ACADEMIA DE POLIŢIE “Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE POLIŢIE
MASTERAT: MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII FRAUDELOR

CRIMINOLOGIE APLICATĂ ÎN INVESTIGAREA

FRAUDELOR

STUDENT MASTERAND: CIUBOTARIU-VIERIU IULIAN

 REZUMAT

Criminologia este în esență, o știință socială cu caracter interdisciplinar, în

cadrul căreia criminalitatea este studiată prin apelarea la rezultate și informații din
domenii conexe. Criminologia nu se poate studia fără a analiza mai întâi modul de
manifestare al fenomenului infracțional.

Cuvinte cheie: corupţie, fraudă, infracţiune.

I. Obiectul de studiu al criminologiei

Considerând drept corect şi fundamentat ştiinţific punctul de vedere

“tradiţional” cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea
treptată de cunoştinţe, pe măsura dezvoltării ştiinţifice, impune necesitatea unei
permanente reconsiderări a conţinutului şi limitelor acestuia.
Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod
echilibrat şi judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei - care îi conferă
identitatea şi îi stabileşte locul în sistemul ştiinţelor - să nu fie extrapolat la alte
domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.
Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile teoretice ale
acestei discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include:
criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială
împotriva criminalităţii.
Criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte
calitativ de cele ale elementelor componente. Prin aceasta, modelul nostru de
analiză evită considerarea criminalităţii ca o totalitate a infracţiunilor săvârşite pe
un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, poziţie care subliniază doar latura
cantitativă a fenomenului studiat.
Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor
penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului
justiţiei penale şi înregistrate ca atare.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au
pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită
cifra neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse
motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiţiei penale. Obiectul
criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică încercând să
surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

II. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Reacţia socială intervine atât ante-factum, prin programe şi măsuri de prevenire,

cât şi post-factum, prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi
reinserţia socială a infractorilor. În conformitate cu opţiunea teoretică prezentată,
obiectul sintetic al criminologiei - fenomenul infracţional - integrează elementele
componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi
funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile şi funcţiile părţilor componente.
Interconexiunile şi interacţiunile dintre aceste elemente, precum şi dintre
fenomenul infracţional ca sistem şi sistemul social global, constituie obiective
importante ale studiului criminologic orientat spre identificarea cauzelor
criminalităţii. Cauzalitatea apare însă în dublă ipostază: aceea de scop al studiului
criminologic, dar şi de obiect al criminologiei.
Ca şi obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine
precizat, o dată cu evoluţia cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu. Confruntată cu
realitatea infracţională, criminologia a trebuit să-şi reconsidere şi să-şi reorienteze
şi problematica referitoare la scop, în sensul includerii măsurilor de profilaxie a
criminalităţii.
Referindu-se la prevenirea şi controlul criminalităţii, J.Pinatel susţine că
“definirea unei politici de apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de
criminologie, ştiinţă complexă care se sprijină pe biologie, psihologie, sociologie şi
ştiinţele juridice. Rezultă că scopul general al criminologiei îl constituie
fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea şi
combaterea fenomenului infracţional. Identic cu scopul ştiinţelor penale, scopul
general al criminologiei se deosebeşte prin modurile diferite de concretizare,
criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale, iar dreptul penal fiind o
ştiinţă normativă.
 III. Criminalitatea economico-financiară

La nivel internaţional sunt definite noţiuni precum corupţia, criminalitatea

transnaţională organizată, dar nu există o definiţie comună tuturor statelor dată
criminalităţii economice. În practică, în conceptul de criminalitate economică sunt
incluse fapte precum: infidelitatea angajaţilor, furtul, înşelăciunea, delapidarea,
denaturarea datelor, sabotajul industrial, frauda electronică, falsul, contrafacerea,
ascunderea datelor, a documentelor, distrugerea acestora, darea şi luarea de mită,
corupţia, spălarea banilor, evaziunea fiscală, infracţiunile care privesc documentele
contabile, depunerea ofertelor trucate în cadrul procedurilor de achiziţii publice.
Statele au încercat să acopere acest vid prin încheierea convenţiilor bi- şi
multilaterale prin care s-au pus bazele cooperării interstatale în domeniul luptei
contra criminalităţii economice.
Astfel, criminalitatea economico-financiară reprezintă toate acele forme de
criminalitate nonviolentă care cauzează o pierdere financiară. Acoperă o gamă
largă de activităţi ilegale precum frauda, evaziunea fiscală, spălarea banilor etc.,
astfel încât o definiţie stricto sensu, didactică, nu poate fi formulată, cu atât mai
mult cu cât evoluţia mijloacelor tehnice determină apariţia unor infracţiuni noi care
se circumscriu definiţiei generale sus-menţionate.
Autori de specialitate1 definesc criminalitatea economico-financiară prin
identificarea trăsăturilor comune faptelor care se circumscriu acestei noţiuni:
(i) săvârşirea lor în contextul vieţii economice, de afaceri şi financiare,
private sau publice,
(ii) prin utilizarea mijloacelor şi metodelor care nu fac apel la forţă sau
violenţă psihică – înşelăciuni, falsuri, contrafaceri, corupţie, exploatarea
secretelor comerciale, a datelor cu caracter personal,
(iii) de către persoane care au cunoştinţe în domeniul economic, comercial
sau financiar,
(iv) cu scopul acumulării de profit, dominării economice, salvării unor
entităţi economice aflate în situaţii dificile.
În opinia noastră, criminalitatea economică reprezintă un abuz de încredere,
speculând buna-credinţă a participanţilor la viaţa economică, credibilitatea şi
stabilitatea aparentă a circuitului financiar, comercial, bancar, al documentelor etc.
Prejudiciile cauzate de această formă de infracţionalitate nu sunt numai
patrimoniale, ci şi nepatrimoniale: scăderea încrederii în forţa statului de a
consolida bugete, de a gestiona banii publici, de a asigura un circuit economico-
financiar stabil, de a asigura respectarea principiilor precum: egalitatea în faţa legii,
echitatea, justeţea actului comercial etc.
De asemenea, criminalitatea economică îmbracă forma unei criminalităţi
profesionale, caracterizată prin faptul că infractorii practică această activitate care
constituie sursa principală a veniturilor lor şi necesită o specializare a
cunoştinţelor, cu titlu permanent, sub formă de îndeletnicire constantă.
Infractorii, urmare a specializării lor, aparţin unui mediu criminal închis şi
ierarhizat. Infractorii, aşa-numiţii „gulere albe”, sunt persoane care se bucură de o
poziţie socială superioară, deţin funcţii de conducere (spre exemplu funcţionarii
care, în considerarea funcţiei lor, comit în mod constant infracţiuni economice
pentru a-şi mări veniturile), pozează, în societate, în persoane filantropice, fiind
implicaţi în variate activităţi în folosul comunităţii.
Conform unui studiu realizat de KPMG, infractorul de afaceri are următoarele
caracteristici: bărbat cu vârsta între 36 şi 45 de ani, lucrează în domeniul financiar,
dacă este angajat comite fraude împotriva propriului angajator, deţine o poziţie de
management superioară, este angajat al aceleiaşi companii de peste 10 ani,
săvârşeşte faptele penale pentru a-şi satisface lăcomia (şi nu pentru a-şi atinge
targetul profesional), profită de slăbiciunea funcţională a structurilor de control.
Pentru realizarea studiului, au fost analizate peste 348 cazuri din peste 69 de
ţări1. Perfecţionarea criminalităţii economice a determinat convergenţa acesteia
către criminalitatea organizată, „nucleul” criminalităţii organizate posedând
însuşirile profesionalismului criminal.
Cu privire la transnaţionalizarea criminalităţii organizate şi traversarea
jurisdicţiilor statale – favorizate de căderea regimurilor totalitare, de apariţia
cyberspaţiului, de mondializarea comerţului – este de reţinut şi de îngrijorat modul
în care statele, prin guvernele lor, şi, în special, prin sistemul judiciar, pot face faţă
acestui flagel universal, cu precădere în sensul depistării şi sancţionării sale.
Considerăm că această preocupare devine şi mai actuală în contextul în care se
observă tendinţa cât mai multor state de a îmbrăţişa ideea depenalizării sancţionării
infracţiunilor economice.
Legislaţia trebuie adaptată vieţii economice, reţinându-se că o înăsprire
excesivă a sancţiunilor penale aplicabile infracţiunilor economice poate produce
efecte contrare celor urmărite prin aplicarea sancţiunii.
Procedurile se derulează greoi, durează mult din punct de vedere temporal şi nu
sunt eficiente, implicând costuri mari. Pentru toate aceste motive, şi nu numai, s-a
procedat la depenalizarea sancţiunilor aplicabile în domeniul dreptului societăţilor
comerciale şi al concurenţei, domenii în care autorităţile au optat pentru aplicarea
sancţiunilor administrative (amenzi) calculate, de cele mai multe ori, ca procent din
cifra de afaceri. În opinia noastră, aceste amenzi au fost repede asimilate de
societăţi ca fiind un cost inerent al activităţii lor profitabile, iar de către state au
fost văzute ca o modalitate de a obţine fonduri suplimentare la buget.

IV. Aspecte criminologice ale evaziunii fiscal

Facilitățile fiscale, sunt măsuri luate de către stat, care constă în reducerea
sarcinii fiscale (scutiri sau anulări de datorii fiscale), pentru contribuabilii care nu
au achitat la termen, către stat, obligațiile fiscale și au acumulat datorii restante
către bugetul general consolidat.
Beneficiind de facilități fiscale, în mintea acestor contribuabili se creează un fel
de așteptare, o recidivă morală, cu privire la această practică. Adică, în continuare,
nu vor achita nici un fel de impozit, către stat, până când statul renunță de bunăvoie
la o parte din aceste impozite.
Potrivit acestei teorii, angajarea individului la săvârșirea faptelor infracționale
nu s-ar datora unor impulsuri necontrolate, ci a influențelor psihosociale pe care le
preia prin imitație.
Omul are tentația de a imita mai ales comportamentele negative și această
tentație este întâlnită cu preponderență în rândul celor tineri. De pildă, un
contribuabil, care observă că unii evazioniști nu au suportat costuri prea mari, sau
nu au suportat nici un cost, pentru comportamentul lor evazionist, decide să se
comporte și el la fel. Se naște spiritul de fraudă. Această hotărâre o ia, în speranța
că situația va fi similară și pentru el, adică nu i se poate întâmpla nici lui nimic rău.
De pildă acumularea de averi uriașe din „venituri inexistente”. Folosesc
sintagma „venituri inexistente”, fiindcă nu sunt nici declarate la fisc, nici
impozitate și nici justificate.
Mai mult decât atât, multe dintre imobile (unele cu multe turnulețe) nici nu
există în scriptele administrației locale, sunt făcute fără autorizație de construcție,
fără proiect, fără nici o aprobare, etc.
Consecința este că , pentru aceste imobile nu se plătesc impozite și nici nu pot fi
confiscate, în cazul în care proprietarul acumulează datorii restante la bugetul de
stat sau la bugetul local.
Practica s-a extins, deoarece, așa cum am prezentat mai sus, spiritul de fraudă
se naște prin imitație.
 Riscul pentru sustragerea de la declararea și plata impozitelor, așa cum am spus,
este nesemnificativ.
Criminologul francez Jean Pinatel, consideră criminalitatea ca o maladie morală
a „societății criminogene”, caracterizată printr-o deteriorare a valorilor
fundamentale.
S-a constat , în timp că, comportamentul oamenilor , de a se conforma normelor
fiscale, depinde pe de o parte de comportamentul majorității.
De asemenea, nivelul de conformare, de moralitate fiscală, depinde de
moralitatea fiscală a liderilor.
Dacă liderii sunt cinstiții, atunci și adepții lor se conformează normelor fiscale.
Moralitatea fiscală, este o formă de comportament care constă în disponibilitatea
persoanelor de a se conforma , voluntar ( adică fără constrângere) normelor fiscale.
O problemă fundamentală a criminologiei, o reprezintă ansamblul proceselor,
ce alcătuiesc reacția socială față de fenomenul criminalității. Din punct de vedere
etimologic, noțiunea de evaziune își are originea în limba latină, în cuvântul
„evasio” care înseamnă a evada.
Cu alte cuvinte, putem spune că evaziunea fiscală reprezintă fuga de impozite.
Evaziunea fiscală este o frână serioasă în dezvoltarea țării, în bunăstarea populației.
„În cazul în care unii indivizi –ajunși la putere prin diferite poziții de decizie,
determină promovarea unor reglementări prin care sunt încălcate valorile
fundamentale ale societății: viața;existența; sănătatea; siguranța persoanei;
drepturile și libertățile fundamentale ale ființei umane – ei comit acte și fapte
incluse în categoria fărădelegilor.”
Din punct de vedere criminologic, infracțiunile de evaziune fiscală fac parte
din „criminalitatea gulerelor albe”.
Acestea infracțiuni nu sunt săvârșite prin violență.
În concluzie, comportamentul actual , trebuie schimbat cu unul total diferit,
izvorât dintr-o mentalitate diferită, o morală a civilizației , o îmbunătățire a
civismului fiscal. Este vorba despre moralitatea comportamentală, în general, a
omului obișnuit , de pe stradă , dar mai ales, a instituțiilor, parlament, guvern,
administrații fiscale, instituții financiar bancare, etc.
 V. Globalizarea – factor favorizant al dezvoltării criminalităţii
economico-financiare

Globalizarea, definită ca un proces complex și dinamic de liberalizare,

deschidere şi integrare internaţională a pieţelor, a muncii, a bunurilor, a serviciilor,
a capitalului şi a tehnologiei, este un concept de sorginte economică care, mai
târziu, a dobândit şi conotaţii politico-ideologice şi juridice.
Este un veritabil Ianus mitologic cu faţete contradictorii, pozitive (deschide o
nouă eră de cooperare şi transparenţă la nivel mondial, înlătură treptat marile
inechităţi dintre state, naţiuni şi cetăţeni, urmăreşte dezvoltarea bunăstării la nivel
global) şi negative (duce la pierderea controlului statului asupra avuţiei naţionale,
asupra bunurilor economice şi asupra suveranităţii naţionale, oferă unor grupuri
elitiste, economice şi politice, posibilităţi nelimitate de dezvoltare: pieţe ieftine,
resurse ieftine, dominaţie economică şi politică şi posibilităţi de câştig economic
extrem de vaste).
Globalizarea este gândită ca un mijloc de eficienţă economică sporită, de
productivitate şi de creştere economică prin intermediul revoluţiei tehnologice,
informaţionale şi comunicaţionale, dar nu este mai puţin adevărat că ea poate să
conducă şi la fragmentarea economică a pieţelor muncii şi că îmbină elemente de
dinamism şi inovaţie, de progres economic cu crize economice şi financiare,
beneficii umane cu şocuri de adaptare pentru omul contemporan. Ea nu trebuie,
astfel, înţeleasă ca o sursă de beneficii, ci şi ca o sursă de contradicţii şi crize
economico-financiare, culturale, morale, juridice.
Pieţele şi companiile găsesc un teren propice în condiţiile globalizării pentru a
se extinde mult mai mult decât o fac guvernele, apelând la mijloace ilegale.
Corporaţiile şi instituţiile financiare au adoptat cu entuziasm ideea globalizării,
transformând-o într-un credo naţional, aceasta devenind astfel dintr-o doctrină
alternativă a dezvoltării o ideologie oficială a elitei economice şi politice a
omenirii.
 CONCLUZII

Evaziunea fiscală este una dintre cele mai răspândite infracțiuni cu caracter
economic, întâlnită atât pe plan național, european cât și pe plan internațional. În
România, cu toate măsurile luate de prevenire și combatere a acestui fenomen,
evaziunea fiscală a luat amploare în ultimii ani. Amploarea și dinamica evaziunii
fiscale, în țara noastră, cere o regândire de urgență și o strategie nouă de
administrare a banilor publici, sistemului de control fiscal, de revizuire a
reglementărilor legale, identificând punctele slabe, pentru a se asigura veniturile
bugetare așteptate. Consider că un rol foarte important o are informarea populației
cu reglementările fiscale, precum și informarea asupra necesității tuturor
cetățenilor de a contribui cu o parte din veniturile lor.

BIBLIOGRAFIE

1. D. Voinea: “Criminalistica – Curs Universitar”, Universitatea Titu

Maiorescu, Bucuresti, 2015;
2. R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie,;
3. R.M.Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti,
Editura Academiei, 1981;
4. R.M. Stănoiu, op.cit., p.28; V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, I.Pascu, I.Molnar,
V.Lazăr, A.Boroi, Drept penal, partea
5. Ungureanu, Georgeta, Criminologia aplicată, curs pentru masterat,
nepublicat;
6. N. Neagu, Fraudarea bugetului comunitar sub aspectul cheltuielilor, în
Revista de Drept Penal nr. 3/2008, Bucureşti 2008;
7. O. Dobleagă, M-M. Baciu, B. Karoly, Infracţiuni împotriva intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene (I), în Revista de Drept Penal nr. 4/2008,
Bucureşti 2008, p. 160; N. Neagu, Fraudarea bugetului comunitar sub aspectul
cheltuielilor, în Revista de Drept Penal nr. 3/2008, Bucureşti 2008.