1. Evoluția istorică a Dreptului Internațional Public în epoca antică și medievală.

Acesta a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relaţiile internaţionale.
Desigur că rolul primordial în evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale îi revine statelor. În prezent
relaţiile internaţionale se desfăşoară în toate domeniile: economic, social, cultural, militar, ecologic, politic
şi juridic. Principiile şi normele dreptului internaţional au apărut şi s-au dezvoltat într-un process istoric
îndelungat ca urmare a formării şi dezvoltării statelor şi a relaţiilor dintre ele. Conţinutul şi structura sa au
evoluat datorită primelor relaţii internaţionale ce au apărut în oriental antic (Egipt, China, India). Astfel în
sec. VI î.e.n. statele Chinei antice încheiau tratate referitoare la renunţarea de la război şi rezolvarea
diferendelor internaţionale dintre ele cu ajutorul unui arbitru. În India în sec. V î.e.n. apar legile lui Manuu
care consemnează existenţa unor misiuni diplomatice, iar tratatele erau considerate sacre încheindu-se cu
pronunţarea unui jurământ religios. În acea perioadă erau cunoscute anumite reguli de purtare a războiului
şi se interzicea omorârea prizonierilor. Un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional la jucat şi
corespondenţa diplomatică a Egiptului cu alte state cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de lut ars de la Tell-
Amarna. Tot în această perioadă o serie de reglementări privind dreptul internaţional apar în Grecia şi
Roma Antică care prevedeau reguli referitoare la negocieri, la soli, la tratate de pace. Romanii nu încheiau
tratate de pace ci armistiţii intervenite pe perioade scurte sau recurgeau la distrugerea inamicului potrivit
unor reguli dure. Tratatele la romani şi la greci trebuiau respectate cu bună credinţă. Persoana solilor era
inviolabilă, iar străinilor li se acordă protecţie. În această perioadă se formează „ius gentium” care
reglementa atâtproblemele de drept internaţional cât şi mai ales de drept privat între cetăţenii romani şi
străini. În Epoca Medievală dezvoltarea dreptului internaţional este influenţată de condiţiile şi cerinţele
specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. Un moment important
în dezvoltarea dreptului internaţional îl reprezintă Tratatul de pace de la Westphalia din 1648 care pune
capăt războiului de 30 de ani. S-a afirmat că acest moment ar fi punctul de plecare al dreptului
internaţional european sau modern. În Ţările Române (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) sunt de
menţionat reprezentanţele diplomatice permanente pe lângă Poarta Otomană. Tot în această perioadă are
loc formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca ştiinţă juridică de sine stătătoare. Apare
Şcoala de la Salamanca cu Francisco de Vitoria şi apoi cu Francisco Suares.2. Dezvoltarea dreptului
internațional în epoca modernă și contemporană. În Epoca Modernă este marcată de Revoluţia franceză
(1789)care afirmă inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, dreptul fiecărei naţiuni de a se organiza şi de a-şi
schimba forma de guvernare. Declaraţia de independenţă a S.U.A.(1776) care pentru prima dată a afirmat
dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de
la Paris (1856) care a codificat pentru prima dată dreptul mării, Convenţiile de la Haga (1899)(1907)
privind mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor. În această perioadă se creează primele organizaţii
7 internaţionale ca: Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru protecţia proprietăţii literale şi
artistice (1884). Epoca Contemporană se caracterizează prin dezvoltarea comerţului internaţional şi a
comunicaţiilor pe mare şi totodată au reclamat asigurarea căilor de comunicaţie mondială prin care s-au
încheiat convenţii potrivit cărora canalul Suiez şi Panama au fost neutralizate paralel cu dezvoltarea
dreptului internaţional. La începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace şi apar noi state
independente. Se formează Liga Naţiunilor ca organizaţie internaţională cu caracter general care asigură
pacea şi respectarea dreptului internaţional. După cel de al doilea război mondial se formează O.N.U. şi în
actul său de bază sunt menţionate pe larg regulile de drept internaţional.

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamental dreptului internaţional public.

Încercările de a explica natura dreptului internaţional public au preocupat ştiinţa dreptului internaţional de
la primele sale începuturi ducând la formarea unor concepţii, teorii în această privinţă. În ceia ce priveşte
natura, fundamentul dreptului internaţional s-au conturat 3 doctrine: pozitivistă, normativistă şi dreptului
natural. Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. XX sub influenţa filozofului Conte şi
se caracterizează prin încercarea de a identifica forţa obligatorie a dreptului internaţional cu realitatea
obişnuită pe baza datelor experienţei juridice imediate. Această doctrină are la bază concepţia potrivit
căreia forţa obligatorie a dreptului decurge din faptul că el este un produs al voinţei statului exprimată
individual sau împreună cu alte state. Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un sistem
de norme în formă piramidală în cadrul căruia este suficient să se determine care dintre normele sale este
fundamentală având însuşirea de a atribui forţă juridică obligatorie întregului sistem. Această doctrină a
fost fondată de Kelsn în 1935.În concepţia lui dreptul intern al statelor este subordonat dreptului
internaţional, iar validitatea ordinii juridice naţionale derivă dintr-o normă pozitivă de drept intern a cărei
validitate la rândul său decurge din norma fundamentală a dreptului internaţional. Doctrina dreptului
natural porneşte de la ideea că dreptul îşi are originea în natura umană a fiinţei omeneşti, adică în baza
unui contract oamenii au creat o autoritate specială superioară care este statul. Un adept al acestei teorii
 este M. Djuvara fiind fondatorul filosofii dreptului internaţional, acesta considera că fundamental dreptului
internaţional îl constituie justiţia internaţională. Pe lângă aceste teorii au mai existat şi altele având şi
concepţii diferite referitoare la dreptul internaţional ca teoriile sociologice, teoriile psihologice.
3. Dreptul internațional și caracteristicile actuale ale societății internaționale.

Pentru o perioadă de timp dreptul internaţional reglementa raporturile dintre state deoarece ele apăreau cel
mai des pe arena internaţională. Începând cu sec. XIX sub influenţa progresului tehnic, al dezvoltării
cooperării internaţionale dintre state pe arena internaţională încep să apară organizaţii internaţionale
interstatale. Odată cu destrămarea sistemului colonial în viaţa internaţională îşi face apariţia naţiunile care
luptă pentru eliberare. O caracteristică a societăţii internaţionale contemporane o constituie atât creşterea
numărului statelor peste 200 cât şi sporirea organizaţiilor interstatale şi internaţionale în sistemul O.N.U.
Între aceste categorii de participanţi la alianţa internaţională există o serie de asemănări şi
deosebiri. Statele, naţiunile care luptă pentru eliberare şi organizaţiile internaţionale interstatale sunt
subiecte ale dreptului internaţional public, dar dintre acestea numai statul este subiect principal,
organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate. Naţiunile sunt şi ele subiecte ale dreptului internaţional
dar statutul lor juridic este limitat şi temporar. Statul ca entitate suverană joacă un rol hotărâtor în
dezvoltarea relaţiilor internaţionale. De fapt dreptul internaţional public este creat pe baza acordului de
voinţă exprimat prin tratate, acorduri. Odată cu intensificarea dezvoltării tehnologice, explorării spaţiului
atmosferic, a zonelor maritime au început să se contureze un interes comun a statelor faţă de aceste zone şi
resursele lor naturale.

5 Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional public. Acordul de voinţă fundament al
dreptului internaţional public.
Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile sociale în cadrul fiecărui stat, obiectul
dreptului internaţional public îl formează relaţiile dintre state.Obiectul dreptului internaţional public
contemporan îl creează şi relaţiile care se nasc între stat şi alte subiecte de drept internaţional. Dreptul
internaţional public este acea ramură a dreptului, acel ansamblu de principii şi norme juridice scrise sau
nescrise create de către state, dar şi de celelalte subiecte de drept internaţional pe baza acordului lor de
voinţă în scopul reglementării raporturilor internaţionale. Rolul său principal este de a reglementa
raporturile din cadru societăţii internaţionale, de a asigura funcţionarea armonioasă a aceste societăţi, de a
contribui prin mijloacele sale la o dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona aspectele
conflictuale care continuă să afecteze această societate. Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor dintre
state care fac obiectul dreptului internaţional public deosebim raporturi:
a) Comerciale
b) Diplomatice
c) Economice
d) Culturale
e) Ştiinţifice

6.Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

Deosebim 5 aspecte consensualiste referitoare la acordul devoinţă:
1. Dreptul internaţional public ca un sistem general este acceptat de toate statele şi ca urmare a acestui fapt
este expresia voinţei lor. Potrivit acestei teorii statele nu au obligaţia să respecte regulile dreptului
internaţional public pe care nu le-au acceptat.2. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat ar putea să-şi
retragă consimţământul dat la dreptul internaţional şi să părăsească. 3. Aspectul dat este legat de cutumă
potrivit căreia se susţine că crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei norme cutumiare vechi
necesită consimţământul statelor4. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat care nu a consimţit la o regulă
cutumiară de drept este liber să respingă oricând aplicarea unei astfel de regulă. Statele care nu au
consimţit la o regulă cutumiară de drept se împart:
a)State care au formulat obiecţii exprese faţă de regulă în general.
b)State care nu au manifestat nici acceptare şi nici obiecţii.
5. Orice stat ar fi liber să-şi exercite dreptul său suveran de respinge aplicarea unei reguli de drept
cutumiare pentru motivul că nu este în concordanţă cu voinţa actuală a acelui stat, dar nici un stat nu a
adoptat această poziţie pentru că aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar.
Între normele de drept internaţional public şi dreptul intern există o serie de asemănări şi deosebiri.
În continuare vom enumera deosebirile care există între acestea:
a. Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul internaţional are obiect de reglementare relaţiile
dintre state chiar dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind persoanele, aceste probleme sunt
legate tot de raporturile dintre state reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internaţional.
Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a relaţiilor sociale dintre persoanele care
alcătuiesc populaţia unui stat
b. Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului internaţional sunt în primul rând statele
suverane şi egale în drepturi, organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională
recunoscute. Statele participante la viaţa internaţională sunt subiecte fundamentale în sistemul
dreptului,internaţional.
c. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. În cadrul societăţii internaţionale nu există o
autoritate publică superioară sau un guvern mondial care să fie împuternicit cu funcţii de legiferare a
normelor dreptului internaţional. Normele dreptului internaţional public sunt create de state şi tot ele sunt
destinatarele lor. În dreptul intern statul edictând sau sancţionând normele de drept se manifestă ca
autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.
d. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern sunt relevate şi în sfera aplicării şi sancţionării
normelor de drept internaţional. Astfel normele dreptului internaţional nu sunt aduse la îndeplinire de
vreun organism internaţional ci de state care acţionează în mod individual sau colectiv şi prin organizaţii
internaţionale. În dreptul intern măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un
aparat centralizat organizat de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva cărora sunt
îndreptate.

7. Noțiuni generale privind izvoarele de drept public internațional.

În teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate modalităţile specifice de exprimare a
conţinutului unei norme juridice. Doctrina mai veche a dreptului internaţional făcea distincţie între
izvoarele materiale şi izvoarele formale. Dreptul internaţional datorită particularităţilor sale nu cunoaşte
existenţa unei structuri de organe şi a actelor de natură constituţională. Doctrina dreptului internaţional
recunosc în calitate de izvor ale dreptului internaţional tratatul şi cutuma internaţională. Totodată acestea
nu sunt unicele izvoare de drept internaţional. Astfel Carta O.N.U. menţionează „crearea condiţiilor
necesaremenţinerii justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgând din tratatele şi alte izvoare de drept
internaţional”. Deci dreptul internaţional nu oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale.
De multe ori la identificarea izvoarelor drepturilor internaţional se face trimitere la textul statutului Curţii
Internaţionale de Justiţie care spune că la soluţionarea diferendelor internaţionale va aplica:
Convenţiile internaţionale.
Cutuma internaţională.
Principiile generale de drept.
Hotărârile judecătoreşti.
Tratatul este principalul izvor al dreptului internaţional. Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul
tratatelor menţionează că prin tratat înţelegem un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat
de dreptul internaţional fie că este consemnat într-un instrument unic fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară. În convenţie se prezumă posibilitatea
încheierii tratatelor între state şi alte subiecte ale dreptului internaţional sau între acestea şi alte subiecte ale
dreptului internaţional de unde rezultă că părţile la tratate pot fi şi altele decât statele şi organizaţiile
internaţionale. Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal datorită următoarelor
circumstanţe:a.Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă
precizie fapt ce înlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale. b.Actualmente reglementării
convenţionale îi sunt supuse practice toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele substituind în mod
treptat cutuma prin tratate. c.Tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi
interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi dreptul intern. Deosebim tratate internaţionale
bilaterale şi multilaterale. Tratatele multilaterale sunt chemate să reglementeze relaţiile ce prezintă interes
pentru comunitatea internaţională a statelor în ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă în
consacrarea dreptului de participare la ele a tuturor statelor. Nu toate tratatele sunt considerate izvoare de
drept internaţional, ci doar acele licite adică încheiate fără vicii de consimţământ şi nu contravin normelor
imperative de drept internaţional existente în momentul încheierii lor şi cele care sunt intrate în vigoare.
Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului internaţional ea ocupând mult timp un loc
prioritar în raport cutratatul. Prin cutumă se înţelege practica generală relativ îndelungată şi repetată a
statelor, căreia acestea îi recunosc o forţă juridică obligatorie. La soluţionarea diferendelor Curtea
Internaţională de Justiţie aplică alături de convenţie şi cutumă, principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate.
8. Noțiuni și categoriile de subiecte ale Dreptului Internațional Public.
Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile juridice reglementate
nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea lor de a fi titulare de
drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate
deplină a D.I.P. sunt statele. Pe lângă state ca subiecte primare a D.I.P. figurează organizaţiile
internaţionale, care sunt create de stat, naţiunile care luptă pentru eliberare naţională şi Vaticanul. Dintre
subiectele de D.I.P. statul îşi asumă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea
de subiect al D.I.P. a statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de
alte state. Suveranitatea aparţine statelor indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare.
Subiect al Dreptului Internațional Public: Federaţia este un stat compus din mai mulţi membri ai federaţiei
care dispun de anumite atribuţii pe plan local dar nu beneficiază de dreptul constituţional de a exercita
atribuţii în domeniul relaţiilor externe şi nu sunt subiecte de D.I.P. Doar federaţia este singurul subiect de
D.I.P. Practica constituţională contemporană cunoaşte exemple de federaţii ale căror subiecte au dreptul de
a încheia cu consimţământul guvernului federal acorduri internaţionale.(URSS a permis Ucrainei să
participe în relaţiile externe) O altă formă de stat este confederaţia.

9. Confederația și statutul federal. Statutul permanent neutru.

Confederaţia este o asociere a două sau mai multor state participante fiecare păstrându-şi independenţa şi
calitatea de subiect de D.I.P. Practica internaţională a arătat că confederaţia este formă premergătoare
creării federaţiilor. Ex. Confederaţia SUA din 1781 care peste 7 ani se transformă în stat federal. Spre
deosebire de statul federal confederaţia este alcătuită din două sau mai multe state suverane, ele participând
de sinstătător sau împreună la viaţa internaţională. În present confederaţii nu mai există.
Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a voinţei unor state de a sta temporar sau permanent în
afara desfăşurării războaielor dintre alte state. Putem distinge mai multe forme de neutralitate:
1. Neutralitatea imparţială a fost reglementată de Declaraţia de la Paris din 1856 apoi de Convenţiile de
la Haga din 1899 şi 1907. Conform acestor documente statul neutru în timp de război se obligă să adopte o
poziţie egală faţă de beligeranţi ne favorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru este supus următoarelor
cerinţe:
 Abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi;
 Prevenirea adică împiedicarea desfăşurării oricăror operaţiuni militare pe teritoriul său;
 Imparţialitatea adică tratarea în mod egal a părţilor în conflict;
2. Neutralitatea diferenţiată reprezintă ne participarea unui stat la un conflict armat cât şi atitudinea
diferită adoptată faţă de victimă şi agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată se manifestă prin
acordarea de asistenţă unuia sau unora dintre beligeranţi care au statut de victimă a unei agresiuni militare
dar fără participarea la operaţiunile militare. 3. Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de
neutralitate a unuia sau mai multor state faţă de un anumit război. Ex. atitudinea Japoniei şi a Turciei faţă
de conflictul dintre Israel şi statele arabe din 1967. 4. Neutralitatea permanentă-statut internaţional
special al unui stat caracterizată prin: a.Ne participarea la alianţe militare, politice care au drept scop
pregătirea războiului; b.Ne admiterea folosirii propriului teritoriu pentru pregătiri militare, inclusive
amplasarea de baze militare străine, depozite; c.Interdicţia de a deţine, produce şi experimenta arme
nucleare; d.Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate statele; Printre statele cu statut de
neutralitate permanentă se numără şi Republica Moldova care conform art. 11 al Constituţiei şi-a
proclamat neutralitatea sa permanentă. În acelaşi articol este menţionat că Republica Moldova nu admite
dislocarea de trupe militar ale altor state pe teritoriul său, dar aceste prevederi ale Constituţiei nu sunt
respectate de statele terţe.

10. Națiunile care luptă pentru eliberarea națională. Organizațiile internaționale.

Naţiunile care luptă pentru eliberare naţională li se aplică principiul neintervenţiei în treburile lor,
dreptul la autoapărare, iar forţelor lor armate li se aplică regulile de drept internaţional umanitar. A se
sublinia că o mişcare de eliberare poate accede la statutul de participant la raporturile juridice
internaţionale numai ca urmare a recunoaşterii ei din partea statelor şi organizaţiilor internaţionale.
Mişcările de eliberare naţională o dată recunoscute obţin un statut juridic special adică calitatea de subiect
de D.I.P. limitat ce le permite să beneficieze de următoarele drepturi: a.De a desfăşura acţiuni fie paşnice
fie armate pentru emanciparea lor naţională. b.De a întreţine relaţii oficiale cu alte subiecte de D.I.P. în
special cu acele state şi organizaţii care le-au recunoscut. Întreţinerea relaţiilor oficiale cu O.N.U. se
manifestă prin faptul că în cadrul acesteia mişcărilor de eliberare naţională li se acordă statutul de
observator. c.De a participa la lucrările unor conferinţe sau reuniuni internaţionale organizate de state sau
organizaţiile care le-au recunoscut. d.De a participa la încheierea tratatelor cu alte subiecte de D.I.P.
e.De a primi asistenţă materială, financiară şi diplomatică din partea statelor sau organizaţiilor. Ca urmare
a constituirii majorităţii popoarelor coloniale în state independente, calitatea de subiecte de D.I.P. a
mişcărilor de eliberare naţională este în descreştere ceia ce probabil va duce cu timpul la dispariţia lor
definitivă.
Organizaţiile internaţionale reprezintă forme instituţionalizate de cooperare a statelor. Scopul înfiinţării
lor este de a coordona colaborarea statelor în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale. Actualmente
personalitatea juridică internaţională este recunoscută tuturor organizaţiilor internaţionale interstatale. În
dispoziţiile statelor lor se vorbeşte de capacitatea lor juridică. Organizaţiile internaţionale dispun de
următoarele capacităţi:
a.Dreptul de a încheia contracte inclusiv de muncă cu funcţionarii săi.
b.Dreptul de a dispune de bunuri mobile şi imobile.
c.Dreptul de a apărea în justiţie.
Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional derivate întru cât ele sunt produsul
acordului de voinţă al statelor care le-au constituit şi subiecte limitate deoarece ele îşi desfăşoară
activitatea şi îşi exercită competenţele numai în limitele prevederilor statutului lor. Statutele şi convenţiile
arată că organizaţiile internaţionale se bucură pe teritoriul statelor membre de capacitate juridică pentru
îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor. Totodată din jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie
decurge că organizaţia internaţională este un organ de colaborare a statelor şi nu o putere suprastatală.
Dreptul internaţional contemporan garantează personalitate juridică internaţională naţiunilor care luptă
pentru eliberare şi formarea statului lor independent. Calitatea de subiect de drept internaţional se
dobândeşte din momentul în care naţiunea care luptă pentru eliberare şi-a creat anumite organe proprii.

11. Recunoașterea statelor și guvernelor.

Recunoaşterea unui stat se înţelege actul prin care un stat admite că o entitate statală terţă în virtutea
elementelor sale constitutive întruneşte condiţiile necesare pentru posedarea personalităţii juridice depline
în ordinea internaţională. Recunoaşterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, o declaraţie de
recunoaştere precum şi prin mesaje, telegrame de felicitare emise de şeful statului, ministrul afacerilor
externe sau de la guvern. Ea poate fi făcută printr-un tratat bilateral sau multilateral
după cum poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state în baza unui tratat multilateral. Din
momentul recunoaşterii statul nou recunoscut beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale.
Principalele drepturi şi obligaţii sunt:
a. Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.
b. De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt stat cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul
statului care la recunoscut.
c. Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecătoreşti ale statului recunoscut.
Practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recunoaştere calificate după următoarele
criterii:
1)După modul de exprimare:
a. Expresă(declaraţie, telegramă)
b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său)
2) După întinderea efectelor:
a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor recunoaşterii, statele vizate stabilind
relaţii diplomatice, încheind tratate politice economice.
b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce efecte limitate.
3)După numărul de subiecte:
a. Individuală este rezultatul manifestării de voinţă doar a unui singur stat. b. Colectivă rezultatul unor
manifestări de voinţă comune şi concomitente ale mai multor state.
Practica arată că recunoaşterea unui nou guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:
a. Activitatea noului guvern să fie sprijinită de populaţie.
b. Să corespundă voinţei acestuia.
c. Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.
d. Instaurarea unui regim politic democratic capabil să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
e. Absenţa amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern.
12. Succesiunea statelor și neutralitatea statelor.
În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui stat de către altul în limitele unui teritoriu
determinat şi cu privire la populaţia respectivă. În calitate de obiecte ale succesiunii statelor pot fi: tratatele
internaţionale, bunurile de stat, datoriile de stat, arhivele, frontierele, calitatea de membru în organizaţii
internaţionale.
Problema succesiunii statelor apare în următoarele cazuri:
1. Crearea unui stat independent ca rezultat al decolonizării.
Bunurile de stat mobile şi imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului succesor. Noul stat
independent nu moşteneşte datoria de stat a statului predecesor doar dacă nu intervine un acord între cele
două state care să prevadă astfel. ex. statele de pe continentul african.
2. Succesiunea în caz de dezmembrare sau de separare a unea sau mai multor părţi din teritoriul
unui stat.
Atunci când o parte sau mai multe părţi din teritoriul unui stat se separă pentru a forma unul sau mai multe
state şi independent de faptul dacă statul predecesor continuă să existe sau nu, orice tratat în vigoare la data
succesiunii statelor privitor la ansamblu teritoriului statului predecesor rămâne în vigoare în privinţa
fiecărui stat succesor astfel format.
3. Succesiunea în caz de unificare a statelor.
Aceasta are loc atunci când două sau mai multe state se unesc pentru a forma un singur stat - statul
succesor. Bunurile de stat şi arhivele statelor predecesoare trec la statul succesor, acelaşi lucru se întâmplă
cu datoriile de stat. ex. Germania.
4. Succesiunea în cazul transmiterii unei părţi din teritoriul unui stat altui stat.
În acest caz se aplică principiul valabilităţii teritoriale a limitelor tratatelor internaţionale. Conform
acestuia tratatele internaţionale ale statului predecesor îşi încetează efectele asupra teritoriului transferat iar
tratatele internaţionale ale statului sub a cărui suveranitate a trecut teritoriul în cauză încep să-şi producă
efectele sale cu excepţia cazurilor când aplicarea tratatelor arătate în privinţa teritoriului transmis ar fi
incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Totodată tratatele încheiate cu statele terţe referitor la
frontierile teritoriului transferat îşi păstrează valabilitatea. Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a
voinţei unor state de a sta temporar sau permanent în afara desfăşurării războaielor dintre alte state. Putem
distinge mai multe forme de neutralitate: Neutralitatea imparţială, Neutralitatea diferenţiată, Neutralitatea
eventuală, Neutralitatea permanentă.
13. Noțiunea principiilor fundamentale ale dreptului internațional.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt reguli de conduită de maximă generalitate
universal valabile şi juridic obligatorii pentru subiectele DIP care au luat naştere prin acordul de voinţă a
acestora în special al statelor. Principiile DIP au o serie de trăsături caracteristice care le deosebesc de
celelalte principii ale dreptului. În primul rând principiile reprezintă normele cele mai importante de DIP
servind bază pentru întregul sistem de drept. în al doilea rând se caracterizează prin conţinutul lor general.
Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală. În al treilea rând principiile după sfera lor de
aplicare au un caracter universal. În al patrulea rând are un caracter juridic ele fiind obligatorii pentru toate
statele. În al cincilea rând principiile fac parte din categoria normelor care au o forţă juridică supremă în
raport cu celelalte norme şi principii ale dreptului care trebuie să fie în conformitate cu
primele. Principiile fundamentale se află într-o permanentă dezvoltare conţinutul lor îmbogăţindu-se în
mod continuu. Dinamica principiilor se manifestă în primul rând prin încheierea de noi tratate şi crearea de
noi norme cutumiare menite să concretizeze şi să completeze normele existente prin consacrarea unor noi
principii capabile să guverneze problemele ce apar în faţa civilizaţiei umane. În ce priveşte consacrarea
unor principii noi are loc formarea unor astfel de principii de determinare generală şi totală, colaborării în
protecţia mediului.

14. Principiul suveranității presupune respectarea suveranităţii tuturor statelor şi egalităţii lor în cadrul
relaţiilor internaţionale. Acest principiu se caracterizează prin: Statele sunt obligate să respecte egalitatea
suverană şi specificul fiecăruia dintre ele precum şi toate drepturile inerente suveranităţii; Fiecare stat este
în să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural; Fiecare stat
are îndatorirea de a respeca personalitatea altor state; Toate statele au drepturi şi obligaţii egale; Toate
statele sunt ţinute să respecte dreptul fiecăruia dintre ele la determinarea şi exercitarea după propria
apreciere a relaţiilor sale cu alte state. Fiecare stat este în drept să participe la organizaţii şi tratate
internaţionale; Integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inalienabile; Fiecare stat are
obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă obligaţiile sale internaţionale; Suveranitatea este
indivizibilă, exclusivă şi inalienabilă. Acest principiu are două părţi componente: respectarea suveranităţii
şi respectarea egalităţii în drepturi a statelor.

15. Principiul egalității în drepturi a popoarelor –vine să completeze principiul integrităţii teritoriale.
Respectarea frontierelor existente est o condiţie indispensabilă de conveţuire paşnică a statelor. Pe lângă
aceste principii dreptul internaţional mai specifică şi altele: principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi
dreptul lor de a dispune de ele însele, principiul cooperării internaţionale, principiul îndeplinirii cu
bună credinţă a obligaţiilor internaţionale, principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.

16. Principiul neamestecului în treburile interne – reprezintă unul din pilonii de bază ai dreptului
internaţional. Carta ONU stipulează că nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriză Naţiunile Unite
să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interna a statelor şi nici nu va obliga pe membrii
săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare în baza prevederilor Cartei ONU. Pincipiul mai include:
Interzicerea intervenţiei armate sau altor forme de amestec sau ameninţare îndreptate împotriva
personalităţii altui stat; Interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de ordin economic, politic
sau de orce altă natură cu scopul de a constrânge un alt stat; Interzicerea aplicării forţei pentru a priva
popoarele de dreptul lor la identitatea naţoinală; Interzicerea organizării, sprijinirii, instigării, finanţării
sau tolerării activităţilor armate teroriste; Interzicerea intervenţiei în luptele interne din alt stat; Dreptul
oricărui stat de a-şi alege sistemul său politic,economic, social şi cultural.

17. Principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forță – un principiu potrivit căruia membrii
organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia împotriva
integrităţii teritoriale a oricărui stat. În acest scop nu poate fi utilizată nici o formă de presiune, inclusiv cea
militară, politică sau economică. Teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziţiei din partea altui stat ca
urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Integritatea teritorială formează obiectul tuturor
documentelor asociaţilor regionale ale statelor. Respectatea principiului integrităţii teritoriale nu împiedică
statele pe bază de acord şi în virtutea reciprocităţii să admită folosirea propriului lor teritoriu în anumite
scopuri limitate cum este tranzitul feroviar, rutier, aerian sau să procedeze la modificările teritoriale cu
acordul populaţiei exprimat pe calea plebiscitului.

18. Principiul soluționării pașnice a diferendelor.

Acest principiu presupune obligaţia ce impune statele de a rezolva diferendele şi conflictele ce se pot ivi
între ele inclusiv prin mijloace paşnice. În acelaşi timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a alege
mijloacele paşnice la soluţionarea unui diferend concret. Conţinutul principiului soluţionării paşnice a
diferendelor internaţionale este prevăzut şi în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982 în care printer
altele se prevede: Toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună credinţă în relaţiile dintre ele pentru a
evita ivirea de diferende; Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin mijloace paşnice alese în
mod liber de ele; Statele care sunt părţi la acorduri sau organisme regional sunt obligate să întreprindă
toate eforturile pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor acorduri.

19. Noțiuni generale privind populația în dreptul internațional.

Populaţia unui stat cuprinde totalitatea cetăţenilor, străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu dublă
cetăţenie, refugiaţii, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul statului respectiv şi se supun
jurisdicţiei sale. Populaţia unui stat este compusă din următoarele caregorii de persoane: Cetăţenii statului
respectiv;Cetăţenii străini; Persoanele fără cetăţenie. În cadrul exercitării competenţe sale suverane fiecare
stat stabileşte situaţia juridică a populaţiei sale reglementând statutul juridic, drepturile şi obligaţiile tuturor
caregoriilor de persoane care formează populaţia sa. De la această regulă fac excepţii persoanele,mcare
având un statut diplomatic se bucură de anumite imunităţi. Noţiunea de promovare cuprinde activităţi
referitoare la cooperarea statelor în domeniul drepturilor omului. Noţiunea de protecţie a drepturilor
omului se desfăşoară la nivel naţional unde un rol deosebit îl au anumite instituţii juridice, iar aspectul
internaţional apare atunci când prin încălcari grave şi sistematice sunt puse în pericol valori majore ale
umanităţii precum: pacea, securitatea internaţională precum şi în situaţia când se comit crime împotriva
umanităţii. Pe lângă problema drepturilor omului un concept important este şi cel al responsabilităţii unui
stat pentru soarta coetnicilor săi.dreptul popoarelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt şi ele înscrise
în sfera drepturilor omului. În virtutea principilor nondiscriminării şi egalităţii minorităţilor acestora nu li
se acordă drepturi sau obligaţii speciale sau colective.
20. Aspecte generale privind cetățenia în Dreptul internațional. Moduri de dobîndire a cetățeniei și de
pierdere a cetățeniei. Dubla cetățenie și apatridia.
Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un stat, legătură care
generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană. Problemele referitoare la cetăţenie intră în
competenţa internă a statelor, căci statul prin legea sa internă determină legătura de cetăţenie, modurile de
dobândire şi de pierdere a acesteia precum şi consecinţele care decurg din acestea. Cazurile în care
cetăţenia are relevanţă în sfera dreptului internaţional sunt: Protecţia diplomatică; Cazurile de dublă
cetăţenie;Apatridia.
Modalităţile de dobândire a cetăţenieipot fi:generale şi speciale.
Modalităţile generale sunt:
1.Dobândirea cetăţenie prin naştere. Prin naştere cetăţenia se poate dobândi urmînd unul din criteriile:
dreptul sângelui când noul născut dăbîndeşte cetăţenia părinţilor indiferent de locului de naştere şi
dreptul solului cînd noul născut va dobîndi cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naşte indiferent de
cetăţenia părinţilor. 2.Dobîndirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei
interesate şi în urma unui act al autorităţii statului care o acordă. Naturalizarea se înfăptuieşte cu
îndeplinirea unor condiţii stabilite de lege: Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care 
acordă cetăţenie(5,7,8,10 ani); Cunoaşterea şi respectarea prevederilorConstituţiei; Cunoaştere limbii de
stat; Prezenţa surselor legale de existenţă. 3.Dăruirea cetăţeniei se realizează la iniţiativa autorităţilor
competente ale statului şi nu la cererea persoanei interesate. Dobîndirea cetăţeniei în ordinea dăruirii are
loc de obicei pentru merite deosebite faţă de acest stat.
Modalităţile speciale de dobîndire a cetăţeniei sunt: Dobîndirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea
colectivă(strămutarea de populaţie); Obţinerea sau alegerea cetăţeniei; Reintegrarea sau redobîndirea
cetăţiniei; Problema pierderii cetăţeniei tot ţine de competenţa naţională a statelor însă unele dispoziţii
referitoare la subiectul în cauză sunt prevăzute de tratatele bilaterale. Există două forme de pierdere a
cetăţeniei: 1. Renunţarea reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în baza deciziei autorităţilor
competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate. 2. Retragerea cetăţeniei cuprinde un
element de sancţiune ea se realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi de regulă în privinţa persoanelor
care au comis fapte grave împotriva statului. Dubla cetăţenie este situaţia juridică a unie persoane fizice
care posedă concomitent cetăţenia a două sau mai multor state. În cazul dublei cetăţenii apar unele
neclarităţi şi probleme fiind că persoana ce are dublă cetăţenie îşi asumă drepturi şi obligaţii în ambele
state. Spre exemplu în satisfacerea serviciului militar în ambele state. Complicaţii mai pot apărea şi în
legătură cu protecţia diplomatică pe care statele sunt în drept să o exercite asupra cetăţenilor lor. În
asemenea situaţii s-a instituit regula cetăţeniei efective adică cetăţenia acelui stat cu care persoana cu dublă
cetăţenie are o legătură stabilă durabilă. În aşa cazuri se încheie tratate internaţionale. La Conferinţa de la
Haga pentru codificarea dreptului internaţional din 1930 au fost adoptate unele acte referitor la problemele
duble cetăţenii în legislaţia naţională a statelor poate fi întîlnită dispoziţia în conformitate cu care persoanie
ce domiciliază în mod permanent pe teritoriul unuia din statele a căror cetăţenie o deţine nu îi este
recunoscută cetăţenia celuilalt stat. Potrivit rezoluţiei Institutului de Drept Internaţional apatridul este
individul care nu este cosiderat de nici un stat ca avînd naţionalitatea sa. Apatrizii au drepturi reduse în
raport cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află şi chiar cu străinii. De regulă ei sunt limitaşi în
beneficierea de drepturi civile şi politice, nu se bucură de protecţia diplomatică avreunui stat şi pot fi
victime ale anumitor descriminări, expulzări abuzive. În cadru ONU a fost elaborate şi adoptate Convenţia
cu privire la statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatridie din
1961.Printre dispoziţiile principale ale acesteia din urmă putem menţiona:
 Statele părţi contactante vor acorda cetăţenia lor persoanelor născute pe teritoriul lor care în lipsa acesteia
vor fi apatrizi;
 În caz de modificare a statutului personal, pierderea cetăţeniei să fie codiţionată de faptul că persoana
vizată să posede sau să obţină cetăţenia unui alt stat;
 Statul nu poate lipsi o persoană de cetăţenia lui dacă prin aceasta ea devine apatrid.

21. Regimul juridic al străinilor. Extrădarea și expulzarea.

Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia acestui, ci a altui
stat. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui stat în tmeiul legislaţiei
acestuia şi ale convenţiilor internaţionale la care el este parte formează regimul juridic al străinilor.
Străinilor li se aplică următoarele regimuri juridice:
1. Regimul naţional în temeiul căruia străinilor li se acordă într-o mare măsură aceleaşi drepturi sociale,
economice, culturale, civile şi ca şi propriilor cetăţeni.
2. Regimul special prin care statul acordă străinilor anumite drepturi prevăzute de legislaţia sau de
convenţii (limitarea străinilor de desfăţurare a unor genuri de activităţi).
3. Regimul clauze naţiuni celei mai favorizate-străinii dintr-un stat vor beneficia de tratamentul cel mai
favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state pe bază convenţională.
4. Regimul capitulaţiilor potrivit căruia pe timpuri statele europene creştine prin intermediul unor tratate
internaţionale inegale, încheiate cu ţări de altă credinţă ca Turcia, Egipt, China, Siria, Liban, obţineau
pentru cetăţenii lor aflaţi pe teritoriul unor asemenea state anumite privelegii cum ar fi nesupunerea
jurisdicţiei acestuia sau beneficierea de un cerc mai larg de drepturi şi libertăţi în raport cu cetăţenii proprii.
Regimul juridic al străinilor implică şi două probleme referitoare la: Expulzarea este o măsură care se i-a
în baza unui act prin care un stat constrînge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l
părăsească în cel mai scurt timp şi în general se expulzează numai străinii. Măsura expulzării se i-a în
scopul ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin politic, economic. Statul care adoptă
măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului care îi aparţin explicaţii. Instituţia expulzării
este reglementată de legislaţia fiecărui stat şi ea nu este o măsură penală ci o măsură de siguranţă
Extrădarea este un act de asistenţă juridică în materie penală interstatală care urmăreşte transferul unui
individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt
stat. Acest act se bazează pe colaborarea internaţională în ce priveşte asistenţa juridică între state.
Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să se
execute pedeapsa la care a fost codamnată. Extrădarea fiind un atribut suveran al statului poate fi refuzată
sau admisă. Principalele condiţii de fond ale exrădării sunt: - fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost
prevăzută că infracţiune în legislaţiile ambelor state; - persoana extrădată să nu fie extrădată pentru altă
infracţiune decît cea pentru care a fost cerută; - persoana să nu fie supusă altei pedepse decît cea în cauză.

22. Natura juridică a teritorului de stat.

23. Frontierele de stat și regimul de frontieră. Problema modificărilor teritoriale.

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul de stat de teritoriul statelor vecine iar în
plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Teritoriul de
stat este delimitat prin frontiere în interiorul căruia statul îşi exercită deplina sa suveranitate. Frontierele
statului sunt inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor şi obligaţia statelor de a rezolva pe cale paşnică
litigiile privind frontierele constituie un element esenţial al principiului integrităţii teritoriale consacrat în
dreptul internaţional. Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii:1. După natura lor:
a.Naturale care se stabilesc ţinându-se seama de anumite particularităţi geografice munţi, văi, râuri,
litoralul mărilor.b.Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care despart teritoriile
statelor.c.Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane.
2. După elementele componente ale teritoriului avem:
a.Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state.b.Fluviale separă în două părţi apele unui
fluviu situat între teritoriile a două state.c.Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale stabilite
de state prin acte unilaterale sau pebază convenţională cu statele vecine.d.Aeriene separă spaţiile aeriene
ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita
interioară a spaţiului cosmic. În plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele
vecine. Fixarea frontierelor se face prin două operaţiuni distincte:delimitarea şi demarcarea. Delimitarea
este o operaţiune politică şi juridică care constă în identificarea direcţiei principale şi descrierea amănunţită
în cuprinsul tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia. Demarcarea este
operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite în textul tratatului. Regimul juridic al
frontierei de stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat a Republicii
Moldova care reglementează:
a.Modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat.
b.Zona de frontieră. c.Paza frontierei de stat.
d.Condiţiile în care se face trecerea peste frontieră a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi a
altor bunuri.
e.Condiţiile în care se pot practica anumite activităţi pescuit, recoltarea produselor lemiculoase.
f. Împuternicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat în domeniul pazei de stat.
Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul internaţional contemporan în baza respectării
principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele şi numai prin mijloace paşnice. În trecut modificările
teritoriale erau concepute în contextul expansiunii şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale
sau erau bazate pe transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de drept ce facilitau transmiterea de
teritorii prin vânzarea - cumpărarea, donaţii, arendă. Orice modificare teritorială în raporturile dintre state
se desfăşoară cu acordul liber exprimat al statelor şi în interesul poporului. În trecut au existat situaţii de
ocupaţie originară ca fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau alipite la imperiile
coloniale. Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu
din suveranitatea unui stat în suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare şi consultare a populaţiei ce
locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin două forme:
a)Printr-o hotărâre a organului legislativ supreme.
b)Prin consultarea directă a populaţiei.

24. Regimul de navigație pe fluviile internaționale și cananlele maritime.

Fluviilor internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două state sau mai
multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean. Fluviile prezintă interes pentru
comunicaţiile dintre state cât şi pentru folosirea apelor lor în scopuri industriale, pentru agricultură şi în
domeniul energetic. Până în prezent nu au fost create reglementări internaţionale generale care să
stabilească principii şi norme aplicabile navigaţiei şi folosirii tuturor fluviilor internaţionale. Din
reglementările adoptate în convenţie decurg regulile: Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste
fluvii care se află pe teritoriul său. În privinţa navigaţiei se aplică principiul liberei navigaţiei. În virtutea
suveranităţii numai statele riverane prin acordul lor reglementează navigaţia pe fluvii. În timp de pace
navele comerciale ale tuturor ţărilor-în conformitate cu reglementările internaţionale-se bucură de deplină
libertate de navigaţie pe fluvii. Statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie, au
dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, de control
sanitar şi vamal. Pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale alcătuite din
reprezentanţii statelor riverane.Statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot fluviul şi pot acorda acest
drept şi navelor statelor neriverane. Regulile poartă un caracter convenţional şi nu sunt obligatorii pentru
state dar prevederile acestora reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului internaţional fluvial. Regimul
navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul
participării acestora la comerţul şi cooperarea internaţională. Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru
cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate. Navele militare pot naviga
pe Dunăre numai în porţiunea teritoriului statului iar în afara acestuia la înţelegerea părţilor. Stabilirea
regulilor de navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească precum şi efectuarea
lucrărilor hidrotehnice menţinerii fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane. În
vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre precum şi alte activităţi convenţia de la Belgrad
a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe:1.Comisia Dunării-organ cu competenţă generală
2.Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite sectoare de pe fluviu. Atribuţiile
Comisiei Dunării sunt de coordonare şi recomandare, consultare. Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri
decât navigaţia este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane.

25. Zone demilitarizate, neutralizate și denuclearizate.

Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a spori posibilitatea de comunicare între
zonele maritime oceanice. Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblu
teritoriului. Canalul devine internaţional când este constituit pentru a fi deschis libertăţii de navigaţie
tuturor statelor fără discriminare unilaterală a statului riveran. Un asemenea regim internaţional îl
au:Canalul Suiez, Canalul Panama, Canalul Kiel.Canalul Suiez este cel mai important canal care face
legăturadintre Marea Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acestcanal a fost construit în sec XIX pe
teritoriul Egiptului, are o lungime de 160 km este deschis atât în timp de pace cât şi în timp de război
navelor comerciale şi de război indiferent de pavilion. Canalul Panama este navigabil pe o distanţă de 80
km ce leagă Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârşitul sec XIX. Regimul său
juridic este stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între Anglia şi SUA şi Panama. În privinţa canalului
s-a stabilit un regim juridic care permitea libera navigaţie a navelor militare şi civile ale tuturor statelor,
neutralizarea canalului dar nu şi demilitarizarea acestuia.Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut
parte până în 1918 din apele interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea Nordului cu Marea
Baltică. Regimul juridic al acestui canal este reglementat de tratatul de la Versaille 1918 care stabileşte
regimul liberei navigaţii pe acest canal. Sub aspect juridic în dimensiunea orizontală distingem spaţiu
supus suveranităţii naţionale a statului deasupra căruia se află şi restul spaţiului care se află deasupra
zonelor maritime arctica şi Antarctica.

26. Regimul juridic al zonelor polare.

Regimurile juridice internaţionale ale acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de denuclearizare
şi de neutralitate. Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone
statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi şi obligaţii de
natură a interzice total sau parţial existenţa armamentelor, instalaţiilor militare precum şi staţionarea unor
trupe militare a oricărui stat. Sub aspect teritorial demilitarizarea poate cuprinde o parte din teritoriul de
obicei în zonele de frontieră sau se poate extinde la zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de
stat. Din punct de vedere al conţinutului demilitarizarea poate fi de două feluri: 1.Totală deplină atunci
când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor fortificaţiilor, tipurilor de armament şi înlăturarea
forţelor armate cu excepţia celor de păstrare a ordinii publice. 2.Limitată parţial este atunci când se permite
menţinerea unor fortificaţii sau forţe armate reduse. Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic
internaţional aplicabil unei zone, statut convenit între state în baza unui acord sau tratat de natură a
interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe teritoriul acelui stat sau al transforma într-o bază militară
sau teatru de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de pace cât şi de război şi temporară
numai în timpul unui conflict armat. Zonele demilitarizate şi neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în
dreptul internaţional şi în practica statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război sau extinderea
operaţiunilor militare pe un teritoriul determinat.Denuclearizarea este o instituţie relativ nouă a dreptului
internaţional ce caracterizează tendinţa statelor de eliminare a armelor nucleare precum şi de a evita sau
restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Regimul juridic al acestor zone
este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind fie teritoriul unui stat fie continente întregi. În practica
internaţională s-au formulat anumite principii cu privire la crearea zonelor denuclearizate: 1) Iniţiativa
creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la statele din regiunea interesată, iar
participarea să se facă pe bază voluntară. 2) Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să
se asigure că acestea vor rămâne efectiv libere de arme nucleare. 3) Obligaţia privind stabilirea zonei poate
fi asumată de grupuri mai mari de state sau de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de arme nucleare
trebuie să se angajeze să nu folosească, să ameninţe cu folosirea armelor nucleare a statelor. Arctica este
teritoriul Polului Nord cu o suprafaţă totală de 27 mln km format din 2/3suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă
terestră.Pentru delimitarea zonelor polare a fost propusă linia geografică şi astronomică a cercurilor polare,
a gheţarilor şi dispariţiei vegetaţiei.Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific cât şi din
punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale. Arcticii pentru delimitarea zonelor polare
i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de atracţie. Această teorie a fost dezvoltată încă din 1918 de
juristul rus V. Lakhtin. Potrivit acestei teorii statele riverane Oceanului Îngheţat de Nord sunt suverane
asupra tuturor pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf Polul Nord şi ca laturi
meridianele care trec prin extremităţile de vest şi de est ale coastei. Astfel aceste teorii le-ar reveni SUA,
Rusiei, Canadei, Danemarcei ŞI Norvegiei. Împărţirea arcticii conform acestei teorii nu este unanim
acceptată de către statele riverane. Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafaţă de 14 mln km
situată între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Odată descoperită Antartida şi
zăcămintele sale în subsolul său interesul faţă de ea a crescut, multe dintre statele lumii au încercat să
acapareze aceste teritorii. În 1959 prin tratatul de la Washington s-a stabilit regimul juridic internaţional al
Antartidei. Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi
denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei exclusiv în scopuri paşnice şi prevede că: Sunt
interzise orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare şi de fortificaţii, efectuarea de
manevre militare precum şi experimentarea oricăror tipuri de arme. Tratatul prevede libertatea cercetărilor
ştiinţifice şi colaborarea statelor în acest domeniu. În ceia ce priveşte colaborarea statelor tratatul
stipulează schimbul de informaţii, de personal ştiinţific între expediţiile statelor precum şi între staţiile
create de ele în Antartida şi de rezultatele ştiinţifice.

27. Noțiuni generale referitoare la spațiu extraterestru.

Anul 1957 este socotit ca an de referinţă a începutului explorării spaţiului cosmic prin lansarea primului
satelit la 4 octombrie. Aceasta a marcat necesitatea elaborării unor principii şi norme pentru a reglementa
regimul juridic al spaţiului cosmic şi al activităţilor spaţiale. Însă de la începutul erei spaţiale s-a stabilit că
statele nu pot dispune de o libertate absolută neîngrădită de acţiune în spaţiul cosmic şi că aceasta nu poate
fi supus suveranităţii naţionale. În 1958 Adunarea Generală a ONU creează un comitet special pentru
utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic. Până în 1963 o serie de rezoluţii ale Adunării Generale a
ONU au dus la formarea principiilor generale şi speciale ale spaţiului extraatmosferic. Astfel apare dreptul
internaţional spaţial care are ca obiect de reglementare regimul juridic asupra spaţiului extraterestru, asupra
lunii şi altor corpuri cereşti şi relaţiile dintre state în vederea explorării şi utilizării spaţiului
extraatmosferic. În 1967 a fost adoptat tratatul cu privire la principiile ce trebuie respectate în materie de
exploatare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic. Se prevede că luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot face
obiectul apropierii naţionale prin proclamarea de suveranitate, nici prin utilizarea sau ocupaţie ori alt
mijloc. Explorarea şi utilizarea trebuie să fie făcute în beneficiul şi interesul tuturor statelor. Accesul la
toate corpurile cereşti este liber, iar libertatea de cercetare ştiinţifică, cooperarea internaţională trebuie să
fie înlesnite şi încurajate. În 1968 se încheie Acordul cu privire la salvarea astronauţilor şi la întoarcerea lor
şi obiectelor lansate în spaţiu. Sunt incluse prevederi referitoare la accidentele, situaţii periculoase şi
aterizări forţate, acordarea de asistenţă personalului şi măsuri pentru întoarcerea astronauţilor în statul
căruia îi aparţin. În 1971 se încheie Convenţia privind răspunderea internaţională pentru daunele cauzate
de obiectele spaţiale, iar mai apoi în 1975 a fost adoptată Convenţia privind înmatricularea obiectelor
lansate în spaţiu.

28. Principiul folosirii spațiului extraterestru în scopuri pașnice și în interesul întregii lumi.
Inclusiv luna şi alte corpuri cereşti a fost consacrat în art. 3 al tratatului spaţial unde se prevede că părţile
vor desfăşura activităţile de explorare şi folosirea spaţiului extraatmosferic, luna şi celelalte corpuri cereşti
în conformitate cu dreptul internaţional inclusiv Carta ONU în interesul menţinerii păcii internaţionale.
Statele se obligă de a nu pune pe orbita circumterestră nici un obiect purtător de arme nucleare sau alte
arme de distrugere în masă şi de a nu instala astfel de arme pe corpuri cereşti, iar luna şi celelalte corpuri
vor fi utilizate în scopuri paşnice şi pe acestea se interzice amenajarea de baze şi instalaţii militare şi
executarea de manevre militare. Teritoriul spaţial este supus unui regim de denuclearizare şi demilitarizare.
Explorare, utilizarea şi cercetarea ştiinţifică a spaţiului şi a corpurilor cereşti sunt libere pentru toate statele
lumii în condiţii de egalitate şi aceste activităţi trebuie efectuate spre binele tuturor statelor. Luna şi
celelalte corpuri cereşti sunt considerate ca patrimoniu comun al omenirii care în momentul când
explorarea va fi posibilă vor fi supuse unui regim internaţional. Acest principiu rezidă în esenţă în accesul
egal indiferent de gradul de dezvoltare economică, ştiinţifică, mărime sau poziţie geografică al tuturor
statelor la activităţile spaţiale. În acest sens statele pot să amplaseze vehicolele lor pe lună şi celelalte
corpuri cereşti şi să le lanseze de aici pe orbita circumterestră. Ele pot plasa personalul lor, instalaţii,
echipamente spaţiale în orice punct al suprafeţei şi sub suprafeţei lunii şi celorlalte corpuri cereşti. Spaţiul
extraatmosferic inclusiv luna şi celelalte corpuri nu pot face obiectul de apropiere naţională prin
proclamarea suveranităţii asupra acestora nici prin folosirea, ocuparea şi nici prin alte mijloace de către un
stat sau un grup de state a suprafeţelor şi subsolul corpurilor cereşti. Ele nu pot forma obiectul suveranităţii
statelor şi respectiv proprietatea acestora, a organizaţiilor internaţionale guvernamentale sau ne
guvernamentale a organizaţiilor naţionale şi a persoanelor fizice. Instalarea unor echipamente, instalaţii pe
suprafaţa corpurilor cereşti nu echivalează cu constituire dreptului de proprietate. Potrivit acestui principiu
se interzice transferul, vânzarea – cumpărarea sau orice altă tranzacţie cu titlu oneros sau gratuit între state,
organizaţii internaţionale a unor porţiuni din solul şi subsolul corpurilor cereşti.