fiinţei umane şi a creaţiei în general.
A vorbi despre om ca având acelaşi statut de egalitate cu cimpanzeul, chiar al considera
superior pe cel din urma, sub unele aspecte (forţa fizică, puterea instinctului), nu fac decât
să golească sensul existenţei umane, distrugându-se „unicitatea, complexitatea şi valoarea
persoanei umane”4.

Menirea omului este de a dezvolta chipul dumnezeiesc din sine până la

asemănarea cu Dumnezeu, căci el trebuie să tindă spre a deveni după cum ne spune
Sf.Ap.Petru „părtaşi dumnezeieştii firi” (2 Ptr. 1, 4).

Este adevărat faptul că după căderea protopărinţilor Adam şi Eva, omul a devenit
extraordinar de vulnerabil, deoarece moartea a parazitat legea naturală, lăsând impresia că
este ceva firesc.
Însă din punct de vedere teologic, această perspectivă este falsă, deoarece moartea nu este
o necesitate, nu avem de ce să ne-o asumăm, fiindcă sensul omului este de a lupta
împreună cu Hristos pentru a birui acest duşman, precum El a biruit prin jertfa de pe
cruce. Nu putem respinge realitatea faptului că după cădere, omul trăieşte mai mult din
ceea ce îi dă biologia sa, iar aceasta este o caracteristică proprie animalelor, însa omul nu
devine animal propriu-zis. Spre deosebire de un cimpanzeu, scopul omului este mult mai
mare, căci miza existenţei nu constă doar în a supravieţui, ci şi în a reface legătura cu
Dumnezeu, cu izvorul vieţii.

Originea fiinţei umane se află în iubirea Preasfintei Treimi, fără de care nu se

poate explica iubirea din lume, şi nu se înţelege scopul şi sensul acesteia5.

3
Ibidem, p. 31.
4
Ibidem, p. 34.
5
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan, Pr.
Prof. Dr. Cristinel Ioja, op. cit., p. 267.
2
 Sfânta Scriptură reliefează faptul că omul nu este adus la existenţă ca celelalte creaturi
doar prin cuvântul lui Dumnezeu, ci prin intervenţia directă a Lui, pentru a arăta poziţia
excepţională şi particulară de care se bucură omul, precum şi legătura de comuniune
filială cu Tatăl. Din acest motiv, proorocul Isaia recurge la analogia lutului pentru a
accentua originea şi raportul care trebuie să fie între noi şi Dumnezeu: „Doamne, Tu eşti
Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem” (Is. 64,7).
Trupul nostru este modelat din pământ şi organizat de Dumnezeu, însă spre deosebire de
un mamifer suntem înzestraţi cu o „raţiune subiectivizată”6, ceea ce face posibil dialogul
şi comuniunea cu Dumnezeu.

Mai mult, printre particularităţile specifice fiinţei umane se înscriu: creierul mare
şi ritmul accelerat al evoluţiei genelor, precum şi sufletul creat de Dumnezeu, pe care
cimpanzeii nu îl au. Teologul Paul Evdokimov afirmă faptul că Adam este creaţia „celulei
umane originare, a omului care posedă în sine elementul masculin şi pe cel feminin”7.
Astfel deducem că Eva este cuprinsă virtual în Adam, iar toţi oamenii de după ei, sunt
„cuprinşi în Cuvântul lui Dumnezeu prin care toţi oamenii sunt creaţi”8.

Structura dihotomică reprezintă integritatea fiinţei umane, care arată pe de o

parte legătura noastră cu lumea materială (trupul), pe care Dumnezeu l-a plăsmuit şi
modelat, iar pe altă parte, legătura cu Creatorul prin a cărui suflare de viaţă omul s-a făcut
fiinţă vie. Prin această suflare, omul a primit adevărata sa valoare şi demnitate, căci i-a
fost atribuit un sens şi o menire cu totul înaltă.

Aşadar, perspectiva teologică ne invită să privim antropologia cu ochii

duhovniceşti, pentru a putea pătrunde împreună cu Dumnezeu în enigma universului.

Perspectiva ştiinţifică:

6
Nicolae Razvan Stan, op. cit., p. 39.
7
Ibidem, p. 40.
8
Ibid.
3
 Originea omului este o problemă pe care majoritatea biologilor au căutat să o
soluţioneze cu ajutorul teoriei evoluţioniste.
Până la ora actuală, cercetătorii susţin că în urmă cu aproximativ 2,5 milioane de ani, au
apărut „animale foarte asemănătoare cu oamenii moderni”9, care trăiau în habitatul lor
natural, căutând să dezvolte relaţii sociale între ele.

Mulţi istorici consideră că oamenii preistorici şi-au făcut apariţia pe scena istoriei
pentru prima oară în Africa de Est, acum aproape 2,5 milioane de ani, iar specia originară
făcea parte dintr-un gen de maimuţe numit Australopithecus10.
Oricât ar părea de interesant, la numai 500.000 de ani distanţă, o parte din această specie
de oameni primitivi şi-au părăsit spaţiul de baştină pentru a ocupa alte regiuni întinse din
Africa de Nord, Europa şi Asia11. Întrucât clima din ţările în care au migrat impunea şi
dezvoltarea unor calităţi diferite de cele cu care erau familiarizaţi pentru a supravieţui,
aceste populaţii au avut o evoluţie diversificată ceea ce a dus la apariţia mai multor specii
de oameni:

„Oamenii din Europa şi vestul Asiei au evoluat în Homo neanderthalensis [...] Regiunile
estice ale Asiei au fost populate de Homo erectus [...] în Indonezia, a trăit Homo soloensis
[...] Pe o altă insulă indoneziană oamenii arhaici au trecut printr-un proces care i-a făcut
pitici”12.

În funcţie de constituţia lor, trebuiau să-şi procure mâncare pentru a putea rezista
şi adapta noilor condiţii de viaţă, ceea ce a dus la dezvoltarea inventivităţii şi a abilităţilor
de vânătoare. Prin procesul selecţiei naturale, organismele au preluat modificările utile de
la o generaţie la alta, fapt care a condus la apariţia unor specii noi, pentru ca în ultimă
instanţă să se ajungă la ceea ce specialiştii numesc Homo sapiens sau Omul înţelept13.

Creierul nostru a evoluat odată cu timpul, dat fiind faptul că oamenii arhaici au
petrecut mai mult timp în căutarea hranei, iar pe de altă parte, muşchii li s-au atrofiat14.
Poziţia bipedă sau verticală a reprezentat o consecinţă în evoluţia omului, care a contribuit

9
Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, trad. Adrian Şerban, Ed. Polirom, Iaşi, 2017, p. 13.
10
Ibidem, p. 15.
11
Ibid.
12
Ibid.
13
Ibidem, p. 16.
14
Ibidem, p. 17.
4
 la simplificarea vieţii, într-o epocă marcată de agresivitate. Pentru omul arhaic puterea de a
analiza o suprafaţă de teren, de a construi şi utiliza unelte de piatră pentru a ucide mai uşor
animalele mici, a însemnat la vremea aceea un adevărat progres.
De asemenea, uneltele din piatră erau singurul lor mijloc de apărare şi manifestare a
superiorităţii în raport cu celelalte vieţuitoare din junglă. Multifuncţionalitatea uneltelor a
sprijinit procesul de supremaţie al omului în lanţul trofic, făcând din oameni „cel mai
puternic animal de pe pământ”15.

Daca la început folosirea uneltelor din piatră era pentru satisfacerea unor
necesităţi mărunte, precum extragerea măduvei din oase, mai târziu însa, adică acum
aproximativ 400.000 de ani în urmă, anumite specii de oameni au început să vâneze
animale mari, iar la 100.000 de ani distanţă, chiar să folosească zilnic focul pentru a se
încălzi mai uşor, a vâna, dar şi pentru prepararea mâncării16.
Conform oamenilor de ştiinţă, acum aproape 70.000 de ani, specia noastră din Africa de
Est s-a răspândit în Peninsula Arabică iar de acolo peste întreaga masă continentală
eurasiatică17. Pana în ziua de azi, originea fiinţei umane rămâne pentru mulţi un mare
mister de elucidat, ceea ce a determinat cercetătorii să formuleze două teorii pentru a
încerca să explice varietatea specie umane. În timp ce teoria încrucişării prezintă varianta
îmbinării mai multor specii de oameni arhaici, un amestec de sapiens şi neanderthalieni,
teoria înlocuirii sugerează mai degrabă o incompatibilitate sexuală între cele două specii,
fapt pentru care „în ultimele decenii, teoria înlocuirii a fost norma în domeniu”18.

Prin urmare, perspectiva ştiinţifică priveşte originea fiinţei umane prin

intermediul noilor descoperiri efectuate, a cercetărilor de teren, a experimentelor în
laboratoare şi speculaţiilor născocite peste noapte, care aduc mai mereu mii şi mii de
întrebări fără răspuns.

Perspectiva proprie:

15
Ibidem, p. 19.
16
Ibidem, pp. 19-20.
17
Ibidem, p. 22.
18
Ibidem, p. 23.
5
 Consider această temă ca reprezentând una dintre marile provocări care a circulat
în toate epocile din istoria omenirii, fiindcă ridică trei întrebări la care nu este deloc uşor
să răspundem: când, unde şi cum a apărut fiinţa umană?

În calitate de teolog, cred că argumentele prezentate în cartea Facerii, rămân

principalele surse de reper pentru a putea explica originea fiinţei umane.
Pentru mine este mult mai relevantă versiunea relatată în Sfânta Scriptură, deoarece
conştientizez faptul că omul este o mare taină, care nu poate fi înţeleasă cu ajutorul unor
statistici sau experimente, ci doar împreună cu înţelepciunea primită de la Dumnezeu.

Poate că din punct de vedere biologic, suntem într-un procentaj semnificativ

asemănători cu aşa-zişii „fraţii noştri”, însă ceea ce ne diferenţiază pe noi de restul
animalelor este lucrarea directă a lui Dumnezeu în om, pe care l-a modelat şi organizat în
aşa fel încât să fie stăpân peste întreaga creaţie, folosindu-se şi bucurându-se de darurile
pe care le-a primit, iar cu sufletul să se înalţe în rugăciune pentru a răspunde iubirii lui
Dumnezeu.

Îndrăznesc a spune că cel mai relevant aspect care ne particularizează de regnul

animalelor este constiinţa de sine, adică glasul lui Dumnezeu în om, şi raţiunea care ne
ajută să distingem binele de rău, să gândim şi după să acţionăm, să-l cunoaştem pe
Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii, pentru a înţelege că nu suntem produsul
hazardului, ci rezultatul iubirii lui Dumnezeu.

Conştiinţa de sine implică şi o conştiinţă a morţii, a faptului că nu avem viaţă în

noi, ci că trebuie să ne împărtăşim de o hrană proprie şi corespunzătoare pentru a putea
trăi adevărata viaţă, care nu se găseşte în jungla africană, ci în Biserica-Trupul lui Hristos.

Astfel, rămân la părerea că originea fiinţei umane se înscrie în planul lui

Dumnezeu, care a început cu protopărinţii noştri şi continuă în zilele noastre, cu fiecare
dintre noi, până la sfârşitul veacurilor.

Bibliografie
6
Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, Edit. Instit, Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2008;
Pr. BUCHIU, Ştefan (coord.), Pr. TACHE, Sterea, Pr. BEL, Valer, Pr. TULCAN, Ioan,
Pr. IOJA, Cristinel, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Edit. Basilica, Bucureşti, 2017;
HARARI, Yuval, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, trad. Adrian Şerban, Edit. Polirom,
Iaşi, 2017;
Pr. STAN, Nicolae, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale
vieţii duhovniceşti, Edit. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016.