ACADEMIA DE POLIŢIE “Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE POLIŢIE
MASTERAT: MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII FRAUDELOR

PRACTICA JUDICIARĂ ÎN DOMENIUL INVESTIGĂRII

FRAUDELOR

Student masterand: Ciubotariu-Vieriu Iulian

 REZUMAT

Crima organizată cu multiplele ei forme de manifestare a inclus treptat în

grupurile sale societăţi cu capital privat sau de stat, multinaţionale, oameni politici
sau chiar persoane din structurile statale. Deschiderea graniţelor, în special la
nivelul Uniunii Europene, prin crearea spaţiului Schengen, oferă o nouă
dimensiune criminalităţii transnaţionale, care nu mai este ţinută astfel de graniţe
sau bariere. În acest context, aceleaşi graniţe sau bariere trebuie îndepărtate de o
manieră sau alta din calea organelor judiciare chemate să ancheteze, judece,
condamne sau să pună în executare hotărâri în cauze cu caracter transnaţional.
A apărut treptat nevoia cooperării între state pentru predarea sau primirea
persoanelor care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul unui stat, refugiindu-se apoi în
alt stat în vederea evitării urmăririi penale, judecăţii sau executării pedepsei. De
asemenea, condamnarea unei persoane într-un stat, urmată de executarea pedepsei
în statul al cărei resortisant este, implică cu necesitate cooperarea între cele două
state pentru recunoaşterea hotărârii străine şi punerea în executare a acesteia. În
vederea justei soluţionări a unei cauze cu elemente de extraneitate, sunt necesare
alte metode de cooperare, cum ar fi: indisponibilizarea ori confiscarea bunurilor
care au servit la săvârşirea infracţiunii ori a produsului acesteia, bunuri care se află
pe teritoriul altui stat; transmiterea unor obiecte ce constituie mijloace de probă;
ascultarea unor martori sau experţi care se regăsesc în alt stat decât în cel în care se
desfăşoară procesul penal; constituirea unor echipe comune de anchetă în vederea
soluţionării unor cauze cu caracter transnaţional.

Cuvinte cheie: cooperare judiciară, criminalitate organizată, extrădarea

I. Introducere

Conceptul de cooperare judiciară internaţională în accepţiunea sa modernă este

evident relativ nou, la fel ca şi cel de extrădare, aşa cum este reglementat în prezent
în instrumente juridice bilaterale sau multilaterale internaţionale. Cu toate acestea,
existenţa unei cooperări judiciare internaţionale este de necontestat încă din evul
mediu, însă ea nu îmbrăca formele legale şi instituţionale din prezent, fiind în
esenţă doar un raport de curtoazie şi bună înţelegere între suveranii statelor.
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională, chiar
dacă ea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl
făcea faţă de alt suveran, manifestat prin îngăduinţa pe care o aceştia o arătau altor
monarhi permiţîndu-le să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul
altui stat. Existau puţine convenţii care reglementau extrădarea iar acestea erau
negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului
solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia
depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa
suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de
extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât
într-o mică măsură, deoarece acesta era considerat un supus aflat la dispoziţia
suveranului său.
Cooperarea judiciară în materie penală reprezintă un sistem deschis de principii
şi reguli a cărui funcţionalitate este puternic influenţată de conduita a doi actori
naţionali importanţi chemaţi să pună în executare ordinea juridică internaţională
astfel creată: legiuitorul naţional şi magistratul. Cooperarea judiciară în materie
penală nu este numai unul din pilonii fundamentali ai Uniunii Europene, ci creează
astăzi, chiar şi în afara spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, contextul unei
cunoaşteri aprofundate a sistemelor de drept ale statelor implicate. Totodată, ea
subliniază faptul că încrederea şi deschiderea pe care, în baza principiului
cooperării loiale şi a obligaţiilor asumate la nivelul Uniunii Europene şi în plan
internaţional, statele trebuie să o acorde unele altora, nu sunt întotdeauna
manifestate pe deplin.

II. Formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală

Domeniul de aplicare al Legii nr. 302/2004 se limitează la următoarele forme de
cooperare judiciară internaţională în materie penală:
a) extrădarea;
Extrădarea este procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă s ă
predea la cererea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul
său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este
căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant.
b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
 Predarea în baza unui mandat european de arestare este o procedură în care o
decizie este emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al
Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către alt stat membru a unei
persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul
executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
c) transferul de proceduri în materie penală;
Transferul de proceduri în materie penală este acea formă a cooperării judiciare
în care efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de
autorităţile judiciare competente ale unui stat, pentru o faptă care constituie
infracţiune, poate fi transferată unui alt stat, dacă transferul procedurii penale
serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei sau favorizează reintegrarea
socială în caz de condamnare.
d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor este acea formă a cooperării judiciare
care presupune atribuirea unei hotărâri emise de o instanţă din străinătate sau unui
act judiciar străin a efectelor similare pe care le produce o hotărâre sau un act
judiciar emis de către o instanţă naţională.
e) transferarea persoanelor condamnate;
Transferarea persoanelor condamnate constituie acea formă a cooperării
judiciare în care un resortisant al unui stat, condamnat în străinătate, este transferat,
după condamnare sau după executarea unei părţi din pedeapsă, în statul al cărui
cetăţean este, pentru executarea pedepsei sau a restului de pedeapsă.
f) asistenţa judiciară în materie penală;
Asistenţa judiciară în materie penală vizează mai multe activităţi, îndeosebi
comisiile rogatorii internaţionale, audierile prin videoconferinţă, înfăţişarea în
statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite, transferul
temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului solicitant, interceptarea şi
înregistrarea convorbirilor şi a comunicărilor, supravegherea transfrontalieră,
constituirea de echipe comune de anchetă, efectuarea de anchete sub acoperire sau
livrări supravegheate, percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul,
transmiterea spontană de informaţii, remiterea obiectelor şi dosarelor, precum şi
comunicarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces
penal.
g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Aceste forme se află în faza incipientă sau a acordului de principiu, cum ar fi
recunoaşterea şi executarea ordinului european de restricţie, care presupune
recunoaşterea şi executarea pe tot cuprinsul Uniunii Europene a unei hotărâri
judecătoreşti prin care persoanei condamnate i se interzice dreptul de a comunica
cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de
acestea.
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu se aplică modalităţilor
specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu
se află sub control judiciar.

III. Principiile generale ale cooperării judiciare internaţionale în

materie penală

Cadrul juridic al principiilor generale ale cooperării judiciare internaţionale în

materie penală îl constituie art. 3-7, art.10 şi art. 2 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
1. Principiul respectării intereselor fundamentale ale României
Principiul respectării intereselor fundamentale ale României este reglementat în
art. 3 din Legea nr. 302/2004, definit ,,limitele cooperării judiciare”. Acest
principiu rezultă din interpretarea textului art. 3 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în care se arată că,
cooperarea internaţională în materie penală este subordonată protecţiei intereselor
de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese constituţionale ale
României. Aşadar, atunci când printr-o activitate de cooperare judiciară
internaţională în materie penală se periclitează valorile arătate sau alte valori ale
României precizate în Constituţie, activitatea de cooperare respectivă nu se poate
efectua, chiar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii. Ca atare, atunci când
există o cerere de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dar şi când
statul român formulează prin organismele competente o astfel de cerere, trebuie sa
avem în vedere, în primul rând, interesele precizate. Suveranitatea, securitatea şi
ordinea publică internă semnifică valori fundamentale ale statului de drept,
consacrate şi în alte documente internaţionale şi utilizate de majoritatea statelor
lumii în relaţiile lor.
2. Principiul preeminenţei dreptului internaţional
Acest principiu este reglementat în mod expres în art. 4 din Legea nr. 302/2004
republicată. Articolul menţionat stabileşte că prevederile Legii nr. 302/2004 se
aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în
materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România
este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.
Conform acestui principiu, nu se aplică dispoziţiile legii interne atunci când
prin convenţii internaţionale sau prin orice alte instrumente juridice internaţionale
există o reglementare diferită. De asemenea, subsidiaritatea legii interne se
păstrează şi în cazul reglementărilor internaţionale speciale, cum ar fi : statutele
tribunalelor penale internaţionale.
În art. 4 alin.(2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală se precizează că, cooperarea cu un tribunal penal
internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu
dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt
statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală
distinctă, prevederile Legii nr. 302/2004 putând fi aplicate în mod corespunzător,
în completare, dacă este necesar.
3. Principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale
Principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale este precizat în art. 5 din
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi
stabileşte posibilitatea efectuării unor acte de cooperare de către România cu alte
state. În conformitate cu prevederile art. 5 alin.(1) din Legea nr. 302/2004, atunci
când nu există o convenţie internaţională referitor la cooperarea internaţională,
aceasta se poate îndeplini în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă
pe cale diplomatică şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea
competentă a acelui stat.
În situaţia arătată, dreptul comun pentru autorităţile judiciare române privind
verificarea realizării condiţiilor de operare a formei de asistenţă judiciară solicitată
îl constituie Legea nr. 302/2004.
În art. 5 alin.(3) din Legea nr. 302/2004 sunt stabilite situaţiile în care statul
român poate da curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie
penală, chiar şi în lipsa reciprocităţii.
Astfel, detaliem situaţiile reglementate de textul de lege menţionat mai sus:
- solicitarea se dovedeşte necesară datorită faptei sau nevoii de a lupta
împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii,
- acordarea asistenţei judiciare internaţionale poate contribui la îmbunătăţirea
situaţiei inculpatului sau condamnatului ori la reintegrarea sa socială,
- acordarea asistenţei poate servi la clarificarea situaţiei juridice a unui cetăţean
român.
 Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 302/2004, atunci când statul român
formulează o cerere în condiţiile precizate mai sus, în baza curtoaziei
internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru
fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, dar numai la cererea motivată a autorităţii
judiciare române competente.
În art. 7 din Legea nr. 302/2004 este reglementată efectuarea cererilor adresate
autorităţilor române, care se îndeplinesc potrivit normelor interne de drept
procesual penal, atunci când în Legea nr. 302/2004 nu se stabileşte altfel12.
4. Principiul non bis in idem
Cadrul juridic al acestui principiu îl constituie art. 10 din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Acest principiu este desemnat prin adagiul latin non bis in idem şi presupune
aplicarea unei singure sancţtiuni pentru o singură faptă ilicită; cel ce a nesocotit
prin conduita sa ordinea de drept va răspunde o singura dată pentru fapta ilicită,
căci unei încalcări a legii îi corespunde o singură sancţiune juridică.
În conformitate cu prevederile art.10 alin.(1) din Legea nr. 302/2004,
republicată, cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România
sau în orice alt stat s-a realizat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:
- s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal printr-o hotărâre
judecătorească definitivă ;
- pedeapsa aplicată în cauză, prin hotărâre definitivă de condamnare, a fost
executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra
părţii neexecutate.
La alin.(2) al aceluiaşi articol din Legea nr. 302/2004 se stipulează faptul că
prevederile de la aliniatul 1 nu se aplică dacă asistenţa este solicitată pentru
revizuirea hotărârii definitive, dar numai pentru unul din motivele care justifică
promovarea uneia din căile extraordinare de atac menţionate de Codul de
procedură penală al României.
Dacă un tratat internaţional la care România este parte prevede dispoziţii mai
favorabile din punct de vedere al principiului non bis in idem conform art. 10 alin
(3) din Legea nr. 302/2004 dispoziţiile de la aliniatul 1 al aceluiaşi articol nu se
aplică13.
În literatura de specialitate se afirmă, de asemenea, că regula amintită este de
ordine publică, motiv pentru care trebuie examinată de instanţele de judecată şi de
organele de urmărire penală din oficiu, iar acestea trebuie să înceteze procesul
penal când constată că sunt ocazionate încălcări ale regulii.
 Prin Legea nr. 224 din 1 iunie 2006, de modificare şi completare a Legii nr.
302/2004 a introdus alin. (3) la art.10. Principiul non bis in idem are o importanţă
deosebită pentru respectarea drepturilor omului şi este universal recunoscut de
majoritatea statelor cu regimuri politice democratice. De asemenea, principiul
enunţat mai sus este expres prevăzut în documente internaţionale, cum ar fi:
Convenţia europeană de extrădare, Convenţia europeană privind trasferul de
proceduri în materie penală, Convenţia de aplicare a Acordului Schengen.
Fără îndoială, activitatea cea mai eficientă în ceea ce priveşte conturarea
elementelor principiului non bis in idem (ne bis in idem în referirile din cadrul
Uniunii Europene) este cea desfăşurată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Aceasta s-a pronunţat pentru prima dată în legătură cu incidenţa principiului în
materie penală în anul 2003, iar de atunci domeniul este cel mai consistent din
jurisprudenţa instanţei judiciare europene. Au fost pronunţate hotărâri cu privire la
chestiuni precum interpretarea noţiunii de „soluţionat definitiv”, consecinţele
pentru instanţa dintr-un stat membru a achitării unui inculpat din cauza prescrierii
acţiunii penale, interpretarea noţiunilor de “aceleaşi fapte” şi „autoritate de lucru
judecat”, domeniul de aplicare al principiului non bis in idem în situaţia în care
autorităţile judiciare renunţă să iniţieze urmărirea penală exclusiv pe motivul că un
alt stat membru a iniţiat o procedură similară, etc.
Importanţa respectării principiului non bis in idem este admisă la nivelul
Uniunii Europene şi în decembrie 2005 Comisia a elaborat şi publicat o „Carte
verde asupra conflictelor de competenţe şi principiului ne bis in idem în cauzele
penale”19 în care se exprimă intenţia ca în această materie să se creeze un
mecanism de alocare a cauzelor în competenţa adecvată. Un astfel de mecanism ar
facilita evitarea situaţiilor de bis in idem şi ar fi de natură să susţină aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce. Pentru ca un astfel de mecanism să devină
funcţional este obligatoriu se pornească de la două premise. În primul rând,
autorităţile competente trebuie să devină conştiente de procedurile sau deciziile
pronunţate sub altă jurisdicţie, motiv pentru care trebuie să li se permită sau poate
chiar să fie obligate să schimbe informaţii relevante. În al doilea rând, odată ce au
devenit conştiente de activităţile judiciare desfăşurate de cealaltă parte, organelle
competente trebuie să aibă posibilitatea de a se abţine de la declanşarea urmăririi
sau să oprească pe cea existentă, pentru simplul motiv că acea faptă este urmărită
în alt stat.
Aşa cum este şi firesc, Cartea verde a ocazionat luări de poziţie în literatura de
specialitate, şi deşi este un obiectiv pe termen lung, care va înregistra multe piedici
şi opoziţii, este în opinia noastră o modalitate de a dezvălui şi poate chiar de a
invita la reflecţie cu privire la modul în care se doreşte a fi rezolvată problema
respectării principiului non bis in idem în domeniul penal. În acest context, credem
că se impune o reconsiderare a acestuia şi la nivelul dreptului şi doctrinei
româneşti. Argumentele în sprijinul reconsiderării sunt cele care privesc unele
abordări tradiţionale care nu mai sunt adecvate cu noul peisaj al cooperării
judiciare şi poliţieneşti în materie penală, mai ales după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona.
În general, se acceptă că principiul non bis in idem are două componente:
nemodebet bis vexari pro pro una et eadem causa (nimeni nu trebuie să fie urmărit
de două ori pentru aceeaşi infracţiune) şi nemo debet bis punir pro uno delicto
(nimeni nu trebuie să fie sancţionat de două ori pentru aceeaşi faptă). Din
susţinerea doctrinară românească se observă că în procedura penală românească
doar ce-a de-a doua componentă este însuşită, principiul fiind considerat încălcat
atunci când au fost aplicate două sancţiuni pentru aceeaşi faptă, fără să se mai aibă
în vedere şi prima componentă, cea legată de urmărirea dublă pentru aceeaşi faptă.
Cu toate acestea, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aşa cum
am subliniat, s-a statuat că o decizie luată de un reprezentat al ministerului public
dintr-o ţară este opozabilă unui organ de acelaşi nivel întrun alt stat, chiar dacă nu
s-a ajuns în faţa unei instanţe judecătoreşti pentru a se stinge raportul juridic de
drept procesual penal. Date fiind cele subliniate anterior, apreciem că este oportună
o reconsiderare a aprecierilor din doctrină, dar şi a legislaţiei pentru a permite
respectarea ambelor componente ale principiului non bis in idem.
În literatura de specialitate românească se arată că nu operează autoritatea de
lucru judecat în situaţia în care există identitate de fapte materiale, dar fapta este
calificată diferit sub aspectul naturii juridice: odată ca şi contravenţie şi apoi ca
infracţiune. Aceasta deoarece, în condiţiile judecării faptei ca o contravenţie nu s-a
exercitat o acţiune penală care are ca obiect tragerea la răspundere penală a celui
care a săvârşit o infracţiune şi, în consecinţă, nici acţiunea penală nu s-a putut
stinge. Acţiunea penală nefiind stinsă, nu poate opera ca impediment pentru
punerea ei în mişcare existenţa unei hotărâri definitive a instanţei civile prin care,
pentru aceeaşi faptă, s-a aplicat făptuitorului o sancţiune contravenţională.
O astfel de afirmaţie va trebui reconsiderată datorită unor statuări ale Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
5. Principiul confidenţialităţii
Acest principiu este stipulat expres în art. 12 din Legea nr. 302/2004.
În conformitate cu dispoziţiile articolului arătat, statul român are obligaţia de a
asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant confidenţialitatea cererilor care
îi sunt adresate în domeniile prevăzute de Legea nr. 302/2004 şi a actelor anexate
acestora. Dacă din diverse motive, confidenţialitatea nu poate fi asigurată, statul
român are obligaţia să înştiinţeze statul străin, care va decide.
Din interpretarea articolului arătat se deduce că acest principiu nu se aplică fiecărui
caz în parte, ci numai unora, şi anume, la solicitarea statului străin.
În cazul în care statul solicitant nu cere asigurarea confidenţialităţii, dar interesele
operative o cer, respectiv confidenţialitatea este generată de prinderea persoanei
căutate şi de evitarea posibilităţii de dispariţie a acesteia, trebuie respectat
principiul enunţat.

CONCLUZII

Momentul extrem de important pentru România, care a generat multiple

consecinţe pe plan juridic, l-a constituit intrarea în Uniunea Europeană. După
intrarea României în Uniunea Europeană s-a realizat amplificarea şi extinderea
cooperării judiciare în domeniu între mai multe state, având în vedere existenţa
infracţiunilor cu caracter transfrontalier, libera circulaţie a cetăţenilor, apariţia unor
cauze penale complexe pentru soluţionarea cărora este nevoie de schimb operativ
de date şi informaţii între ţările pe teritoriul cărora au fost săvârşite infracţiunile
sau pe pertitoriul cărora s-au refugiat infractorii.
România a înregistrat progrese în domeniul cooperării judiciare în materie
penală şi a armonizat legislaţia sa cu cea europeană.

Bibliografie

1. Alexandru Boroi, Ion Rusu, „Cooperarea judiciară internaţională în materie

penală”, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008;
2. Costică Bulai, B.N. Bulai, „Manual de drept penal. Partea generală”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
3. LEGE   Nr. 302 din 28 iunie 2004, Republicată privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală;
4. Costea, Ioana-Maria, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura
C. H. Beck, Bucureşti, 2010;
5. Miclea Damian Combaterea Crimei Organizate – evoluţie, tipologii, legislaţie,
particularităţi – Curs Volumul I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
2004;
6. Mocuța Gheorghe, Criminalitatea organizată și spălarea banilor, Editura Noul
Orfeu, București, 2004.